Livada cu vișini sau o lume care se petrece…

 Moto: „Viața  a trecut de parcă nici nu am trăit…” Cehov

         De câte  ori  am citit  sau am  recitit  Livada cu vișini a  scriitorului  rus    Anton  Pavlovici  Cehov, de fiecare dată m-a cuprins un sentiment de  amară   nostalgie.                       Mă  gândesc  imediat, nu atât  la   lumea comunistă care a fost  și s-a dus, cât  mai ales  la oamenii  acelei lumi, apropiați   sau cunoscuți din care mulți au plecat dincolo,  au devenit fantome ale memoriei și care îmi  bântuie, uneori, dureros  mintea.        Din lumea  aceea  tot mai puțini supraviețuitori  am rămas.                                                          Ca și cum Cehov ar fi intuit  genial  vremurile  ce vor veni și se vor destrăma în Livada cu vișini prezintă un amestec bine dozat de tragic și comic. Întâlnirea omului cu propriul trecut și cum fantomele lui e tragicomedia vieții  umane.                                                                                          Piesa lui  Cehov prezintă o lume a  prefacerii și schimbării,  o lume  tragică și comică în același  timp.  Totul e mișcare, totul e schimbare, totul curge,totul   e tragic  dar și comic în același timp.  Totul curge. Panta rhei spune grecul Heraclit.                                                                        Mereu va exista o livadă cu vișini ce va fi doborâtă de   evoluția societății. Mereu va dispărea o lume  și se va naște o alta.                                                                                           Miraculoși  și geniali literații ruși.  Poartă  în   pana lor   darul   profeției.  Am observat acest   dar  la  toții  marii  scriitori, dar îndeosebi  la scriitorii  ruși:  Turgheniev,  Tolstoi, Dostoievski, Cehov.                                Și noi avem  un  genial   profet– Eminescu. Și ne duce ispita  gândului  că  Cehov, scriind   Livada cu vișini, s-a  inspirat direct din  Glossa lui Eminescu „Toate-s vechi și nouă  toate” și din Memento mori – Panorama deșertăciunilor.                                                                                Livada cu vișini e  cercul de familie din  marea  spirală  a existenței, o  întoarcere   a personajelor  „în camera copiilor.”                                                                      Moșiereasa Ranevskaia Liubov Andreevna, proprietara livezii, împreună cu toţi apropiații  ei se întorc  de la Paris. Se întorc   în zorii unei zile de mai,  ca și cum  s-ar întoarce direct în zorii copilăriei.  Se întorc primăvara, în luna mai când  „înfloresc  vișinii, dar în grădină e  frig a căzut bruma”, o asociere paradoxală al lui Cehov, care  a   intuit ce poate provoca   bucuria și tristețea simultan, optimismul și pesimismul. Bruma și livada înflorită e cadrul perfect  pentru a crea   amestecul de bucurie   și nefericire, legătura dintre livada cu vișini înflorită peste a căzut bruma  și comunitatea de oameni  legați  sufletește de acel  spațiu al raiului copilăriei.                                                Teatrologul  George Banu stabilit la Paris, membru al Academiei Române, încearcă să lege simbolistica livezii cu vișini cu simbolistica   japoneză a florii de cireș, dar după opinia  mea   e o asociere forțată, căci  în afară de  viața scurtă și  trecătoare  nu  i se pot afla alte legături. Și nu credem că Cehov a făcut   asemenea  asocieri.                      Floarea de cireș,  sakura  în japoneză  semnifică   fertilitatea, fericirea și sărbătoarea.                                      Livada cu vișini semnifică destrămarea unei lumi  ce părea imuabilă, la fel cum  părea a fi societatea comunistă.          Se pot   găsi multe semnificații ale  livezii cu vișini,  îndeosebi simbolistici   ale  morții  și  distrugerii,  vizând chiar  apocalipsa, căci topoarele care doboară livada pot fi interpretate ca topoarele care distrug civilizația umană.     Dar Cehov  vizează comunitatea unei familii.  Familia Andreevnei   s-a  întors  de la Paris, acasă,  la livada cu vișini, acolo  unde și-au  petrecut copilăria. E  ca o întoarcere  în  timpul copilăriei. Dar  ei  nu   mai pot retrăi  bucuria de atunci a  copilăriei.                                                         Întoarcerea   în vremea copilăriei poate avea și semnificația aceasta, anume că viața  e o rotație  încerc sau după filozofia ondulațiunii  universale a  lui Vasile Conta  e asemenea configurației  frunzei de trifoi cu o  ramură urcătoare,  una culminată și ultima coborâtoare. Ultima, ramura  coborâtoare este  asemănătoare  cu  cea urcătoare   a copilăriei și adolescenței, dar în sens  negativ.                                 Andreevnei  totul  i se pare  neschimbat. E doar o aparență, ea se amăgește cu   neschimbarea, „și-atunci  livada era exact așa, nu s-a schimbat nimic. (Râde bucuroasă)  Toată, toată e albă! O , livada  mea. ”               În realitate  totul s-a schimbat. Bucuria ei este de scurtă durată. Fantomele morților dragi năvălesc prin  livada  minții ei.  „Priviți, prin livadă se plimbă răposata mea mamă …în rochie albă!”   