Discursul lui Vasile Anton

cu ocazia lansării cărţii  doamnei  profesor Aurelia Burlacu -    Spineni -sat şi şcoală  - file de monografie http://www.dailymotion.com/video/xmlm7h_spineni-sat-yi-ycoaly-amintiri-despre-prof-aurelia-burlacu_creation  
 

Cum să scriu un eseu... în sat la noi

Vă invit să vizionaţi!  http://www.universulprieteniei.org/t217-lansare-si-prezentare-de-carte-la-spineni-26-noiembrie-2011#4429

Poveste din epoca tenebrelor

Haibun

M-am întors în sat după treizeci de ani. Om matur, acum. Când am plecat eram un puşti. Pornisem în lume,  cu o geantă jerpelită  -   o porthartă, primită de la un unchi militar. Îndesasem în ea  câteva cărţi şi  un caiet. Voiam să mă fac om mare. Aşa mi-a spus mama, la plecare: du-te la învăţătură, să te faci om mare. Ei ţăranii se considerau oameni mici. În ziua aceea de toamnă  am pornit în marea aventură. Cu  armele din porthartă am intrat la liceul  Emil Racoviţă din Iaşi.                                                

 Mă urc grăbit în tren.  Mă opresc,  pe culoar, la  o fereastră. Privesc nostalgic  spre  sat. Deodată, o zăresc…  

Stătea pe peron. Mignonă, gârbovită de   greutăţi,  cu  ochi mari  albaştri. Limpezi  ca cerul de vară după ploaie, învăţătoarea privea înlăcrimată spre tren. Îşi condusese băiatul  la gară. A rămas  singură cu trei copii.  Soţul, preot  cu har,  care chiar  credea în Dumnezeu, a fost arestat de comunişti. Coana preoteasă a devenit tovarăşa învăţătoare.  Pe peron, frunzele  galbene zburau de ici-acolo  măturate de pale de vânt. Am privit lung la învăţătoare. N-aveam s-o mai văd…

Învăţătoarea

mi-a pus condeiul în mână

să scriu povestea!     

Şi totuşi!... Când am ajuns  în sat  am văzut-o.  Soarele tocmai  apunea.  Învăţătoarea stătea  la  portiţa  casei parohiale. Condusese,  pe aleea  străjuită cu regina nopţii,  un mic grup de copii. Regina nopţii îşi deschisese încet petalele.  Florile  ne îmbătau cu parfum.  Împreună  cu colegii  din clasa a  patra  ne aliniem  doi câte doi. Suntem doar doisprezece. Traistele, pline cu cărţi, atârnă până la genunchi.  ,,Bună seara, elevi!’’ ,,Trăiască Partidul Muncitoresc Român!’’ Aşa ne învăţase să răspundem.   Răspunsul era cam anemic.  Noi , copii nu prea vroiam să trăiască partidul.  Pe drum, trecea ţanţoş, miliţianul.  El  îl  arestase pe preot.                                                                                                     Învăţătoare  ne îndeamnă să repetăm mai cu inimă lozinca.  Ţipătul  nostru îl opreşte  o clipă pe miliţian. Priveşte mândru spre noi.   E roşu la faţă ca un drapel sovietic.  Îşi trece arma pe umărul celălalt, apoi dispare  în praful drumului.  ,,Miresmele reginei nopţii alungă spiritele rele, copii,’’ zice încet  învăţătoarea.   

Din răsărit

comunismul  venise

 cu pas înarmat

 învăţăm  abecedarul

  şi istoria P.C.U.S.       

   

   Coana preoteasă  s-a  înclinat vremurilor. S-a despărţit de preot.  Să  poată  să-şi crească copii. A devenit tovarăşa învăţătoare.  Preotul Dumitru Zamisnicu a refuzat să slujească la doi stăpâni: lui Dumnezeu şi   comuniştilor care îl negau. L-au  trimis la reeducare: să sape canalul Dunăre - Marea Neagră. Să afle, acolo, că Dumnezeu  din ceruri nu există. Doar  dumnezeul pământean - dictatorul comunist.

 A fost odată

o învăţătoare bună

o amintire…   

         

Din casa parohială, coanei preotese,   i-au  lăsat doar o cameră.  Celelalte le-au transformat în şcoală şi grădiniţă. Apoi,  în sediul CAP. Pe învăţătoare o chema Maria. Oare numele Maria e  predestinat suferinţei?!...

