O retrospectivă de excepţie asupra literaturii române - Liviu Antonesei - Un popor de Şeherezade

 De ce un popor de Şeherezade?
Domnul profesor  Liviu Antonesei mi-a  făcut deosebita onoare de a mă invita,  în seara zilei de 2 decembrie  2011, respectiv  la ora 18.00, la conferinţa   domniei sale,  ţinută sub egida  Humanitas, la librăria Humanitas din Iaşi,  strada Lăpuşneanu. Am subscris la viziunea realistă a d-lui profesor, anume că suntem un popor de Şeherezade. Argumentele mele, pe care le-am postat şi pe blogul domniei sale  -   Liviu  Antonesei blog  -  au fost următoarele: Ce ne face să fim un popor de Şeherezade? Eu am convingerea că logica limbii. Sunt limbi cu logică masculină şi limbi cu logică feminină. Limba noastră e o comoară, dar e o comoară cu logică feminină. Cu certitudine, domnul profesor Liviu Antonesei a intuit genial că, suntem un popor de Şeherezade. Nu este doar o metaforă sau o alegorie. De aceea subscriu, întrutotul, la teza domniei sale. Poate în aceasta a constat şi dăinuirea noastră: la fel ca Şeherezada am reuşit, cu nesfârşite  poveşti, să domolim pornirile exterminatoare ale marilor imperii, dominant masculine. Cineva s-ar putea întreba dacă există o deosebire între logica masculină şi logica feminină? Fără îndoială că există o logică masculină; ea se manifestă prin dominanta denotativă, iar logică feminină  prin dominanta conotativă. Nici o limbă nu are  o  logică absolut denotativă  sau una absolut conotativă, dar are o dominantă, fie   denotativă , fie conotativă. Dominanta denotativă a unei limbi se manifestă  prin   limbajul direct, univoc, precis, decodat, neutru. Logica limbii  române  este una conotativă  - indirectă, plurivocă, intuitivă, încifrată, ambiguă. Vasile Anton, 4 decembrie2011,     

Un popor de Şeherezade. Explozia genurilor narative după 1990

December 2nd, 2011

În această seară, de la ora 18 la 20, 30 – se include şi dezbatarea! -, am susţinut conferinţa de faţă din  ciclul Conferinţele Humanitas, organizat de muzeograful Mirel Cană şi excelentul prozator Şerban Alexandru – care reuşesc să ocupe aceeaşi persoană fizică! -, în sediul noii librarii Humanitas din strada Lăpuşneanu. Atmosfera a fost plăcută şi dezbaterea foarte interesantă, aşa că mi-au venit gînduri noi despre temă, ba chiar şi privind dezvoltarea acesteia înspre alte teme privind „tranziţia culturală”. Mai mulţi dintre cei care frecventează pagina mea de facebook şi-au exprimat opinia că ar fi vorba despre o temă intersantă, dar nu puteau participa trăind în India, la Moscova, sau în alte părţi ale lumii şi ale ţării. Le-am promis că voi posta synopsisul conferinţei pe blog şi linkul către el pe pagina cu pricina. Cum încerc, pe cît pot, să  mă ţin de cuvînt, chiar asta fac acum!