Tot acolo, se juca Grișa  băiatul ei , dar  Grișa  a murit înecat. Livada a devenit locul în care fantomele  celor morți  se întâlnesc  cu vii.                      Nu  întâmplător  în scenografia actului întâi, Cehov asociază  înflorirea vișinilor cu bruma care ucide florile.  Ranevskaia  retrăiește copilăria nu ca o mare bucurie ci ca o  mare tristețe nostalgică - „Ah! Copilăria mea nevinovată.”                                                                                          Unii  autori, critici de artă,    au găsit conexiuni,   în Livada cu vișini,  cu căderea comunismului, alții cu  căderea capitalismului.                                                                            Noi credem că aici e vorba  de o  lume îmbătrânită care  mereu  dispare, o eternă  reîntoarcere, o istorie care se  repetă ca  „într-o  vastă  spirală ”, spune Hegel.   Aici e vorba de tinerețe cu speranțele ei și de bătrânețea care așteaptă neantul  -  eterna noapte.  O spune  cel mai în  vârstă personaj, bătrânul  lacheu, octogenarul  Firs: „Viața a   trecut de parcă nu am fi trăit.   Acum totul s-a destrămat, nu mai înţelegi nimic."                                                Cum să mai înțelegi viața, când trupul, sub efectul  distructiv al  entropiei, este  redus la starea de  frunză  căzută. O frunză căzută nu e moartă. Ea moare când a pierdut  complet  aura   energetică.   Fără aura  energetică materia  se degradează continuu.  La fel și trupul omului.    Și-odată lumea în care am trăit, am iubit, am suferit sau am fost fericiți, dispare, devine amintire, o amintire ce se   estompează tot mai  mult odată cu trecerea vremii.            A iubi  Livada cu vișini,  spun  unii autori,  înseamnă  a-i iubi pe cei care topoarele nemiloase ale entropiei  i-a  doborât.  Entropia  ne doboară pe toți.  E o  lege iminentă  și   inerentă a degradării materiei.                                                   „Nu moare decât  cel  uitat” spun  grecii, dar  îi uităm. Și ei  mor  cu adevărat.  Morții noștri dragi ne mai vizitează  din când în când, tot mai rar, și-atunci doar în vise.               Pentru a exista etern materia trebuie mereu reînnoită,  e necesar să  fie    întoarsă pe dos. Nașterea  e  materia   biologică întoarsă  pe dos.  Reînnoirea  permanentă  a   materie   în mișcarea eternă  a  spiralei   genetice  face să  existe  etern.                                                                                      În  Livada cu vișini întâlnim o  lume  tristă, melancolică, lipsită  de viață, aproape  moartă   deși încă vie, la fel ca floarea de vișin, căzută  de la brumă. E o lume  statică, o lume a trândăviei și plictisului.                                 Triști sunt  cei tineri, fiindcă, deși s-au  întors în camera copilăriei, se intersectează   la tot pasul cu cei bătrâni. Toți  sunt legați de copilărie, toți  sunt legați de  livadă, toți  aud  topoarele  care  o doboară.  E ca și cum  acele topoare  le-ar doborî   propriile vieți.                                   Degeaba încearcă Liubov Andreevna  să reînvie, prin  cânt și dans, în actul al treilea, fascinația  copilăriei.  Tuturor le lipsește entuziasmul, bucuria și veselia  tinereții.  Dansul lor e  un dans de  manechine,  personajele  se  mișcă  mecanic, fără suflu, fără trăire. Chiar  și guvernanta  Charlotta, fostă artistă de circ, magiciană  cu reale calități, nu reușește să anime lumea aceea  a plictisului.                           Și ea este  o femeie tristă. Nu știe  de unde este, nici cine i-au fost părinții, „cine  este și  pentru ce există ea pe lume…”                                                                              Contabilul Epihodov, plângăreț și umil, calcă mereu în străchini, mereu i se întâmplă câte ceva  neplăcut, „belea peste belea”  - fie  un păianjen cu care se  trezește dimineața, fie , vrând să bea cvas, cu un gândac, fie este  alungat cu bastonul de către Varia, fiica adoptivă a moșieresei și  administrator al  livezii.                                                Duniașa, fată în casă, e  fată de  țărani. Luată de copilă,  din mediul ei, a devenit  delicată ca o aristocrată și-i teamă de orice.  Dar de ce îi este teamă  de orice tinerei  fete? Fiindcă are nevoie să fie  iubită  de un băiat. Se află la  vârsta  exploziei hormonale și-i plac la nebunie „cuvintele drăgăstoase.”   Îi este teamă că se va trece și   nu va  fi iubită.                                                                                              Tânjește după  dragoste,  tânjește să  fie   iubită de Iașa,  s-ar da oricui  i-ar spune „cuvinte drăgăstoase”, chiar și poștașului, care a  asemuit-o cu o floare,  dar nu are parte de  iubire.                                                               Deși îi declară  că  îl iubește,  Iașa o respinge brutal. Tânărul  lacheu e singurul care pleacă la Paris cu Andreevna. Ea rămâne  să aștepte scrisoarea lui, care însă  nu va mai veni  niciodată.                                                                Duniașa  se află  în cea mai ingrată situație, în mare  impas: nu se  mai poate  întoarce  printre țărani, nu poate rămâne printre aristocrați.  Se va adapta, va rămâne  cu Epihodov  la noul stăpân? Așa credem.

