Zodia lui Eminescu

Moto: ,,Universul este impus omului; nu suntem liberi să ne alegem soarta.’’ - Marcel Boll

Naşterea lui Eminescu a devenit de-a lungul vremii o poveste fără sfârşit. Controversele asupra celor două ,,ipoteze dârze’’, cum le numeşte George Călinescu, 20 decembrie şi 15 ianuarie, par să nu elucideze enigma naşterii Poetului. Ca argument al naşterii, la 15 ianuarie 1850, Zoe Dumitrescu Buşulenga ne sugerează că ,,cel de-al şaptelea copil al familiei a intrat în lume sub semnul de maximă generozitate al Vărsătorului, care i-a abolit orgoliile şi l-a ferit de prejudecăţi şi conformism. Se născuse în toiul iernii şi a fost botezat la biserica Uspenia… ’’(Zoe Dumitrescu-Buşulenga - Eminescu - Viaţă, Creaţie, Cultură, p. 8).
Sedusă, probabil, de generozitatea Vărsătorului, generozitate care se revarsă îndeosebi asupra intelectului, Z.D. Buşulenga nu mai ia în seamă data de 20 decembrie 1849 (se instituise deja, ca dată sigură a naşterii Poetului, 15 ianuarie 1850). De aceea, ea a judecat naşterea lui Eminescu sub această zodie; cea din Capricorn este absolut nepotrivită lui Eminescu. Or, data oficială de naşterea a poetului, la 15 ianuarie, îl plasează în a treia decadă a Capricornului, dar nicidecum în Vărsător. Este oare atât de cert ca Poetul să se fi născut la 15 ianuarie 1850? După caracteristicile psihomentale, naşterea lui Eminescu ar corespunde mai degrabă zodiei Săgetător decât Vărsător. Dar, aici intrăm pe nisipuri mişcătoare şi îţi trebuie cercetări adânci ca să le desluşeşti înţelesul, căci zodiile, ca ştiinţe oculte, sunt zone riscante ale cercetării raţionale.
E bine pentru un cercetător, care se respectă, să se aventureze temerar în nisipurile mişcătoare? Asemenea avânturi te pot neferici. Nasc suspiciuni asupra seriozităţii cercetării. Dar tentaţia, chiar iluzorie, a ,,poveştii, cum o numeşte Eminescu, care este partea cea mai frumoasă a vieţii’’, este mai puternică decât luciditatea raţională. Cum Ioan Petru Culianu recomandă pentru cercetarea istorică o ştiinţă a complexităţii, în care o temă trebuie abordată din mai mult unghiuri ale cunoaşterii, ca adevărul şi ficţiunea să nu fie doar ceea ce se crede despre un eveniment şi, prin urmare, să fie statornicit drept adevăr real, indubitabil, m-am prevalat de această indicaţie preţioasă a eminentului profesor şi încerc, la îndemnul acestuia să abordez puncte de vedere ale mai multor ,,judecători’’. Şi în această idee, de ce nu am admite pentru edificare, asupra datei de naştere a Poetului şi punctul de vedere al ,,judecătorului astrologic’’? Am pornit această investigaţie şi la sugestia lui Alexandrian, care spune că ,, astrologia nu este o ştiinţă exactă, dar ar merita să fie, într-atât de subtil au gândit specialiştii ei noţiunile geografice, astronomice şi fiziologice’’(Alexandrian - Istoria filozofiei oculte , p. 205).
Încurajat de ideea profesorului Culianu, preluată din geomanţie (această învăţătură ,,ocultă’’ ajunsese în Europa prin arabi , dar originea ei se afla în India), anume că Universul este legat prin structuri invizibile şi că un eveniment istoric poate fi prezis ,,pe baza unor modele matematice simple, previzibile’’ (Ted Anton – Eros , magie şi asasinarea profesorului Culianu, p.36), (aş spune eu, prin legături invizibile, analoage Internetului), m-am lăsat antrenat în această aventură. Bazându-mă şi pe noua viziune a ultimei pleiade de fizicieni cuantici, care găsesc ,,un paralelism surprinzător’’ între conceptele fizicii moderne şi ,,filozofiile religioase din Orientul Îndepărtat’’( Fritjof Capra – Taofizica – o paralelă între fizica modernă şi mistica orientală, p. 18), îmi asum acest risc şi mă avânt spre o scurtă analiză comparativă între eul psihocomportamental eminescian şi caracteristicile celor trei zodii: Săgetător, Capricorn şi Vărsător, ce trebuiesc luate în calcul, spre a ne edifica asupra datei reale de naştere al lui Eminescu. Pentru că nu există o certitudine cu privire la data naşterii Poetului mă voi folosi de metoda comparatistă. În acest sens, am urmat paşii sugeraţi de medicul-filosof Claude Bernard: observarea faptelor (a datelor) şi compararea acestora, elaborarea unei ipoteze şi confirmarea acesteia sau infirmarea ei. Filozoful francez a propus, împotriva metodei experimentale ,,în orb’’, metoda ,,raţionamentului experimental.’’ Metoda ,,raţionamentului experimental’’ se aseamănă întrucâtva cu metoda silogistică al lui Aristotel. Aşadar, ce date şi informaţii deţinem, ca să putem formula o premisă(raţionament)? Titu Maiorescu consemnează în ,,Eminescu şi poeziile lui’’, (1889), că într-un registru (păstrat de d. Iacob Negruzzi), în care membrii societăţii ,,Junimea’’ şi-au însemnat data şi locul naşterii,, stă scris pe pagina a doua de propria mână al lui Eminescu, în dreptul numelui său: ,, 20 decembrie 1849, Botoşani’’, şi deasupra chiar intercalat sfântul Ignat’’ pe care biserica ortodoxă îl serbează în adevăr la 20 decembrie.’’(Titu Maiorescu – Din ,,Critice’’ [Notă asupra zilei şi locului naşterii lui Eminescu], p. 286).
Aceasta dată, consemnată de Poet la Junimea, ar fi trebuit să fie luată în considerare, ca dată reală de naştere , fiind înscrisă, ,,de propria mână al lui Eminescu.’’ Cu atât mai mult înscrisul de la Junimea ar fi trebuit să fie pentru logicianul Maiorescu, prioritar, cu cât acesta avea valoare de ,,testament eminescian’’ şi, prin urmare, un ,,act sacru.’’ Dar, eminentul critic dă mai multă credibilitate unor date ,,oficializate’’, aflate într-un registru de la biserica Uspenia, din Botoşani şi nu ia deloc în considerare ,,actul testamentar’’ al lui Eminescu de la Junimea.
Care din cele două acte ,, oficiale’’ este mai credibil? George Călinescu, în pofida unei veritabile demonstraţii, argumentată aparent cu logică fără cusur , dă gir datei de 15 ianuarie 1850 şi astfel, această data ,, oficială’’, din registrul de botez al unei biserici din Botoşani, se statorniceşte şi se instituie ca dată sigură de naştere al lui Eminescu. Alţi biografi, epigoni, nici măcar nu şi-au pus problema să analizeze şi să înceapă o dispută privind deducţiile maestrului. Pentru Maiorescu s-a ivit îndoială asupra locului şi datei naşterii, odată cu primirea unei informaţii nefericite, venind de la sora lui Eminescu , Aglae Drogli, care deşi confirmă data de 20 decembrie 1849, nu confirmă locul(Botoşani), susţinând că fericitul eveniment s-a petrecut la Ipoteşti. Apoi, alte informaţii cu privire la data naşterii, ca de pildă cea din matricula gimnaziului din Cernăuţi, unde apare data de 14 decembrie, măresc confuzia şi îl determină pe Titu Maiorescu să recurgă la cercetări. Pentru edificare, criticul îl trimite pe un fost student de-al său să efectueze cercetări la faţa locului. Astfel, spune criticul: ,,Toată nedumerirea a încetat astăzi în urma cercetărilor d-lui N. D. Giurescu, al căror rezultat l-a publicat printr-o scrisoare în Convorbiri literare de la 1 iunie 1912…’’( ibid.p.286). Dar, călătoria d-lui N .D. Giurescu nu a fost o riguroasă cercetare şi o fericită concluzie. Deşi a făcut excursia la Ipoteşti, toată cercetarea acestuia s-a redus la informaţia dată de Agapia Gherghel, stareţa schitului Agafton, care afirmă despre Eminescu că s-a născut la Botoşani, fără însă a preciza data naşterii. ,,Este cunoscut încă că botezul i s-a citit de către preotul Dimitrie , de la Ospenia …’’ (ibid. p.287). D-l N. D. Giurescu se întoarce la Botoşani la biserica Uspenia ,, ce-i mai zic şi biserica Domnească – catedrala din Botoşani, am găsit în metrica, parte I de naşteri şi botezuri următoarele rânduri, pe care le dau în exactă descriere: ,,Născut la 15 ghenari 1850, din părinţii: Gheorghe Eminovici , proprietar, şi soţia sa Ralu, născută Vasile Iuraşcu, care primi botezul în 21 ianuarie; şi s-a numit Mihail, având naş pe dumnealui stolnicul Vasile Iuraşcu’’( ibid. p. 287). Găsind actul de botez şi de naştere al Poetului, la biserica din Botoşani, N. D. Giurescu se crede îndreptăţit a fi rezolvat problema. Acesta nu era, cred eu, persoana cea mai indicată să fie trimisă, nu era un cercetător, nici măcar unul din acei oamenii conştiincioşi şi cu atât mai puţin un pasionat.
Un superficial, preocupat, probabil, mai degrabă de confortul propriu în excursia întreprinsă la Ipoteşti şi mai puţin de misiunea primită . Excursionistul s-a mulţumit cu actul ,,oficial’’, iar logicianul Titu Maiorescu a admis cu prea multă uşurinţă(e de mirare), ca înscrisul din registrul bisericii consemna şi evenimentul real al naşterii lui Eminescu. ,,Acest volum, spune criticul, asigurându-ne despre seriozitatea excursionistului, se află în bună păstrarea preotului Dimitrie, de la sus pomenita biserică. Rămâne (aşadar) cu totul sigur(sic!) că Mihail Eminescu s-a născut la Botoşani în ziua de 15 ianuarie 1850. Credem şi noi că această concluziune trebuie primită şi că, prin urmare, poetul nostru este născut la 15 ianuarie 1850 în Botoşani.’’ (ibid. p.287). Superficial, prea superficial, pentru pretenţia lui de profesor de logică. Comoditatea mic burgheză îi adoarme spiritul critic şi-ii linişteşte conştiinţa.
Astfel, Titu Maiorescu emite o concluzie eronată şi comite cea mai impardonabilă gafă. Concluzia lui, anume că Mihai Eminescu s-ar fi născut la 15 ianuarie 1850, e o grosolană lipsă de respect pentru memoria Poetului. Maiorescu ar fi trebuit să fie mult mai atent, (ar fi trebuit să efectueze el însuşi cercetări la Ipoteşti, poate găsea Psaltirea veche) sau , dacă nu avea timp, ar fi trebuit ca filozof-logician să recurgă la cercetări încrucişate. Şi chiar împotriva actului ,,oficial’’ ar fi trebuit să ia atitudine şi să încline balanţa credibilităţii pentru data de 20 decembrie 1849, cea înscrisă de Eminescu, cum el însuşi afirmă ,,de propria lui mâna ’’ la Junimea. Din nefericire, această eroare s-a statornicit şi s-a instituit, ca un fapt real. Aşadar, naşterea Poetului a rămas la 15 ianuarie 1850, în pofida unor evidenţe care îi stau împotrivă, dar pe care şi Maiorescu şi Călinescu nu le-au văzut sau nu le-au luat în seamă. În pofida unei demonstraţii seducătoare, George Călinescu sfârşeşte prin accepta şi el actul ,,oficial’’. El consemnează afirmaţia principesei Ghica, născută Balş, cum că Eminescu s-ar fi născut la Dumbrăveni la 21 mai 1849. Dar această datare e cu adevărat absurdă. Augustin Z. N. Pop menţionează în cartea sa, Pe urmele lui Eminescu, mai multe date : ,,Cât ţine de cronologia ivirii în viaţă a Hyperionului, se concurează şase datări, majoritatea datate de Eminescu însuşi: o însemnare pe Psaltirea versificată a lui Dosoftei(1673), exemplar aparţinând căminarului de la Ipoteşti: ,,Astăzi 20 Decembrie la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropeneşti s-au născut fiul nostru Mihai.’’ […] Este apoi vorba de datele de 6,14 şi 29 decembrie 1849, cum şi rubrica de botez în care sunt indicaţi la rubrica marginală[…] act din 1850 ce prevalează şi care la Data naşterii înscrie : ,,Cincisprezece Ghenari’’ (Augustin Z. N. Pop – Pe urmele lui Eminescu, p.24).