Voi începe cu o precizare, de fapt cu două. Prima se referă la faptul că nu ţin prima conferinţă pe această temă – am mai ţinut una, acum trei ani, la Tîrgu Mureş, la invitaţia criticului Al. Cistelecan. De ce o reiau? Pentru că, în timpul care a trecut de atunci, am înregistrat unele evoluţii ale fenomenului, „explozia” a devenit mult mai puternică, mai evidentă. În al doilea rînd, pentru că anumite metamorfoze s-au petrecut şi în ceea ce priveşte felul meu de a înţelege fenomenul supus atenţiei. Şi, nu în ultimul rînd, pentru că vobirea mea de atunci a declanşat o dezbatere care a depăşit ca întindere conferinţa propriu-zisă. Sper să am norocul de atunci, o conferinţă care se încheie cu discursul conferenţiarului este, de fapt, una care nu şi-a atins scopul – dezbaterea –, fiind în sensul cel mai evident una inutilă. A doua precizarea priveşte chiar substanţa conferinţei. Ce înţeleg eu prin „genuri narative”? Toate genurile artistice care pleacă de la poveste, care spun o poveste, care istorisesc. Prin urmare, nu mă voi limita numai la proză, deşi efortul va fi centrat în această direcţie, ci voi aborda şi teatrul, ca gen literar şi ca spectacol, şi cinematograful. Nu din simplu capriciu, ci pentru că mi s-a părut că întrezăresc în ceea ce s-a întîmplat în ultimele două decenii în aceste zone artistice, un fenomen numit de specialiştii în ştiinţele antropologice, de co-evoluţie. Co-evoluţie nu înseamnă determinism, relaţie cauzală, deci nu unul dintre cele trei fenomene le-a determinat pe celelalte, ci toate trei au fost produse de un ansamblu de factori, dintre care nu voi reuşi să semnalez decît o mică parte; sper să fie şi partea semnificativă.
Am numit conferinţa aceasta Un popor de Şeherezade – explozia genurilor narative după 1989, dar titlul subîntinde numai zona de interes dominantă, dar va trebui să fac, pe parcursul vorbirii mele şi nişte retrospecţii, pentru că nimic nu apare din neant, ci totul este pregătit de ceva, este amenajat cumva de fapte anterioare. Chiar şi un copil, ca să se nască, are nevoie de o pregătire, de o bucată de timp înainte, pe care o numim a vieţii intrauterine. Iar în cazul fenomenelor culturale, desigur că vorbim de durate de gestaţie mai lungi.Voi începe însă un pic polemic, cu o vorbă, intrată în folclor de-acum, care sună astfel: „Românul e născut poet”. Da, aşa este, românul este o fire lirică, el se naşte poet. Dacă e chiar ghinionist, rămîne poet, sau rămîne numai poet, dar se poate întîmpla să aibă noroc, şi dacă are noroc el creşte, şi dacă creşte poate deveni prozator. Sigur, asta pare prea polemic şi poate induce gîndul că aş dispreţui poezia. Departe de mine gîndul acesta! Am scris şi eu cărţi de poezie – tocmai am terminat una nouă, după ce nu mai scrisesem poezie vreo zece ani. Dar eu nu spun „mă aşez la masă şi scriu o poezie”. Îmi vine! Dacă-mi vine, o scriu. Poate o să mai scriu poezii, poate nu. Nu asta contează, esenţial este altceva, că respect şi iubesc poezia.
Eu nu fac aici, prin urmare, o ierarhizare a tipurilor de creativitate literară, nu spun că proza este superioară poeziei, dar fac altă ierarhizare, anume între culturile minore şi culturile majore, înţelegînd prin culturi minore acele culturi care sînt centrate pe literatură şi folclor. În asemenea culturi, literatura ţine loc cam de tot, de la istorie la ştiinţele antropologice, e un fel de moaşă comunală la nivelul comunintăţii, iar în centrul literaturii se situează poezia. Să ne gîndim un pic la începuturile literaturii române, nu ştiu dacă să-i zic moderne, pentru că nu sînt deloc sigur că noi am avut literatură modernă. Eu nu cred în lucruri de genul celor susţinute de domnul Eugen Negrici privind „expresivitatea involuntară”. Hai să fim serioşi! Documentele pe care dumnealui le caracterizează ca fiind expresive involuntar sînt, de fapt, dotate cu expresivitatea aceea involuntară de noi, de urmaşii de peste generaţii, nu de către oamenii din acea epocă, care foloseau limbajul respectiv şi tipul acela de text în sens pur tehnic. Ei nu au nici o treabă cu vreo expresivitate involuntară, aceasta este treaba noastră, mai precis a domnului Negrici! Şi, desigur, o să-mi puteţi răspunde că estetica receptării contează. Sigur că aceasta contează, nu o să vă contrazic deloc! Dar nu cred că asta înseamnă că putem muta aşa, chiar după bunul nostru plac, în mod arbitrar şi post festum, o grupă de productivitate spirituală dintr-o categorie în alta.
