Farmecul vieţii

Farmecul vieţii

 

             Moto: ,,Eu rămân  ce-am fost: romantic’’

                                                        Mihai Eminescu    

Farmecul   vieţii  este  o stare de spirit  deosebită, pe care  fiinţa umană  o trăieşte  în perioada  adolescenţei până la maturitate.  E  o forma mentis  în care domină  iluzia asupra realului.  Această stare de spirit  trebuie trăită până la căsătorie şi apariţia progeniturilor. Farmecul vieții se identifică cel mai adesea cu romantismul primei iubiri, cu primul sărut. Miracolul  - pentru prima oară nu mai poate fi repetat. După  această vârstă viaţa îşi pierde, treptat, farmecul, mai ales acel farmec  romantic  tipic vieții adolescentine.  

Totuși fiecare etapă biologică îşi are farmecul ei, dar   adevăratul  farmec al  vieţii   îi este conferit   fiinţei  umane  în  perioada ,,edenică’’, a tinereţii,  de  la pubertate, când copilul începe să conştientizeze binele şi răul, plăcerile şi neplăcerile vieţii,  până la alungarea din rai, adică până la căsătorie, moment ,,când va asculta de glasul nevestei sale şi în sudoarea frunţii sale îşi va mânca pâinea’’ (Genesa, 3, 17, 18, 19).

 De regulă,  cuplurile se formează în  perioada de farmec al vieţii, între 20-30 de ani.  În prezent, însă,  tendinţa  ultimelor generaţii  este de a forma perechi după 30 de ani. Prelungirea perioadei de farmec al vieţii poate fi benefică fiinţei umane.    Omul este o  fiinţă  ludică  şi, prin urmare,  are nevoie de o perioadă  prelungită  pentru  jocul de-a viaţa. În fond, jocul   infantil, pur, fără interese,  lăcomii şi perfidii, e partea cea mai frumoasă a vieţii. Homo ludens, omul care  joacă  e omul dionisiac - omul plăcerilor senzoriale şi a creaţiilor spirituale. Poezia s-a născut în joc. Chiar  şi limbajul poetic este  un limbaj ludic.  Poeziei i se alătură  cântul şi dansul, specifice  perioadei de farmec al vieţii.  Toate aceste manifestări  formează o sinergetică  culturală  şi au ca dominantă  partea  feminină a minţii omului.                             

Însăşi viaţa  culturală a omului predispune fiinţa umană la joc. ,,În jocul în sine, cu toate că este o activitate a spiritului, nu există nicio funcţie morală, nici virtute, nici păcat’’ (Johan Huizinga - Homo ludens, p. 44) .                               

În pofida faptului  că fata-femeia se maturizează cerebral înaintea băieţilor,  rămâne ataşată  jocului.  Poezia, cântul,  jocul,  cultura  romantică, în general, este apanajul spiritualităţii feminine. Cu  aceste jocuri romantice, obscure, misterioase,  femeia îl atrage pe bărbat, care este  un visător apolinic.                             

Homo ludens are însă  o limită biologică când  poate să joace.  Dincolo de această limită, omul, dacă  ar continua  jocul, ar friza nebunia sau infracţionalitatea.                               

Cu toate că joaca, o oponentă a  seriozităţii,  presupune  limite biologice,  în anumite împrejurări, eliberaţi de  îngrijorările şi spaimele vieţii, chiar şi oamenii maturi tind să redevină copii.  Unii bătrâni chiar dau în mintea copiilor. Puerilismul este o  evadare  din   închisoarea   constrângerilor  şi a  anxietăţilor  societăţii moderne.              

După  căsătorie, începe  vârsta maturităţii  când  fiinţa  pierde  starea  psihică  ce dă  farmec vieţii. Nu-l  mai atrage  fascinaţia jocului. E momentul când omul intră în faza matură, cea a responsabilităţii şi seriozităţii, a filosofării, a înţelepciunii  şi a instituirii normelor morale asupra progeniturilor.                    

E necesar să amintim că, Isus şi Socrate au început să filosofeze, să cuvânteze  şi să  propovăduiască  normele morale, după treizeci de ani. Mulţi tineri, din  generaţiile actuale, s-au hazardat să filosofeze  la vârsta când ar fi trebuit să  trăiască din plin plăcerile vieţii.  Dezabuzaţi, n-au găsit  niciun sens vieţii şi  au sfârşit în suicid.                                                                       

Mircea Eliade, spunea  în Scrisori către un provincial că aştepta cu ,,spaime de apocalips’’ să  afle din ziare,  despre tânărul acela filosof din provincie ,,vestea sinuciderii’’.                                                                                     

 Vechii greci refuzau tinerilor, sub  treizeci de ani, filosofia. Probabil, s-au confruntat şi ei cu fenomenul sinuciderii  în rândul adolescenţilor filosofi.                        Spre deosebire de oricare altă vieţuitoare la care sensul vieţii este programat, omul are  marea libertate  de a da el însuşi  sens vieţii. Aşadar, fiecare fiinţă umană   dispune de această  capacitate mintală  de a  da sau nu sens vieţii. Problema mare este de a găsi a-l găsi. Majoritatea  găsesc  un sens vieţii, o raţiune  şi o motivaţie existenţială - a trăi pentru ceva sau pentru cineva. Dar există şi mulţi rătăciţi, cei care trăiesc pur şi simplu ca frunza-n vânt.        

Fiecare etapă   a vieţii  are un anumit farmec, dar  perioada care  conferă existenţei umane  adevăratul  farmec  al vieţii  este perioada adolescenţei şi a tinereţii. Ea  trebuie  trăită  şi-atât. Există, fără  îndoială, la vârsta adolescenţei,  un farmec al vieţii pe care cei mai mulţi nu-l conştientizează.

 În această perioadă, orice tânăr trebuie să renege filosofia. Dominanta acestei  perioade   este cea  senzorială şi băiatul şi fata  trebuie să  exploreze  şi să experimenteze senzorialul. De altfel, preocuparea  tinerilor,  în această perioadă, vizează   mai mult corpul şi mai puţin  mintea.  Fetele se  preocupă de frumuseţea afişată a  formelor, băieţii se centrează pe  organul sexual  şi  pe  propria lor virilitate. 

Cultura, educaţia, învăţământul au forţat comprimarea în aceste etape şi a plăcerilor spirituale. Tinerii ar   trebui să cunoască, în perioada  adolescentină, doar senzorialul. Civilizaţia, însă, îi supune  unui  intens  bombardament informaţional. Senzaţionalul şi cunoaşterea spirituală, amplificate  de mijloacele mass-media, îi  constrâng   pe tinerii din societăţile moderne  şi-i supun  la  conflicte  psihice. Cu cât  o societate  este mai puternic tehnologizată cu atât  fiinţa umană  este  obligată să renunţe  la plăcerile  dionisiace şi-i impune o  permanentă stare de luciditate. Tentaţiile şi viciile sunt la tot pasul. 

 Societatea de consum îl ademeneşte  cu deliciile raiului, îl vrăjeşte cu poleială  de beteală, îl fascinează cu reclame ţipătoare, iar tânărul, inocent şi neliniştit, nu ştie că, dincolo de aceste  glossy  se află iadul.  Peste tot tinerilor li se întind capcane. Din acest motiv, societate modernă  impune tinerilor  o stare permanentă de luciditate şi de tărie morală, în orice împrejurare. Altfel, regretele vor fi amarnice şi inutile.                                                                        
         Farmecul vieţii nu e dat de gândire, de cunoaşterea spirituală,  ci de trăirile senzoriale în mai mici sau mai ample comuniuni dionisiace. Între visarea,  pe care  o simte  tânărul apolinic,  ca o chemare a spiritului spre absolut şi senzorialul concret, cu care îl  ademeneşte fata din Floare albastră, este de preferat, pentru tânăr, să guste senzorialul. Adevărata cunoaştere a  vieţii o aflăm în contactul cu  senzorialul, nu din cărţi.                     

 Visătorul apolinic este abandonat de fată; ea  nu-i poate înţelege visările, vrea trăirea senzorialului, vrea concretul aici şi-acum.  El o va pierde  pentru  primul care-i  va oferi voluptăţile senzoriale şi  materiale concrete, nu vise. (A se vedea, George Călinescu -  Enigma Otiliei.)            

