Etica libertății sau efectul popii Tanda

Moto: „ …ai crede că cel mai bun lucru e libertatea.  Pe urmă ai crede că libertatea-i   o ușiță  spre paradisul pierdut.” Daniel Corbu – Apocalipsa de fiecare zi                

             Eliberat  din sclavia  supraviețuirii( cazul omului sărac)   și de captivitatea  bogăției(cazul bogatului), omul din clasa medie  poate urmări  un ideal spre a-și afirma propria  libertate. Omul din clasa medie   își poate urma chemarea interioară. Chiar dacă îl face captiv  pasiunii sale și aceasta stare  poate fi  catalogată  drept  non-libertate, dacă  îl face fericit,  nu se mai simte  captiv, ci  liber în propria sa captivitate.           
          Cel din clasa mijlocie nu  se manifestă nici ca un ascetic,  cum se  manifestau   vechii   eleni  din școala cinică care disprețuiau  plăcerile vieții,  dar nici nu se lasă  prins  în capcana hedonistă;el gustă din plăcerile vieții, dar  nu face  ca   bogatul  un scop al existenței. În general,    omul din clasa   mijlocie   urmează calea de mijloc.                            
        Calea   de mijloc  nu  e numai calea adevărului (adevărul e totdeauna  undeva la mijloc),  dar și calea  morală  cea mai adecvată  și mai eficientă pentru   ființa  umană. Urmând calea de mijloc,  omul are libertatea de a opta, de  a   decela binele  de rău prin cunoaștere, de  a   fi de  acord sau în dezacord prin evaluarea motivațiilor  și alegerea soluției optim-rezonabile.                                                 Asta  face  ca, un individ, în deplinătatea  sănătății fizice și  mentale,   să se poată  autoguverna  rațional, adică să se poată conduce pe sine,  liber  și creativ, valorizând   permanent   scopul la care aspiră.        
            În comunism   autonomia   individuală   este anulată  aproape complet . Nu poți să faci ce vrei, ci doar ce îți impune partidul-stat. De altfel, în comunism  nici nu există o  clasă de mijloc, care să tindă spre  un statut social  superior, ci  categorii  favorizate și defavorizate, în speță oamenii din aparatul de partid  și  marea masă  de oameni ai muncii. Egalitarismul nu exista decât teoretic   și formal.                                      
          Spiritul de castă, în societățile   totalitare,  nu permite   egalitatea  între oamenii de partid și oamenii muncii. Aristocrația  comunistă,   compusă  în principal   din oamenii din structurile de  partid, deținători ai puterii   discreționare,  nu se putea amesteca cu  vulgul  - masa de  oameni ai muncii.                                                          Fără o clasă  de mijloc,   în tranziție    de la   sărăcie  la   bunăstare,  care să aspire, prin   implicare  creativă, la  un  standard de viață,  mai înalt, societatea comunistă s-a osificat  în   structuri imobile.  Libertatea socială  înseamnă   mișcare activă  a indivizilor,    o continuă aspirație  de  trecere  de la  un statut  social, la altul, o evidentă  posibilitate de a fi   spontan   și  autonom,  fără  cenzură,   restricții  și opreliști politice, cu scopul  realizarea bunăstării  materiale.           
             Dorința  de a avea, de  a poseda valori  materiale și financiare,este o   dorință  absolut  naturală a  ființei umane;    individul   tânjește     în  a se simți  superior  semenului, în   a fi mândru de realizările sale în  comparație cu  a celorlalți. Această mișcare  socială  continuă   face ca  economia să fie  activă  și productivă.  Competiția   individuală   motivează și   generează  mișcarea economică, dezvoltarea și progresul social.                                                                                                