                   Epihodov, contabilul moșiei, e cultivat  dar nu-și găsește calea  de urmat.  Sau poate tocmai din acest  motiv,  fiindcă e un om evoluat, e în mare dilemă  „… nu-mi pot da seama  ce drum  să urmez, ce doresc eu de fapt: să trăiesc sau să mă împușc”.  Ai crede în vorbele lui mari, dacă  nu s-ar  dovedi  a fi un cabotin  care  linge pe ascuns  paharele de șampanie. Se adaptează  repede mersului vremii și  devine administratorul  livezii cumpărată de Lopahin.             Gaev,  fratele moșieresei,   mereu în reverie, mereu cu discursuri infantile, e  permanent apostrofat  de Varia și  de Ania. La apostrofările lor, tace.  În acele momente toți  tac.„Toți  stau pe  gânduri. E liniște. Se aude  doar bodogăneala  stins  al lui Firs. Deodată se aude  un sunet îndepărtat, de parcă ar veni din cer , este sunetul prelungit și trist  al unei strune ce a  plesnit.”                             Toți se întreabă  panicați   ce a fost.  E semnalul clar  al  ruperii timpului, al doborârii  livezii, al  dispariției  lumii lor.                                                                                                       Și  trecătorul, personajul acela bizar,  care vine de nicăieri, întreabă de gară și pleacă spre nicăieri…                      Trecătorul e  omul în general, ființa umană, care nu știe de unde vine și încotro se îndreaptă. Încotro se îndreaptă omul,  unde se duce, dar mai ales unde va ajunge?!...                                                                                          Borcanele cu dulceața de vișine, din dulapul copilăriei, ne  amintesc de madlena  lui  Proust și de scurgerea inexorabilă, nu a  timpului, cum se  spune adesea  într-o prea uzitată sintagmă,  ci a vieții…                                   Toți  ajunși la  vârsta  Livezii  cu vișini  suntem  În căutarea  timpului pierdut.  În față neantul, înapoia noastră viața care a trecut. Ne uităm înapoi și ne întrebăm: ce-am făcut cu viața  noastră? Am trăit sau nu? Sau ajungem să spunem ca Firs „Viața a trecut de parcă nu am trăit…”                                                                                           Când facem bilanțul și   privim  la realizări  am încheiat pe roșu sau  în câștig? Cine câștigă în Livada cu vișini?                                                                                          Câștigă  Liubov Andreevna, femeia senzuală,  darnică  și galantoană inconștientă,  cu libidoul  ei  insațiabil? Nu! Ea e aceea care pierde. Odată cu livada  de vișini,   pierde toate energia erotică  și odată cu pierderea libido-ului,   pierde   totul.                                                                                 Câștigă Lopahin, negustorul? Ei aici e  misterul. Cine câștigă?!...                                                                                    Câștigă Gaev?  Fratele Andreevnei are episodice atracții erotice față de sora sa. Se află   în rivalitate cu  lacheul Iașa. Tânărul  lacheu  are un statut privilegiat,  de  gigolo. Obraznic  și tupeist, râde  adesea de infantilul  Gaev. „Nu pot să nu râd  când vă aud vocea.”                   Gaev se  simte în  rivalitatea  cu Iașa  și-i cere  Andreevnei să decidă. „Alege: eu sau el.”                                    Câștigă Petia, eternul  student?!  Este un visător idealist.  Un utopic.  Afirmă  sus și tare că el este deasupra dragostei, dar e atras, nu de Ania,  fiica  de 17 ani a  moșieresei, ci de mamă.                                                                    Față de   mama fetei   afirmă   bazaconii  de genul ,,eu sunt departe de asemenea banalități. Noi suntem deasupra dragostei.”  „Iar eu,  spune  un mare adevăr  despre sine Andreevna,  reiese  sunt mai  prejos de dragoste… ”                                                                                               Nimeni  nu este deasupra dragostei terestre. Nici  călugării  de pe muntele Athos, deși se străduiesc, nimic de zis, căci nu suportă picior de femeie în  acel spațiu  sfânt, de parcă femeile ar  fi mai  păcătoase ca bărbații.                    Doar atunci când vom ajunge, cum spune Isus, ca îngerii din cer, atunci   vom fi deasupra dragostei. Dar atâta vreme cât suntem oameni nu putem fi deasupra dragostei  erotice.                                                                                Este Andreevna mai prejos de dragoste?  Este femeia senzuală  mai prejos   de   dragoste   sau este chiar în plinătatea dragostei?                                                           Andreevna atrage bărbații  cu o  mare forță.  Toți   bărbații o doresc,  toți   își încearcă norocul de a  se bucura de nurii ei? Este, prin libido-ul ei insațiabil  mai prejos  de dragoste? Tocmai femeile senzuale sunt cele mai râvnite de bărbați.                                                                                                 Dar ce este dragostea? Nu e oare  explozia naturii   în floare, nu e  oare  explozia energiilor  hormonale, nu e energia aceea  libidinală ajunsă la apogeu, emanată de   femei, îndeosebi de cele senzuale, care  îi  face   pe bărbați  să roiască   în jurul lor  ca  muștele în jurul borcanului cu miere?                                                                                           Momentul culminat  este  așteptarea de către Andreevna  a veștilor de  la licitația livezii. A fost sau nu vândută  Livada cu vișini?  Și cui  a  fost vândută?   Ea știe că, odată vândută  livada, totul e pierdut. Vândută, livada   va fi  doborâtă  de topoarele lui Lopahin  și odată cu livada și  lumea ei va fi  doborâtă. În așteptarea veștii, Andreevna  trăiește clipe de mare tensiune.                                                   Panicată de așteptare apelează la  fostul  educator al copiilor ei, eternul student  Trofimov.  „Salvați-mă  Petia! Spuneți-mi ceva, orice… ”  îi strigă ea  disperată.                         Petia ar fi putut s-o salveze, dar studentul  nu are   forța  erotică de a o salva.  Îi spune  însă: „Nu trebuie să vă amăgiți, înfruntați  adevărul  măcar odată în viață!”  „Care adevăr?” , întreabă  Andreevna. „Dumneavoastră  știți care-i  adevăr  și care-i minciună. ”                                Asta e  marea întrebare lansată de Cehov în Livada cu vișini. Cine știe să  răspundă la această  întrebare? Ce-i adevărat   și ce-i iluzie în  viața pe care o trăim?                          Petia, tânărul și  eternul student,  e îndrăgostit  de   moșiereasă  și tocmai  din acest motiv   e un caraghios.  El crede , speră ca ea să-l salveze, dar ea așteaptă  acest lucru de la el.                                                                                                          Moșierul scăpătat Pișcik  visează  la banii ei, cerșește , se împrumută spre  a plăti taxele pentru propria lui moșie                                          Lopahin,  negustorul   nu poate înțelege această lume care pare a  nu trăi  cu picioarele pe pământ,„atât de nechibzuiți, atât de lipsiți de simțul practic…”                             Pentru el  lumea această aristocratică e o lume  de  ciudați.  