Visătorii apolinici nu au ce căuta în această lume.  Lumea concretă  nu  e pentru ei. Femeia nu poate înţelege visătorii. Ea îl părăseşte pe visător  pentru  bărbatul fără vise şi iluzii, fără idealuri; femeia  vrea un bun  gospodar,  care câştigă bine, îi face copii şi o ajută să-i crească.

Visele de creator, de explorator, de gânditor vor sfârşi  în tristeţi incomensurabile fără o femeie alături, aşa cum de altfel a sfârşit Eminescu care a tânjit toată viaţa după o femeie, după femeia lui.

Fără un suflet de femeie, bărbatul rămâne un  mare singuratic. Întrebat de un  tânăr   atenian  dacă să se căsătorească sau nu - Socrate, marele  moralist, i-a spus: ,,Orice vei face vei regreta’’.  Totuşi,  la   bătrâneţe, nevoia bărbatului de a avea alături un suflet de femeie devine mai mare decât la tinereţe când, liber şi fără griji, zbura din floare în floare.  Şi nu numai  la bătrâneţe. Nimic nu se  poate realiza în viaţă fără cooperarea celor  doi.  În rezolvarea problemelor  existenţiale, bărbatul este mai  dependent de femeie, decât femeia de bărbat.  

Dar ce ar fi lumea fără aceşti visători? Fiecare generaţie are nevoie de  visători, spre  a nu fi uitată. O generaţie fără visători  este o generaţie non-creativă. Nu doar  visătorii sunt abandonaţi de femei, ci, mai ales,  filosofii tineri.  Aceşti  tineri exaltaţi, care cred că  au descoperit  piatra filosofală,   sfârşesc mai totdeauna în suicid. Ei se află într-o criză acută, un paradox al existenţei,  o dihotomie  imposibilă,  o stare  schizofrenică a mentalului  între dorinţa de a  trăi dionisiacul,  la fel ca ceilalţi, şi vanitatea autoindusă  de a privi lumea din turnul lor de fildeş.        

Riscul  mare,  pentru visător,  este să piardă contactul cu realitatea imediată, să rateze   ceea ce dă farmec vieţii - fata  care îl îndrăgeşte, poate  sufletul pereche. Căci dominanta  farmecului vieţii este dată de  feminitate. Când spunem feminitate, ne gândim la romantism. Dominanta  mintală feminină este una romantică.  E o stare de spirit  specială,   pe care o trăiesc majoritatea tinerilor în   perioada adolescentină.  Unii  rămân, aşa cum afirmă şi  Poetul,  mereu romantici,  veşnic îndrăgostiţi.      

Vârsta  adolescentină  este perioada  răzvrătirii, a micii rebeliuni  împotriva   regulilor şi normelor   parentale, a imaginaţiei creative şi   originalităţii în comportament şi vestimentaţie  (ţinute  provocatoare  -   emo, goth, punk, rock), un amestec  de voluptate şi suferinţă, predilecţie  pentru obscuritate, mit, simbol (tentaţie satanistă), nevoie stringentă  de puritate, voluptate şi cruzime. 

Toate aceste   manifestări  romantice  - obscuritatea, povestea, simbolistica -   sunt   caracteristici ale minţii feminine. Farmecul vieţii coincide cu starea de spirit   romantică a fiecărei fiinţe  umane.  Fiecare  generaţie de bărbaţi tineri trece  prin această  perioadă  efeminată  a vieţii.                                                                                Cântul, dansul, contactul epidermic, petting-ul, strângerea de mână, toate această cochetărie  ţine de partea feminină din noi.  Dominanta farmecului viţeii  constrânge   pe fiecare băiat la această   dulce şi periculoasă feminitate. Fără  această feminitate:  ,,totuşi este trist în lume’’ (M. Eminescu - Floare albastră).             Ceea ce conferă farmec este această dominată a feminităţii în perioada  adolescentină. Ea generează beţia dionisiacă  şi extazul dătător de  nebune delicii.  Fără a le fi trăit la vârsta oportună nu le mai poţi trăi. Şi chiar dacă le trăieşti  nu mai au acelaşi farmec ca la vârstă biologică  optimă când se trezesc instinctele  şi trăirea  se   transformă în extaz şi uitare de sine. Nevoia de orgie dionisiacă devine o necesitate a comuniunii de grup, când  toţi se simt unul şi unul toţi.                       

În fond,  discotecile reiterează  nevoia ancestrală  a tinerilor  de a trăi plenar  dionisiacul, moment în    care  sunt nivelate toate  deosebirile sociale şi de clasă - toţi sunt egali, indiferent de  poziţia  socială sau politică a părinţilor genitori.  Cântul, dansul  şi exaltarea  le conferă o stare de superioritate, de zei, neîmpărtăşite  de cei  care din varii motive nu pot participa la această nebunie colectivă,  de deşănţare şi aţâţare sexuală până la abandon şi perversitate. În această  exaltare colectivă,  tinerii se eliberează de energiile negative, acumulate periculos în stresul vieţii moderne.                                       

E momentul când se dezlănţuie instinctualitatea colectivă, de grup, în care amestecul de: ,,abjecţie, voluptate şi cruzime’’ spune  Nietzsche,   conferă  grupului  acea forma mentis de ,,extaz  dătător de  delicii’’,  izvorâte  din adâncul inconştientului colectiv.  În acele  momente ale uitării de sine  nimic nu mai are preţ decât  trăirea aceea dionisiacă a instinctelor  dezlănţuite la maxim.                                                                 

 Inşi  fără nicio morală,  fără niciun adevăr, nepăsători faţă de prieteni, faţă de familie, prinşi în  forme aberante de biologie exaltată,   aşa  îi prezintă,  Mircea Eliade, în Huliganii. În zilele noastre, beizadelele, fii sau fiice ale  politicienilor şi  patronilor  excelează în astfel de manifestări extreme.                                     

Cum politicienii tolerează  şi încurajează  grotescul acestor domni Goe, care îşi etalează maşinile de lux pe banii furaţi din buzunarul celor mulţi, este evident că, pentru majoritatea tinerilor români, actul creator este descurajant.  Tinerii  superdotaţi, fie emigrează să-şi împlinească visurile  creative în folosul altor state, fie se pliază  şi se complac în această  filozofie al lui pseudo  instaurată de clasa politică, dusă la extrem de actuala  putere.              

În atare situaţie, tineretul  român, saturat până la vomă de aceşti imbecili care ne guvernează, îşi refulează  orice  acţiune creativă, evadând în  discoteci   ori  eşuând în alcool, drog, etnobotanice şi sex. Toată  plăcerea   dionisiacă a românului se reduce la grătarul cu mititei, baxul de bere şi dragoste murdară.

Tinerii refuză  realitatea românească în care  inteligenţa şi creativitatea  înseamnă imbecilitate, iar prostia  şi hoţia sunt ridicate la rang de virtute.  Unde-i generaţia creativă al lui Mircea Eliade? Tinerii  români cei mai dotaţi şi mai creativi pleacă  peste hotare.  Mica insulă latină sărăceşte pe zi ce trece şi se umple de piraţi, după chipul şi asemănarea  actualului pirat - cârmaci.

În loc  să  caute soluţii, spre a stimula creativitatea tinerilor spre binele tuturor,  aceşti imbecili care ne guvernează  alungă spiritele  bune ale acestei naţii. Cu cât  se înmulţesc mediocrităţile cu atât comunitatea   poate fi manipulată mai  lesne.                                                

Mediocrităţile nu pot trăi  pe propriile  lor picioare, ci pe  proptele, pile, cunoştinţe, relaţii,  care  fac  dintr-un popor demn şi mândru  o comunitate bicisnică aservită clasei politice  lacome şi perfide. O, sancta simplicitas!  O societate  care trăieşte   zilnic  în mizerie morală evoluează treptat spre nevroză, devine nefericită. Nu poţi trăi fericit într-o ţară a nefericirii. Fericirea  individuală  este  nemijlocit  legată de fericirea  socială, iar cea socială este  determinată  de starea morală  a clasei politice. Dacă, îmi  va fi  dat  să scriu o carte despre ţara mea,  o voi intitula  România sau istoria unui popor nefericit.