Să revin însă la ceea ce spuneam despre culturile minore. În mod firesc, dacă am spus că există culturi minore, trebuie să ne gîndim că există şi culturi majore. De bună seamă că acestea există! Culturile majore sînt cele care au bunul obicei de a nu avea un centru, deci de a nu se coagula neapărat în jurul Mioriţei şi al poemelor culte, ci de a fi policentrice, de a iradia din mai multe puncte. Au existat perioade în cultura noastră de policentrism, sau măcar o căutare, un drum către aşa ceva – este ceea ce s-a întîmplat din epoca marilor clasici pînă în interbelic. În interbelic, am avut acces la o viaţă spirituală destul de diferenţiată. Nu? Literatura nu mai ţinea loc de tot. Am avut, după puterile noastre, o filosofie, o sociologie, istoriografie şi alte discipline ale umanităţilor, unele bine specializate, altele pe cale de specializare, proces care, din păcate, a fost întrerupt, a fost fracturat de regimul comunist.
Interesant este că, în timpul comunismului, am făcut, în acelaşi timp, un regres temporal şi un regres tipologic, am decăzut de la statutul fie şi aproximativ de cultură majoră la cel de cultură minoră, cînd iarăşi poezia a devenit un gen central şi literatura a început să se substituie aproape întregului teritoriu al umanităţilor. Literatura a început să ţină loc de poliţie, de justiţie, de istorie, de sociologie, de moaşă comunală, ca să reiau formula lui Mircea Dinescu, amintită mai înainte. Dacă privim spre romanele „obsedantului deceniu”, observăm că acestea, săracele, încearcă să fie, în acelaşi timp, literatură tezistă, istorie, politologie, justiţie simbolică şi tot ce vrei. Mai puţin romane, cele mai multe dintre ele, din păcate. Deci, cam aşa stăteau lucrurile pînă prin anii optzeci. În mod neaşteptat, în anii ’80, deci în ultimul deceniu, cel mai sinistru, al comunismului, încep să apară rădăcinile neaşteptatului. Pentru că, probabil, cu excepţia începutului proletcultist, ultimul deceniu comunist a fost cel mai sumbru din punctul de vedere al cenzurii, din punct de vedere ideologic, din punctul de vedere al îndrumării de către partid a artelor şi aşa mai departe. Şi totuşi, în acel deceniu cumplit, apar optzeciştii. Care sînt o generaţie foarte interesantă. Prima, probabil, în cuprinsul căreia prozatorii au o prezenţă numeric semnificativă. O să spuneţi că-i laud pentru că este vorba de generaţia mea. Dar nu vorbesc acum  în termeni evaluativi, ci iarăşi tipologici, vorbesc despre nişte evoluţii care trec de valoarea estetică strictă, nu valorizez, încerc să surprind un fenomen. De altfel, o evaluare există, efectuată de critica literară a momentului respectiv, de istoriile literaturii contemporane, de publicul acelor vremuri, ba chiar, ţinînd seama de procesul de re-editare, şi de critica şi publicul de azi.
