Mă
întreb dacă Emilian Marcu a fost mai întâi poet și apoi romancier sau a
fost concomitent poet și romancier. Deși
a publicat mai întâi poezie, nu se poate spune cu precizie dacă mai
întâi nu a fost prozator. Eu cred că
este și poet și prozator. Și asta din
două motive: primul este faptul că a
scris mai întâi romanul Iadul
de lux. Iadul de lux, l-a scris,
după cum mi-a mărturisit la 24 de ani,
ceea ce, în acele vremuri pentru un romancier era o vârstă precoce. Al doilea motiv este oximoronul. Aici poetul s-a întâlnit miraculos cu prozatorul. Iadul de
lux este un oximoron.
Emilian Marcu a publicat prima plachetă de versuri Nunta în sâmbure(1975), deci la 25 de
ani. Romanul, Iadul de lux l-a
scris la 24 de ani , adică în 1974,
dar l-a publicat după 30
de ani de la scriere, în 2004 la
prestigioasa editură Junimea,
Iași. În toată perioada comunistă, Iadul
de lux a rămas, din motive lesne de înțeles, o „creație de sertar.”
Dar, dacă
poetul (Emilian Marcu,
cunoscut și recunoscut ca poet și mai puțin ca romancier), nu ar fi publicat mai întâi poezie ci acest roman, nu l-am fi putut
percepe doar ca prozator, ci și ca poet.
Motivul este
oximoronul, după cum am afirmat. Iadul de lux este un oximoron,
prin care autorul definește în
cea mai economică semantica - comunismul.
Oximoronul
este utilizat ca figură de stil
îndeosebi în poezie și constă în alăturarea a doi termeni incompatibili,
contradictorii, oxys - ascuțit, logic, rațional, moros - stupid , nebun, absurd.
Umberto Eco numește oximoronul o figură
de stil a împăcării contrariilor, deși e greu de crezut că anodul și catodul se pot
împăca vreodată fără a se scurtcircuita. Tocmai
scurtcircuitarea generată de alăturarea termenilor conferă estetica acestei
figuri de stil. Iluminarea scurtă, flashul
care transmite o informație șocantă,
acesta este scopul urmărit de oximoron.
Oximoronul fost uzitat de mari poeți, începând cu Horațiu: „simfonie discordantă” , Hölderlin: „bucuros
în tristețea sa”,Rimbaud: „splendoare
invizibilă” Baudelaire: „soare negru” Eminescu: „Suferință,
tu, dureros de dulce”, Blaga: „dulci otrăvuri”.
A
fost utilizat și de prozatori, dar în măsură mai mică. Quintilian, marele retor și orator roman, l-a utilizat în retorica sa, ca în exemplul
cel mai frapant: „un zeu muritor.”
De ce este Iadul de lux un
oximoron? Iadul este iad, nu poate fi de lux, cum nici raiul nu se poate delimita în rai de lux
și rai comun. Dar Iadul de lux vizează societatea comunistă. Și este iad de lux,
fiindcă, dacă în realitatea ei
concentraționară s-a dovedit a fi un
adevărat iad, în utopia indusă de ideologie, anume viziunea idilică
propagată a unui viitor de aur ce
nu va mai veni niciodată, o făcea de lux.
Așadar, după cum ne
sugerează titlul oximoronic al romanului
- Iadul de lux este un roman care denunță viața fericită a satului
românesc, indus de propaganda comunistă.
Emilian
Marcu este unul dintre marii poeți și
marii prozatori ieșeni, iar viziunea lui Alexandru Dobrescu despre autor, anume că, „Emilian
Marcu nu poate să iasă din pielea lui naturală
de poet și să îmbrace, fie și temporar,haine de împrumut”este, după
opinia mea, o viziune superficială,
fiindcă Emilian Marcu nu îmbracă temporar,
haine de împrumut, el creează în stil original universul iadului într-un sat românesc din anii colectivizării.
E
adevărat că oximoronul reapare și în interiorul romanului. Să exemplific unul
care mi-a plăcut: „O
salvare. Miroase a moarte”.
Uzitarea oximoronului ar susține argumentul lui Alexandru Dobrescu, „anume că nu poate ieși din piele lui naturală de poet”, dar nu e un argument tare, fiindcă această figură de stil chiar dacă este uzitată preponderent de poeți
e creată și de prozatori.