Din vechea Eladă şi până  în zilele noastre, istoria se repetă cu fiecare generaţie de tineri teribilişti. Individul simte o nevoie stringentă, de ritualizare a  instinctelor,  spre a se apăra în faţa angoaselor şi spaimelor, pe care societatea modernă le amplifică  nemăsurat.  

Este  farmecul vieţii conferit de această  beţie a  simţurilor sau de   formele de sex extrem, de   fetişismele şi perversiunile  la care apelează tinerii în epoca  modernismului? Noi credem că, mai mult decât  toate perversităţile erotice  şi  teribilismele bahice sau narcotice, ceea ce conferă farmec vieţii, este starea dionisiacă  creativă.                                  

Această vârstă biologică  a farmecului vieţii  nu este   propice   pentru meditaţie  şi filosofare. E timpul trăirii  la maxim a vieţii cu toate receptaculele deschise. A acţiona,  a face, a visa şi a crea, trebuie să fie  pentru tineri etica existenţei  în această perioadă biologică a vieţii. În perioada  adolescentină fiecare tânăr  trăieşte  o poveste scrisă sau  o concepe el însuşi  spre a o trăi. Cu cât  farmecul vieţii îl prinde mai mult, cu atât povestea este mai fascinantă.                             

Farmecul vieţii se trăieşte la  vârsta iluziilor, cînd  totul fascinează şi te prinde în vraja şi magia clipei, când tot  ce zboară  se mănâncă, cum spune un  proverb românesc. Până la treizeci de ani trebuie să guşti toate plăcerile vieţii, căci după această  vârstă, începi să te întrebi dacă viaţa are vreun sens.  Or, tocmai trăirea plenară a farmecului vieţii te scuteşte de aceste întrebări  depresive.                          

 Farmecul vieţii, cel mai adesea ne minte, ne prinde în capcane subtile, ne atrage în  plăceri  interzise (mereu va exista un fruct interzis), dar fără aceste  plăceri viaţa îşi pierde farmecul. În această perioadă tinerii sunt  într-o permanentă stare de îndrăgostire, mereu  în căutarea sufletului  pereche.                                                                       Nimic nu farmecă  mai mult ca o agapă plină de glume,  de spirit încins, de discuţii şi glume ce  te prind şi te aprind,   te captivează şi te fascinează  până  la uitarea  de sine, de lume şi de timp.  Nimic nu fascinează mai mult decât  iubirea pură, acea folie en deux, cum spun francezii, când băiatul şi fata  devin un singur trup, o singură  minte, un singur spirit, ce formează o uniune sublimă a androginului - sufletul pereche. Uneori, nebunia în doi (când fata este în mod absolut aservită), ia forme aberante,  poate  duce  la crimă, ca în cazul  celor  doi studenţi de la Timişoara.                                                                        

 Starea  indusă de farmecul vieţii  e una specială. Totul  îţi induce această stare specială, în care te simţi  una  cu Universul: tot sufletul tău e gata să accepte, necondiţionat,  orice ţi  se oferă, ca şi cum tot  Universul ar concura pentru această stare de fericire.                                       

E o stare psihică vecină cu nebunia, când  ai vrea să  râzi, să cânţi, să strigi, să alergi, să zbori, când crezi că totul ţi-e permis, când devii micul  teribilist. E momentul cînd descoperi autonomia existenţei,  libertatea absolută, spiritul comuniunii de  grup şi starea de frondă împotriva regulilor parentale şi sociale anchilozate în timp.                     

Despre starea aceasta specială  îţi vei aminti mereu, dar  niciodată nu o vei mai putea repeta. Acest  farmec al vieţii nu se poate trăi prin  intermediul   reţelelor  de socializare, ci prin contactul direct al companionilor. Din păcate, reţelele de socializare distrug  ritualurile ce   dau farmec vieţii. O privire surprinsă, o strângere de mână, un contact  epidermic, toate aceste banalităţi  au o încărcătură  energetico - emoţională mai profundă  decât orice vorbă de spirit schimbată pe reţelele de socializare.                                            

Cred, cu tărie, că orice fiinţă umană are dreptul  la aceste plăceri ale vieţii,  fără de care, viaţa  ar fi,  vorba poetului francez, Baudelaire, un timp ce ne-apasă tot mai greu.                 

Mircea Eliade şi-a impus din fragedă tinereţe un program spartan în privinţa studiului. Dar nu toţi oamenii, care accesează plăcerile spiritului, sunt croiţi după acelaşi calapod şi nici nu avem pretenţia de a ajunge o valoare culturală de talia lui. E un risc enorm să te supui unui asemenea program spartan. Trebuie să renunţi la ceea ce  dă farmec vieţii  -   jocuri, petting-uri, toate aceste nimicuri  care  iluzionează şi   generează o stare  emoţională  de fericire.                    

 E nevoie  să ai o anumită chemare, o voinţă izvorâtă din tine şi dincolo de tine, care să te împingă cu o forţă devoratoare spre împlinirea unui scop. Mircea Eliade s-a văzut proiectat în fruntea generaţiei sale şi numai cu supremul său efort a putut rămâne şeful ei.  Eliade a fost unul din cei mai mari magi ai României interbelice şi postbelice. Magii sunt  rari şi singuratici. 

Se pare că există o rătăcire a tinerilor în această junglă de informaţii, de idei, unele periculoase, de tentaţii spirituale absurde. Unora le-au sucit minţile până acolo, încât nu au mai găsit nici un sens vieţii şi s-au sinucis. Fiecare etapă a vieţii trebuie trăită după normele ei biologice, fără a ne lăsa dominaţi mai mult de plăcerile dionisiace decât cele apolinice.

În această privinţă,  morala lui Epicur este (dintre toate formele de morală - hedonistă, cinică, stoică),  cea mai adecvată fiinţei umane  -  o îmbinare armonioasă a plăcerilor senzuale  -  kinematice, cum le numea filosoful, plăceri trecătoare, cu cele katastematice - spirituale. Plăcerile spirituale pot fi prelungite la nesfârşit,  nu afectează în vreun fel fiinţa umană, spre deosebire de cele kinematice care pot îmbolnăvi grav organismul.               

Cea mai apropiată religie de morala epicuriană, o  regăsesc în  morala  creştinismului ortodox, care nu impune, ci doar recomandă reguli  morale  şi  dă dezlegare la multe plăceri.      Odată cu înaintarea în vârstă,  omul, vrând-nevrând,  renunţă la multe plăceri senzoriale care dau  farmec vieţii.   Renunţarea treptată la plăcerile senzoriale, în favoarea celor spirituale, înseamnă renunţarea la iluzii şi la ceea ce numim   farmecul vieţii.

Aşadar, în perioada tinereţii până la maturitate (în jurul vârstei de 30 de ani) este bine ca dominante să fie plăcerile senzoriale - acestea fiind conforme cu dezvoltarea biologică, iar mai apoi cele katastematice până la sfârşitul vieţii. A cantona în plăcerile senzoriale e o contradicţie a existenţei  biologice. Toată filozofia vieţii constă în a trăi, la momentul   biologic oportun, bucuriile existenţei.                    

Nu poţi, însă cunoaşte cu adevărat viaţa , dacă nu ai gustat din plăcerile senzoriale. De aceea, aceste experienţe nu trebuie ratate. Experienţele trăite în exerciţiile de zi cu zi ale existenţei, formează fundamentul moral al vieţii.                                             

Regula de aur, ce trebuie respectată cu stricteţe, este, ca în varii relaţii, să nu faci rău  cu bună ştiinţă spre a-ţi satisface plăcerea de moment. Cel mai uşor e să faci rău, cel mai greu e să faci bine.                                

Trăim într-o lume autonomă. Dumnezeu nu intervine în această lume spre a pedepsi, pe unul sau pe altul, pentru păcatele săvârşite. Există, credem o monitorizare   a faptelor şi gândurilor noastre  bune şi rele, la nivelul inconştientului.  În viaţă, totul se plăteşte. Şi nu doar de noi, ci şi de urmaşii noştri.                         