Mă uit spre casa parohială. Ţăranii au distrus tot ce le aminteşte  de colectivă. Nu mai există nimic în acest spaţiu.  Doar bălării. Un  câine, lihnit de foame , adulmecă urme de iepuri.  Peste acele locuri  bate vântul sălbăticiei…

Odinioară spiritul  preotului şi al învăţătoarei pluteau benefic  peste sat. Ca o chemare la credinţă şi cultură.  Acum preoţii strâng bani. ,,Pentru biserici!’’...

Se construiesc mereu

biserici  - tot mai înalte

 dispare credinţa.

Preotul Zamisnicu  s-a întors de la canal. Cărunt, dar încă zdravăn. ,,Ce v-a făcut să rezistaţi?’’ l-au întrebat ţărani. ,,Credinţa!’’ a răspuns preotul .  A refuzat să mai slujească bisericii. A plecat în munţi .  Să-l slujească singur pe Dumnezeu. A devenit schivnic.                      

Doamna învăţătoare s-a retras  la Iaşi,  la copii. O mai revăd din cînd în când. Conduce un grup de copii pe aleea cu regina nopţii…                                               

Întoarcerea din rai

Haibun

Am coborât din tren. Acelaşi tren  personal pe care-l ştiam de-o viaţă - Iaşi - Dorohoi -  mizerabil  şi slinos. Doar câţiva ţărani au mai coborât. Au luat-o repede spre sat. Mergeam în urma lor agale.   

Când am plecat, în urmă cu 20 de ani,  gara  forfotea de lume. Era puhoi de elevi şi studenţi.  M-am uitat  la clădire roşie a   gării. Acum  e pustie: mai mică şi mai murdară. Şeful nu mai poartă şapca aceea roşie frumoasă de ceferist. Doar un steguleţ galben, murdar.      

 Peronul e  năpădit de  buruieni, de  gâştele  impiegatului şi guguştiuci. Peste tot găinaţ.

Cârdul  de  gâşte trece legănându-se peste calea ferată. M-am uitat spre magaziile de cereale. Pe vremuri forfotea de oameni la lucru. Acum, nimic, nici o mişcare.   Doar  vântul    adie   frunzele tufei de liliac. E singura tufă  pe care  o ştiam, rămasă  neatinsă  de trecerea timpului.  
 Am avut o tresărire. O ciudată  stare melancolică  a pus stăpânire pe mine. M-am schimbat eu sau gara?!...    Mi-am amintit de basmul  Tinereţe fără bătrâneţe  şi viaţă fără de moarte. M-a cuprins teama.

Nu, nu se poate ca totul să fi murit aici. Mai aveam o speranţă.  Raiul!   M-am îndreptat spre podul de peste Jijia . Îmi şi bucuram ochiul la gândul  că voi revedea raiul meu.  Jijia, acolo unde mă scăldam, în fiecare vară, în apa   mică   de la Canton, singurul loc cu fundul nisipos mă emoţiona iarăşi. Vara mă culcam în apă sub soarele arzător şi apa curgea lină şi caldă ca mângâierea unei fecioare.                                 

M-am uitat   la malurile pline de sălcii –  în care  rătăceam şi compuneam poeme nescrise. Şi plopii aceia mari de la Canton – o desfătare. La  umbra  lor visam  iubirea.
           Deodată o văd. Jijia e goală.   Ca o  apă pustie în deşert.  Nici o salcie, nici un plop. Buldozerele  lucraseră la amenajarea râului. Din raiul meu, doar malurile  goale arse de soare.  Şi pustiul…  Am  început să înjur. Iritarea mă  făcea vulgar, ca eroi  lui Mircea Eliade din Întoarcerea din rai.                        

                             Pe malul apei

                             visam  de  dor  poeme –

                                 acum pustiul  

   În depărtare satul mă chema cu tălăngile de seară.  L-am privit cuprins de reverie. Ezitam să mai  revin acasă. Stăteam pe pod şi priveam  la apa Jijiei, altădată atât de dragă. Acum era mai tulbure şi emana un miros de baltă stătută. Dezolat, n-am reuşit să trec peste pod.   M-am  întors la gară. Peste câteva minte aveam tren spre Iaşi. 

         Gâştele împiegatului  se întorceau flămânde de la magazii. Nu mai găsiseră nici un grăunte. Împiegatul, îmbrăcat în haine de ţăran, a ieşit cu steagul murdar în mână. Nu-l mai flutura. L-a salutat pe mecanic.  M-am urcat în  coada trenului. Gara s-a făcut tot mai mică şi mai mică… Apoi a dispărut.

A fost  odată

un rai numit Jijia

copilăria mea