Emilian Marcu, chiar dacă are o natură dominant poetică, nu
înseamnă că nu îmbracă și haina originală de prozator
bun.
Este romanul lui
Emilian Marcu, un roman
original sau imită varii curente de pe varii continente?! Dacă e
să căutăm analogii sau asimptote cu varii creații străine le putem găsi, căci
la noi s-a practicat cu o insidioasă
obstinație raportarea la străini, ca și
cum scriitorii noștri nu ar putea crea
nimic original fără să se inspire de la ei.
Așa
s-a întâmplat cu Eminescu, care a fost forfecat cu de-amănuntul de I. M Rașcu. Istoricul i-a
găsit atât de multe ecouri franceze în poezia lui Eminescu încât ai crede că
Eminescu nu a fost „muntele care
izbucnește deodată spre cer din câmpia
plată”, ci doar un simplu plagiator
al poeziei franceze. Așadar,
dacă e să-i găsim analogii cu tot dinadinsul, le putem identifica, căci Alexandru Dobrescu le-a aflat în Cocoșul roșu al lui
Bulatovic, ori în scriitorii sud
americani Sàbato,Marques, Scorza.
Ba
chiar și eu într-o discuție cu autorul i-am
mărturisit că-l citesc pe Joyce
și am găsit în Iadul de lux,
oarece apropieri de scriitorul irlandez
„Da, zice
Emilian, e posibil, numai că eu
l-am citit pe Joyce zece ani mai târziu
după ce scrisesem romanul.
Primul meu roman
Iadul de lux are un destin
aparte. Era în ziua de 29 august 1974, când
urma să mă prezint la post, la școala
din satul Pocreaca, comuna Schitu Duca, unde fusesem repartizat
ca profesor, după terminarea facultății.
Ei
bine, m-am prezentat la primăria Schitu Duca, iar primarul mi-a dat căruța primăriei, ca omul de serviciu, să mă ducă
în satul, așezat undeva între dealuri, la vreo 15 kilometri de centrul comunei.
În
ziua aceea de sfârșit de vară și început de toamnă, oarecum rece pentru acele zile, pe
care n-am s-o uit niciodată, se sărbătorea
la creștinii ortodocși, tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul.
Țăranii
nu țineau cont de
propaganda comunist-ateistă. Pentru ei sărbătorile religioase erau
sfinte. Am plecat cu căruța primăriei spre satul
Pocreaca și am ajuns
la vreo două ceasuri după amiază.
Chiar la
intrarea în sat am văzut în
mijlocul drumului o vânzoleală de
oameni. Căruțașul a oprit căruța și
vrând-nevrând am asistat la o scenă șocantă. Un țăran, cu capul despicat în două, a mai făcut zece pași și s-a prăbușit la
pământ.”
O scenă horror care
părea să confirme violența
dintotdeauna a omului sau o forță
ocultă ce făcea să se repete în ziua
aceea, scena tăierii capului lui Ioan Botezătorul, ori, dacă pătrundem mai adânc
în taina omorului, la care a
asistat fără voia lui autorul,
descoperim povestea biblică
al Abel și Cain.
Tatăl, ca orice țăran responsabil
pentru familia sa, împarte pământul celor doi frați, dar exact pe hatul care
despărțea cele două loturi de pământ a
crescut un prun. Frații
au decis de comun acord, ca fiecare să
culeagă prunele, unul într-un an, celălalt în
anul următor. Până aici toate
bune și frumoase, pace și armonie. Numai că, prunul, la fel ca smochinul biblic, nu făcea prune în fiecare an, ci odată la doi ani. De
fiecare dată prunele de țuică reveneau
fratelui mai mare iar cel mic rămânea cu buza umflată.
Ranchiuna celui mic a
crescut, întreținută și de persuasiunea
și incitarea soaței, până când s-au format două tabere aflate permanent pe picior de război. Și,
deodată în ziua aceea, când creștinii
sărbătoresc tăierea capului Sf.
Ioan Botezătorul, invidia dintre Abel și Cain a izbucnit aprigă, ucigătoare.
Cain
a pus mâna pe secure și a lovit capul lui Abel cu toată
forța, cum dai să despici un lemn de foc. Abel a făcut câțiva pași,
iar în timp ce mergea
cu capul despicat spre o țintă
doar de el știută „mi-a înfipt baioneta între umeri”, să fie sigur că se
prăbușește și, în acel moment
s-a prăbușit în groapa de la marginea drumului „și totul se amestecase cu gunoaie și cu țărână și numai aburul ce
ieșea din țeasta lui mai era viu căci în rest totul murise”.