După 1990, am avut de-a face cu o explozie, de fapt, a genurilor narative –  şi, cum a precizat deja, nu mă refer doar la literatură. Dacă o să-mi permiteţi, voi asocia şi teatrul genului narativ, pentru simplul motiv că are poveste. Prin urmare, vreau să reamintesc că, atunci cînd folosesc termenul narativ, eu îl folosesc într-un sens tehnic destul de larg, înţelegînd prin asta „ceea ce are poveste”. Filmul are poveste, teatrul are poveste, fie ea şi dialogată şi pusă în scenă, proza, indiferent de dimensiune, are poveste. Toate aceste genuri trăiesc din poveste. Sigur s-a încercat producerea lor şi fără poveste, dar a fost ca şi cum ai vrea să faci o nuntă nu numai fără lăutari, dar de-a dreptul fără miri!Putem înregistra, de fapt, două momente importante după 1990. Primul moment, de imediat după ’90, a fost un moment, mixt, de recuperare şi noutate în acelaşi timp. A fost primul val de la Nemira, dacă vă amintiţi. Cel cu Daniel Bănulescu, Radu Aldulescu, Petre Barbu, Dan Stanca etc. Aceştia erau optzecişti, optzecişti întîrziaţi, care, din diverse motive, în special care ţin de cenzură, nu reuşiseră încă să debuteze. Dar a apărut atunci şi un număr de autori noi, mai tineri, care nu se manifestaseră nici măcar în reviste în anii optzeci. Atunci, la nivelul începutului anilor ’90,  Nemira şi alte cîteva edituri, dar ea a fost în centru, au susţinut procesul „valul” de prozatori, aşa cum, la nivelul anilor  2000, Polirom a fost în centru, iar acestei edituri i s-au asociat altele. Cantitativ vorbind, înregistrăm cîteva bune zeci de apariţii, vorbim probabil despre 30, 35, 40 de tineri autori, din care sigur măcar 5-6 au rămas. Cei pe care i-am amintit deja, după părerea mea, au rămas cu siguranţă – Bănulescu, Albulescu, Dan Stanca, Petre Barbu –, nu cred că putem face abstracţie de ei atunci cînd discutăm despre proza contemporană. Mai trebuie amintit că rolul lui Dan Petrescu, pe atunci consilier al Nemirei, a fost decisiv în lansarea acelei serii. Asta pe de de o parte.
Pe de altă parte, trebuie să fie vobim despre teatru, pentru că teatrul care a fost primul fenomen cultural românesc post-decembrist care s-a impus în arena internaţională. Gîndiţi-vă, în primii ani după ’90, cînd Purcărete, Caramitru, Tocilescu, Dumnezeu să-l odihnească etc.  bîntuiau Anglia, bîntuiau festivalurile din Europa cu spectacole de teatru excepţionale. Sigur, piesele erau aproape exclusiv străine, aparţineau marelui repertoriu universal. Cum s-ar spune, era o fază cînd spuneam poveştile altora! Mă refer aici, repet, la teatrul ca spectacol, pentru că, în jurul anului 2000, încep să apară şi dramaturgii, dramaturgi noi, deci cei care scriu teatrul, nu-l joacă, nu-l prezintă în spectacole.
Dar a fost o epocă de recuperări şi la nivelul filmului, în sensul că mulţi dintre regizorii importanţi de dinainte, din comunism, şi-au văzut filmele în sfîrşit difuzate. Gîndiţi-vă că De ce bat clopotele Mitică? de Pintilie abia atunci a început să circule. Înainte de ’90, a avut parte doar de un spectacol de vizionare după care a fost interzis instantaneu. Îmi aduc aminte că scria Al. Paleologu – sau Al. George, că apucaseră amîndoi să-l vadă la unica vizionare – şi apoi au stat ore întregi la telefon să discute filmul, să şi-l povestească unul altuia! De atît a avut parte atunci, de spectacolul de vizionare şi gata, n-a apărut pe ecrane pînă în 1990. A apărut pe piaţă şi Glissando, căruia îi dăduseră drumul, cînd protestase Daneliuc cu depunerea carnetului de partid, dar îi dăduseră drumul, ca şi în cazul mai vechi al Reconstituirii, în sensul c-a circulat o săptămînă, două şi l-au băgat repede înapoi, la cutie.  Ne-am putut bucura şi de vizionarea Falezelor de nisip, interzis personal de Ceauşescu în celebra cuvîntare de la Mangalia, că genialul era şi critic de film!  Şi aceiaşi regizori, din generaţia care într-un fel e produsă de inundaţiile din ’70, ca să zic aşa, mă refer la opera colectivă Apa ca un bivol negru, au făcut şi filme noi. Nu vorbim prin urmare doar de recuperări. Mă refer la Hotel de lux de Dan Piţa, la Balanţa lui Pintilie – să ne amintim că a fost un moment în care regizorii deja consacraţi, unii care trăiseră în străinătate, s-au întors, au montat spectacole, au făcut filme. Asta s-a întîmplat deci atunci, imediat după ’90, în primii ani după ’90.