Dar, Augustin Z. N. Pop se mărgineşte să consemneze nişte date fără a emite ipoteze şi fără să încerce a elucida problema pe cont propriu. El afirmă în mod iraţional ,, majoritatea datate de Eminescu’’ , când singura datare de care avem cunoştinţă certă, ca fiind datată de Poet este cea de la Junimea. Călinescu, ca unul dintre primii cercetători pasionaţi, avea să avanseze însă două ipoteze: ,,Dacă lăsăm la o parte versiunile naşterii la Dumbrăveni, Soleni, în mai, noiembrie sau 5 şi 14 decembrie, ca fiind cu totul absurde, rămân două ipoteze dârze în vrajbă: 15 ianuarie 1850, conform actului oficial (95), 20 decembrie 1849.’’( George Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu, p.40)
El face, cum am afirmat, o bună demonstraţie cu argumentări şi ingenioase presupuneri. Cu toată demonstraţia eminentului critic, privind data naşterii la 15 ianuarie 1850, argumentaţia sa, anume că botezarea copilului trebuia făcută la cinci zile după naştere, pentru a nu muri nebotezat, îl conduce prin a da crezare singurului document, consemnarea ,,oficială’’ de la biserica Uspenia. În ultima vreme, noile voci ale eminescologilor, cum este aceea a Ilinei Gregori, o exegetă bine documentată şi cu o viziune asupra fenomenului eminescian, mult mai realistă decât a predecesorilor, reclamă, în mod just, disputarea autorităţii necontestate al lui George Călinescu, în ceea ce priveşte, ,,sinteza biografică’’ a Poetului. ,, Biografiile lui Eminescu nu sunt puţine la număr. Din păcate, cu câteva excepţii, ele sunt discutabile din punct de vedere calitativ şi în ansamblu, perimate. Rezultatele celor şase decenii de eforturi concretizate în ediţia completă a Operelor nu se reflectă încă în nici o sinteză biografică. Autoritatea lui George Călinescu, pionerul domeniului, nu este nici astăzi disputată, iar Viaţa lui Mihai Eminescu continuă să constituie, în ciuda celor peste şaptezeci de ani trecuţi de la apariţia ei, o lucrare de referinţă – şi anume una de prima mână, încă neegalată. (Ilina Gregori - Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme , ipoteze,p.19).
Sunt două date care conţin un eveniment probabil, dar din care doar una poate fi posibil reală, iar cealaltă, imposibilă. Să dăm cu banul! Capul sau pajura? Dar sunt oare cele două evenimente echidistant probabile ca să reclame fiecare veridicitatea în egală măsură? Eu înclin să cred că lucrurile s-au petrecut cu totul altfel de cum le prezintă eminentul critic George Călinescu şi de aceea optez pentru data de 20 decembrie 1849 , ca dată posibil reală a naşterii Poetului, aşa cum a scris ,,de propria mâna’’ la Junimea. Probabilitatea, ca această dată, să fie data reală de naştere a poetului este mult mai mare decât cea instituită. Şi iată care sunt argumentele ce îi cresc procentul de probabilitate de a fi aceasta data reală de naştere a Poetului, în raport cu data instituită oficial , anume aceea de 15 ianuarie 1850, căreia îi scad şansele de probabilitate, până a fi imposibilă. Ziua de 20 decembrie, de Sf. Ignat, în ritualul sătesc se taie porcii. Este evident că în acea zi, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, la fel ca toţi ceilalţi boiernaşi de ţară este ocupat cu tăierea porcilor. El consemnează într-o Psaltire veche, alături de datele de naştere ale celorlalţi copii, după mărturisirea lui Matei, fratele cel mai mic al lui Eminescu , următorul text: ,,Astăzi, 20 decembrie , anul 1849, la patru ceasuri evropeneşti s-au născut fiul nostru Mihai.’’( George Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu, p 38). Scenariul ironic imaginat de Călinescu, anume că ,,parcă vezi pe voinicul căminar, străbătând odaia în lung şi-n lat în aşteptarea evenimentului,’’ ca mai apoi să scoată ceasul, să moaie peana în cerneală şi să consemneze data, are menirea de a discredita credibilitatea asupra consemnării şi implicit asupra petrecerii evenimentului, la 20 decembrie 1849.
Acest mod de abordare scade procentul de încredere în probabilitatea reală a naşterii la acea dată. Este cât se poate de clar că, în demonstraţia sa, George Călinescu a pornit, cu ideea preconcepută că naşterea a avut loc la 15 ianuarie 1850 şi a favorizat din start această ipoteză, găsind-o mai ,, dârză’ decât ipoteza naşterii la 20 decembrie 1849. Cu siguranţă, căminarul nu a jucat rolul aristocratului emoţionat, aşa cum îl prezintă criticul, care aşteaptă naşterea celei de-a şaptea odrasle, ca să se repeadă să consemneze evenimentul, dar cu certitudine a putut-o face într-un răgaz de la treburile gospodăriei. Faptul că, pe data 21 decembrie 1849, aşa cum ne spune Călinescu, Gheorghe Eminovici se afla la Iaşi, unde întocmea o procură avocatului său Panaite Cristea, pe care la data de 23 decembrie o legaliza, nu putea opri nici naşterea, nici consemnarea ei, în data de 20 decembrie 1849. Or, datarea procurii din 21 decembrie poate fi lesne o antedatare. Nu cred că ,,voinicul căminar’’ să fi pierdut vreo câteva zile bune, taman înainte de Crăciun, prin târgul Iaşilor, doar pentru scrierea unei procure şi legalizarea acesteia, când atâtea treburi gospodăreşti îi reclamau prezenţa la Ipoteşti. Este posibil să fi ajuns la Iaşi, în chiar ziua legalizării. Consemnarea în Psaltire a fost susţinută de Matei , fratele cel mai mic al lui Eminescu, fără însă a prezenta ,,proba scrisă’’ Psaltirea veche. Dar putem da crezare lui George Călinescu că susţinerea datei de 20 decembrie 1849 o face dificilă din aceste motive? George Călinescu, ca şi Titu Maiorescu, ar fi trebuit fie atent la singura consemnare credibilă, cea al lui Eminescu, făcută la Junimea ,,de propria mână’’, care se impunea asupra celeilalte date, înscrisă într-un registru de un preot, care consemna ce i se spunea sau poate, ce presupunea cuvioşia sa. Să presupunem că această Psaltire nu a existat, că Gheorghe Eminovici nu a consemnat datele naşterii copiilor, evenimentul nu sa petrecut în mod real la 20 decembrie 1849? Poate să ne conducă absenţa Psaltirei la ideea, care l-a condus pe George Călinescu , anume că ,, susţinerea exclusivă a datei de 20 decembrie’’ , este ,, dificilă’’ şi implicit acest eveniment să nu fi avut loc? Dar în această dificultate a datării constă petrecerea sau ne-petrecerea unui eveniment? Eliminarea Psaltirei nu elimină şi enigma. Dacă eliminăm Psaltirea, rămân în continuare, ca ,,ipoteze dârze’, data de 20 decembrie 1849 , consemnată de Poet la Junimea, susţinută de Aglae şi Matei împotriva datei de 15 ianuarie 1850, consemnată de preotul Dimitrie în registrul de la biserica Uspenia.
La ce oră, exact, s-a născut Mihai Eminescu ? La patru şi un sfert p.m., sau a.m.? Asta nu scrie în textul din Psaltire. Scrie doar patru ceasuri şi cincisprezece minute evropeneşti. Cuvântul ,,astăzi’’ ne poate duce şi la ideea de patru ceasuri şi cincisprezece minute a.m. şi p.m. Dar, indiferent de ora la care s-a petrecut evenimentul, cred în ,, obiceiul’’ căminarului de a fi consemnat în acea zi. Trebuie să ne închipuim că oriunde s-ar fi aflat , fie la Botoşani, fie la Ipoteşti, în această săptămână de dinaintea Crăciunului, căminarul trebuie să fi fost prins cu pregătirile pentru sărbători şi drumul la Iaşi. Rămăsese, probabil, singur cu treburile gospodăreşti, la care lehuza nu putea ajuta. Apoi, a urmat Crăciunul, iar după Crăciun pregătirile pentru Sfântul Vasile. Or, căminarului, ca oricărui boiernaş de ţară, nu-i displăceau petrecerile de sărbători. Dimpotrivă, ca orice pământean se ospăta bine şi nu refuza un pahar de vin. În acele vremuri, postul şi sărbătorile erau respectate cu sfinţenie. Aşadar, cred mai degrabă, că a amânat botezul, iar la biserică, căminarul e posibil să fi minţit premeditat, cu privire la data naşterii, spre a nu fi certat de preot pentru întârziere, ceea ce pe atunci ar fi fost ca o afurisenie şi fără îndoială, o ruşinare a acestuia. De ce nu am admite şi această variantă? De ce nu am crede mai degrabă, ca falsă consemnarea oficială din registru de la biserica Uspenia din Botoşani şi nu cea din Psaltire? Psaltirea, găsită de Matei, la Ipoteşti, cu consemnarea naşterii tuturor copiilor a datei şi orei , dar fără fi consemnat şi locul este o ipoteză de luat în seamă. Şi iată de ce? Ca vechil al boierului Balş, Gheorghe Eminovici a căpătat, mai mult ca sigur, în această dregătorie, în cadrul căreia avea şi obligaţia de a întocmi acte, şi acest obicei al memorialisticii. Or, naşterea unei progenituri era un eveniment important pentru căminar şi cred că obişnuinţa de a consemna se instituise, în mintea sa, încă din vreme de când era vechil. Dacă Matei, dintr-un interes obscur, a consemnat chiar el?! Ar fi trebuit să fie comparate înscrisurile lui Gheorghe Eminovici cu cele din Psaltire. Şi erau destule. Dar cine s-o facă? Un N. D. Giurescu, care întreprinde ,,o zadarnică excursiune[…] la Ipoteşti, satul copilăriei lui Eminescu’’ se mulţumeşte cu răspunsul ,,maicei Agapia Gherghel’’, la scrisoare ,,d. G. Cerchez( pe atunci perfect al judeţului Botoşani’’(ibid. p.286). Eu cred, mai degrabă, în înscrisul din acea Psaltire veche. Dar spre a adânci misterul, Psaltirea nu mai există şi demonstraţia lui George Călinescu se bazează doar pe mărturia lui Matei. Şi totuşi, e posibil ca în acea Psaltire veche, Gheorghe Eminovici să fi consemnat naşterile la toţi copii. Şi cu toate pregătirile porcului de Ignat, cred că şi-a găsit un moment, să înscrie şi venirea pe lume al lui Mihai. Un eveniment atât de important ca naşterea unei progenituri, nu putea rămâne neconsemnat de fostul vechil, chiar în acea zi. Dacă naşterea a avut loc la Botoşani sau Ipoteşti? Problema importantă este unde se afla familia în momentul naşterii? Dacă se afla la Ipoteşti, ei bine, deplasarea lehuzei şi a copilului pentru botez, la cinci zile de la naştere, era aproape imposibilă pe vreme de iarnă.
În acele vremuri, chiar drumul scurt de la Ipoteşti la Botoşani, constituia un risc major, atât pentru progenitura abia născută, cât şi pentru lehuză. Dar , chiar dacă s-ar fi deplasat pentru botez, după cinci zile de la naştere, botezul nu putea avea loc fiindcă începeau sărbătorile Crăciunului. Deşi George Călinescu susţine că familia Eminovici avea o casă la Botoşani sau puteau locui la socri, am această viziune că familia se afla la Ipoteşti. Şi iată care sunt motivaţiile mele! Augustin Z. N Pop spune că moşia de la Ipoteşti a fost cumpărată de căminar încă din 1848. În această situaţie, e greu de crezut că Gheorghe Eminovici ar fi locuit cu familia la Botoşani, departe de moşia cumpărată, când muncile agricole reclamau prezenţa permanentă a proprietarului în acele locuri. Asta ne poate conduce la ipoteza că familie locuia la Ipoteşti.