Lopahin  este  învingătorul. Dar este  învingătorul învins.  El a rămas  din copilărie îndrăgostit de   imaginea  moșieresei, când, bătut de tatăl său,   Andreevna l-a   condus  la lavoar și l-a spălat  de sânge.                                     Apropierea fiului de  țăran de  tânăra   moșiereasă  de atunci,  spre care nici un niciun țăran nu și-ar fi ridicat ochii, a rămas  ca această fantasmă  erotică din memoria copilăriei pe care în aceste momente o reiterează. Crede și speră, cumpărând  livada, că  fantasma  va deveni  reală, că Andreevna își va pleca ochii asupra lui, dar e stângaci și stingher.                                                                                               Lopahin  nu are  forța de atracție asupra  moșieresei deși are, ca atù, livada cumpărată  și mulți   bani.  Dar  nici el  nu se poate ridica la nivelul ei, nici ea nu se poate  coborî la nivelul lui, „ la viața lui  banală, la banalitățile lui.”                                                                                                     Livada a fost vândută.  Lopahin  a licitat și a câștigat.  Dar a pierdut-o definitiv pe  Andreevna.                                        La aflarea veștii Andreevna plânge. Știe că pentru ea totul s-a sfârșit.  Ania,  fiica ei, o consolează, o încurajează,  iluzionând-o cu  optimismul tinereții. „Vom sădi  o altă livadă, mai arătoasă  decât asta, și, când vei vedea-o, o bucurie , o bucurie liniștitoare, o bucurie profundă îți va umple sufletul…”  Dar neobositul  libido al  rusoaice se stinge odată  cu vânzarea livezii.                                                        În Actul 4 se revine la decorul din actul întâi  - camera  copiilor. Dar acum  pare  o  cameră de bătrâni   ajunși parcă   în mintea copiilor. Este  golită  de tablouri, puțină mobilă rămasă e adunată pentru vânzare. E pustie.         Liubov  Andreevna, ca o adevărată aristocrată,  a împărțit  toți  banii din portofel țăranilor care au venit să-și ia rămas bun.                                                                                         Iașa aduce o tavă plină de pahare  cu șampanie. Nu bea decât el și Lopahin  din  șampania  contrafăcută  de opt ruble sticla. Ceilalți  se prefac că nu au auzit  invitația.   Trenul trebuie să vină imediat.  Lopahin este  nerăbdător. El vrea să  lucreze, să facă  bani. „Am trândăvit aici lângă voi…”                                                                                                      Viața  aristocratică  înseamnă trândăvie. Lopahin e  învățat de mic să muncească.   El nu se poate acomoda   vieții  lor.                                                                                      Invitat de  Lopahin  chiar și Petia,  eternul   student,   refuză șampania, refuză și banii  acestuia.  El   visează și se iluzionează în continuare asupra  lumii ce va să vină.     Credul   și  idealist    visează  la  „adevărul suprem”   și   „fericirea supremă”.   E un caraghios , care însă , după istoria comunistă  trăită de noi  și de ruși,   ne  induce ideea că  profeția  lui Cehov  – utopia adevărului suprem și  a fericirii supreme, afirmată de  studentul Trofimov  și   atât de  persuasiv  indusă  de propaganda comunistă,  s-a împlinit.                                                                                                 La toată  pledoaria studentului  Trofimov,   Lopahin  afirmă,   ca un american,   un adevăr   pragmatic    universal valabil  despre  rostul vieții : „Atunci când lucrez un timp îndelungat   fără să mă odihnesc, atunci îmi vin gânduri  optimiste  și înțeleg și eu care mi-e   rostul  în viață.”                                                                                                    Care  e rostul vieții   umane? Trândăvia   aristocratică   sau munca  asiduă? Ce alegem?!                                                        Iașa  este un  arivist cinic. Lipsit de  cel mai elementar   bun simț al omeniei nu vrea să-și  să-și ia rămas bun, nici măcar  în   ultimul ceas,  de la mama sa, țărancă, venită să-l vadă. Obișnuit de  moșiereasă încă de   tânăr   cu traiul  trândav, acest  gigolo  obraznic și tupeist nu se  mai poate coborî  la nivelul unei țărănci.                                                  Este singurul care   pleacă la Paris   alături de Andreevna . „Aici nu-i de mine,  nu pot trăi..”, zice arogant  Iașa. Credem că dintre toți  pretendenții Andreevnei și   dintre toate personajele  Livezii cu vișini,   Iașa este cel care câștigă în noua lume ce se întrevede. Și nu doar ca gigolo, ci ca  un arivist fără scrupule.                                                 Gaev, fratele moșieresei,  rămâne. S-a angajat  ca financiar la o bancă din  Harkov. Ania pleacă la mătușa ei, Petia la Moscova. Varia pleacă administrator  la o moșie  învecinată.                                                                                 Guvernanta Charllota  a încropit   o boccea închipuind  un  copil. Nu știe încotro s-o apuce, nu-și mai află drumul. Dar leagănă bocceaua aceea, închipuind  un făt în brațe.    „Taci, băiatul meu scump.”                                                              Charllota a înțeles  pentru ce există…, dar va  avea,  în mod  real  acel copil, pentru a ști pentru ce există cu adevărat? Sau se va mulțumi cu bocceaua, închipuind un făt!                                                                                                        Pișcik  e cel mai fericit. A făcut   rost de bani și a venit să-i aducă lui  Lopahin datoria. De unde?  Pe când   era atât de disperat că   nu mai are cu ce plăti taxele,  un student  la   filosofie, în tren, i-a sugerat soluția -  să sară  de pe acoperișul casei. „Sări, zice,  și se   rezolvă toate problemele…”                                                                                      Dar nu a mai fost nevoie de această soluție  finală  pentru  a rezolva astfel problemele existenței. A închiriat pământul lui galben unor englezi. Acum e    fericit, e surescitat de  fericit,  a  venit să aducă  o parte  din banii  pe care-i   împrumutase.                                                                  A doua  tristețe a Andreevnei  este Varia, fiica adoptivă. Prima este Firs, lacheul octogenar.          „A fost  dus la spital”, spune Ania.                                                            Andreevna a visat  s-o mărite  pe Varia cu Lopahin.  Dar nici Varia,  nici Lopahin  nu simt  vreo atracție, fug unul de celălalt. Lopahin l-a angajat pe  contabilul Epihodov  ca administrator în locul Variei.                                      În scena  de la plecarea din camera copilărie,   Gaev, rămas  același ins  infantil, plictisitor cu discursurile sale interminabile și cu obsesia  mișcării bilelor  pe masa    de biliard,   exprimă totuși  cel mai bine această  schimbare de lumi.  „Toți   ne părăsesc, Varia pleacă…  Am devenit deodată inutili” , spune Gaev.  Când atingem  o anume   vârstă, toți devenim inutili, niște poveri ale existenței… 