În ceea ce priveşte literatura, în ce priveşte proza, rolul esenţial l-au avut Nemira şi Dan Petrescu, cum spuneam, cel amintit a citit cîteva manuscrise depuse la editură, i-au plăcut şi a deschis o serie de proză originală la o editură care debutase şi trăia la început din traduceri. În fine, în jurul anului 2000, eu aş pune reper 2002, cînd Lucian Dan Teodorovici publică la Polirom prima ediţie a romanului Circul nostru vă prezintă:, a început să se manifeste al doilea „val” al prozei post-revoluţionare, care continuă exuberant şi acum. Teodorovici publicase două cărţi şi înainte, dar la edituri mici, acela e romanul lui publicat la o editură care contează. Am prefaţat cartea şi, în finalul acelui text liminar, scriam că vine un puternic val de proză. Culmea este că nu m-am înşelat! După vreun an, prorocirea mea s-a împlinit! Deci, eu spuneam acolo că simt proza venind. Simţeam, efectiv, asta. Ştiam asta, desigur, şi din cercul revistei Timpul, că veneau cărţi sau intrau manuscrise la lectură, aşa, de curiozitate, nu că aş fi avut eu vreo importanţă uriaşă. După vreun an, ideea a rodit şi Silviu Lupescu a lansat marele proiect de proză Votaţi literatura tînără!, în iarna 2003-2004, profitînd de primele alegeri din 2004, care erau cele pentru locale. Principiul e simplu, poporul votează ce votează, voi, cititorii, votaţi literatura tînără. Şi a venit cu opt cărţi deodată. Şi au fost votate cam toate!
După aceea, încet, încet s-au adunat; din 2003, sînt mai mult de opt ani, aproape două cincinale, nu? În această perioadă, au fost editaţi acolo peste 100 de autori. Iar Polirom a servit drept exemplu în această privinţă. Chiar edituri dintre cele mari sau specializate au început să fie interesate şi de proză. Pînă şi Humanitas, sub egida căreia conferenţiez astăzi, care nu făcea asta, în primul rînd că nu prea se omora cu literatura, decît dacă e vorba de Cărtărescu, a marşat, a scos chiar şi debuturi. Trebuie amintită, de asemenea, Paralela 45. Este adevărat că aceasta avea deja o experienţă a prozei, a reeditării prozei mai vechi, mă refer la seriile de şaizecişti, şaptezecişti, optzecişti şi, atunci cînd a trebuit să vină şi cu autori noi, s-a mişcat excelent. Probabil, nu am cifre foarte exacte, m-am chinuit cît am putut pe Google să caut, dar n-am găsit toate editurile, unele poate au scos o carte genială şi cu aia au rămas, dar cert este că eu, cu documentarea asta aproximativă, tot ajung la peste 250 de prozatori apăruţi din 2000 încoace. Mie mi se pare o cifră fabuloasă, sigur, în termeni cantitativi, dar absolut fabuloasă!
Asta s-a întîmplat deci atunci, imediat după ’90, în primii ani după ’90, în film, recuperare şi noutate.  După care, după 2000, a început să se impună „noul val” care, în timp, a început să pară un tsunami! Doar o parte a numelor: Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Nae Caranfil, Cătălin Mitulescu, Tudor Giurgiu, Radu Muntean, Lucian Georgescu, Igor Cobilianski etc. Acum, criticii şi publicul nu se mai miră cînd un cineast român ia un premiu la Cannes sau la alt mare festival internaţional, ci cînd nu ia un premiu! Prefer, din toate puterile, să am parte de o asemenea mirare!
