Cum şi-a devorat Ugolino din Pisa copii!

Moto: ,,Gândurile noastre îi redau înfăţişării noastre forma şi întipărirea individuală.’’ Pretince Mulford

1 – Ceea ce-l coboară pe om în subuman

2 – Cum ne-a indus în eroare Sf. Augustin

3 - Cum l-a făcut Michelangelo, pe om, egalul lui Dumnezeu

4 - Ruşinarea lui Plotin

5 – Biotipologia omului şi caracterul.

6 – Virtutea e un dar divin

7 – Cum a transformat Darwin animalul în om

8- Cum l-a metamorfozat Kafka pe om în animal.

9 – Eşecul proiectului moral al lui Eminescu

10 – Numai prin laşitatea supuşilor ajung cei răi la putere

Ceea ce îl face pe om să rămână în sfera umanului este cunoaşterea, munca, gândirea, creativitatea, în genere raţiunea şi iubirea pentru ceva, dar mai cu seamă discernământul moral ce rezultă din aceste două categorii ale umanului. Ceea ce îl coboară din uman în subuman este renunțarea la discernământul moral. Primul pas al omului spre uman este primul pas spre cunoaştere. Pentru a face primul pas în cunoaştere omul trebuie să înveţe mai întâi comunicarea(vorbirea). Vorbirea se constituie ca o premisă, o fază premergătoare formării raţiunii, prima condiţie a pre-conştientizării omului, a formării conştiinţei şi implicit, a discernământului moral. Formarea raţiunii la om e un proces îndelungat, care începe odată cu naşterea şi se termină la 21-23 de ani, odată cu finalizarea dezvoltării creierului uman. Raţiunea se formează în procesul comunicării, în speţă, în procesul învăţării limbii şi a vorbirii. Vorbirea este o primă formă de logică a gândirii umane. Concomitent cu începerea explorării spaţiului şi a cunoaşterea realităţii înconjurătoare, copilul începe să vorbească. În copilăria mică, odată cu vorbirea începe şi formarea discernământului moral, dezvoltându-şi capacitatea de a decela binele de rău şi de a promova binele. Dar înainte de a învăţa să vorbească copilul învaţă afectivitatea în legătura intimă cu mama. Afectivitatea se constituie la progenitura umană ca o un fundament al comunicării şi a formării raţiunii.,,Departe de a substanţial diferit de cognitiv, afectivul poate fi considerat originea acestuia, forma sa iniţială, în măsură în care spiritul s-a diferenţiat şi a evoluat ca mod de supravieţuire şi de reproducere a organismului. Ceea ce numim emoţii, motivaţii sau pasiuni constituie probabil primele reprezentări în ordinea filogenetică şi ontogenetică şi sunt manifestări fundamentale ale spiritului chiar şi la omul adult ’’ ( Jean Delacour – Introducere în neuroştiinţele cognitive, p. 44) .

Viziunea cognitivistului francez este cât se poate de realistă, căci la naştere copilul are formate deja reţelele neuronale fundamentale, în care este inclus creierul reptilian şi sistemul limbic. Localizat la baza creierului împreună cu sistemul limbic, creierul reptilian este primitiv şi visceral. Această formaţiune a creierului uman este foarte mică în comparaţie cu cortexul, dar funcţia lui este complexă având menirea de satisfacerea a nevoilor fundamentale. Nucleul acestui creier se afla in formaţiunea amigdaliană. Creierul reptilian comandă instinctul pentru apărarea teritoriului, este sediul gesturilor automatizate şi vizează în general comportamentul agresiv, fiind responsabil cu instinctele primare: foame, frică, egoism, impuls sexual. Funcţia principală a sistemului limbic este aceea de a menţine adaptarea organismului la mediu.

Primul pas făcut spre cunoaşterea realităţii e şi primul pas făcut în logica morală. Ea rezultă din procesul cunoaşterii mediului şi reacţiile creierului reptilian. Conlucrarea zi de zi a creierului reptilian cu sistemul limbic conduc la formarea reţelelor neuronale ale cortexului, a lobilor frontali , responsabili cu vorbirea(raţiunea) şi comportamentul social-uman, în speţă ,discernământul moral. În fond, discernământul moral se constituie din cooperarea cognitivului cu afectivul. Acest concept este fundamentul înţelepciunii umane.