Apoi,
ca și cum nimic grav nu
s-ar fi întâmplat, cei implicați
au continuat sărbătoare creștină, „Să
trăiți să-l pomeniți… Mai toarnă-mi bădie o cană cu țuică. Și mortului
i-a plăcut fie-i țărâna ușoară. Hă, hă, hă…” dar „era
o tristețe în aer și prunele
duhneau a mort și a jale.”
Pentru tânărul
profesor de limbă română, omorul la care a
asistat, paralizat în căruță alături de omul de serviciu al primăriei, incapabili de vreun gest, de vreo reacție,
totul petrecându-se cu viteza fulgerului,
ei doar asistând la scena finală
când fratele i-a tăiat capul în două „de parcă ar fi tăiat un harbuz dom’ Antim”, scena părea desprinsă din Ororile
războiului sau din ciclul Capriciile lui
Goya, când somnul rațiunii naște monștri.
Ar fi fost ilogic și absurd pentru nou veniții în sat, șocați de monstruozitatea faptei, să intervină în încăierare când acolo totul părea determinat de un spațiu-timp al satanei care în ziua aceea coborâse Iadul în acel loc. Iadul în viziunea borgesiană„nu este un loc înfiorător, este un loc unde se întâmplă lucruri înfiorătoare”
Ar fi fost ilogic și absurd pentru nou veniții în sat, șocați de monstruozitatea faptei, să intervină în încăierare când acolo totul părea determinat de un spațiu-timp al satanei care în ziua aceea coborâse Iadul în acel loc. Iadul în viziunea borgesiană„nu este un loc înfiorător, este un loc unde se întâmplă lucruri înfiorătoare”
Tânărului
absolvent al Facultății de litere din Iași i-a rămas,
în memorie, obsedant, realitatea unei lumi halucinante imposibil de acceptat de o minte omenească normală.
„În cap îi cântau pitpalaci…”spune despre Antim,
personajul principal în care îl identificăm pe autor, căci o asemenea scenă de neașteptată
violență, de cruzime absurdă șochează pe oricine. Mai ales că el cunoscuse
satul, se născuse și copilărise într-unul
aproape
la fel, dar dacă nu era satul idilic cântat de Coșbuc, era satul românesc
cu bune și rele, fără să se fi confruntat cu scene monstruoase ca cea
din ziua aceea nefastă a
tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul, întâlnită la Pocreaca. Zece zile și zece nopți din acea dimineață răcoroasă de toamnă a
umblat Antim pe câmp, „să nu mai văd figură de om”, „o cât de monstruoși au fost”.
Așa
s-a născut romanul Iadul de lux, în care se dezvăluie vizionar lumea de coșmar a colectivizării forțate, drama omul
simplu izolată și stagnată in illo tempore într-un sat uitat de lume, fără contact cu
lumea civilizată aflată în continuă mișcare
și evoluție.
„Dirigintele, un agrocopist, terminase școala agricolă și-o făcea pe profesorul, se vede că nu-i plăcea munca în meseria pe care și-o alesese, îl luase mai
mult pe sus din bancă și-l trimise acasă , bă să nu mai vii
la școală până nu se trece tacto la colectiv. Antim se întreba cum să-l facă pe ăl bătrân să se treacă la colectiv …” Această
scenă pe care a trăit-o însuși autorul și care s-a repetat în mai
toate satele în care țăranii, grei de cap, încăpățânați și recalcitranți, nu
înțelegeau raiul comunist și ce corn al abundenței se va revărsa
asupra lor dacă intrau în colectiv, iar copii erau
șantajați cu datul afară din învățământ este memorabilă în roman.
Scena descrisă cu încercarea
de trecere la colectiv al lui Antim ăl Bătrân este
realistă și plină de umor. Antim
ăl bătrân reușește printr-un
ingenios șiretlic, á la Ulise, specific
țăranului prins la ananghie, să-i
păcălească pe „ciocănitori”,
adică pe membrii Comisiei de colectivizare.
