Winter Sports ... the forest

After several days of terrible winter, during which clouds of snow sifted traveling long drifts, the sun flashed in the morning, the reddish rays.Leave the house, intending to make sport of the forest. Outside the sun sinks his teeth into his face. I feel burning bite, deep into the skin.Under the effect of reflection, of snow, the sun is red flashes. I looked to the sky. Even the sun looks red. Perhaps unsurprisingly, the Japanese flag is red on white. A red sun that glitters on Mount Fuji.I think because of snow, the Japanese see the red sun. Wind me shudder with sharp breath. One moment I see Mount Fuji. In my mind the poet Matsuo Basho lyrics resoundWind from FujiI sit on the rangesouvenir of Edo
  I make the quick step, the forest stronghold. Suddenly, I see them in trees. Stone - frozen black fruit hangs heavy on the branches. Like olive huge - crows, fluffy, asleep, keeping their heat.

Photo: Basil Anton

Ornaments on the treeshriveling on branchescrows winterAway from the other two measured, colder, converse in their language. Like two black princess in Africa - ebony beauty, do not mix with the mob.

Photo: Basil AntonSun with teethfrom sunny Africablack princessI start running. I see them, but in time. One is security, the other two sleep. Or pretend to sleep. City guards looked at me with suspicion. Slow pace. They think I'm a thief. Since I happened to her, not ever run. I learned mind. For dogs, a man running is always a thief. And police think the same - a man running is a potentially infractot. Why can cooperate so well - and police dogs, police dogs. How did stand on such a cold?

Photo: Basil Anton
Soldiers Sleepsecurity in the citywatch in shiftsI take the forest path. Only traces of animals. No human step. Swimming hard in the snow. I sink in snow up to my knees. Are the first explorer of winter. Around here, summer sneaks pairs of lovers. Where did it?
Photo: Basil Anton
No sign on the snowvirgin pathfootprints
Suddenly I see. Is there like a ghost. Forest hungry beast waiting for me. Is it a wolf, a dog be? I do not know! Wolf does not come so close to town, I encourage. But for me this way? Glass eyes wild animal. Two lights in the dark cave, I pierce far into the brain. Suddenly the nose up and starts shouting. A healthy take on. High snow makes me beat up on the spot. I have no şansă.Dintr was a leap on my back. I leave to their own devices. E wolf, means that he fed. A sheep had eaten any ... All lamb is the savior of man. And if it was just a dog ..

                                        

Photo: Basil Antongrove forestthe high snowlone wolfBasil Anton, Science, February 9, 2012

Poveste din epoca tenebrelor

Haibun

M-am întors în sat după treizeci de ani. Om matur, acum. Când am plecat eram un puşti. Pornisem în lume,  cu o geantă jerpelită  -   o porthartă, primită de la un unchi militar. Îndesasem în ea  câteva cărţi şi  un caiet. Voiam să mă fac om mare. Aşa mi-a spus mama, la plecare: du-te la învăţătură, să te faci om mare. Ei ţăranii se considerau oameni mici. În ziua aceea de toamnă  am pornit în marea aventură. Cu  armele din porthartă am intrat la liceul  Emil Racoviţă din Iaşi.                                                

 Mă urc grăbit în tren.  Mă opresc,  pe culoar, la  o fereastră. Privesc nostalgic  spre  sat. Deodată, o zăresc…  

Stătea pe peron. Mignonă, gârbovită de   greutăţi,  cu  ochi mari  albaştri. Limpezi  ca cerul de vară după ploaie, învăţătoarea privea înlăcrimată spre tren. Îşi condusese băiatul  la gară. A rămas  singură cu trei copii.  Soţul, preot  cu har,  care chiar  credea în Dumnezeu, a fost arestat de comunişti. Coana preoteasă a devenit tovarăşa învăţătoare.  Pe peron, frunzele  galbene zburau de ici-acolo  măturate de pale de vânt. Am privit lung la învăţătoare. N-aveam s-o mai văd…

Învăţătoarea

mi-a pus condeiul în mână

să scriu povestea!     

Şi totuşi!... Când am ajuns  în sat  am văzut-o.  Soarele tocmai  apunea.  Învăţătoarea stătea  la  portiţa  casei parohiale. Condusese,  pe aleea  străjuită cu regina nopţii,  un mic grup de copii. Regina nopţii îşi deschisese încet petalele.  Florile  ne îmbătau cu parfum.  Împreună  cu colegii  din clasa a  patra  ne aliniem  doi câte doi. Suntem doar doisprezece. Traistele, pline cu cărţi, atârnă până la genunchi.  ,,Bună seara, elevi!’’ ,,Trăiască Partidul Muncitoresc Român!’’ Aşa ne învăţase să răspundem.   Răspunsul era cam anemic.  Noi , copii nu prea vroiam să trăiască partidul.  Pe drum, trecea ţanţoş, miliţianul.  El  îl  arestase pe preot.                                                                                                     Învăţătoare  ne îndeamnă să repetăm mai cu inimă lozinca.  Ţipătul  nostru îl opreşte  o clipă pe miliţian. Priveşte mândru spre noi.   E roşu la faţă ca un drapel sovietic.  Îşi trece arma pe umărul celălalt, apoi dispare  în praful drumului.  ,,Miresmele reginei nopţii alungă spiritele rele, copii,’’ zice încet  învăţătoarea.   

Din răsărit

comunismul  venise

 cu pas înarmat

 învăţăm  abecedarul

  şi istoria P.C.U.S.       

   

   Coana preoteasă  s-a  înclinat vremurilor. S-a despărţit de preot.  Să  poată  să-şi crească copii. A devenit tovarăşa învăţătoare.  Preotul Dumitru Zamisnicu a refuzat să slujească la doi stăpâni: lui Dumnezeu şi   comuniştilor care îl negau. L-au  trimis la reeducare: să sape canalul Dunăre - Marea Neagră. Să afle, acolo, că Dumnezeu  din ceruri nu există. Doar  dumnezeul pământean - dictatorul comunist.

 A fost odată

o învăţătoare bună

o amintire…   

         

Din casa parohială, coanei preotese,   i-au  lăsat doar o cameră.  Celelalte le-au transformat în şcoală şi grădiniţă. Apoi,  în sediul CAP. Pe învăţătoare o chema Maria. Oare numele Maria e  predestinat suferinţei?!...

Mă uit spre casa parohială. Ţăranii au distrus tot ce le aminteşte  de colectivă. Nu mai există nimic în acest spaţiu.  Doar bălării. Un  câine, lihnit de foame , adulmecă urme de iepuri.  Peste acele locuri  bate vântul sălbăticiei…

Odinioară spiritul  preotului şi al învăţătoarei pluteau benefic  peste sat. Ca o chemare la credinţă şi cultură.  Acum preoţii strâng bani. ,,Pentru biserici!’’...

Se construiesc mereu

biserici  - tot mai înalte

 dispare credinţa.

Preotul Zamisnicu  s-a întors de la canal. Cărunt, dar încă zdravăn. ,,Ce v-a făcut să rezistaţi?’’ l-au întrebat ţărani. ,,Credinţa!’’ a răspuns preotul .  A refuzat să mai slujească bisericii. A plecat în munţi .  Să-l slujească singur pe Dumnezeu. A devenit schivnic.                      

Doamna învăţătoare s-a retras  la Iaşi,  la copii. O mai revăd din cînd în când. Conduce un grup de copii pe aleea cu regina nopţii…