După cum spune mitul biblic, primii oameni, mâncând din pomul cunoaşterii, sincronic, au cunoscut binelui şi răul. Cunoaşterea, ca stare a conştientului, impune de la sine o primă manifestare a comportamentului uman şi implicit moral: copilului, în procesul evoluţiei sale spre starea umană, i se deschid ochii şi cunoaşte că este gol, se ruşinează de vina de a conştientiza goliciunea. Acest lucru nu se întâmplă şi la animale. Putem fi uimiţi de performanţele inteligenţei unor animale care egalează uneori mintea umană, dar nici un animal nu are discernământ moral. Ceea ce îl separă pe om de animale, nu este cum s-a crezut multă vreme - inteligenţa ( şi animalele sunt inteligente), nu este vorbirea( şi animalele comunică) ci discernământul moral, specific creierului uman( cortexului). Omul-creier ar trebui să fie fiinţa cea mai înţeleaptă. Şi ar fi dacă dominant ar fi cortexul. Dar…

Vinovăţia şi ruşinea apar în perioada pre-pubertăţii ca un proces legic, care indică formarea reţelelor neuronale ale cortexului, reţele corespunzătoare comportamentului specific uman. Ruşinarea la vederea goliciunii e generată de vinovăţia cunoaşterii binelui şi răului. Vina este conştientizarea de către copil că a comis ceva rău , că a apărut gol în faţa celorlalţi, ruşinea este simţirea privirii ironice a maturilor faţă de acest comportament imatur. Simţirea vinei şi ruşinii marchează momentul când copilul pre-conştientizează binele şi răul şi decelează binele de rău. Această primă manifestare a conştientizării binelui şi răului semnifică momentul formării raţiunii umane şi implicit a discernământului lui moral. Plotin s-a confesat discipolului său Porphyrios, mărturisind că a simţit acest moment la vârsta de opt ani. ,,Deşi începuse să meargă la dascălul de gramatică şi împlinise opt ani, se ducea la doica lui şi-ii dezvelea sânii, dând să sugă; dar, spunându-i se într-o zi că este un copil rău, i s-a făcut ruşine şi a renunţat.( VP.3.2).

Discernământul moral, care începe să apară la vârsta de şapte ani, dar acum se pare mai devreme , e momentul când copilului i se deschid ochii şi vede, e ca o renaştere în care constată că s-a metamorfozat din a nu fi, în a fi. Momentul discernământului moral coincide cu iniţierea procesului conştientizării minţii umane , iar acest proces coincide cu formarea afectivităţii. La om raţiunea şi iubirea sunt sinergice, una fără alta nu sunt posibile , am putea spune că iubirea îşi are originea în raţiune şi raţiunea în iubire. Procesul formării raţiunii umane este şi procesul formării moralei. Raţiunea şi iubirea sunt categorii esenţiale ale umanului şi ale moralei umane.

Deşi, copilului i se interzice cunoaşterea(nu pune mâna! , nu fă ceea!, nu te duce acolo! ) el are mereu tendinţa( curiozitatea de a mânca din fructul oprit) de a încălca aceste interdicţii şi fiecare generaţie comite păcatul primordial – acela de a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Programul mintal îl determină pe copil să acceseze cunoaşterea realităţii lumii înconjurătoare. Treptat, pe măsura cunoaşterii, copilul devine neascultător; el încalcă toate interdicţiile pentru a cunoaşte binele şi răul acestei lumi.