Cu toate că lumea  funcţionează  autonom, ea nu este independentă, ci interdependentă. La fel individul, deşi este autonom, nu este  independent.  În cadrul existenţei noastre se realizează relaţii de interdependenţă, relaţii, care la nivelul inconştientului sunt monitorizate  şi determină   autoreglarea binelui şi răului pe care îl facem cu gândul sau cu fapta.                                   

Există, astfel, o justiţie imanentă care, mai devreme sau mai târziu, se  întoarce  împotriva noastră.  Este, ceea ce numesc  efect de bumerang, pe care nu-l conştientizăm când  comitem răul  cu gândul sau fapta.  Binele  şi răul  se întoarce când ne aşteptăm mai puţin,  în varii situaţii şi împrejurări.                        

Un  autor român, anume Toni Victor Moldovan, în cartea sa, Programul Terra, pe care o numeşte, orgolios,   ,,brevet  românesc de decodare a bibliei’’,  încearcă să acrediteze ideea unui Dumnezeu extraterestru. Nu cred  în existenţa unui  Dumnezeu extraterestru. Eu cred că,  sunt suficiente dovezi  ale efectului de bumerang, care ne   conduc la ideea monitorizării binelui şi răului  de către  inconştientul  fiecăruia,  în parte.

Vechii elini au întrevăzut în  forţa  destinului,  forma plăţii şi răsplăţii. Heraclit afirmă că ethos-ul  omului este daimonul său, fiind perceput  adesea ca o justiţie impersonală, oarbă, necruţătoare.                   

 În pofida asigurărilor date de darwinism,  care combătând  lamarckismul, afirma că  informaţia dobândită  nu se transmite, studiile  sociologului  francez, Ėmile Durkheim, confirmă  ipoteza lamarckistă,  anume că,  anumite informaţii (nu caractere), cu o încărcătură emoţională deosebită (ca de pildă suicidul acţionează, în mod radical,  asupra ADN-ului neuronal), se transmit  ereditar  urmaşilor, pe parcursul  mai multor generaţii (aproximativ  cinci-şapte generaţii).                                       

Ereditar nu se transmit caractere, cum credeau lamarckiştii,  ci informaţii. Ceea ce modifică  informaţia  ADN-ului neuronal este,  fie  o repetare a unei acţiuni, a unui comportament, fie o puternică energie emoţională,  generată de o trăire extremă, a unei situaţii-limită  - crimă, suicid etc.

Aceste informaţi, ce modifică ADN-ul  neuronal,  se transmit  urmaşilor pentru mai multe generaţii.  Urmaşii vor  repeta, ca  şi cum ar fi primit o comandă  posthipnotică, acţiuni  şi comportamente ale înaintaşilor.                                                                                   Chiar  dacă această lume funcţionează autonom,  există o justiţie imanentă  care ne  monitorizează faptele. Această măsură  etică  este implantată în  inconştientul nostru, asupra căruia nu putem acţiona  şi care ne dirijează spre împlinirea a ceea ce ne revine  drept răsplată, pentru  gândurile şi faptele noastre bune sau rele.                    

Vechii elini au perceput-o ca un joc al hazardului, ca şansă, independentă de voinţa noastră  conştientă, dar cu siguranţă  ţine de ceea ce este  programat în  inconştient.                                       

Socrate a sesizat bine lucrul acesta, anume  că, omul nu comite răul cu bună ştiinţă ci din ignoranţă. Dacă omul ar fi conştient de efectul de bumerang, anume  că răul se  întoarce împotrivă-i mai devreme sau mai târziu, ar evita să comită răul asupra semenului său. Acelaşi lucru l-a   propovăduit  şi Isus.          

Farmecul vieţii nu constă în a comite răul,  din impulsivitate adolescentină sau din ignoranţă, ci de a trăi plenar timpul predestinat acestei perioade. Farmecul vieţii e momentul când totul dă în floare. Fiecare generaţie  trăieşte aceste momente de iluzii, înfiorare şi erotism pur.                                             Adevăratul farmec al vieţii îl regăsim în perioada adolescentină, când copilul  încă  trăieşte   în  raiul părintesc.  Am putea  stabili că perioada  optimă  a farmecului vieţii coincide cu perioada  edenică a ieşirii din copilărie până la maturitate. Tânărul, prins  în această etapă a vieţii, vrea să fie liber - să facă orice, nu vrea să fie încorsetat de reguli şi etici. E momentul când prietenia, comuniunea socială şi confesiunea  camaraderească sunt acţiuni  fireşti, adesea credule,  neselective.  Cei  implicaţi  emoţional devin victime ale escrocilor sentimentali sau ale perverşilor. Libertatea capătă, adesea, forma extremă a libertinajului, a spiritului de gaşcă,  a faptelor iraţionale, a nebuniei eroice.

,,Eu cred, afirma Mircea Eliade în  nebunia afectivă, nu în poză’’(Sensul nebuniei  -  Cuvântul, 25 februarie 1928). ,,Nebunia  afectivă’’ presupune  ,,a fi’’,  nu ,,a părea’’ şi impune    pasiune, patima pentru a descoperi  adevărurile esenţiale ale vieţii  şi nu în a poza ca ,,Mitică în delir cultural’’, vorba  lui Paul Zarifopol,   în elitist.                                                                        

La generaţiile actuale, când maturizarea biologică este mai rapidă,   farmecul vieţii  poate fi trăit  de la vârsta de 12 ani  până la vârsta de 21-23 ani.                                                             

La 16 ani, Eminescu aflat la Blaj, plimbându-se  cu prietenul său, Filimon Ilia pe malurile Târnavei, scria vizionarul poem Amicului F.I. în care vorbeşte despre  farmecul vieţii.  

                                   
,,Târnava prinsă-n galbine maluri

Şoptia prin unde gândirea sa

Pe când plimbarea ni rătăcea

Visări , speranţe pe frunţi de valuri

Ţii  minte când te-ntrebai

Ce este omul? Ce-i omenirea?

Ce-i adevărul? Dumnezeirea?

Şi tu la nouri îmi arătai?

Dar credeam ambii în adevăr

Sorbiam din aer ca din dreptate

Priveam la soare ca-n libertate

A fi credeam că e un drept de fier

…………………………………….

Dar  tot amice nu voi uita

Acele doruri tainice, sfinte

Farmecul vieţii, îl ţii tu minte?

Cum şoptia dulce, deşi minţia.’’

(M. Eminescu – Amicului F.I.)

Farmecul vieţii, deşi minte fiecare generaţie, deşi  o amăgeşte şi o atrage  în jocul adorabil şi capricios, pervers şi dulceag al adolescenţei,  al romantismelor  desuete sau   ne prinde în fascinaţia clipei, ori ne  atrage în idile voluptoase   şi  melancolii devorante  sau, la sfârşitul adolescenţei,  ne încântă sufletul   ori  ni-l otrăveşte cu nostalgii amare, rămâne cea mai plăcută   perioadă a vieţii.

Farmecul  vieţii coincide cu perioada edenică  din   mitul biblic.  După această perioadă urmează alungarea din rai, cînd  fiinţa umană   trece în a  doua etapă   a vieţii , când   ,,cu sudoarea frunţii sale’’ îşi va   mânca   pâinea (Genesa [Facerea],  3, 19).  Dar este romantismul desuet? Oare nu ne obligă feminitatea  din  bărbaţi  şi mai cu seamă   din femei  să fim  mereu  romantici?  

 Eminescu    mărturiseşte,  în poemul  Eu nu cred nici în Iehova, că nu crede în zei, nici  în Iehova, nici Budha - Sakya - Muni nici în  viaţă, nici în moarte,   dar    va rămâne  ce-a fost -  romantic.  Fără acest  romantism, care dă farmec vieţii, existenţa ar fi searbădă şi fără sens. 

Ceea ce dă farmec vieţii ne ispiteşte sufletul cu  magia  unei feminităţi plină de  vrajă   şi iluzii. E  bucuria cea mai mare a existenţei  -  când iluziile par atât de reale, încât a trăi clipa fără a simţi, ca la vârsta a treia, îngrozitoarea apăsare a timpului,  este  cea mai fascinantă  aventură a  lui  a fi în lume, ca  un drept de fier.  Cine crede, la vârsta adolescenţei,  în moarte?  Viaţa, la vârsta  pubertăţii,  ne apare o eternă  poveste  -  tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, cum   spune cunoscutul basm românesc.