      Aș numi  competiția  individuală  -   efectul popii Tanda,  personajul  din  nuvela omonimă al lui Slavici. Preotul Trandafir,  canonisit de protopop  la pocăință,  este   mutat într-un sat sărac, numit  Sărăceni.  Oamenii  locului, loviți   mereu  de stihiile   naturii, au devenit delăsători și leneși.  Dorința  de a avea și a  se bucura de roadele  muncii  lor, naște  în  om,spune Slavici, „  mereu  altă dorință”, aceea  de a  crea, de a construi, de a rostui, de a face lucruri  mai bune și mai utile.                          
          Popa  Tanda a făcut, prin exemplul  personal,  din satul sărac, cu oameni sceptici și pesimiști, un sat  de  oameni optimiști   și harnici, dornici  să   ajungă la un trai   îndestulător .                                                          Cunosc  cazul unui  român, care,  după revoluție, a voit  să-și  fie propriul său stăpân, să-și  croiască   propria  lui mică  afacere    având drept țel  o anume bunăstare materială.  Domnul S, spre deosebire  de mulți confrați  români , s-a înhămat la muncă. Nu știu dacă conștientiza ceea ce   occidentalii au conștientizat de mult, anume că  în valorile  materiale și  nu doar cele   materiale, ci în toate  valorile, ca să fie  durabile,  omul trebuie  să   investească  o picătură de suflet, adică  pasiune, multă muncă  și creativitate.                                                       Altfel,   valorile   materiale  și spirituale,  obținute fraudulos, se duc, mai devreme sau mai târziu, pe apa sâmbetei.   Există  o justiție  imanentă, implantată cred,  dincolo  de puterea   și voința  noastră,  în a cincea dimensiune, în spațiul cuantic. E o  formă  de dreptate  pe care vechii filosofi   eleni  au  perceput-o ca atare  și au   numit-o  drept  răsplată  a destinului. Această  justiție   imanentă,   impersonală, obscură este , spun  filosofii eleni,   necruțătoare  chiar și pentru zei (Anaximandru) .                                                                                               
              Domnul  S.  și-a început afacerea  în  1993;a cumpărat  vreo 50 de oi,  în ideea de a comercializa brânza,  dar  din cauza   ploilor din acel an  multe oi au pierit  și el  a fost nevoit să vândă restul   oilor  în pierdere.  Apoi  s-a asociat cu   alți doi români  la o brutărie, dar cei doi l-au  furat, așa că  a rămas din nou cu buza umflată.                                                        
          Domnul S.  nu s-a dat bătut. A   început o nouă afacere cu  câteva vaci,  a prosperat, acum   are   mica lui  fermă , și-a  construit vilă, are  mașină, afacerea  îi  merge  bine. „Dacă ai  vedea ce  vilă are!”, îmi   tot  zice  un prieten, nu fără  o undă de invidie, de fiecare dată când   trecem   prin  satul   unde locuiește  domnul S.                                                                                                                  Comunismul   a impus  o  societate   contra naturii  umane, rotația  în cerc a  colectivității ,  nu în spirală cum e   mișcarea   naturală într-o  societate   democratică. Evident că și din acest punct de vedere   societatea  comunistă   a fost o societate  închistată.  Fără  îndoială că, au  existat   țări capitaliste, cu democrații stabile,  care au  impus o anume  egalizarea economică. Țările scandinavice   au atins,  prin  implantarea  modelului  suedez ,  pentru o  scurtă perioadă de   timp,  o  puternică  dezvoltare.  Modelul     a fost inaplicabil în  statele occidentale  și în cele din urmă, ca urmare a   plecării marilor companii  din țară din cauza impozitelor  mari (ca de exemplu  Ikea ),  neoliberalismul a învins  și în țările scandinavice .                                                                   În polemica cu stoicii, aristotelienii  considerau că  fericirea și implicit  afirm  eu  libertatea  individului, constă   în  minima  posesie de  bunăstare.  O  minimă bunăstare  asigura  și societatea socialistă multilateral dezvoltată, dar repartiția după nevoi  și nu după   munca   și capacitățile  individului,  a   făcut  ca motorul social, în comunism, să meargă în gol,  omul să bată  pasul pe loc și economia să stagneze.                             
          Extremismul de dreapta și de stânga,  au  structurat  societatea  în formațiuni  paramilitare, organizând  indivizii  în formațiuni de tip militarist: garda de fier, având drept dogma  mistică ultra naționalistă    -  cuibul de  legionari,   regiunile  legionare  cu ierarhii fluctuante , echipele  și  detașamentele morții, etc.,   comuniștii cu aceeași  dogmă    naționalistă   -  celula de partid,  detașamente  de  pionieri, UTC,  gărzi patriotice, etc.                                                                                         
               Coercițiile  puterii   comuniste   au fost,  chiar și  pentru   omul simplu,  exterminatoare. Spre exemplu,   în vremea dictaturii  staliniste și a  colectivizării forțate  a   țărănimii,  Octavian Paler  nu și-a putut salva tatăl de la moarte. Tatăl  scriitorului  ardelean  suferise un accident. Dus la spitalul din  Făgăraș, doctorii au decis că nu  i se pot administra  antibiotice deoarece „nu se încadra  în categoria celor care aveau dreptul să primească, nefiind colectivist.”                                                       
              Este, fără   îndoială, opțiunea criminală a oricărui  sistem politic extremist: cine   nu e cu noi e  împotriva noastră  și, prin urmare, trebuie lăsat să moară.  Guvernarea brutală,  irațională  și criminală e privilegiul ideologiei  și dictaturii,fie  de dreapta, fie de stânga.                                                                                                                          Vasile Anton Ieșeanu,23 decembrie 2014, Iași               