Ideea este întărită prin consemnarea de către Augustin Z. N. Pop a unui document judecătoresc, emis la 2 iunie 1850 , când ,,Constantin Hurmuzachi, fratele Eufrosinei Petrino, izbutea cu sprijinul instanţelor botoşănene, să confişte vitele lui Eminovici de la Ipoteşti şi Durneşti.’’ ( Augustin Z. N. Pop – Pe urmele lui Eminescu , p.23). Prin urmare, faptul că Gheorghe Eminovici cumpărase moşia de mai bine de doi ani, din 1848, şi avea şi vite, cred că s-a tras cu familia la Ipoteşti. În această perioadă de doi ani, având în vedere obligaţiile care decurg din administrarea unei moşii, nu putea să stea nici el departe de familie , nici familia de el. Această ipoteză, a naşterii la Ipoteşti vine în confirmarea afirmaţiilor surorii sale, Aglae. Dar mai toţi criticii şi exegeţii au trecut cu uşurinţă peste afirmaţia ei, începând cu Titu Maiorescu. Atunci de ce Eminescu consemnează în registrul de la Junimea că s-a născut la 20 noiembrie 1849, la Botoşani şi nu la Ipoteşti? Probabil că maică-sa i-a spus eronat, cu bună ştiinţă, că s-a născut la Botoşani sau poate în mod real(nu se poate şti cu certitudine). Mama poetului, Ralu, avea o anume mândrie aristocratică, la care ţinea cu deosebire, având în vedere că l-a împins pe bărbat să-şi cumpere, de la vodă, titlu boieresc de căminar. Astfel, credem că a preferat să-i spună că s-a născut în târgul Botoşanilor, nu într-un cătun necunoscut. Şi în ipoteza naşterii la Botoşani, naşterea e posibil să fi avut loc pe 20 decembrie 1849, dar din cauza sărbătorile religioase, aproape una după alta, Crăciunul, Sf. Vasile, Boboteaza, Sf. Ioan,etc. să fi fost amânat botezul, preoţii fiind ocupaţi în acele momente cu ritualurile religioase ale sărbătorilor de iarnă. Dar de ce să nu admitem şi ideea că mama lui Eminescu a spus adevărul cu privire la naşterea acestuia la Botoşani? Locaţia Botoşani e mai plauzibilă , având în vedere că avea condiţii mai bune pentru naştere decât la Ipoteşti. Cum Gheorghe Eminovici era prins în acea perioadă cu treburile moşiei de la Ipoteşti , cu pregătirea pentru sărbători, a amânat botezul până după sărbători. Fără prezenţa căminarului nu era posibil botezul. Este tot atât de posibil ca familia să fi locuit pe timpul verii la Ipoteşti, iar iarna să se fi tras la Botoşani, căminarului rămânându-i povara de a face naveta între Ipoteşti şi Botoşani. Dacă locul naşterii are mai puţină importanţă, data naşterii are importanţa ei.
Argumentul lui George Călinescu, cum că ,,astăzi’’ ar fi doar o formulă patriarhală, echivalentă cu locuţiunea ,,în ziua de azi’’, nu este unul tare. Formula ,,astăzi’’ poate fi chiar momentul consemnării evenimentului, având în vedere obiceiul căpătat de căminar de pe vremea când era vechil la boierul Balş. Nu cred că a consemnat data ulterior, după botez, uzitând de formula ,,Astăzi’’, ci ,,Astăzi’’ a fost chiar în ziua când s-a născut Mihai Eminescu. Dar, atunci cum se explică asta? A purtat Gheorghe Eminovici Psaltirea cu el? Dacă Psaltirea se afla la Ipoteşti cu siguranţă el a consemnat evenimentul , aflat probabil, prin una dintre slugi, care a fost trimisă de la Botoşani să anunţe naşterea. Dacă locuia în Botoşani, atunci Psaltirea se afla la Botoşani şi l-a consemnat chiar el seara, când s-a întors de la Ipoteşti. Dacă familia se afla la Ipoteşti, a consemnat fericitul eveniment într-un moment de răgaz de la treburile gospodăriei. Dar argumentaţia mea cu privire la ipoteza naşterii, la data de 20 decembrie 1849, anume că Eminovici nu a spus la botez data corectă la botez, că Matei a consemnat chiar el în Psaltire( sau această Psaltire nici nu a existat), că Aglae şi Eminescu au spus o dată nesigură, poate fi combătută. Dar de ce Eminescu Aglae şi Matei susţin naşterea la 20 decembrie 1849? Asupra susţinerilor acestora ar fi trebuit să se aplece cu mai multă râvnă George Călinescu. Dar, eminentul critic a trecut, din nefericire , mult prea uşor peste afirmaţiile celor doi, cum a trecut a şi peste aceea al lui Eminescu, şi a acceptat actul ,,oficial’’, deşi scria el însuşi că ,,Junimiştii ştiau însă , din registrul societăţii în care se înscrisese poetul , că e născut la Botoşani, la 20 decembrie 1849.’’(George Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu, p. 37). Unii cercetători reclamă o reconsiderare şi o reparaţie a biografiei eminesciene. Ilina Gregori îndrăzneşte, în pofida multitudinii de studii eminesciene, să susţină că biografia eminesciană trebuie supusă unei cercetări mai atente. ,,Eminescu , afirmă exegeta, în Prolog, este încă insuficient cunoscut sub aspect biografic , subevaluat sub aspect intelectual şi, ca ,,poet naţional’’, prea îngust înţeles.’’ (Ilina Gregori – Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze , p. 7).
În faţa lipsei acute de documentare biografică realistă şi credibilă ce-i de făcut? Să acceptăm ce s-a instituit printr-o regretabilă eroare? În această situaţie problematică şi în lipsă de alte documente probatorii, mă văd nevoit să apelez la argumentele filozofiei oculte, în speţă, la astrologie. Se poate ca unii să fie sideraţi de această perspectivă ,,neştiinţifică’’, dar voi încerca, în măsura posibilităţilor, să le diminuez şocul dezamăgirii. Din punct de vederii al destinului poetului este mai puţin important locul (spaţiul dintre Botoşani şi Ipoteşti fiind neglijabil din punct de vedere astrologic).
În analogie cu viziunea astrologică importante sunt datele de 20 decembrie şi 15 ianuarie , care rămân, după afirmaţia lui George Călinescu, ,,ipoteze dârze.’’ Pentru aceste date se bat trei semne zodiacale: Săgetător, Capricorn şi Vărsător propusă de Zoe Dumitrescu Buşulenga. Am putea apela la oricare dintre cărţile cu zodiace, ce cuprind aceste date, dar, spre a scurta pledoaria , voi face apel la un scriitor francez, care a sintetizat textul semnelor zodiacale privind comportamentul psihomental al indivizilor născuţi în cele trei zodii vizate – Săgetător, Capricorn, Vărsător. În Dicţionar diabolic, Jacques Collin de Plancy, spune, după cum de altfel arată şi alte cercetări astrologice că ,,fiecare semn al zodiacului ocupă un loc care se numeşte casa cerului sau casa soarelui. Aceste 12 căsuţe ale soarelui taie astfel zodiacul în 12 părţi. Fiecare din ele ocupă 30 de grade , pentru că cercul are 360 grade.’’ (Jacques Collin de Plancy – Dicţionar diabolic, vol. I, p.46) Pe noi ne interesează trei case , cea a Săgetătorului , cea a Capricornului şi cea a Vărsătorului, care presupun a cuprinde data de naştere a lui Eminescu. ,,A noua este cea a Săgetătorului , numită şi iubirea soarelui. Este casa evlaviei , a religiei, a călătoriilor şi a filozofiei. A zecea , a Capricornului, zisă şi centrul cerului, este casa greutăţilor , a demnităţilor şi a gloriilor. A unsprezecea , cea a Vărsătorului, căreia i se mai spune şi iubirea lui Jupiter, este casa prieteniilor, a binefacerilor şi a averilor.’’(ibid. p 46). Săgetătorul domină pe cer de la 22 noiembrie la 21 decembrie’’ […],,El transmite pasiunea pentru vânătoare şi călătorii. Cel născut în săgetător va fi un om drept, credincios, harnic, sociabil şi va avea atâta amor propriu cât şi spirit, precum şi alte calităţi’’ (ibid. p52).
Comparând destinul lui Eminescu cu toate cel trei zodii vom vedea că cel mai bine se potriveşte cu zodia Săgetător, nu mai puţin generoasă cu revărsarea intelectuală, ba dimpotrivă, chiar mai generoasă decât aceea a Vărsătorului. Descrierea biografilor lui Eminescu îl apropie mai mult de Săgetător decât de Capricorn sau Vărsător ,,Om al dreptăţii ’’ îl numeşte Şerban Cioculescu,, ,,transplantat în mediul bucureştean al tuturor vânzolelilor de caracter’’(Şerban Cioculescu – Eminesciana, p7). Iar Dan C. Mihăilescu vede ,,înţelegerea eului eminescian ca o sumă de impulsuri contrarii […] în multele din exegezele de până acum , de la mărturiile contemporanilor poetului ,, vesel şi trist’’, ,,maniac şi depresiv’’, ,,amestec straniu de sfială şi trufie’’, ,,pornit spre exces’’, ,, dar şi om cu desăvârşire cumpătat’’.( Dan C. Mihăilescu – Perspective eminesciene, p8)
Textele zodiei Săgetător sunt mai apropiate vieţii lui zbuciumate de etern pribeag, de om cu capul în nori, complet dedicat spiritului, cugetării filozofice şi poeziei sau cum spune semnul Săgetător, omul credincios unui ideal, un veşnic hoinar, un pribeag fără casă ( pe tot timpul cât a stat în Bucureşti s-a mutat la mai multe gazde), un etern călător, fără un spaţiu al lui, care nu şi-a găsit locul nici după ce s-a îmbolnăvit, un adevărat centaur , ca Hiron(Chiron) , care i-a transmis pasiunea pentru călătorie, cunoaştere şi creativitate. Chiron este considerat ,, cel mai drept şi mai înţelept dintre centauri’’(Iliada).
În Eminescu întâlnim, la fel ca la centaurul Chiron, o natură duală: pe de o parte, una ,, primitivă’’ care priveşte existenţa materială - o vieţuire la limitele existenţei umane; pe de altă parte - o imensă patimă pentru tentaţia spirituală a Absolutului, o dăruire de sine în slujirea comunităţii care îl proiectează ca o reincarnare a centaurului. Nu întâmplător, indianca Amita Boshe îl numeşte dărśanik - cel care vede şi kavi – poet-înţelept. (Amita Boshe – Eminescu şi India,p. 19) Citez la întâmplare din zodiacul Săgetător. Textele uimesc prin analogie cu destinul lui Eminescu. ,,Exista doua tendinţe fundamentale in cadrul personalităţii sale, una umana si alta animala, al căror echilibru îl poate îndruma spre misionarism in slujba oamenilor, si respectiv primitivism in gândire si comportament.’’ Despre Eminescu, un frate al acestuia care îl văzuse în intimitate , afirma că era foarte păros pe picioare. Acest atavism al picioarelor arată că deşi trupul îl ţine în animalitate, spiritul îl înalţă spre absolut. Sau ,,Sugerând săgeata arcaşului, ideograma semnului simbolizează dualitatea omului, jumătate animal, materialitatea si jumătate om, aspiraţiile eliberate ale sufletului tinzând spre infinit.’’
În Gromovnic din bătrâni, textul este şi mai sugestiv în privinţa asemănării Săgetătorului cu dominanta psihomentală a lui Eminescu : ,,Copilul ce se va naşte sub acest semn, va fi cu mintea bună şi cu socotinţă înţelept, cucernic, iubitor de chipul cel duhovnicesc , drept, smerit, ruşinos şi norocos , sfătuitor bun, , de rău nu se bucură; va fi frumos la stat , minunat în obraz, , bine va grăi , va avea ochii negri, va fi tare în umeri, părul neted, trupul drept , va fi vesel , blând, bun la minte cu chiverniseală aşezată,dinţi laţi, nasul lung cărnos. [ …[ Va suferi de dureri de cap şi de junghiuri […] Casa vieţii lui este Săgetătorul; cui va face bine de la aceia nici o mulţumire nu va avea. […] Casa morţii lui va fi racul (1 iunie până la 12 iulie); în acea vreme va muri dacă nu va muri de zodia Peştilor. Viaţa lui se împarte în două părţi; de va trece de 33 de ani, va ajunge la 78 de ani.’’ (Gromovnic din bătrâni, pp.103-104 ). Este şocantă asemănarea textului din Gromovnic cu viaţa Poetului; această rupere a existenţei la 33 de ani, exact vârsta la care Eminescu a suferit primul atac psihotic. Poate fi doar o pură întâmplare. Dar oare toate aceste analogii sunt doar simple coincidenţe?