Bibliografie:

1.  Johan  Huizinga  - Homo ludens, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003  

2.  Mircea Eliade  -  Profetism românesc, Ed. Roza vânturilor, Bucureşti, 1990

3.  George Călinescu - Enigma Otiliei, Ed. Litera, Chişinău,1998

4.  Stephen C Covey - Eficienţa în şapte trepte, Ed. Alfa, Bucureşti, 2000

5.  Mihai Eminescu  -  Poezii, Proză literară, Ed. Cartea românească, Bucureşti,1984

6.  Friedrich Nietzsche - Naşterea tragediei, Ed. Pan, Iaşi, 1992     

7.  Mircea Eliade  - Huliganii, Ed. Rum-Irina, Bucureşti,  1992     

8.  Toni Victor Moldovan  -  Programul Terra, Ed.  Conexiuni, Sibiu, 2000 

Vasile Anton  Ieșeanu,  17 aprilie 2013      

Nea Mărin și Sucă în lumea tâlharului Procust

-   -     Nea  Mărine, auziși?

-          Auzii, nepoate auzii!

-         Ce auziși?

-         Ce-mi spusei!

-         Auziși de Alexandru  Boris Coșciug?

-         N-auzii Sucă, n-auzii!...

-         Păi ziseși că auziși!

-         Auzii acum că-mi  spusei!

-         Minune nea Mărine, minune mare!…

-         Ce minune Sucă? Auziți fraților ce spune Sucă, minune mare, bre fraților       

-         Alexandru Boris Coșciug e profet!

-         Bag samă că-i mahomedan, de-i profet…

-         E român verde de-al nostru…

-         Măi nepoate , bag samă că de când  cu internetul acesta  te-ai țăcănit…, nimeni   nu-i profet  în țara lui…  

-         El este… Scrie  pe  Rețeaua literară…

-         Și ce  profeți  el…

-         Profeți că Băsescu  va deveni propovăduitor al  intelectualilor …     

-         Băsescu… Păci ce carte scrise ăsta,  frate, ce carte?!...   Că  eu nu văzui decât pe cea  semnată împreună  cu Ponta. Și mai văzui că i-o dădu lui Barroso, cel mai mare  juvete de  UE, dar acesta îl trată cu sictir,  i-o respinse, însă  tâlharul insistă.  Și-atunci Barroso nervos   o aruncă  în geanta  aia  al lui de mare juvete…

-         Păi scrise  profetul că scrie și-n biblie că Băsescu va   ridica intelectualitatea creștină…     

-         Și tu îl crezuși?

-         Cum neică Mărine, dacă zice din biblie!...

-         Băi Sucă, bă nepoate, profetul acesta  sigur e propovăduitor  portocaliu. Nu te prinseși, nepoate, nu te prinseși… Mai bine   bea  niște zaibăr, că de-atâta lapte ți  se-nchegă  mintea  și de-aia vezi profeți  și caii verzi pe pereți…

-         El va avea în mână o carte mică deschisă… și va pune piciorul lui drept pe   mare și cel stâng pe pământ …

-         Băi Sucă, n-ai înțeles, tâlharul vrea să fugă…

-         Și cartea …

Or fi  mascat   în ea  banii de pe  flotă … Băi Sucă…, bă nepoate!  Știi cum zice Ițic? Dă-mi Doamne mintea românului  cea de pe urmă!  Nepoate , tre’ să fii rău credul  să crezi bazaconiile profetului ăsta, de-i ziseși Coșciug.  

Vasile   Anton Ieșeanu,  15 ianuarie 2013, Iași     

Lumea tâlharului Procust

              Patul lui Procust,  romanul lui Camil Petrescu,   pentru cine   nu a înțeles,  nu este, cum s-ar  crede,  doar o lume tăiată  ideologic de  tâlharul Procust cum a   fost  cea gardistă sau cea comunistă, ci  o lume ce este   în marea ei majoritate adaptată tâlharului Procust, recte - lumii lui Nae Gheorghidiu, Emiliei,  Valeriei,  Ginei, Miței Mărculeanu  o lume   pe care o regăsim în zilele noastre cu nimic deosebită de lumea descrisă de Camil Petrescu.                                                            
           Lumea tâlharului  Procust o putem identifica în lumea tâlharului Băsescu. La fel ca tâlharul Procust  din Atica,  el este  întinzătorul (pe cei prea scurți i-a lungit)  şi strângătorul (per cei prea lungi i-a zdrobit), într-un cuvânt, cum au spus grecii despre  Procust, Băsescu este  multstricătorul societății românești, la fel cum  a fost Carol al II-lea în perioada interbelică.    
           Convorbirea lui Ladima  cu un  deputat și un fost ministru de finanțe  este  profetică, este  o profeție  cu o  rezonanță șocantă pentru oamenii zilelor noastre, ca o istorie ce se repetă în mod absurd.

-  Cum domnule Ladima, dumneata crezi sincer că nu e criză?

-    Ce-i aia criză?(…)

-     Sărăcie generală, domnule…sărăcie…ei drăcia dracului. E țara săracă…

-          Asta e criza dumitale? Ei, atunci e fals…Nu e criză, e o idioțenie economică…ascultă ce-ți spun. Lumea bogată.. e mai bogată ca oricând, orice ar spune  economiștii dumitale imbecili. Nu e criză   economică  e criza statului  românesc.

Vasile Anton Ieșeanu,Iași,  10 ianuarie  2013                   

A fi sau a nu fi scriitor …

Moto: „Doamne, grea meserie e scrisul!”   Alex Ștefănescu

   

„La numai 21 de ani,   monologhează   în  continuare   Horia Zilieru,  Titus Popovici   a scris un  roman de excepție, Setea,  apoi   pauză  - a devenit scenarist. Mai întâi  scrisese  Străinul.   E un paradox  acest romancier, un romancier  atât de tânăr... Să scrii asemenea romane la o vârstă atât de precoce, pare de necrezut!” 

  „Maestre,  intervin  eu, vechii eleni  începeau să filozofeze   la treizeci de ani.  Or, un romancier e ca un filozof, nu doar să citească  este nevoie,  mai    are nevoie  și de ceva experiență de viață spre a  scrie un roman, mai cu seamă   spre a scrie  un roman bun. <<Nu se poate scrie un roman fără să fi trăit>> spunea Orhan Pamuk  într-un interviu, iar  Mario Vargas Llosa  afirmă că nu există  romancieri precoce. <<Toți  marii , admirabilii  romancieri au fost la început condeieri ucenicii, al căror talent s-a consolidat pe îndelete, pe bază de statornicie și convingere.>>(Mario  Vargas Llosa – Scrisori către un tânăr romancier, p15)”          

„Ei, zice Emilian Marcu, maestrul  e în vârstă, e de înțeles. Titus Popovici  nu  a scris  primul său  roman,  Străinul la 21 de ani ,ci  la 25 de ani și Setea la 28de ani. Cred că autorul   avea  suficientă experiență de viață   și  oricum era la o etate  apropiată  de vârsta filozofării.  Și-apoi, odată cu  evoluția culturală a lumii, omul  devine din ce în ce mai  precoce.  Nu vedeți copiii din ziua de azi?! Zici că s-au născut cu cordonul ombilical legat direct calculator. Și chiar și inteligența lui homo sapiens   a   evoluat,  omul e  numeric mai   creativ  chiar de la vârste  biologice mai  fragede… Oricum, Titus Popovici a scris despre o lume  pe care a cunoscut-o efectiv, o lume  din realitatea  acelui timp  și nu doar din cărți.  

                                                                                                                  După ce a scris aceste romane, continuă Magicianul,   care  au  multă  propagandă   antiburgheză așa  spune   critica dâmbovițeană  - Străinul  - o construcţie epică de mari proporţii,   o   satiră plină de sarcasm la adresa modului de  viață  burghez, dar, zice Alex Ștefănescu, cum  romanul  satisfăcea ideologia comunistă și  conducerea partidului-stat,  i-a  deschis  autorului porțile afirmării.                                                                                                 
        Setea, mai oportunist decât primul, evocă apologetic  împroprietărirea țăranilor  de după război, tot o mistificare, în sensul că  Titus  Popovici  a uitat  să spună cum li s-a luat țăranilor,  înapoi pământul,  cu forța. După acest roman Titus Popovici   renunță la literatură  și trece în cinematografie.”                    