VIRGIL CARIANOPOL - PURITATE(Vasile Anton - Priviri liminare: Scriitori care au devenit amintiri)

Priviri liminare Virgil Carianopol - Scriitori care au devenit amintiri

                       Virgil Carianopol   este unul,  dintre  scriitorii,   pe care l-am cunoscut personal .  În urmă cu  aproape  40 de ani , mai  exact pe data de  22 octombrie 1973,   fusese  invitat  de  profesorul Gheorghiosu - șeful Casei  Armatei  din Caransebeș,  la un colocviu literar.  Profesorul Gheorghiosu, căruia „caracuda” îi zicea  în  derâdere  Gheorghioțu, încerca să  încropească cu tinerii  ofițeri un cenaclu  literar.  Există  pe plaiurile mioritice, așa cum exista  la  Junimea  de la Iași  caracudă  gata  să râdă  de oricine și de orice.  Poate de aceea   suntem   percepuți  de străini,   noi românii, ca fiind simpatici,  plini de umor,   dar  superficiali, flecari și neserioși. O, țară tristă, spune  Bacovia   plină de umor.  

                     Cum  profesorul Gheorghiosu   mă   cunoștea  de mare cititor, tânăr,  abia ieșit de  pe  porțile  Școlii militare de  ofițeri activi  de la Sibiu, am fost invitat și eu la  întâlnirea cu scriitori și poeți. Profesorul  Gheorghiosu  cocheta cu  literatura  sau mai degrabă cu filozofia. Scria eseuri  moraliste -   Scrisori către un prieten -   în genul lui Seneca care scrise  celebrele luiScrisori  către Lucilius, sau  mai bine zis , în genul  lui Mircea Eliade  -Scrisori către   un  provincial.   Pe vremuri, scriitorii obișnuiau   să organizeze  șezători literare,  obicei  rămas  din perioada   interbelică, când  erau aplaudați  la scenă deschisă mai ceva ca actorii.  Pe vremea aceea  visam și eu să ajung scriitor, dar vremea  mea nu sosise.

              

             La această șezătoare literară din 22 octombrie 1973,    Virgil Carianopol   prezentase  cartea  -  Scriitori  care au devenit amintiri. Manuscrisul acestei cărți, rămas ca prin minune neatins de bombardament și de focul care i-a ars casa, a  fost   găsit   și salvat de sub  cenușă și dărâmături  de soția  sa.                 

 Poetul  Virgil Carianopol   s-a născut la Caracal la 29  martie 1908 și a decedat la 6 aprilie 1984, în București.                                                           

              În încercarea mea  de a scrie  o carte  despre scrierea unui roman -    Iluzie, nebunie și frumos, am recitit cartea  lui  Carianopol  - Scriitori care au devenit amintiri și, cu această ocazie, m-am gândit  la  o serie de prologuri, pe care le-am intitulat -   Priviri liminare.                                                              

        Virgil Carianopol a aderat, ca poet,  mai întâi  la avangardiști, apoi  s-a orientat  spre poezia tradițională. Cartea sa de istorie literară începe cu  Camil Petrescu,  unul din cei mai mari scriitori   interbelici.                                      

            Camil Petrescu e prezentat  de Virgil Carianopol  ca  unul  care privește doar   la  lumea din  el, unul  din  tipologia  profesorului distrat. „Părul, de obicei frumos  aranjat pe spate, îi atârna  în șuvițe, căzut într-o parte și alta.  Ochii, cu cearcăne  adânci, și cu cravata răsucită strâmb, îi dădeau o înfățișare impresionantă.                                                                                           Păcat că nu am avut atunci un aparat de fotografiat. Imortalizarea clipei aceleia cred că ar fi fost de un deosebit ajutor pentru istoriograful lui de mai târziu.                                                                                                            L-am privit insistent.  Se poate că privirea mea să fi trezit în el cine știe ce sentimente, pentru că imediat, lăsând creionul jos,  și-a așezat părul,  și-a  îndreptat cravata și mi-a spus zâmbind: Așa e omul când lucrează.”  