Gromovnicul din bătrâni este o viziune astrologică care te face să meditezi asupra destinului. Asemănarea textului cu psihomentalul eminescian se constituie ca un paradox al cunoaşterii realităţii. O altă asemănare cu Săgetătorul este înclinaţia Poetului spre filozofie. Se poate afirma că Eminescu a fost primul mare filozof şi primul mare moralist al românilor (,,rege al cugetării’’ îl numeşte Titu Maiorescu). Evlavia şi religia de care vorbeşte zodia Săgetător nu trebuie luate la Eminescu în sens direct, ci în sensul slăvirii valorile spirituale ale românismului, ale cultului său pentru propăşirea neamului românesc ( să amintesc aici doar evlavia şi efortul aproape suprauman pe care la depus pentru sărbătoarea de la Putna şi de munca epuizantă de la Timpul, în vederea împlinirii proiectului său moralizator). Toate acestea se rezumă în doctrina sa morală, aceea că dacă vrem să realizăm ceva în viaţă nu trebuie să mai fim ,,robii trupului. Ce n-am putea face de n-ar cere trupul haine şi gura de mâncare. ’’ (Zoe Dumitrescu Buşulenga – Eminescu – Viaţă,Creaţie, Cultură, p. 38).
Asemănarea portretului său psihomental cu textul zodiei Săgetător pare evidentă. Asta conduce la ipoteza posibilă, ca Mihai Eminescu, în mod real, să se fi născut în 20 decembrie 1849 şi nu în 15 ianuarie 1850. Săgetătorul generează un destin de om fără stare, de hoinar cu o ardentă predispoziţie pentru spiritual. ,,Întâmplarea, mărturiseşte Eminescu, m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc… în cruciş şi-n curmeziş.’’ ( George Călinescu - Viaţa lui Mihai Eminescu, p.128). Dar a fost doar întâmplarea?! Eminescu a fost încă de mic copil un hoinar, care alerga prin codrii din apropierea Ipoteştilor şi unde rămânea uneori şi peste noapte. A înnoptat , deseori, pe la stânele ciobanilor, pe la prisăci, a pribegit prin ţară, după ce a abandonat şcoala de la Cernăuţi. Mereu pe drumuri, mereu peregrinând pe plaiurile mioritice cu câte o trupă de teatru, fuge de la şcoala din Cernăuţi, îl regăsim conţopist la Botoşani , apoi iarăşi la Cernăuţi, abandonează şcoala din Cernăuţi şi pleacă cu trupa Tardini, apoi singur merge pe jos , ,,într-o zi frumoasă de vară’’ ,,zi de vară pân’ în seară am tot mers’’( ibid., pp. 86-87). Traversează munţii la 14 ani, o vârstă la care alţii se mai ţin de poalele mamei, nu se ştie încă pe unde a traversat, dar este văzut pe valea Mureşului, face multe popasuri prin satele ardelene. La Mureş-Oşorhei, este luat în trăsură de doi tineri seminarişti ardeleni, Ion Cota şi Teodor Cojocaru cu care ajunge la Blaj, unde se închină oraşului ca unei mici Rome; apoi, pribeag şi sufleur de la descoperirea de către Iorgu Caragiale, lucrând în curte şi la grajd, citind pe Schiller cu glas tare şi având biblioteca într-un geamantan mare, în ieslele grajdului, la un ,,otel’’ din Giurgiu. Eminescu peregrinează prin regat cu trupa lui Iorgu, iar mai apoi cu trupa lui Pascaly prin Ardeal şi Banat.
Învăţat de mic să trăiască în condiţii austere, prin şure, prin paie şi fân, mâncând pe apucate, el şi-a refulat toate instinctele primare burgheze, acelea ale confortului şi bunului trai. Citind mereu, din biblioteca personală, pe care o căra cu sine în geamantan, ca pe o comoară sfântă; veşnic pe drumuri, reîntorcându-se în Ardeal cu trupa Pascaly, prins de tatăl său pe când venise cu trupa la Botoşani şi trimis la studii la Viena, a fost descoperit între timp de Iacob Negruzzi, care îi publică poemele în Convorbiri literare. Revenit în ţară la Junimea este trimis de societatea literară la studii la Berlin, reîntors este numit director al Bibliotecii naţionale din Iaşi, apoi ca revizor şcolar bate drumurile desfundate ale judeţelor Iaşi şi Vaslui; apoi este trimis la Timpul, unde rămâne până la îmbolnăvire, mereu mutându-se de la o gazdă la alta, petrecând în vara lui 1878 o scurtă vacanţă (,, singur, adică în foarte bună societate’’, scrie Slavici) la conacul junimistului Nicolae Mandrea, apoi iarăşi la Viena, la sanatoriu, la mănăstirea Neamţului, la Botoşani , la Odessa într-un sanatoriu, apoi din nou la Bucureşti, unde şi moare în 1989 - un trubadur sau mai degrabă un goliard fără căpătâi, un veşnic pribeag în căutarea unei himere, în idealul unei femei, după care sufletul lui a tânjit toată viaţa, dar, mai ales, şi în căutarea Adevărului. Această continuă pribegire, ca şi naşterea sa la data de 20 decembrie 1849, consemnată de el la Junimea, dată situată, e adevărat, la extrema Săgetătorului, dar încă aflată sub influenţa acestuia, mă face să cred că Eminescu s-a născut sub auspiciile acestei zodii, nu mai puţin generoasă cu partea intelectuală şi spirituală, la fel ca Vărsătorul, dar aşa cum arată textul Săgetătorului generează o fire filosofică, fiind ,,călăuzit de idealuri’’ de ,,cunoaştere superioară’’, ,,neclintit în principiile sale fundamentale, care sunt adevărul si dreptatea’’, dar ca defecte ,,este predispus la hoinăreală’’ şi ,, atracţie pentru străinătate şi exotism’’. Şi pentru că Săgetătorul este exploratorul, cercetătorul şi moralistul lumii prin excelenţă, cred că aceasta este zodia lui Eminescu. După cum vedem, Capricornul şi Vărsătorul nu i se potrivesc lui Eminescu, decât dacă forţăm zodia să se adapteze Poetului, aşa cum a procedat Zoe Dumitrescu Buşulenga. Prin urmare, înclin să cred, mai degrabă în generozitatea Săgetătorului decât aceea a Vărsătorului, propusă de eminenta profesoară. Astrologia, ca orice filozofie ocultă, nu este o ştiinţă exactă, dar complexitatea noţiunilor geografice, astronomice, fizionomice şi morfopsihologice, aşa cum arată Roger Mucchielli în Faţa omului şi caracterul, conduce la o relativă încadrare zodiacală a unui individ născut la o anumită dată şi într-un anume spaţiu geografic.
Şcoala franceză de morfopsihologie începe să capete aderenţă tot mai mare în lumea ştiinţifică. Dr. Mucchielli vorbeşte într-un capitol despre ,,caracterologia astrologică’’. Autorul afirmă că sunt 8 caractere fundamentale prezentate în perechi: Marte-Venus, Terra – Mercur , Jupiter –Saturn, Soare-Lună. Dintre acestea se remarcă perechea Soare – Lună, în care eminent este tipul solarian, care,, opune elanul creator opus pasivităţii pure, viaţa opusă stagnării, spiritul inventiv opus asimilării imitative, sufletul opus materiei, activitatea opusă receptivităţii pure, starea de veghe opusă somnolenţei, cum ziua se opune nopţii, fiinţa radioasă unei palori funciare. Cea mai grăitoare modalitate de elan creator fiind viaţa spirituală. Soarele e un tip cu instincte sublimate , cu sentimente delicate, cu inteligenţă fecundă. Soarele reprezintă EA (Emotivitate-Activitate) în măsura în care semnifică ardoarea şi iniţiativa, dar pentru a exprima întregul conţinut al descrierilor clasice ale acestui tip, este necesar să-i adăugăm creativitate literară şi artistică. Soarele, cu privirea luminoasă, cu viaţă intelectuală, intensă şi creatoare. Luna este un caracter indolent, greoi , calm , fără viaţă afectivă şi fără viaţă intelectuală, redus la o uluitoare receptivitate.’’ (Roger Mucchielli – Faţa omului şi caracterul, pp.71-72). Din punct de vedere al caracterologiei astrologice Eminescu se încadrează în tipul solar-lunar. Natura lui duală (toţi avem o natură duală, dar la el este cu mult mai accentuată), reduce lunarul la o ,, uluitoare receptivitate’’, şi creşte la maxim solarul. Ceea ce iese din comun, la Eminescu, este această patimă pentru cunoaştere, cugetare şi creaţie, genul de pasionat intelectual care ,, savurează bucuria dezinteresată de a şti.’’(ibid. p.39).
Din acest punct de vedere, Eminescu nu pare a avea nimic cu interesul meschin pământean. În confruntarea cu o societate tot mai avidă material, el se dedică cunoaşterii cu pasiunea de a şti totul, de a cuprinde necuprinsul. ,,El însuşi, ne mărturiseşte Ilina Gregori, într-un volum premiat de Uniunea Scriitorilor, o spune , într-o carte d vizită : Michaelis Eminescu , vecinic doctorand în multe ştiinţe nefolositoare.’’ (Ilina Gregori - Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme , ipoteze, p. 57) Mulţi se vor fi născând în Săgetător sau Vărsător, dar puţini, foarte puţini sunt cei aleşi spre care se revarsă, cum spune Zoe Dumitrescu Buşulenga ,,maxima generozitatea’’ a zodiei. Dacă Eminescu, ca Săgetător-călător a cunoscut fizic şi psiho-spiritual poporul românesc, în cruciş şi-n curmeziş, ca Săgetător-intelectual a cunoscut , la fel, cultura lumii ,, în cruciş şi-n curmeziş’’ de la cultura filozofică grecească la cea germană şi indiană, franceză şi engleză, filosofia ocultă, fizica, astronomia, sociologia, economia şi chiar prelegeri de anatomie şi medicină legală şi nu în ultimul rând, literatura şi istoria românilor. ,,Preocupările de cultură ştiinţifică au urmărit de aici înainte( din timpul studiilor vieneze) toată viaţa pe Eminescu, şi însemnările de fizică, de mecanică, întrerupte de oculte ecuaţii , umplu multe din manuscrisele sale.(George Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu p. 134).
Universitatea vieneză şi cea berlineză a fost un izvor nesecat de cunoaştere, căci Eminescu ,, nu viza o carieră, ci căuta chiar Adevărul.’’(Ilina Gregori – Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte , enigme , ipoteze, p, 49)
Mă abţin, însă, de a merge mai departe pe această direcţie ocultă spre a nu nelinişti spiritele prea îndoctrinate cu o cultură europeană mult prea raţională. Mulţi vor crede că această digresiune, prin filozofia ocultă, nu a adus nimic nou în sprijinul datei naşterii lui Eminescu, la 20 decembrie 1849. Şi cum ar putea crede un raţionalist în asemănarea astrologică? Asemănare Săgetătorului cu destinul psihocomportamental al Poetului, spre a confirma data de 20 decembrie 1849, poate fi dezavuată de un raţionalist.
Dacă aceste argumentări vor fi receptate drept nişte arguţii, atunci nu-mi rămâne decât să apelez la ab auctoritate. Căci, dincolo de aceste arguţii (dacă unii vor refuza să le acorde valoare de argumente), ar trebui să respectăm data naşterii de 20 decembrie 1849 la Botoşani şi nu de 15 ianuarie 1850, pentru simplu fapt, că a fost înscrisă de Eminescu, ,,de propria mână ’’, în registrul Junimii. Din aceste motive, trebuie să ne debarasăm de autoritatea actelor ,, oficiale’’ sau ,,oficializate’’ impuse de Titu Maiorescu şi George Călinescu şi de alţii de după ei. Nu poate fi mai autoritar înscrisul unui preot în registrul bisericii Uspenia din Botoşani, spre a fi luat drept act de naştere a Poetului, decât înscrisul acestuia. Poate fi, mai mult ca sigur, eronat şi mai nedemn de luat în considerare decât data înscrisă de Poet, la Junimea din Iaşi. Data înscrisă de Poet trebuie luată ca un testament sacru de care intelectualitatea românească trebuie să ţină seama. Din aceste motive, fac apel, prin intermediul revistei Constelaţii diamantine, condusă de poetul N. N. Negulescu, la toţi cei care-l iubesc pe Eminescu, la Academia română, la academicianul Eugen Simion spre a corecta eroarea lui Titu Maiorescu şi a lui George Călinescu. Adresez rugămintea istoricilor literari de a se apleca asupra datei de 20 decembrie 1849, pe care solicit să o instituie ca dată reală a naşterii lui Eminescu, fiind înscrisă ,,de propria mână’’ în registrul de la Junimea. (din volumul în pregătire ,,M. Eminescu, filozof’’)