 „Cu toate că  eticheta pusă  de    romane propagandistice,   percepute astfel  de  aceeași critică  cameleonică  dâmbovițeană (pe care  o numesc  ocheanistă, căci dacă  întorci ocheanul invers vezi totul mic și deformat), zic eu, care  dă, prin aceasta  categorică etichetare,   satisfacție noului  regim <<democratic>>spre a fi  în  grațiile  puterii  corupte,  Străinul şi Setea   rămân adevărate creații ale artei literare.                                                                     „Romanul  Străinul,  spune Sacerdotul,    nu  este singurul   care demască  individualismul exacerbat și   ipocrizia  burgheză   şi   implicit  revolta tânărului care   nu se poate adapta  la  mizeria morală, impusă de lăcomia de  bani, glorie, putere.    Perioada interbelică abundă  de asemenea   romane satirice; așadar  nu  doar  Străinul  este  roman de propagandă,  ci și altele  dezvoltă satire  sarcastice  la adresa unei  societăți ce  făcea paradă de democrație și mistifica  adevărul, cum se  întâmplă  și-n zilele noastre.                                                                    

 Alături de romanul Străinul,  pot fi citate alte romane de  aceeași factură, ca de pildă Velerim și Veler Doamne,  al lui Victor Ion Popa, care aduce  în   prim plan  tipologia   străinului în propria  sa țară. Deși  eroul, Manlache Pleșa,  nu găsește  o oportunitate  sau  un refugiu  într-o  organizație  politică de stânga cum a găsit Andrei Sabin,  personajul   lui  Victor Ion Popa,  neavând anvergura culturală și nici motivația acestuia,  acuzat din interese oculte de o crimă imaginară, ca și eroul din Năpasta lui Caragiale  devine  un proscris.                    

 Cu toate că romanul  lui Victor Ion Popa se axează mai mult pe psihologia personajului  încolțit de  autoritățile incompetente,  predispuse  a  găsi   un vinovat pentru crimă, dincolo de  aceasta  trebuie văzută  societatea  liberalismului democratic, în care  individul, într-un   complex de  împrejurări,   intrând  în conflict  cu  parveniții,  poate lesne deveni un paria, un condamnat pe nedrept de procurori  corupți  care răspund la comanda politică  sau la comanda unui potentat al zilei.                                                                                          Cazul  lui Andrei  Sabin  sau al lui Manlache Pleșa se poate repeta și în noua democrație. Într-o notă, oarecum similară,  s-ar putea  înscrie și  Patul lui Procust , în care,   dacă am cădea  în capcana criticii  comuniste, am recunoaște că  autorul Camil Petrescu  face analiza dramei  intelectualului în societatea burgheză.”                                                                                                     

 „În  fondul ei ascuns,  intervin eu în discuție,   Patul lui Procust rămâne o enigmă  a complexității relațiilor interumane; după  criticul Ioana Pârvulescu, Fred Vasilescu ar ascunde conjectura   unei  legături homoerotice– „cancerul vieții mele”, care îl face să fugă de femeia iubită, invertire  mascată abil  prin legături afișate  cu femei ca  Emilia și Miți  Mărculeanu.  Fred e gata să-i   mărturisească  prietenului său Ladima,  taina vieții  sale,  dar nu o va face niciodată.                                                                                                       
   Textul nu lasă să se  înțeleagă o asemenea   ipoteză deși   Ioana Pârvulescu îmbrățișează această  conjectură  a unui Fred invertit.  Am putea crede că personajul este un invertit, după cum ne sugerează criticul  literar, dacă nu am lua în considerare  afirmația  lui Fred anume „că  de un an şi jumătate viaţa mea e o viaţă de spion şi condamnat…”                                

Citatul pe  baza  căruia   își construiește conjectura Ioana  Pârvulescu  nu este cel mai adecvat. Există un alt citat  în roman,   care  îl   poate incrimina pe Fred Vasilescu de  pederastie, dar nici aici   personajul  nu-și  dezvăluie secretul până la  capăt , ci doar lasă să planeze o asemenea suspiciune asupra lui. „Întorc puțin capul spre ea, căci Miți Mărculeanu nu-mi place deloc, iar dacă eram cu ea în restaurant e pentru că , din motive  pe care am să le spui altă dată, simt de vreo doi ani nevoia să fiu văzut  totdeauna cu câte o femeie.”(Camil Petrescu  - Patul lui Procust, p.63). Mihail Sebastian, în cronica lui de întâmpinare la Patul lui Procust, arată  imposibilitatea decodării enigmei. „Atunci ? Atunci nu rămâne decât ca, într-o zi, d-l Camil Petrescu să ne dea cheia enigmei cesteia, în jurul căreia se ridică o atât de ascuţită dramă."                                           Iată cum, un scriitor  inteligent, cum a fost  Camil Petrescu, poate   scrie  un roman de excepție creând  o   enigma și   construind în jurul ei o ascuțită dramă  existențială. Camil Petrescu a refuzat formula epică clasică, nu a adopt-o nici pe cea proustiană, ci a recreat  un sistem artistic unic, spune  George Călinescu.                                                                                                                
           Dar Camil Petrescu are talent de scriitor? „Niciunul  din marii scriitori, se justifică scriitorul  în fața  doamnei  T, pentru a o îndemna să scrie să nu se piardă acel „complex de  experiențe și frumusețe” pe care   aceasta  îl poseda,   nu au avut talent.” […] „Ei nu zău cum o să scriu?” […]„Luând tocul în mână, în fața unui caiet, și fiind sinceră cu dumneata însăți  până la confesiune.”                  „După această  discuție între  scriitor   și cele două personaje  doamna  T  și Fred Vasilescu  ai crede  că  cel mai simplu lucru este să te așezi  în fața unei coli de hârtie, acum în fața  laptop-ului și să te   apuci de scris literatură. Unii tineri  și  nu doar tineri, ci și oameni  în vârstă  cu experiență  de viață și o cultură formată, care simt această chemare  sau cred că o simt se apucă de scris, sunt  convinși  în intimitatea  lor  că au ceva de spus în  literatură.                        

 Mulți  însă se iluzionează cu ideea că  scrierile lor  le vor aduce bani, glorie și putere. Și  nu doar tineri imberbi (acum scriu romane  și elevii de liceu) ci și profesori cu înalte studii în varii științe cred   că a scrie  literatură e floare la ureche.                                                                                                            Mulți au   crezut că a  scrie  literatură e suficient să știi să scrii și așa cred  că te așezi în fața unei coli de scrii  sau în  fața calculatorului  și înșiri  cuvinte goale ce din coadă or să sune.  Te așezi în fața colii de hârtie  sau în fața laptop-ului  și te confesezi sincer, cum o îndeamnă   scriitorul   pe doamna T  și pe Fred Vasilescu, dar în Patul lui Procust   găsim   o ingenioasă invenție  al lui Camil Petrescu, care dă cititorului  iluzia  de real al  personajelor - autorul intră în relație cu personajele sale, le îndeamnă  să se confeseze în scris   și le  dă imboldul  astfel ca ele  să-și  scrie romanul.  „Mărturisesc că nu am avut nevoie de prea multe modificări, spune  Camil Petrescu, în pagina de  subsol al romanului.  Abia ici-colo  de am simțit obligația  unor deslușiri, a câtorva întăriri de imagini, de corijat unele  lipsuri.”                                                  

 Mai mult, impresia  de personaje reale este dată și de refuzul de a le  da nume,   numindu-le  cu  litere  - doamna T și  tenacele ei amorez  D.    Personajele doamna T  și  Fred Vasilescu sunt însă  sincere  și sunt conștiente că nu  pot să devină scriitori.  Fred Vasilescu  a atins  multe performanțe campion regional la tenis, la box,   la dans,  la cursele  de automobil, în pilotaj. „Toate le-am făcut la viața mea, și tot ce mi-a stârnit amorul-propriu e trecut în activitatea mea. Numai scriitor știu, oricât aș vrea, orice așa face și oricât m-aș stoarce, nu pot deveni niciodată…”                                                                        Dar Camil Petrescu crede altceva despre   personajul său și de aceea a stăruit să scrie  fiindcă  „în convorbire” lasă  „acea impresie  unică   de  trăire adevărată. ”                                                                                                  Dar a vorbi  sau a convorbi   nu e totuna cu a scrie. 