În sprijinirea noilor prozatori, pe lîngă editurile deja amintite – Polirom, Paralela 45, Humanitas – ar trebuie neapărat amintite, Cartea Românescă, mai ales de cînd managementul a fost preluat de Polirom, Casa de Pariuri Literare, Trei, o editură specializată, în fond, în psihanaliză!, şi foarte recent Herg Benet, care a lansat şi un concurs de proză, alături de altul de poezie, ai căror laureaţi au fost lansaţi la recent-încheiata ediţie a Tîrgului de Carte Gaudeamus. Peste 250 de prozatori apăruţi din 2003-2004 încoace! Sigur nu sînt într-atît de hegelian încît să-mi imaginez că uriaşa cantitate se va transforma într-o nouă calitate! Însă, cu siguranţă, altceva pot să-mi imaginez. Că, dacă din cîteva zeci de autori din primul „val” post-revoluţionar al prozei, care a cuprins cîteva zeci de nume, a rămas un număr semnificativ de autori, e foarte posibil ca, din sutele de nume din cel de-al doilea „val”, să rămînă cîteva bune zeci. Dacă ar fi să fac un pariu riscant cu viitorul, dar nu chiar atît de riscant pe cît pare la prima vedere, aş spune că este greu de imaginat că nu vor rămîne în istoria literară, ca prozatori, autori precum Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Suceavă, Florin Lăzărescu, Ovidiu Nimigean, Liviu Bârsan, Ioana Bradea, Ioana Baetica Morpurgo, Dan Lungu, Filip Florian, Şerban Alexandru (căruia îi aştept cam de mult ultimele două volume dintr-o excepţională tetralogie!), Andrei Ruse, Alexandru Vakulovski, Mihai Vakulovski, Ştefan Baştavoi, Iulian Ciocan, Cristina Nemirovski, Jean Lorin Sterian, Constatin  Arcu, Doina Ruşti etc. Nu am amintit cîteva zeci, ci doar vreo douăzeci de  autori, numai pentru că nu voiam să-mi iasă un adevărat pomelnic!  Dar aş putea dubla numărul.
Avem acum un diagnostic, dar unul incomplet. Pentru a-l completa, trebuie adăugate cel puţin încă două dimensiuni ale fenomenului, poate chiar trei. Primul îi priveşte pe optzecişti, probabil generaţia cea mai activă, sau măcar cea mai prezentă în perioada de după revoluţie şi nu doar în scris. E generaţia care a făcut edituri, a preluat sau creat reviste noi, a încercat chiar şi o formă de asociere de breaslă, ASPRO, ca altenativă la USR. Cît priveşte scrisul ca atare, prozatorii generaţiei au continuat să publice proză, unii dintre ei –  Gheorghe Crăciun, cu Pupa rusă, Petru Cimpoieşu,  Ioan Groşan, primul volum  din Un om din Est, Cristian Teodorescu, Alexandru Vlad, Radu Ţuculescu, Constantin Stan, Bedros Horasangian, Vasile Gogea, Stelian Tănase etc. – dîndu-şi în aceşti ani operele majore. Dar mai spectaculoasă este, poate, convertirea, parţială sau totală, a poeţilor generaţiei mele. Buzduganul a fost aruncat de Mircea Cărtărescu, iar acesta a fost urmat în această nouă aventură de Nichita Danilov, Liviu Ioan Stoiciu, Mariana Codruţ, Matei Vişniec, Octavian Sofiany, Gellu Dorian, Lucian Vasiliu, Marta Petreu, Magda Cârneci  ş. a.
O a doua dimensiune a extinderii diagnosticului priveşte, ca să spun aşa „întoarcerea renegaţilor”, mă refer la Paul Goma, Norma Manea, Dumitru Ţepeneag, întorşi în literatura română după mai bine de un deceniu de absenţă involuntară!, dar şi la Vintilă Horia, absent în toată perioada postbelică, sau Petru Dumitriu, care a lipsit aproape treizeci de ani. Şi două cazuri greu de clasat! S-au reîntors acasă şi doi autori care nu scriu în limba română, ci în germană, dar care exploatează o substanţă epică românescă, mă refer, desigur, la Herta Muller şi la Cătălin Dorian Florescu. Ne amintim cu toţii disputa apărută în momentul primirii Premiului Nobel pentru Literatură de către cea dintîi – cui aparţine premiul, României sau Germaniei? Limba autoarei fiind germana, însă substanţa românească. Am încercat să rezolv atunci litigiul tăind nodul, ca să spun aşa – premiul aparţine Hertei Muller, pur şi simplu, întrucît literatura este un sport individual, nu unul pe echipe! –, dar nici acum nu sînt sigur că am rezolvat problema sau numai am evitat-o, am mutat-o în altă parte.