Bibliografie:
Zoe Dumitrescu-Buşulenga - Eminescu - Viaţă, Creaţie, Cultură, Ed. Eminescu , Bucureşti, 1989
Alexandrian - Istoria filozofiei oculte, Ed. Humanitas, Bucureşti ,1994
Ted Anton – Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu, Ed. Nemira, Bucureşti, 1997
Fritjof Capra – Taofizica – o paralelă între fizica modernă şi mistica orientală, Ed. Tehnică, Bucureşti,2004
Titu Maiorescu – Din ,,Critice’’, Ed. Tineretului, Bucureşti , 1967
Augustin Z. N. Pop – Pe urmele lui Mihai Eminescu, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1978
George Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1964,
Jacques Collin de Plancy – Dicţionar diabolic, Casa de Editură şi Presă,,Viaţa românească’’, Bucureşti, 1992
Şerban Cioculescu – Eminesciana, Ed. Minerva, Bucureşti , 1985
Dan C. Mihăilescu – Perspective eminesciene, Ed. Cartea Românească, p.1982
Homer - Iliada
Amita Boshe – Eminescu şi India, Ed. Junimea , Iaşi, 1978
Gromovnic din bătrâni - Ed. Porţile Orientului , Iaşi , 1993
Roger Mucchielli - Faţa omului şi caracterul, Ed. IRI, Bucureşti, 2000
Ilina Gregori - Ştim noi cine a fost Eminescu?Fapte, enigme,ipoteze,Ed. ART, Bucureşti ,2009
Michael P. Murphy, Luke A. J. O’ Neill Ce este viaţa? Următorii 50 de ani, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999
Anton Vasile, Iaşi