 Petre Țuțea este sclipitor  în convorbire, dar  în scris  este  pe cât de didactic pe atât de anost și obscur  și implicit plictisitor. Marii moraliști  ai lumii  sunt geniali în vorbire -   Socrate, Isus, dar nu știm dacă  ar fi fost la fel și  în scris.  Discipolii și ucenicii  lor -  Platon  în Dialoguri  și autorii evangheliilor canonice sau apocrife ce  au consemnat acele  logos [spuse]  ale  lui Isus , au fost geniali  în scris                        Evident,  unii au talent în arta vorbirii, alţii în arta scrisului.  Arta retoricii nu e  totuna cu arta scrierii, deşi arta  scrierii,  topos - clișeul literar (teme, imagini , motive ) s-a născut din arta retoricii. Și   chiar dacă ambele urmăresc același scop, anume   aceea de a produce convingeri  prin jocuri de figuri de stil, ritm secret, broderie de metafore și metonimii  ce generează forța  elocvenței care îl face  pe auditoriu să vibreze și  să intre în rezonanță cu retorica vorbitorului, respectiv pe  cititor să fie  extaziat de  cuvintele scrise, ele diferă fundamental ca mod de exprimare. În scris sunetele și cuvintele vorbite sunt exprimate prin semne  convenționale.                                  

 Mulți debutanți  s-au apucat de scris și au  început să scoată cărți pe bandă rulantă - anul și cartea, cum înainte femeile de la țară  nășteau  câte  zece-doisprezece copii  - anul și cârlanul spuneau ironic unii despre familiile sărace și  puioase.                                                                                                   Numărul mare de copii  în familiile  sărace era determinată de mortalitatea infantilă mare.  Numărul mare de cărți sărace   în spirit  este determinat de  lăcomia editurilor și  prostia autorilor. Fenomenul nu este doar mioritic, ci după cum  afirmă scenaristul   Jean-Claude Carrière și eseistul  Umberto Eco     este  european, ba chiar  internațional, având în vedere  și  fenomenul cultural de peste  ocean.                                                                                                   Numite de Umberto Eco  în Pendulul lui Foucault vanity-press, aceste edituri ce publică  lucrări pe cheltuiala autorului, desfășoară adevărate stratageme de  manipulare a acestuia. În cartea Nu sperați că veți scăpa de cărți   scrisă în colaborare  cu Jean-Claude Carrière, Umberto Eco afirmă  că fenomenul jecmănirii diletanților de către aceste edituri  poate fi evitat, prin publicarea textelor  pe internet pe  blogurile personale.                                        Există șansa  ca o editură să te descopere și să te cheme.  Unor  tineri  italieni, zice Umberto Eco, procedeul  le-a purtat  noroc. Dar la noi, unde editurile abia  își pot scoate cheltuielile, cine să-l descopere pe diletantul constructiv? Printre puținele edituri care au curajul de a publica cărți ale debutanților , dar cu  valoare literară  indiscutabilă este Editura Polirom  din Iași.        

 În capitolul „Elogiu prostiei”  din cartea  - Nu sperați că veți  scăpa de cărți,   povestește Umberto Eco, că  într-o carte publicată anterior făcea distincție  între  imbecilitate și stupiditate, că  imbecilitatea este o inadecvare de ordin social  și  autorul are tendința de a produce gafe intelectuale  și culturale și prin asta un stufos umor involuntar, iar stupidul este din tipologia aceluia al logicii de fier  -  la care spiritul dogmatic e un adevăr   imuabil și  de netăgăduit.     
   În Doamna Bovary, Gustave  Flaubert face acest elogiu al prostiei în  persoana  domnului Homais. Nemuritorul farmacist din roman este tipul imbecilului arogant ce repetă mereu același lucruri, spune Alain Finkielkraut   în Înțelepciunea dragostei, având ca alibi de beton o  înțelegere mai profundă a realității decât ceilalți.                                                                                              În scrierile lor autorii din această tipologie a domului Homais  vor  promova   o  dogmatică prostie științifică din care  va decurge  implicit  umorul involuntar.                                                                                                               Privilegiul stupidității îl are fără îndoială abatele Bournisien, care în postura lui de preot ar fi trebuit să fie la fel cum sunt  psihologii terapeuți de  azi – vindecător de suflete,  dar  obtuz, voluminos, plin de sine, stupiditatea abatelui  în fața disperării Emmei este considerată de  Finkielkraut drept „cea mai   periculoasă dintre  maladiile  spiritului, pentru că amenință viața  însăși”                    

 În aceeași  notă distinctă de imbecilitate și stupiditate se înscriu și    personajele lui Camil Petrescu,  prețioasele  ridicole -  Emilia și  Miți Mărculeanu  care nu au simțul măsurii  în relația cu ceilalți   și nici logica de a judeca categoriile fundamentale ale  existenței umane ca dreptatea, sinceritatea, adevărul, frumosul. „Ceea ce  numesc eu dreptate, sinceritate, adevăr, frumos, scrie Fred Vasilescu  în caietul pe care îl predă scriitorului,  e însă atât de departe de ceea ce  corespunde la ele, încât niciodată nu vom izbuti să ne înțelegem.”                                                                                             

  Și nu doar fiindcă femeile judecă cu o altă  logică realitatea în raport cu bărbații, ci pentru cele două sunt, nu bovarice  și sentimentale   cum sunt majoritatea  femeilor din   tipologia   Emmei Bovary, ci fiindcă  cele două sunt niște închipuite  incorigibile, sunt, dacă e  să adoptăm un termen  din psihologie,  -  nevrotice care cred  că tot universul se învârte în jurul lor, ca  profesoara  îndrăgostită de Mircea Badea ( Vasile Anton - Cum să scriu un eseu…)                      

 Diletanții neputincioși sau mai bine spus ageamii,căci, așa cum  demonstrează Mircea Eliade într-un articol intitulat „Critica diletantismului”  există pe lângă  diletantul   neputincios  în  a-și alcătui o conștiință morală   și diletantul constructiv care poate afirma valori morale, la fel ca un profesionist  „căci el suferă  același chin al sintezei, al închegărilor  largi, cuprinzătoare curajoase.”(Mircea  Eliade – Profetism românesc, p28),au această manie a grandorii literare.                                                                                              
         Cei  mai mulți  cred,   ca  să-și dovedească  sieși  și prezumtivilor cititori că, doar scriind într-un  stil demonstrativ, sunt  scriitori.      A scrie  în stil demonstrativ (emfatic sau declamatoriu)  nu te face scriitor ci, dimpotrivă te duce inerent la ratare.                                                                                    Pe cât de prolifici, pe atât de superficiali și ignari, iar cărțile plate ca  niște mobile,   lipsite de cel mai elementar simț artistic, rămân necitite. Acești scriitori sunt ca  blonda  Emilia  din Patul lui Procust,  plată și planturoasă, care se credea   actriță  căci  pentru ea, actrița  înseamnă a fi protejată  și distribuită  în roluri   de directorul sau regizorul.                                                                         Comparând-o  cu actrița Mărioara S.,   Fred Vasilescu face precizarea   că deosebirea consta „în lipsa ei de bun-simț, incapacitatea de a avea impresii cât de  puțin întemeiate  de a descoperi nuanțe.”                                                         