În sfîrşit a treia dimensiune menită să completeze diagnosticul se referă la procesul de traducere a acestei proze, la exportul său în alte culturi. Şi aici primul pas a aparţinut lui Mircea Cărtărescu, tradus foarte repede, şi ca prozator, nu doar ca poet, în mai multe limbi, precum franceza, spaniola, dar şi poloneza. Nu vreau să trec sub tăcere rolul ICR în sprijinirea acestui efort. De altfel, toate culturile serioase îşi sprijină exportul cultural şi, cu cît o cultură este mai serioasă, cu atît aceste „prime de export” sînt mai consistente. Vreau însă să subliniez altceva – că pe lîngă traducerile editate cu sprijinul statului român, apar, ba chiar din ce în ce mai multe, traduceri apărute din iniţiativa editurilor şi instituţiilor de finanţare străine, ceea ce mi se pare mai important. În momentul de faţă, autori precum Dan Lungu, Bogdan Suceavă, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Filip Florian, CeciliaŞtefănescu, Doina Ruşti, Radu Aldulescu etc au una sau mai multe cărţi traduse într-una sau mai multe limbi străine. Şi nu mă refer numai la engleză, franceză sau spaniolă, limbi de mare circulaţie, ci şi la maghiară, polonă, bulgară sau cehă.
Cred că în acest moment ne putem declara mulţumiţi de diagnostic, sau măcar eu mă pot declara astfel. Să vedem dacă putem accede şi la o explicaţie a acestuia, dacă pot formula, în chip conclusiv, măcar cîteva elemente de etiologie. Am plecat de la vorba, devenită folclor, că „românul s-a născut poet” şi sînt de acord cu ea, dar cultura română se mai şi maturizează, cum a făcut-o şi în interbelic, cînd apar mai multe centre de creativitate culturală. Deci, pe lîngă poezie, am constatat că, după ’90, au început să capete amploare genurile narative – proza, filmul şi chiar teatrul. Am vrut să subliniez acest fenomen care mi se pare cel mai interesant dintre toate apărute în cultura noastră din ’90 încoace. Şi am recurs la metafora cu Şeherezada pentru că, atunci cînd spui Şeherezada, spui poveşti, spui chiar 1001 de poveşti. Acum, sîntem într-o lume în care începem s-avem poveşti, să avem poveşti filmate, să avem poveşti scrise, să avem poveşti scrise lungi, pentru că, acum constat o retragere a prozei scurte şi o expansiune a romanului. De vreo trei ani, deja etichetăm anii literari succesivi drept „anul romanului”! Eu însumi am făcut-o! Nu ştiu dacă am reuşit neapărat să conving în tot ce am spus, dar  dacă reuşesc să provoc o dezbatere, eu sînt foarte mulţumit.
Cred că acest fenomen, etichetat ca „explozie a genurilor narative”, are o legătură puternică, mai întîi, cu schimbarea de mediu în general. Mă refer la mediul politic, social, cultural, la cel al mentalităţilor şi la cel al ideilor. Trăim acum într-o lume fără cenzură, fără îndrumare ideologică, cum era pînă în ’89, deci putem povesti liber, de la „gura sobei” pînă aici, cum stăm noi de vorbă, în interiorul unei librării. Asta nu putea să nu încurajeze povestea! Pe de altă parte, uneori, din motive rele, nu neapărat şi bune!, avem şi ce povesti. Totuşi, în cei aproape 50 de ani de comunism, au fost implicate şi vieţile noastre, aşa chinuite cum au fost ele. Chinuite, de bună seamă, dar şi cu destule părţi vesele, chiar cu momente de fericire, pentru că fiecare s-a îndrăgostit, a avut prieteni, a călătorit la munte sau la mare, deci nici nu trebuie privit totul în negru. Sigur, regimul este absolut condamnabil, ne-a marcat vieţile, unora ireversibil din păcate, unora le-a terminat vieţile înainte de vreme, dar s-a adunat o mulţime de magmă narativă, care poate fi povestită. Şi mai constat că, în cei 20 de ani de la schimbare, într-o perioadă mai scurtă decît comunismul, s-au adunat încă şi mai multe poveşti. De ce? Pentru că tranziţiile sînt mai interesante decît stagnările. În tranziţii, se întîmplă tot felul de nebunii. Să ne amintim cum a explodat la un moment dat proza sovietică, cînd a fost mica lor perioadă de liberalizare, de vreo 2-3 ani, celebrul NEP leninist. Au apărut nişte demenţi de prozatori care descriau acea tranziţie năucitoare, care din păcate era una către totalitarism. Acum, trăim o tranziţie inversă, cel puţin aşa sper, una spre libertate. Şi e firesc să apară toate aceste lucruri, totul să fie atît de complicat. Aproape că strigi după Caragiale, pentru că se cere un Caragiale în epoca asta. Dacă nu cumva chiar mai mulţi!