Cunoaşterea este pentru fiinţa umană fructul oprit, dar paradoxal omul a fost predestinat cunoaşterii. Cutezanţa de a fi fost neascultător şi a fi mâncat din pomul oprit, nu a fost o cădere, cum în mod eronat Sfântul Augustin ne-a făcut să credem şi după el toţi teologii, ci o înălţare, o ridicare a omului până a fi egalul lui Dumnezeu. Nici unul din filosofii, teologii şi oamenii de cultură de după Sf. Augustin n-au îndrăznit să-i conteste dogma. Doar unul singur a înţeles şi a avut îndrăzneala să arate lumii că omul este egalul lui Dumnezeu, un pictor. Chiar sub nasul papei, Michelangelo l-a pictat pe om, egalul Creatorului, în celebra sa pictură de pe tavanul Capelei Sextine de la Vatican. Michelangelo a judecat corect: dacă omul a fost creat după chipul şi asemănarea sa, nu putea fi o fiinţă inferioară Creatorului. Biblia o spune foarte clar: ,,Iată că omul a ajuns ca unul din Noi , cunoscând binele şi răul!’’ ( Genesa [Facerea] 3.22) Cei care au scris Biblia au avut o genială intuiţie, anume că ceea ce îl înalţă pe om spre divin nu este raţiunea, inteligenţa, cunoaşterea , ci discernământul moral - cunoaşterea binelui şi răului. Umanul se întâlneşte cu divinul în această capacitatea a omului de a cunoaşte şi de a decela binele de rău şi a se situa de partea binelui.

Fiecare generaţie de copii repetă păcatul originar, fiecare generaţie cunoaşte un bine mai mare, dar şi un rău în aceeaşi măsură de mare. ,,Progresele foarte lente în tehnologie nu implică o dezvoltare, asemănătoare, a inteligenţei. Se ştie că avântul extraordinar al tehnologiei din ultimele două secole nu s-a tradus printr-o dezvoltare comparabilă a omului occidental . De altfel, aşa cum s-a remarcat ,,orice inovație comportă un pericol de moarte colectivă. [André Varagnac]’’ (Mircea Eliade – Istoria credinţelor şi ideilor religioase, p. 15).

Îndrăznesc să-l contrazic pe Mircea Eliade. Progresele inteligenţei sunt evidente de la o generaţie la alta, căci inteligenţa omului se dezvoltă în acelaşi ritm cu cunoaşterea şi progresele tehnologice. Ceea ce rămâne în urmă este discernământul moral. E un paradox al existenţei moderne: cu cât omul are condiţii mai bune de trai, cu atât are tendinţa de a trăi mai instinctual. În epoca modernă umanul este tot mai mult înlocuit cu animalitatea, raţiunea cu iresponsabilitatea , iubirea cu impulsul sexual.

Absenţa discernământului moral, denotă la om o dominare a creierului reptilian. Dominarea cortexului de către creierul reptilian duce la un comportament antisocial şi o gravă carenţă psihică în percepţia binelui şi răului. Obişnuinţa de a gândi instinctual conduce inerent la o activare a creierului reptilian şi o dominare a cortexului responsabil cu comportamentul uman. Există din nefericire, în societatea consumistă o colosală maşinărie publicitară de excitare a funcţiilor creierului reptilian – a foamei, a fricii, a egoismului şi a instinctelor sexuale cărora mulţi oameni îi cad în capcana abilă. Astfel, apar tot mai mulţi obezi, paranoici( alcoolici şi drogaţi), lacomi de averi ( de parcă le-ar lua cu ei în cealaltă lume) şi adolescenţi cu o sexualitate precoce, proiectaţi într-o dramatică dezordine erotică. Noua dezordine amoroasă demitologizează sentimentul romantic al iubirii. Departe de a mai fi un sentiment înălţător, iubirea e sex şi sexul e iubire.

Creierul uman are marea plasticitate de a crea noi reţele neuronale şi de a se autoprograma în funcţie de informaţia pe care fiecare i-o furnizăm zi de zi. Aşa se explică, deşi toţi avem discernământ moral datorat cortexului, cei mai mulţi cantonăm în instinctual.

În Menon, Socrate a încercat să răspundă dacă ne naştem sau devenim virtuoşi. Filozoful atenian nu a dat un răspuns clar ; el doar moşea adevărul, nu-l năştea. Această dilemă l-a condus la aporie. Ca să iasă din aporie Socrate a afirmat că virtutea e un dar divin. Socrate are dreptate: virtutea e un dar divin, în sensul, în care, capacitatea de a avea discernământ moral ne apropie de divinitate şi ne îndepărtează de animalitate. Instinctualitatea există în fiecare din noi, în creierul reptilian ; educaţia îi poate atenua impulsurile şi agresivitatea, dar nu i le poate anihila.