În afară  de Varia și Lopahin, toți   au rămas   niște infantili.                                                                                              Cu același  aer credul   Trofimov , eternul student,  strigă idealist: „Te salut viață nouă!”   În actul patru  lume aceea pare o lume a  haosului.  Trofimov  nu-și mai găsește  galoșii.  Pleacă la drum  fără galoși… În noua lui viață îi  lipsește fundamentul - picioarele  pe pământ.                                  Dintre toți, Liubov Andreevna simte cel mai acut  pierderea   livezii  cu vișini. Odată cu    tăierea  livezii (în fundal se aud topoarele  care doboară  copacii) ciclul ei biologic pare a se fi încheiat. Energia ei erotică, care părea inepuizabilă  și o  făcea  dorită  și adulată de  bărbați,  s-a epuizat. Odată cu tăierea livezii a pierdut totul, viața, tinerețea, fericirea.                                                                   La fel cartea și teatrul  sunt amenințate să fie doborâte  de  topoarele   internetului și  ale televiziunii,  așa  cum   Livada cu vișini  a fost   doborâtă de topoarele lui Lopahin.  Mai este totuși o speranță: mai sunt încă oameni tineri care nu renunță  la  carte, care nu o lasă să fie doborâtă de  topoarele   tabletelor, internetului și televiziunii.                                                                                           Sunt încă destui tineri ca  Ania, fiica  Andreevnei în  etate de 17 ani,     care  mai citesc.  Ania   îi spune  mamei sale:  „Noi, mamă, împreună vom citi cărţi... Nu-i aşa? vom citi în nopţile de toamnă, vom citi multe cărţi şi în faţa noastră se va deschide o lume nouă, minunată".            Dar lumea veche? Lumea veche   e doborâtă  de topoarele entropiei, la fel cum livada e doborât de topoarele  lui Lopahin.                                                                          O simte cel mai bine octogenarul Firs. E singurul  care rămâne. E uitat de toți  și încuiat în casă. Ca într-un  mormânt a rămas încuiat.   „E încuiat. Au plecat… Viața a trecut, de parcă  nu  am trăit…”                                                        Dar  cine  poate spune, la bătrânețe,  că a  trăit?!...  