                Poetul Minulescu  spune despre autorul Patului  lui Procust: „Mă  mir că acesta nu-și uită și drumul spre casă”.  

                 

                   Corneliu Moldovanu  este   un admirator  al parnasianismului și  un  admirabil administrator al  Societății scriitorilor români. Despre el Virgil Carianopol   vorbește  la superlativ   fiind  impresionat de modul cum i-a ajutat pe „acești cerșetori în haine negre”, cum erau numiți scriitorii români.             

             Ion Pillat  este   numit  poet de interior, departe totdeauna de zgomotul orașului. „Poezia adevărată, spune  Pillat se naște din suferință, nu din lipsa de griji. Că a fost  influențat de alți scriitori? Ei bine, spune Pillat - „ influența nu e pastișă.”                                                                                                

             Octavian Goga,„scund, spătos,  cu ochii lui mari și blânzi”, ține o conferință la teatrul din Caracal, unde era prezent și Virgil Carianopol și drept omagiu  caracalenii   îi  cântă  -  La noi și Bătrâni.                                           

               N. Iorga  - „Împins tot de scriitorul N. Pora, m-am decis să mă du la el. Pe Iorga îl găsește la  Institutul de Bizantinologie .  Era în august 1940. L-am găsit la  masa de lucru, aceeași masă plină de  hrisoave, pergamente, reviste, cărți, peste care l-am văzut aplecat… […]   Mi s-a părut plin de amărăciune.  Scrisul, îi  mărturisește N. Iorga,  este  un har, pe care dacă scriitorii nu-l au își pierd timpul degeaba. A căzut lovit, spune Carianopol,  de o mână mișelească.” Extremiștii sunt  totdeauna  fanatici   și absurzi.                                   

            G. M. Vlădescu, prescurtat G.M. îi spuneau confrații , a scris  nu pentru că a voit  să scrie, ci pentru că ar fi murit dacă nu ar fi scris. G.M. era  agricultor, avea o fermă, dar iubea atât  de mult scrisul  și pe  acești cerșetori   în haine negre, încât dona  anual  mare parte din veniturile sale,  Societății scriitorilor români.  Cine  mai face astăzi  asemenea acte de caritate  pentru scriitori ?Lui G. M.  îi plăcea la șezătorile literare să citească o nuvelă a sa numită  Farmazoana.

              Vasile Voiculescu – „ doi ochi nemaipomenit de blânzi mă însoțesc și acum când scriu rândurile acestea.[…] La vremea  mea,în adevăr, să fii medic  era o cinste , dar să  fii și  medic  și poet  era o mare dezamăgire. Nimeni nu te lua în  serios.”[…] Poeziile, spunea  Vasile Voiculescu,   trebuie muncite , cuvintele șlefuite. […] La viers trebuie să trudești în fiecare zi!”                         

            Alexandru Cazaban  era mare vânător  sau voia  mai degrabă să-l imite pe marele  povestitor  Sadoveanu.  Acesta  scrisese o  singură nuvelă despre   un câine  leneș  - Dulăul  Hector – câine  englezesc de rasă, care în loc să alerge  după vânat  se furișa înapoi și-i  mânca merindele  vânătorului. „Eu  am avut   două pasiuni,  spunea Cazaban: scrisul și vânătoarea . Scriam la vânătoare și vânam acasă.”                                                                                                    Al.Cazaban   avea   însă un mare talent  - anume să  facă   farse confraților și avea  o predilecție  să-i   facă farse  lui  Minulescu  cu  care se certa mereu.     

           Ion Minulescu îl întreabă  pe Virgil Carianopol. „Tu ai ceva cărți de-ale mele. I-am arătat între altele Spovedanii.  A răsfoit-o  și s-a adresat soției mele:Dacă vrei să știi, află că poezia care îmi place mai mult din această plachetă este Solilocul Nebunului. „Aș vrea să-mi sparg vitrina cu minciuni /  Și-nchis apoi  în rafturile goale,/ Solemn, ca-ntr-un ospiciu de nebuni / Să-mi las bilanțul vieții  ancestrale.”  