 Poate că aceasta este  și deosebirea între  scriitorul  ageamiu și cel autentic. Toți sau aproape toți  acești ageamii în ale scrisului  s-au dovedit a fi mitici  în delir cultural. Dacă cineva crede  că  a scrie literatură e o joacă se  înșeală amarnic.”                                                                                                „Aici ai  perfectă dreptate, intervine  Magicianul. A scrie un roman, măcar cu succes  de librărie este un adevărat  maraton. Lui Eugen Barbu i-au  trebuit  zece ani să scrie Groapa, timp  în care  a  rescris-o de  treisprezece ori.  Și  Groapa a fost un mare succes  la apariției și  încă mai rezistă. „Romanul Groapa,  scrie Alex Ștefănescu  în România literară nr.33/2002  la care a lucrat timp de zece ani, refăcându-l de treisprezece ori înainte de a-l publica, în 1957, a avut mare răsunet, atât în ţară (unde iniţial a fost însă incriminat, de pe poziţia realismului socialist, pentru caracterul "sordid" al mediilor descrise), cât şi în străinătate.” Cine nu este capabil de un asemenea maraton  e mai bine să nu se apuce de scris.                                                                                              Deși  unii filozofi, ca de pildă Johan Huizinga în Homo ludens, consideră arta  drept un joc al omului cultural, pentru că toate jocurile observate la copii  presupun o <<concentrare de spirit>>, iar un creator de artă asta face își centrează  spiritul pe creația sa spirituală,  a crea artă, a scrie literatură nu este o joacă.”                                                                                                                „A scrie un   roman, adaug eu,  nu înseamnă  a scrie  o scrisoare de amor  sau  a dezlega un rebus, ori a juca un joc pe calculator în clipele libere  „ci e o devoțiune  exclusivă și exclusivistă , o prioritate căreia nu-i poți antepune nimic, o robie liber  consimțită,  spune Llosa,  care face din victimele ei (din fericitele-i victime) niște bieți sclavi”( Mario Vargas Llosa – Scrisori către  un tânăr  romancier, p13) ;    înseamnă  ceea ce afirma  scriitorul american George  R.R. Martin , autorul  celei mai ample  epopei  pe care am  citit-o vreodată  - Cântec  de gheață și foc,  anume   că  „literatura este o artă  și, ca orice artă, cere măiestrie, disciplină, studiu.                                                                                 

 A-i induce  cititorului  emoția cititului, a-l transfigura, a-i induce acel   fior dramatic sau tragic, a-l face să trăiască  alături de erou spaime și angoase  existențiale,  a-l  atrage  prin  idei ce pot influența în bine existența umană sau a  atrage atenția asupra răului mascat de un bine aparent  şi mai important -  a  deschide noi orizonturi imaginative și noi spații  de  libertate a spiritului, aceasta este marea artă a  unui scriitor .                                                                      Arta cuvântului scris este  dată   nu doar talentul nativ,  ci și studiu   serios,  cultura vastă  și  un deosebit simț  de percepție a  realității. Dar scrierea  unui roman   este    un adevărat maraton,   o alergare   de cursă lungă  spune  Haruko Murakami,  un  romancier  japonez de succes.(Haruko Murakami - Autoportret  al scriitorului ca alergător de cursă lungă).                                      

 Mulți  tineri, aflați la vârsta romantică  își doresc să scrie  romane de dragoste.    Majoritatea  visează să scrie  un roman de dragoste de succes. Dar iată  cum se scrie un roman  de dragoste de succes în opinia  scriitorului turc Orhan Pamuk , interviu publicat  în limba română,   la16 iulie 2008,   în Zaman România.                                                                                               „Muzeul Inocentei aminteşte de un film turcesc. Aceste filme au întotdeauna un final fericit, dar romanul dumneavoastră nu se termina în mod fericit.” 

„Credeţi-mă că nu iau decizii ad-hoc în ceea ce priveşte acest lucru. Pentru mine cel mai plăcut lucru e să mă gândesc la final după ce <<trăiesc>> 5-6 ani romanul. Ştiam finalul romanului când am început să-l scriu, dar trebuia să ajung la el într-un mod convingător. Controlez personalitatea şi acţiunile personajelor din cărţile mele, dar şi ele au o anumită  autonomie, şi ele te pot conduce. Îmi scriu încet cărţile pentru că, mai întâi, cum sa va spun... Trebuie să creezi un personaj, să-l naşti din imaginaţie, apoi să crezi în el şi mai apoi în timp ce încerci să termini cartea să încerci să trăieşti ca şi cum ar exista, pentru ca sufletul să asimileze acţiunile care să fie proprii personajului. O parte din aceste lucruri vin din trăirile imitative din copilărie, altă parte din cunoaşterea literaturii. Până nu-ti însuşeşti un om ca un personaj credibil - iar eu nu mi-l pot însuşi rapid - e foarte greu să începi un roman.”                      

 A  scrie un  roman de dragoste de succes pentru un scriitor  consacrat ca Orhan Pamuk   durează  cinci-șase ani.  Pentru începători, ei bine, poate dura și mai mult.”

„Arta  în general și cea a cuvântului în special  poate fi   definită ca  un joc cultural, zice Magicianul,  dar nu este o joacă. Când  te joci cu literatura sau arta riști să devii infantil, să cazi  în ridicol   și să te ratezi ca  scriitor. În această   notă de  prețioși  ridicoli,  se înscriu  și 250 de autori  ce s-au aventurat plini de ei, inconștienți, ilogici   și lipsiți de  simțul  artistic al cuvântului dar și de  conștiința  morală,   prin  nisipurile mișcătoare ale literaturii  și pe  care  Alex Ștefănescu îi analizează în  amuzanta sa carte  Cum te poți  rata ca scriitor.                                                                                            

 Alex Ștefănescu a deconspirat  pe cei ce  se joacă de-a literatura, avertizându-ne  că joaca literară  ne conduce inerent la ratare. În carte sa criticul  a adus  în prim plan  250  de autori care s-au jucat de-a literatura și  s-au făcut de râs, prin   „prostie  spectaculoasă.”                                                                    

 Ce  îl poate  rata  pe un scriitor debutant dar și pe unul  consacrat?  Iată ce îl poate rata, afirmă  criticul Alex Ștefănescu:  inadecvarea exercițiului stilistic prin  utilizarea într-o relație romantică a unui limbaj solemn-oficial  <<- Din acest moment ești soția mea ! Sunt soțul tău. Conform tradiției  și pentru amintirea acestei clipe, dă-mi voie să introduc această verighetă pe degetul corespunzător de la mâna stângă.” -  Constantin Buligoanea- Îndrăgostit din interes de serviciu>>(Alex Ștefănescu – Cum te poți rata ca scriitor,  Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste)”                                                                     

 „Din aceste motive, concluzionează Sacerdotul,  trei  chestiuni   trebuie să   aibă permanent în vedere un aspirant sau un  consacrat  în literatură – stilul natural,neafectat şi nepornografic,  spiritul critic și autocenzura.                        

 Un scriitor care  iubește cu adevărat literatura  nu poate scrie oricum și nu poate exprima  orice,  cum  credea Oscar Wilde, dintr-o pornire rebelă  împotriva <<estetismului de gheață>> al școlii franceze. El trebuie să exprime ceea ce așteaptă prezumtivii cititori  sau segmentul  de  prezumtivi  cititori pentru  care  autorul scrie și pe care mizează să-i convertească la creația sa. Cine scrie  literatură  pentru sine   ca formă de eliberare a obsesiilor  trebuie să rămână nepublicabil la   nivel de jurnal intim.”                   

Vasile Anton Ieșeanu -  Iluzie, nebunie și frumos (volum  aflat  în pregătire) 

Bibliografie:

1)Titus Popovici  -  Străinul, Editura tineretului, București,  1955;

2) Mario Vargas Llosa - Scrisori către un   tânăr romancier, Ed. Humanitas,  București, 2010;    

3) Victor Ion Popa – Velerim și Veler Doamne, Ed. Minerva, București, 1970;

4) Camil Petrescu - Patul lui Procust, Ed. Minerva, București, 1982; 

5)Jean Claude Carrière , Umberto Eco – Nu sperați că veți scăpa de cărți, Ed. Humanitas, București, 2010;   

6) Eugen Barbu – Groapa, Ed. Curtea Veche, București, 2011;

7) Mircea Eliade - Profetism românesc, Ed. Roza Vânturilor , București,  1990;

8) Alain Finkielkraut – Înțelepciunea dragostei, Ed. Editura de Vest, Timișoara, 1994;   

8) Alex Ștefănescu – Cum te poți rata ca scriitor,  Câteva metode  sigure și 250 cărți proaste, Ed. Humanitas,București , 2009;