Darwin ne-a arătat în teoriile sale evoluţioniste cum s-a transformat animalul în om, Kafka , în celebra sa nuvelă Metamorfoza a arătat că procesul este reversibil. În cazul omului, instinctualitatea este determinată de absenţa discernământului moral. Fără discernământ moral, omul se metamorfozează în animal, insectă sau reptilă, asemenea eroului lui Kafka, Gregor Samsa.

La unii indivizi, instinctualitatea este atât de pronunţată încât fizionomia lor capătă trăsăturile animalului pe care îl imită inconştient zi de zi. Renunţarea omului la discernământul moral îl coboară din sfera spirituală în cea animală. Instinctualul capătă, în timp, trăsăturile psihosomatice ale animalului cu care se identifică cel mai mult. Inconştientul îi imprimă pe chip trăsătura dominantă a animalului cu care se identifică. ,,Fizionomia nu e încă o ştiinţă(cartea este editată în 1984, dar în 2000 deja morfopsihologia şi prosopologia au devenit discipline care descifrează caracterul după trăsăturile feţei n.a.v. ), sau , în tot cazul, nu şi-a fixat încă rolul între ştiinţele pozitive ca antropologia de pildă. Totuşi, e oarecare adevăr în această disciplină, care , azi, a început să preocupe pe oamenii de ştiinţă. […] În adevăr, se ştie că orice mişcări sufleteşti cât de mici, orice sentimente lăuntrice , datorită emoţiunilor, pasiunilor, caracterelor au o strânsă corelaţie, ca de la cauză la efect, ca nişte specifice mişcări a muşchilor feţei. Adevărul este elementar pentru stările sufleteşti de: ură, durere, veselie, tristeţe, necaz, gândire, plâns, râs, furie, cupiditate, ipocrizie, ferocitate, etc. Când una din aceste caracteristici este dominantă în felul de a fi a cuiva, atunci mişcările corespunzătoare ale feţei, cu timpul se imobilizează şi ne dă caracteristica unei fizionomii a tipului.’’ (Constantin Ţurai – Enigmele unor amprente, p.53-54).

Fizionomia a început să devină o ştiinţă. Ultimele cercetări franceze în domeniul morfopsihologiei, cu subdisciplina numită prosopologie, atestă caracterul ştiinţific al fizionomiei , al corelaţiei dintre figura individului şi caracterul acestuia. Principiul corelaţionist unitar al personalităţii totale, spune Roger Mucchielli ( Faţa omului şi caracterul, 2000) stă la baza biotipologiei individuale pluridimensionale; acesta cere ca studierea feţei să fie concepută ca ,,biotipul total al individului.’’ Pe măsura ce înaintăm în vârstă, trăsăturile instinctuale se accentuează pe fizionomia fiecăruia din noi, devin tot mai vizibile şi manifestările în relaţiile cu ceilalţi sunt departe de a fi ,, lucide desfătări ale gândirii’’ (Borges,1932).

De aceea vom vedea pe chipurile lor imprimate trăsăturile animalelor cu care se identifică - lupi, mistreţi, vulpoi, bizami, şoareci, şerpi, vipere cu corn, etc. Trăsăturile fizionomiei unui individ, studiate cu atenţie, te conduc , fără îndoială, să întrevezi dincolo de figura umană o anumită pecete de animalitate. Tendinţa instinctualilor de a se organiza în clanuri este una specifică animalelor de pradă. Din aceste motive, conflictul dintre uman şi instinctual, face ca societatea românească să fie tot mai nevrotică.

Sorin Alexandrescu, critic , istoric şi eseist literar, trăitor pe meleaguri olandeze, comparând societatea românească cu cea olandeză, a sesizat această nevroză a societăţii noastre. El afirmă că societatea românească scoate la iveală tot mai mulţi indivizi, la care se esenţializează două instincte primare, disimularea şi ipocrizia. Disimularea şi ipocrizia ţin de instinctualitatea animală, nu de raţionalitatea umană. Sistemul limbic găseşte metode şi procedee adecvate de adaptare într-o societate dominată de instinctualitate. Din nefericire pentru oamenii cu discernământ moral, caionii mioritici disimulanţi şi i ipocriţi se întâlnesc tot mai des. Aproape nu-i mai poţi decela pe instinctuali de oamenii normali. Putem schimba, oare, această societatea mioritică tot mai instinctuală?