Vasile Anton Ieșeanu, 20 noiembrie 2013,  Iași

Netrebnicia unui preot - În atenția Consiliului eparhial Iași

Preotul Adrian Jiga – informator la Ziua de Iași?!  Înainte de revoluție  oare unde a fost informator?! Ghici ghicitoare!...            Năravul din fire n-are lecuire…

IPS Daniel ameninta cotidianul ZIUA de Iasi

970 vizualizari | Luni, 24 Ianuarie 2005 | Arhiva BZI

Conducerea Mitropoliei Moldovei si Bucovinei a trimis un ultimatum cotidianului Ziua de Iasi •Ziarul a fost amenintat ca va fi actionat in instanta pentru simplul fapt ca am relatat o serie de lucruri anormale "pastorite" de slujitorii Domnului •Intr-un comunicat de presa trimis la redactie, conducerea Mitropoliei Moldovei si Bucovinei aduce jigniri colectivului redactional

"Veninul lui Daniel", articolul publicat de catre cotidianul ZIUA de Iasi, l-a "inveninat" si mai tare pe mitropolitul Moldovei si Bucovinei. Intr-un comunicat remis redactiei ZIUA de Iasi, conducerea Mitropoliei Moldovei si Bucovinei aduce diverse acuzatii colectivului redactional, uitand de smerenia crestina si adoptand mai degraba un stil inchizitor. Mai mult, mitropolitul Moldovei si Bucovinei si-a permis sa dea un ultimatum cotidianului ZIUA de Iasi ca si cum era vorba de un infractor care a atentat la siguranta nationala a statului. Amenintarile conducerii Mitropoliei Moldovei si Bucovinei cu actionarea in instanta a cotidianului ZIUA de Iasi nu ne sperie. Nu ar fi nici prima, nici ultima institutie care apeleaza la astfel de intimidari. Singura diferenta poate ar fi aceea ca, de data aceasta, cei care semneaza comunicatul respectiv sunt persoane care propovaduiesc de la amvon smerenia si bunatatea crestineasca. Comunicatul de presa semnat de Secretariatul Centrului Eparhial Iasi aduce jigniri colectivului redactional, jigniri care nu sunt demne de inaltele fete bisericesti ce se afla in fruntea Mitropoliei Moldovei si Bucovinei. Cotidianul ZIUA de Iasi nu a adus niciodata jigniri IPS Daniel sau vreunei fete bisericesti si nu are nimic de impartit cu acestia. Nu este in masura IPS Daniel sa-si dea cu parerea in privinta redactarii unui articol de presa si nici sa ne invete modalitatea in care ar trebui sa ne facem meseria. Lectii poate da IPS in afaceri, lui Viorel Roman sau printului Sturdza, sau in cazul Golia SRL sau al firmei IPROCHIM SA. Faptul ca ziarul ZIUA de Iasi a publicat unele articole in care era prezentata situatia in care unii preoti isi bat joc de cele sfinte sau alte nereguli savarsite de acestia l-a deranjat foarte mult pe IPS Daniel. Numai ca, in loc sa ia masuri impotriva celor care gresesc, conducerea Mitropoliei Moldovei si Bucovinei improasca cu noroi un cotidian care este in slujba cetateanului si care atrage atentia asupra unor nereguli doar pentru ca acestea sa fie indreptate. Dupa aparitia articolului "Veninul lui Daniel", conducerea Mitropoliei a facut mare ancheta la Biserica "Sf. Spiridon", acuzandu-l pe preotul Adrian Jiga ca furnizeaza informatii cotidianului ZIUA de Iasi. IPS Daniel trebuie sa stie ca o institutie de presa respectabila are surse de informatie peste tot, in cazul de fata inclusiv in Catedrala Mitropolitana. In consecinta, preotul Jiga a fost acuzat pe nedrept, deoarece sursele de informatie ale cotidianului ZIUA de Iasi se afla chiar in sanul Palatului Mitropolitan. Cu tot sistemul de informatie al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, IPS Daniel nu le va putea depista deoarece exista oameni care tin la adevaratele valori ale Bisericii Ortodoxe si vor face totul pentru ca acestea sa nu fie distruse. Vom reveni in numerele viitoare ale cotidianului nostru cu alte informatii despre neregulile din sanul Bisericii. Nu incercam prin acestea sa denigram o institutie pe care o respectam, ci sa atragem atentia asupra unor aspecte care ar trebui remediate si care poate nu ajung in alt mod la urechea autoritatilor abilitate sa ia masurile necesare in acest sens. Vom reveni insa si cu informatii privitoare la modul in care Mitropolitul Daniel a reusit sa "rupa in doua" Biserica stramoseasca, fiind unul dintre promotorii ecumenismului, un curent care promoveaza renuntarea la traditia ortodoxa. 
Magda OLTEANU

Sursa:   Ziarul de Iași  din  data de 24 ianuarie 2005 

Comunicat de presa privind hotararile Permanentei Consiliului eparhial Iasi

In data de 25 ianuarie 2005, la Centrul eparhial Iasi, a avut loc o sedinta a Permanentei Consiliului eparhial Iasi.

Pe agenda de lucru au figurat 3 puncte principale:

1. Pregatiri pentru Adunarea eparhiala a Arhiepiscopiei Iasilor;

2. Numiri de preoti in mai multe parohii iesene;

3. Intensificarea activitatilor misionare in domeniul cultural si filantropic.

La aceasta sedinta au fost invitati sa participe si P.C.Protopopi: P.C.Pr. Constantin Andrei si P.C.Pr. Vilie Dorosinca ai protopopiatelor I Iasi si II Iasi.

In cadrul sedintei s-au facut urmatoarele numiri:

P.C.Pr. Vasile Mihalache de la parohia Sf. Sava Iasi a fost numit in postul de preot II la parohia Toma Cozma Iasi.

In locul sau a fost numit paroh P.C.Pr. Narcis Axinte, care este si Inspector la Institutul Social Caritativ Diaconia, aflat in incinta bisericii Sf. Sava Iasi. Noua schimbare a fost motivata de faptul ca biserica Sf. Sava va functiona peste saptamana si ca paraclis al Institutului Social - Caritativ Diaconia, in care vor sluji, in duminici si sarbatori, ca preoti imbisericiti, P.C. Pr. Consilier Radu Antonovici si P.C.Pr. inspector Mihai Prodan.

P.C.Pr. Adrian Jiga, preot de caritate la spitalul Sf. Spiridon, a fost numit preot II la parohia Sf. Daniel Proorocul din zona C.U.G. Iasi, care are o biserica noua in constructie.