Poetul care sfinţeşte locul natal

Gelu Vlaşin - omul care sfinţeşte locul natal

Moto: Cei care intră în spaţiul sacru al creaţiei de pe Reţeaua literară şi România din diaspora , ar trebui să citească mai întâi cărţile lui Gelu Vlaşin. Sunt cărţi bune, de actualitate, călăuzitoare în creaţia poetică şi proza de jurnal eseistic.

Gelu Vlaşin este omul care sfinţeşte locul natal. Omul care sfinţeşte locul natal, sfinţeşte ţara. Omul care sfinţeşte ceva este omul creativ, omul animat de iniţiative, omul care nu aşteaptă indicaţii şi planuri ca să facă ceva. Este omul care spune: ,,se poate face ceva în ţara asta’’ , când alţii spun: ,, este imposibil!’’ Totul, e să încerci, să pui în mişcare, să scoţi lumea la horă, la jocul fecund al creaţiei. Nu aşteptând cu mâinile în sân sau dormind ca omul cel leneş al lui Creangă. Omul creativ îşi ia, vorba românului, inima în dinţi, îşi pune mintea la contribuţie şi porneşte la treabă. Este omul care iubeşte cartea, creativitatea individuală şi adevăratele valori. Şi omul care iubeşte ceva e mai presus decât acela care nu iubeşte nimic sau iubeşte doar plăcerile senzoriale(a mânca, a bea a face sex) sau se iubeşte doar pe sine.