După Eminescu, care şi-a erodat sănătatea la Timpul pentru grandiosul său proiect de asanare morală a societăţii româneşti, efortul este zădarnic. În Glossă, Poetul-filosof vede imposibilitatea schimbării şi zădărnicia pasiunii pentru împlinirea acestui ideal moral ( care pentru alte popoare nu e un ideal, ci o normalitate), ca şi cum ai îndrăgi ,,nimică’’ din cunoaşterea ,,măsurii’’ , a adică a limitei şi limitării omului mioritic.

,,De te-ating, să feri în lături,

De hulesc, să taci din gură;

Ce mai vrei cu-a tale sfaturi

Dacă ştii a lor măsură:

Zică toţi ce vor să zică,

Treacă-n lume cine-o trece;

Ca să-ndrăgeşti nimică

Tu rămâi la toate rece.’’

Cu siguranţă, sunt mulţi tineri români cu discernământ moral, idealişti şi creativi, dar starea naţiunii este, din nefericire, prea pesimistă ca aceşti tineri să nu simtă , asemenea lui Eminescu, gustul amar al zădărniciei. În condiţiile metamorfozelor kafkiene, în care dominant este în societatea românească, omul transgenic, tinerii fug spre alte spaţii occidentale, unde logica existenţială este cea umană. Pesimismul eminescian nu este de tip schopenhauerian. Dacă la Schopenhauer pesimismul poate fi transformat de genii, de oamenii dotaţi cu forţe spirituale excepţionale, în optimism, la Eminescu, inspirat de sisificul românesc, pesimismul tinde spre spre zădărnicie. Indivizi cu creier reptilian nasc un popor tot mai bicisnic, ,,romunculi’’ spune Eminescu în Ondin şi Poetul ,,un popor ce se dispreţuieşte pe el însuşi’’. Dispreţul de sine conduce inerent la apatie, mefienţă şi anomie. ,,Un popor de curve, beţivi şi puturoşi’’, asta crede un potenţat al puterii actuale că este poporul român. ( Ziarul Adevărul din 16 noiembrie 2010). Dar cine l-a adus în această stare de mizerie morală? ,,Numai prin laşitatea supuşilor, spune Plotin, ajung cei răi la putere’’ (III,2,8,35)

Cum am mai afirmat, instinctualii, deşi sunt fiinţe umane dotate cu raţiune, ca noi toţi, fiind lipsiţi de discernământ moral, asemenea animalelor, nu au probleme de moralitate. Ugolino din Infernul lui Dante, de foame, şi-a devorat proprii copii(,,foamea a răzbit durerea’’ afirmă Ugolino, spre a-şi justifica gestul canibalic). Jorge Luis Borges – Eseuri, p. 331) Asemenea lui Ugolino din Pisa, guvernaţii noştri instinctuali, acum în vreme de criză, nu au probleme de moralitate în a-şi devora propriul popor.

Bibliografie:

1) Pretince Mulford - În zarea nemuririi, Ed. Lotus, Bucureşti,1992

2) Jean Delacour – Introducere în neuroştiinţele cognitive, Ed. Polirom , Iaşi, 2001

3) Biblia

4 ) Jorge Louis Borges – Eseuri, Ed. Polirom, Iaşi, 2006

5) Mircea Eliade - Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Univers Enciclopedic , Bucureşti ,2000

6) Platon - Opere complete II (Menon) Ed. Humanitas, Bucureşti,2001

7) Lev Şestov - Noaptea din grădina Ghetsimani, Ed. Polirom, Iaşi,1995

8) Sorin Alexandrescu – Identitate în ruptură. Mentalităţi româneşti postbelice, Ed. Univers , Bucureşti, 2000

9) Constantin Ţurai - Enigmele unor amprente, Ed. Albatros , Bucureşti, 1984

10) Roger Mucchielli – Faţa omului şi caracterul,Ed. Iri, Bucureşti, 2000

11 ) Kafka – Metamorfoza

12 ) Pierre Hadot – Plotin sau simplitatea privirii, Ed. Polirom, Iaşi, 1998

13 ) Mihai Eminescu - Poezii - Proză literară, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1984