Secretariatul Centrului eparhial Iasi

Sursa : Agenția de știri Basilica

De ce această postare? Fiindcă nu încape cu mașinile  în parcare  și vrea să   i se păstreze locul liber,  (are trei! de unde atâția bani  la un preot?!), fiindcă e tiranic  și abuziv, fiindcă  se ceartă cu vecinii...  
Stimați  creștini cititori , citiți din surse  și judecați singuri  ce fel de   slujitor al Domnului  este acest preot!
Vasile Anton Ieșeanu, 11 octombrie 2013, Iași   
              

Iași - oraș cu câini fără stăpâni! (Cum ar fi rezolvat Marin Preda problema câinilor vagabonzi la Iași)

         La Iași, edilul  șef  nu a luat nicio măsură pentru a  fi adunați  câinii vagabonzi de pe străzi. Primarul  Nechita are alte „probleme”…                                                                                                    

        Așteaptă să   fie mâncat  de viu  și la Iași  un copil ca  să ia măsuri.  Câinii  de la Iași au aflat de evenimentul din capitală  și stau  cuminți  pe străzi, nici măcar nu mai latră , darmite să muște!  Dau  cuminți  din  cozi,  bucuroși   când văd un puști sau o  bătrânică  care  se apropie de ei.                                                       

           În  general,  la români prevenția  nu funcționează,  ci indolența.  Indolența  mioritică. Știi ce înseamnă indolență mioritică?! Să calci pe un rahat de  câine  și să nu-ți pese. Elvețienii   au un simț civic foarte ridicat. Lasă-mă d-le  cu elvețienii  dumitale!  strigă Cetățeanul turmentat.    Aici suntem pe plaiul mioritic. Românii, râde Cetățeanul   turmentat,  se cacă în cărare, calcă   în  propriul rahat și  nu-i e pasă. Și ce dacă calcă la oraș  pe    un rahat de câine?!  Ei și, se șterge și merge mai departe.  Sunt mândru că sunt român. 

                                               „Dacă nu s-a întâmplat nimic de  ce  să-mi bat cuie  în talpă?!  Dacă nu s-a întâmplat ca nimeni să  fie mușcat,  niciun copil mâncat de viu,    înseamnă că fenomenul nu există la Iași. De ce să mă pun rău cu ONG-urile?!                                                    

         Funcționarii primăriei   mai ciupesc și ei , mai   completează veniturile de la… Și-atunci, unde-i problema ?! Hai du-te domnule de-aici! Ești paranoic.  Te temi de câini?  Câinii ne apără de hoți…  Teme-te de hoți, nu de maidanezi!”                     

         „Bine, dar  hoții  sunt la putere. Ne fură din  salarii,  din  pensii… fură   din buget, căci  politicieni  ajunși  la putere și la  miere    cred că bugetul statului  e   un sac fără fund. Și noi mereu  alimentăm bugetul prin impozite  tot  mai mari… și ei mereu fură. Și-al  dumneavoastră d-le Primar , bugetul dumneavoastră…  

          

      Spuneți că  primim  ajutoare de la   UE, că ne dau bani pentru câini!  Așa ne  învață această  mare târfă  europeană , după ce ne   fură  legal,  ne dă ajutoare. Și bani pentru câinii… Pe care îi fură  aleșii noștri … Să trăim bine!    La fel cum au făcut portocalii  și  trei. Trandafiri  de la  Moldova. Roșii.                                                                                Câinii sunt  la Iași  peste tot,  mă  lovesc de ei  zilnic pe stradă, la scara blocului, la mașină…” „Ei, ce nu te bucuri?!    Ne păzesc de hoți.” zice Cetățeanul turmentat, iubitor   de animale.  „Ei, aș! Mai poate câinele  de pe stradă să distingă care-i  hoț și care om cinstit? Haitele de câini  latră noapte de noapte,   mă trezesc   din  somn,   nu mai pot adormi.” „Ia  somnifere bă insomniacule,  strigă Cetățeanul turmentat,  mare  iubitor de animale. Lasă câinii  în pace pe stradă… bă occidentalule. Du-te băi, du-te  în țările civilizate dacă   nu-ți place  aici în țara  ta. Băi, când aud  seara heam...,  heam..., heam..., mă  liniștesc. Știu că pe stradă  câinii păzesc…                                                              Al cui oraș este Iașiul d-le Primar? Al oamenilor sau al câinilor?! Dacă  e al oamenilor, atunci alungați câinii. Dacă  e al câinilor atunci alungați oamenii și administrați  un oraș de câini.                                                   

                                                          

           Îmi amintesc de ceea ce spunea Marin Preda în Viața ca o pradă   „Seara târziu  după miezul nopții am fost trezit  din somn de câini. Era o hărmălaie în curtea  vilei. Mă scoteau din sărite câinii, mai ales o cățea pe care o hrăneau toți, se îngrășase și toată ziua lătra trecând  de la o vilă la alta… Radu Boureanu era foarte  grijuliu cu ea, îi dădea oase , o mângâia…   Aruncam în ei cu pietroaie…                                                   

           Mirosind miloșii în jurul vilei –cantină , veniseră  cu duiumul, flocoși și poltroni, nu fugeau când îi goneam, știau că alții îi protejează.   Se uitau  urât   la mine , ce-ai d-le cu ei?...   Că nu iubesc animalele… Bisisica…  câinii la noi în  curte nu-i  râzgâia nimeni, nu-i îndopa să hămăie la fereastră  fără nici un rost , se duceau dracului la paie  și se încolăceau acolo până  dimineața… Ăștia latră toată noaptea…”          

                             
               Enervat la culme  că nu era lăsat să doarmă, romancierul,   care la țară  avea parte de toată  liniștea  nopții, a pus mâna pe   alpenștoc și   a ieșit în miez de noapte afară și  a început să lovească câinii.   „Am ieșit afară cu un  alpenștoc în mână, pe care îl cumpărasem din oraș să urc cu el la cota 1400 și am început să-i pocnesc. Erau îndârjiți , clănțăneau la mine, dar și eu eram îndârjit, trosc , buf , în  dreapta și stânga, până s-au împrăștiat  sărind gardul  și arătându-mi cozile stufoase… M-am întors și am adormit satisfăcut… A doua zi am văzut mirat , cum zăpada din curte era plină  de sânge și de floace  și Borișca,  îngrijitoarea vilei, mi-a spus că azi noapte au venit lupii în curte și au mâncat  cățeaua  aia  grasă …”             