Omul creativ trezeşte spiritele care dormitează şi le antrenează, prin vocaţia sa, la creaţie. Gelu Vlaşin nu lasă omul să doarmă, nu-l lasă să trăiască liniştit într-o dolce far niente; el îl incită la muncă creativă, îl face să participe la creaţie. Un astfel de om care creează şi incită la creaţie este adevăratul lider , este masculul dominant care activează energiile creative, nu le lasă să se consume anarhic sau să se conserve în letargie şi apatie.

Vai, ne plângem noi românii, în condiţiile acestei politici de lemn, creativitatea mai este posibilă? Mulţi tineri au ales drumul pribegiei , zicându-şi că patria este ubi bene. Alţii eşuează în emo şi etnobotanice. Gelu Vlaşin a rămas România şi arătat în Întâlnirile de la Telciu că se poate , că numai trezind energiile autohtone vom putea exista în era globalizării, creaţia fiind singura noastră salvare . Nu doar spre arăta occidentului şi lumii că şi aici trăiesc oameni adevăraţi care pot crea valori spirituale, ci pentru a perpetua în lumea globalizării specificul naţional , spiritul românesc. Şi asta nu se poate face decât prin creaţii valoroase. Căci renaşterea României nu constă doar în acumularea de bogăţie,( au fost popoare mai urgisite care au renăscut ca pasărea Phoenix din propria-i cenuşă) , sau numai prin valorificarea resurselor agricole , ci în deosebi prin renaşterea spirituală. Aceasta renaştere constă în creativitate, în realizări economice, dar mai cu seamă în valoroase creaţii artistice şi literare. România trebuie să devină nu doar o exportatoare de produse agricole sau de tehnologie produsă de companii străine, Renault sau Ford, ci cu osebire, de creaţii artistice.

Gelu Vlaşin a dovedit asta prin creaţia sa poetică. Poeziile sale au fost traduse în Italia, Franţa, Spania, Canada, SUA, Israel, Ungaria, Germania, Rusia, Australia, Argentina, Chile, Mexic. Ce mândrie mai mare poate fi pentru un român, ca alături de numele lui, să apară numele România! Cum este, spre exemplu Gelu Vlaşin, Rumania; Gelul Vlaşin, La Roumanie sau Gelu Vlaşin, Romania!
Dacă există un scriitor, care vrea să ridice locul natal la nivelul culturii europene, acesta este poetul Gelu Vlaşin. Ridicând satul natal, prin Întâlnirile de la Telciu, acesta vede, în perspectivă, ridicarea României. O ţară nu poate renaşte spiritual decât prin creativitate economică , artistică, tehnică , etc. Republica Literară Telciu face marea încercare de a introduce în arealul cultural românesc inovaţia. În articolul intitulat Republica Literară Telcia, din Observator cultural nr 553, din 03.12.2010, Alexandru Matei , specialist în minimalism, după ce face o analiză pro şi contra asupra divergenţelor dintre seniori şi tineri, în ceea ce priveşte legitimarea pe hârtie a operei şi non –legitimarea pe net, ajunge la concluzia novatoare că ,,sociabilitatea literară şi artistică contează poate mai mult ca oricând în menţinerea unei oaze de creativitate’’. (Alexandru Matei – Republica Literară Telcia)

Gelu Vlaşin ne-a propus, prin Reţeaua Literară şi România din diaspora ,,oaze de creativitate.’’ Argumentul lui Alexandru Matei este că ,,literatura nu se mai face astăzi atât într-un cenaclu central de către profesionişti ai literelor, ci în focare izolate care se difuzează virtual şi care rezultă în minicomunicaţii nealiniate.’’ Pentru ce optăm? Cartea scrisă sau cartea electronică ?! În Don Quijote, rătăcitorul, la capitolul Premiile Nobel şi cărţile electronice, Gelu Vlaşin aduce câteva argumente de luat în seamă, pro cartea electronică.
El mizează pe individualitatea creativă. Individualismul creativ, de care vorbeşte, detaşându-se de o anume generaţie, este de fapt pentru Gelu Vlaşin o chemare generoasă pentru creaţia colectivă. Dovada o constituie faptul că el a deschis larg porţile pentru creaţie pe Reţeaua literară, atât amatorilor , cât şi profesioniştilor şi întâlnirile din comuna natală – Telciu. Care dintre poeţii şi scriitorii români au mai avut o asemenea iniţiativă?

Să ne imaginăm, la nivelul întregii ţări, o pleiadă de lideri, animaţi de iniţiative ca Gelu Vlaşin, care , în fiecare comună, oraş mic sau mare, stimulează forţele creative aflate în stare latentă şi deschid, asemenea lui, ,,oaze de creativitate.’’ Vă puteţi închipui cum ar arăta România în efervescenţa creativă al unui Sturm und drang românesc? Ei bine , aceasta cale de ,, furtună şi avânt’’ vrea să ne indice prin creaţia sa , prin iniţiativele sale şi prin însufleţirea energiilor creative şi trezirea din letargie a tinerilor români. Şi nu numai a tinerilor , ci şi a celor în vârstă, care aşteaptă apatici să vină doamna cu coasa. Propăşirea localităţii Telciu se datorează, cred eu, şi iniţiativelor culturale ale lui Gelu Vlaşin, un poet deosebit de prolific(6 cărţi în 11 ani de zile, 5 de poezie Tratat la psihiatrie, Atac de panică, Poemul turn, Ultima suflare, Omul decor şi una de eseuri socio-literare, ,,cartea de suflet'', cum o numeşte Gelu Vlaşin, Don Quijote rătăcitorul).

Poetul este deosebit de generos; el a postat poeziile pe blogul domniei sale, astfel că oricine are acces la poeme şi la eseuri. Numai să vreţi să le citiţi! Cui îi place poezia, ei bine, dacă se apucă să citească, volumul de debut Tratat la psihiatrie, nu se mai opreşte, până nu termină toate volumele . Conform discursului domniei sale de la Direct TV, Bistriţa Năsăud, din cadrul emisiunii ,, Clipă de clipă’’ moderată de criticul de artă, Mircea Oliv, poezia sa este una minimalistă, cu o tematică conformă curentului literar francez. Dar ceea ce este original la Gelu Vlaşin este deprimismul, care nu este cum s-ar crede în definirea directă; el consideră creaţia poetică ca pe ceva ce vine din interior, ca o consecinţă a unei chinuitoare dureri şi nu o construcţie exterioară. Dar adevărata credinţă a poetului este individualismul creativ şi valoarea creaţiei . ,, Eu cred în individualism, eu cred în valoare!’’ declară el , în discursul său la Direct TV. Iată o emoţionantă mărturisire despre devenirea sa ca poet: EgoPHobia:,, La ce vârstă ai scris primele versuri? Ţi le mai aminteşti?’’

Gelu Vlaşin: ,,Ştiu doar atât: pe la vreo şapte ani, cotrobăind ca orice puşti curios prin sertarele ciudate ale unui dulăpior din camera părinţilor mei, am descoperit un teanc de scrisori – exact în sertarul în care n-ar fi trebuit să umblu, pentru că întotdeauna era închis. De data asta, cineva uitase cheia în sertar şi mai mare fericire pe un copil nu era decât să încerce să facă ce nu avea voie sa facă. Aşa am deschis sertarul şi am găsit scrisorile. Erau scrisori de dragoste pe care ai mei şi le scriseseră în perioada în care taică-miu era plecat la Cluj, la şcoală, şi maică-mea rămăsese cu mine, un bebeluş mic. Erau atât de frumoase şi atât de pline de simţire încât efectiv nu am putut să-mi revin multă vreme de atunci, mai ales că înăuntrul lor erau foarte multe versuri. Mai târziu mi-am dat seama că nu erau versurile lor, ci compilaţii din Eminescu, Minulescu, Bacovia, Labiş şi alţi autori. Dar simplul fapt că erau acolo a însemnat un foarte mare impact asupra mea. Ştiu că la puţine zile după întâmplarea asta, m-am apucat de scris. Am scris primele versuri – bineînţeles, dedicate părinţilor mei. (Revista online Egophobia (Cristina Nemerovschi – Am fost şi sunt un veşnic călător[interviu cu Gelu Vlaşin,16 iunie)