           
               Mariana  Dumitrescu  -  „soția compozitorului Ion Dumitrescu, mi-a făcut impresia unei eleve de clasa a XII-a.” Scrie o  poezie plină de tristețe   și melancolie.                                                                                                         Victor Ion Popa era   bibliotecar  al Societății scriitorilor români.  Acest mare dramaturg   și scriitor exprimă, cred, cel mai bine starea psihoemoțională  a unui scriitor  adevărat. „În fața   tiparului, sunt   mereu ca în fața unei comisii de examinare.”                                                                                                

           D. V. Barnoschi  - scriitor profund  legat  de pământul Moldovei este   un partizan convins  al Statelor unite ale Europei.  El vorbea încă  în perioada interbelică despre uniunea europeană. Așadar, ideea  de UE  este veche, nu e de-acum, și , se pare că,  Victor Hugo a fost  primul care a vorbit despre Uniunea Statelor Europene. Lui  Barnoschi îi  apăruse romanulConspirația  Dărmănescului. „Dacă nu aș scrie, îi  mărturisea Barnoschi lui Carianopol,    ar trebui să sparg geamuri, să zbier, să înnebunesc.”                                           

              Ion Buzdugan  este  poetul  pentru care  țara e sacră .  Spunea despre sine că „odată cu el  moare ultimul visător.” Virgil Carianopol  a mers, împreună  cu Ion Buzdugan,  la câteva șezători, cunoscând astfel și pe colonelul scriitor Octav Dessila. Acesta era comandant de regiment, undeva  la marginea  Moldovei,  și , spune Carianopol, „ne-a primit la gară cu  fanfara militară.” 

        
Poetul Ion Buzdugan   avea o pătrundere atât de adâncă asupra sacralității patriei.  La un bâlci  într-o dugheană se trăgea cu tir  asupra  principalelor orașe de pe  harta  României. Acesta, indignat i-a spus lui Carianopol care voise să tragă cu arma:  „Să  știi că chipul  țării e tot ce trebuie să avem mai sfânt.”   

            Ionel Teodoreanu era peste tot  la fel neobosit. „S-a așezat  la masa  pe care o avea  și mi-a scris câteva rânduri convenționale așa cum se dau la astfel de prilejuri. A zâmbit, și-a dat cu mâna pe spate  părul ondulat și a luat altă carte. Venea altcineva la rând. Femeile îi aduceau  flori.”   

            Scriitoarea Ștefana Velisar, soția  lui Ionel Teodoreanu,   urmărea scena  lansării cărții.  O tânără provocatoare – rochie scurtă, pălărie  pusă ștrengărește  îl   întreabă pe Ionel Teodoreanu unde poate fi  întâlnit mai des.„În cărți”  îi  răspunde  autorul  Medelenilor,   știindu-se ținut sub observație.                        
             Ionel Teodoreanu, spune  Virgil Carianopol,  scria mult și  repede. Într-o seară putea să elaboreze 60-70 de pagini.                                                        

                Artur Enășescu  este simbolul poetul damnat, a   poetului tragic.  Doctor   în filozofie  al Universității din   Paris, poetul,   pe care istoria literară nu-l poate  ocoli, a  clacat. Într-o societate ca aceea a Patului lui Procust, cum era cea interbelică și cum e cea de azi,  un om,  de talia   morală al lui Enășescu nu avea altă ieșire decât sinuciderea sau pierderea minții. Autorul Riței și Crucii  albe de mesteacăn a  sucombat social.                                                                          Socrate  spunea că cea mai mare  nefericire care   poate lovi un om este  aceea de a deveni misolog,  adică un om fără rațiune. Poți  să pierzi  părinții,  patria, frații  surorile,  prietenii, gloria, bogăția, toate acestea nu înseamnă nimic, dar dacă ai pierdut  rațiunea ai pierdut totul.                                                            

           
          Peter Neagoe  e printre puținii scriitori  români, ardelean de origine,  de renume mondial. Și asta pentru că avut șansa  de a deveni cetățean al continentului de peste Ocean, respectiv SUA. În romanele sale, ca Drumuri cu popas, el promovează o nouă viziune  asupra statului ardelean.                      
           Pe atunci, când  am avut privilegiul de a cunoaște poeți  consacrați  în viață încă,  eram prea tânăr să știu  toate  pătimirile lui  Virgil Carianopol.         Am aflat mai  târziu  că  scriitorul a stat  în pușcăriile comuniste  din 1956 până în 1962  din motive politice. Pentru ce vină politică? Extremismul este fanatic și absurd.                                                                                                                                   

      Vasile Anton Ieșeanu, 28  ianuarie  2013, Iași