          

           Lupii care mai mâncau cățele ce puiau javre ordinare  au dispărut. Marin Preda a murit și el.  Câinii vagabonzi  s-au înmulțit la orașe.  Miloșii triumfă. Și mai ales miloasele…,  așa zisele  iubitoare de animale.                                                                        

               Și eu sunt de la țară. Ca și Marin Preda  cunosc  un lucru esențial  pentru existența noastră umană.  Țăranul   nu  doarme la un loc  cu animalele.  Omul cu omul   și animalul cu animalul.        Dar, Dumnezeu știe ce fenomen  se petrece acum?!...  Toate  odraslele nu  mai dorm cu părinții, dorm cuanimalul de companie. Ba, am văzut și  oameni în   toată firea care dorm  în pat cu animalul de companie.                   Cunosc un funcționar  la …, las că știu nu vreau să deconspir  să-i fac și lui și mie rău. Ăsta  nu mai doarme cu nevasta, doarme cu câinele.  Și nu e  chiar bătrân. Nevasta doarme în altă cameră, iar el cu câinele.   Ce m-a frapat  e părul câinelui. Are aceeași culoare cu al nevestei.  O groaznică substituire. Ce te izbește mai întâi   când te apropii de el, de acest  funcționar  nu de câine,  e că nu mai  miroase a om, ci a  câine…                                                                                                             A renunța  să mai dormi  cu nevasta   și a te culca cu  potaia e o mărire  sau o decădere a  ființei umane , pe care cu multă trufie,  Biblia spune că ar fi creată   după chipul și asemănarea lui Dumnezeu?!                                                                                          

          Aflu   stupefiat că Lucian Mândruță  a propus niște chestiuni de bun simț pentru  a scăpa de maidanezii  de pe străzi  și pentru asta  a  fost amenințat de niște conaționali,  „ mari iubitori de animale”(sic!), cu moartea. Dacă  sunt așa mari iubitori de animale, încât ar face moarte de om,  cel mai bine ar fi să stea în cușca câinelui că acolo le  este locul,  nu printre oameni. Cine  iubesc câinii  mai mult  decât iubesc aproapele,  se aseamănă cu câinii. Cine se aseamănă cu câinii să stea cu câinii!                                                                                                              

      Noi suntem  creați după chipul și asemănarea lui  Dumnezeu, nu câinii, altfel  ar fi  creat câinii după chipul și asemănarea Lui.                                                                                          

      „Uite  d-le Primar , spre exemplu, în  romanul   Suburbii municipale, nicăieri  Emilian Marcu  nu vorbește despre câini,  nici  măcar în suburbiile unde locuia Anticarul,   deși dacă citim romanul recunoaștem imediat  în  municipiul descris, chiar dacă   autorul nu-l   numește, Iașiul.                                                      

         Dar oare cine e acel Primar din  Suburbii  municipale   care administrează Iașiul  fără câini? Nici într-un caz nu e vorba  de dumneavoastră  d-le  Gheorghe Nechita.                                       

      Poate luați exemplul de la primarul  municipiului Oradea sau a altor orașe unde problema  maidanezilor    a fost rezolvată, dacă consilierii ieșeni   nu au idei   și  nici bibilica nu-i duce sau sunt cointeresați pentru contra. Sau,   de ce nu?!..., apelați   la   Zoroastro  ori  Mavrocosta  ajutoarele Primarului   din Suburbii municipale, ori chemați-l pe  Marin Preda cu alpenștocul  să curețe  străzile de   maidanezi. Sau pe japonezi…                                       

  

         Se știe că o haită  de câini maidanezi  din capitală a mâncat un micuț japonez.  Pe   micuțul japonez l-au confundat în   cu  un copil.   Pe atunci, prin anul de grație 2006,  societatea românească  era  portocalie.                                                             

         Nimeni nu s-a impacientat  când   pe străzile capitalei a murit  sfâșiat,   de  o haită de câini,  un om. Indolența românească merge la extreme  - se emoționează   când se pune problema euthanasierii câinilor  și e al dracului   de indiferentă când  un om,  un străin , un micuț japonez sau un copil român este sfârtecat de viu ori o femeie în vârstă incapabilă fizic să se apere de haită.                                                                     Toată  omenirea poate să   moară numai câinii   să trăiască, zise Cetățeanul turmentat, iubitor de animale,  bându-și liniștit berea la terasă.                                                                                                    Iubitorii  de animale pot trăi împreună cu câinii, îi pot lua   cu ei în pat, la fel ca acel funcționar,   să le țină de cald în locul nevestelor sau  femeile îi pot adopta, îi pot lua în pat să le țină   de cald în locul bărbaților dacă s-au săturat de ei,  că am văzut   la ONG-uri  mai  multe miloase  pentru câini decât pentru copii. Așadar, avem  o țară săracă, dar   bogată în câini  maidanezi. O  javră ordinară  a ajuns.

           Președintele României  zice să fie euthanasiați.  Nimeni nu-l adoptă, nimeni nu vrea să-l ia, să-l pună în lesă. Umblă  bezmetic pe străzi,  pe șosele…              

      O javră ordinară, fără nicio morală,   se însoțește cu altă javră ordinară și cu alta… și alta… și   formează o haită, care lacomă devorează  tot. De la bugetul țării până la copii…  

 D-le Primar  semnați  un Ordin!                                                                                                                                                                                                                                                                                   

                   Vasile Anton Ieșeanu,  12 septembrie  2013, Iași