Și iată cum, din cauza ateismului satanist propagat de ideologia roșie ce pătrunsese
și întinase cu pucioasă
până și sfintele biserici
ortodoxe cu acordul tacit și defetist al slujitorilor ei, unii habotnici ca Savu
- Împăratul nebunilor, vor găsi
alte spații pentru a ridica
biserică. Savu
își face în inima pădurii, acolo unde era natura pură și unde nu
pătrundeau diavolii roșii că nu
aveau nici interes, nici timp să se pună
cu „nebunul” satului, biserica sa. „Vezi
aici, Antime, coliba asta, aici am stat o iarnă atunci cu colectivul.”
„Romanul
acesta, mi-a mărturisit autorul, ar fi
putut să rămână încă multă vreme în
sertar, dar prin anul 2000 ducându-mă
la Manuela, secretara
școlii, am rugat-o să-mi
tasteze ceva la calculator. Văzând că se pricepe la calculator, i-am spus că am un manuscris, un
caiet mare în care scrisesem cu ce apucasem, cu creionul și cu
stiloul, romanul Iadul de lux. „Aduceți-l”, mi-a spus ea. I l-am dat. Pur și simplu, luat
cu alte treburi, am uitat de el. După trei luni, Manuela m-a
chemat și mi-a înmânat manuscrisul și romanul listat. Când l-am văzut listat, în acel moment, parcă
l-am văzut în altă lumină. M-am apucat să-l corectez, iar în timp cel
corectam a intrat în birou Alexandru Dobrescu. „Ce citești acolo așa prins”, m-a întrebat. I-am arătat și fiindcă i-a plăcut mult, a decis să-mi scrie postfața.
Există în romanul lui Emilian Marcu un pasaj
profetic. „Pe masa ei mică[…] se afla cartea de versuri a
unui poet despre care ea auzise că a
murit ciudat de repede și de
stupid. Cartea purta un titlu plin de semnificație: Brusc să deschizi fereastra!”
Fereastra
spre libertate se deschide brusc, uneori
brutal, nu încet, nu cu poticneli. De aceea, cine vrea să evadeze dintr-un lagăr concentraționar, trebuie să lupte.
Acesta este și mesajul romanul. „Antim înțelese un lucru, un singur lucru că viața e un iad de lux pentru care trebuie să
lupți să nu treci pe lângă porțile lui ca pe lângă niște stații
facultative unde dacă destinul nu are
chef nu oprește.” Viața e un
iad, în care iluziile - luxul
ei, ne induc insidios, dorința de a supraviețui în această
lume monstruoasă. „Marta goală, cu trupul
ei ca un lujer de crin, doamne, ce picioare
lungi are fata asta , zise Antim…[…] Ea, goală, în cameră, îi luă mâna și o puse
pe inimă: vezi, aici am eu o rană mai
mare ca astea de pe șolduri și picioare.
Pune-ți buzele pe ea să înceteze izvornița asta de sânge să mai curgă.”
Cititorul va descoperi în Iadul de lux, nu doar „o demonstrație de virtuozitate literară” cum spune Alexandru Dobrescu, ci și o fascinantă lume mică care a evadat din lumea reală mare atât de groaznică în bestialitatea ei, într-o alta, naturală, pură și inocentă, în care iadul lumii reale nu poate ajunge și nu o poate întina. E o lume care își construiește, în locul iadului de lux - raiul ei - un rai posibil.
Cititorul va descoperi în Iadul de lux, nu doar „o demonstrație de virtuozitate literară” cum spune Alexandru Dobrescu, ci și o fascinantă lume mică care a evadat din lumea reală mare atât de groaznică în bestialitatea ei, într-o alta, naturală, pură și inocentă, în care iadul lumii reale nu poate ajunge și nu o poate întina. E o lume care își construiește, în locul iadului de lux - raiul ei - un rai posibil.
Pentru Antim
au fost zece zile și zece nopți de calvar
în care s-a eclipsat din lumea reală și
„în ziua aceea de schimbare la față Antim săvârși
lucrarea lui.”
Emilian
Marcu posedă un mare secret, un secret al creației literare
autentice în care metafora,
metonimia, oximoronul țâșnesc spre înalturi, ca niște superbe focuri de artificii ce îl țin pe cititor mereu cu ochi prinși de
pagina cărții. Cine citește această carte va adăuga spiritului său adevărate
conuri de lumină.
Vasile Anton Ieșeanu, 3 iulie 2013, Iași