Ce a însemnat pentru Gelu Vlaşin întâlnirea cu minimalismul francez? A însemnat începutul actului său creativ şi debutul literar. Dar ce înseamnă acest curent minimalism, aproape necunoscut, la noi? Minimalismul francez îşi are originea în literatura americană , mai precis în nuvela lui Hemingway, Dealuri ca elefanţi albi. Minimalismul înseamnă esenţă - a spune mult în puţine cuvinte. Non multa sed multum! Fără adverbe, fără nuanţări ale tonalităţii vocii unui personaj sau altul. Aceasta să fie noua orientare literară, muzicală, filozofică , artistică şi ale artelor vizuale, în general? Minimalismul este o esenţializare artistică. O esenţializarea pe care şi Brâncuşi a adoptat-o prin stilizare, în capodoperele sale. Atât de stilizate , încât Vama SUA, cu care s-a judecat, i-a considerat Măiastra , cumpărată de un bogătaş american , drept o banală bară de metal. Are minimalismul mai multă valoare decât celelalte forme literare? Gelu Vlaşin spune că da. El a şi dovedit aceasta. La fel spune criticul Nicolae Manolescu: ,,Minimalistă prin excelenţă, poezia lui Gelu Vlaşin nu îşi propune să rupă, cum se spune, gura târgului; în schimb impune printr-o distincţie specială...’’ O distincţie specială, asta e creaţia poetică al lui Gelu Vlaşin. Ca probă stau cele cinci cărţi de poeme, unele premiate, cu multe poezii traduse în arealul european şi peste ocean. Asta spune ceva despre minimalism. Acest curent nu este doar o modă, ci cred eu, este o necesitate stringentă în faţa avalanşei informaţionale. Există , în acest sens, o tendinţă generală la nivelul inconştientului colectiv de a reduce informaţia la strictul necesar. Minimalismul a fost adoptat de arhitectură, de artă, de mobilier şi chiar de tehnică. În viziunea lui poetului, minimalismul constă în ,, conexiune între muzică, culoare şi cuvânt. Întotdeauna am încercat în poeziile mele să realizez acest fel de conexiuni,’’ declară autorul în Egophobia. Gelu Vlaşin spune că orice mare creaţie porneşte dintr-o mare suferinţă , o decepţie , care te marchează şi te aruncă în disperarea nevrotică.

,, Cum s-a născut conceptul volumului Tratat la psihiatrie – fiecare poem să poarte numele unei tulburări psihice?’’

G. V.: ,,S-a întâmplat foarte firesc. La un moment dat, după o puternică decepţie afectivă, am ajuns într-o stare în care îmi imaginam că sunt foarte bolnav şi eram atât de preocupat de mine, de ce mi se întâmplă, încât am pus mâna pe cărţi de specialitate.’’ De aceea Gelu Vlaşin consideră poezia a se naşte dintr-o suferinţă artistică şi din constructivism sau deconstructivism, refuzând a se încadra într-o formă anume impusă de critică. o poezie nu se poate naşte decât din suferinţă artistică. ,,Eu mereu promovez ideea asta, că nicio construcţie poetică nu are cum să reziste în timp dacă nu are la bază o trăire iniţiatică. Sunt din păcate din ce în ce mai mulţi adepţi ai poeziei construite şi a tehnicizării excesive a poeziei. Nu cred în construcţiile poetice şi dovadă că n-au rezistat în timp nici măcar performanţele vizibile de acest tip ale unor poeţi ca Urmanov pe care i-am cunoscut în faza lor incipientă – drept dovadă este şi ce se întâmplă acum cu Răzvan Ţupa cu care am avut dese conflicte pe tema construcţiei poetice care a ajuns acum în ipostaza în care eu cred că se dezice de construcţiile poetice, deşi susţine ideea ca atare. El foloseşte foarte mult trăirea şi simţirea şi starea şi cumva se dezice de teoriile lui. Nu cred în construcţiile poetice.’’ (ibid.) Iată cum, Gelu Vlaşin a intuit care este adevăratul laborator al creaţiei poetice, acela al unei ,,trăiri iniţiatice’’ , în consens cu viziunea unui mare poet chilian, Pablo Neruda, pentru care, după cum mărturiseşte într-o scurtă prezentare autobiografică ,, munca creatoare trebuie să fie organică şi totală, , astfel încât poezia să fie ca propria mea respiraţie, un produs natural al existenţei mele, rezultat al creşterii mele fireşti.’’ (Laureaţii premiului Nobel pentru Literatură, p. 504)

În minimalism şi în curentul deprimism, lansat de domnia sa, a găsit ,,miezul’’ creaţiei. Gelu Vlaşin nu s-a mulţumit, vorba lui Eminescu, să fie doar un simplu ,,adunător de coji’’; el a creat. Poetul este un deschizător de drumuri şi un mare animator al vieţii culturale româneşti. A intuit bine viitorul literaturii în cartea virtuală ca o alternativă la cartea scrisă. Internetul deschide perspective nemărginite, nu doar de socializare, ci şi de cristalizare a adevăratelor valori care pot fi confirmate de marele public, conectat online pe Reţeaua literară şi România din diaspora.

Cui îi place proza eseistică va găsi în Don Quijote rătăcitorul o lume culturală fascinantă. ,,Asta e cartea mea de suflet’’ , declară poetul. Şi într-adevăr, cine o citeşte descoperă un ce anume, al lui Don Quijote, care, dacă nu te ţine cu sufletul la gură, nu te lasă să te opreşti din peregrinări prin Spania, până nu o termini. Rătăcind cu Don Quijote, prin mirifica şi călduroasa Spanie, întâlneşti la început şi personaje din arealul mioritic, ca Stan cel Zgârcioman, zis Guisante ( Mazăre; înfuleca mereu conserve de mazăre; probabil fiind mai ieftine), fost şofer la partid, care şi-a lăsat familia în ţară şi-i trimite nevestei şi copiilor bani pe sponci ( circa 50-60 euro), în vreme ce el îşi dosise un cont gras de vreo 6500 euro( de! cap de român grijuliu cu sufletul său) şi Bran Drogomanul, spaniolul bogat, băiat de bani gata, care-l ruinase pe taică-său cu câteva iniţiative catastrofice( o crescătorie de porci cu toate dotările, o fermă de iepuri , una de găini şi chiar una de ovine) două caractere care se aseamănă prin complementaritate. Un al treilea, zis Obositu’ este insul arogant, care se crede în această lume mascul dominant, dar nu-i mai mult decât unul de teapa celor doi. Dar cine este cu adevărat fostul şofer la PCR? Nimeni altul decât turnătorul, ploconitul şi pidosnicul, Iuda care te sărută şi te vinde. A rătăci cu Gelu Vlaşin şi cu Don Quijote, prin Spania e un privilegiu de a cunoaşte marea cultură spaniolă. Şi nu doar atât! Emanuela Ilie, profesor la catedra de literatură la Universitatea A. I Cuza din Iaşi într-un studiu publicat în revista Dacia literară - Anul XX (serie nouă din 1990) nr. 87 (6/2009) se declară surprinsă că ,,în categoricul top three al douămiiştilor’’ al lui Gelu Vlaşin nu se găseşte nici unul din poeţii tineri ieşeni consacraţi . Dar mă întreb eu, de ce oare nici unul din poeţii tineri ieşeni consacraţi nu au avut marea iniţiativă să deschidă şi la Iaşi perspectivele unei oaze de creaţie? Emanuela Ilie acceptă, în finalul articolului că ,,pot să admit că exerciţiul de subiectivitate marca Gelu Vlaşin (alias Don Quijote Rătăcitorul) are stil. Şi o politeţe destul de neobişnuită în celelalte bătălii, cele interne, ale culturii noastre. În care uneori, din păcate, idiosincraziile devin sinonime cu valoarea sau măcar impun vizibilitatea scriitorului emitent.’’ (Emanuela Ilie - Don Quijote , rătăcitorul, ibid.) O politeţe neobişnuită, în raport cu idiosincraziile lumii culturale româneşti, iată ceea ce îl înalţă şi-i conferă nota aceea de stil aristocratic lui Gelu Vlaşin.

Rătăcind , alături de Don Quijote, am aflat ce gândesc ceilalţi şi ce gândim noi, contrastele dintre lumea culturală românească marginalizată şi lumea culturală spaniolă, care îşi apreciază financiar, cum se cuvine, valorile culturale. Ca de pildă, Juan Manuel de Prada, care a câştigat cu nuvela La vida invizible, fabuloasa sumă de 200.000 de euro, la care nici un scriitor român nu visează s-o câştige în România . Citind cartea lui Gelu Vlaşin, Don Quijote , rătăcitorul, m-am simţit ca Sancho Panza, scutierul lui Don Quijote, ,, care priveşte răsăritul de lună în speranţa că o să-i vină suficientă inspiraţie pentru a scrie o nuvelă câştigătoare a premiului José Manuel Lara de anul viitor’’ ( Gelu Vlaşin - Don Quijote, rătăcitorul,[Madridul intercultural – Jazz şi premii literare] p.66 ). Nu, nu am visat premiului spaniol, ci a celui de la Telciu de anul viitor. După această aventură prin Spania mileniului trei, alături de Don Quijote, rătăcitorul, m-am apucat să-l recitesc pe Don Quijote de Cervantes. Şi poemele lui Gelu Vlaşin. Căci despre poezia şi proza lui mai este încă multă vreme de vorbit.