Să nu uităm ce-a spus Adam Michnik, marele disident polonez. Cu trecerea de la lumea liberă la comunism e simplu, iei un acvariu, îl pui pe plită şi faci o ciorbă de peşte. Procesul invers, să treci de la un sistem totalitar la o lume liberă, exuberantă, vie, diversă, cere ceva aproape imposibil, să iei ciorba de peşte şi să faci înapoi acvariul. Asta trăim acum! Încercăm să facem o grădină din ceva total părăginit, încercăm să facem un acvariu dintr-o ciorbă, reuşim mai mult sau mai puţin, dar apar o mulţime de lucruri pitoreşti, spectaculoase, interesante. De aceea spuneam că mai degrabă decît un tragedian, s-ar cere un mare comediograf, un Caragiale. Pentru că, de fapt, tranziţia asta e chiar mai interesantă decît cealaltă, dar n-a reuşit încă nimeni s-o picteze aşa bine cum a reuşit Caragiale cu cealaltă. Deşi, în absenţa frescii, nu putem spune că nu ne putem bucura, deocamdată, de destule portrete şi peisaje foarte reuşite!
Eu cred că eliberarea mentală nu se poate face brusc şi nici aceasta nu s-a făcut brusc. Nici închiderea nu a fost bruscă, de altfel, s-a produs în timp, cumva gradual şi a durat. Eliberarea mentală a cerut timp, măcar un deceniu, pînă cînd şi-a dat seama prozatorul român că poate spune ce vrea şi, în al doilea rînd, că poate să spună aşa cum vrea el să spună. Deci, nefăcând, precum unii optzecişti, în prima fază, felurite experimente tehnice. Aceia, pentru că nu puteau avea un conţinut revoluţionar, erau revoluţionari la nivel de tehnică. Acum, tehnica nu mai este importantă în sine, e doar instrument, cum şi trebuie să fie pentru orice artă. După 2000, asta s-a petrecut, normalizarea tehnicii, punerea ei în serviciul motivaţiei compoziţionale, în slujba viziunii. Cred că sîntem pe drumul cel bun. Nu spun că toţi cei peste 250 de noi prozatori din 2000 încoace rămîn, dar, repet, cred că vor rămîne nişte zeci de prozatori, ceea ce nu-i puţin. Nu toţi vor fi geniali, dar nu toţi interbelicii sînt geniali, unii fiind totuşi scriitori buni, care merită să mai fie citiţi şi care asigură un fond de calitate pe care şi protagoniştii au şanse să evolueze mai bine.
Voi încheia comentînd un citat, de fapt comentînd citatul şi un comentariu al acelui citat. Nu fac asta nici pentru că aş dori să par mai cultivat decît sînt, nici pentru că aş dori neapărat, pentru că sînt psiholog de formaţie, să psihiatrizez tema, ci pentru că, în opinia mea, citatul şi comentariul cu pricina, mă pot ajuta să ajung cu etiologia pînă la capăt. Deci, filosoful Jean-Claude Carrière l-a întrebat odată pe neurologul Olivier Sacks ce înseamnă un om normal, iar acesta după cîteva momente de ezitare, i-a răspuns că un om normal este acela care este în stare să-şi istorisească propria poveste: „Ştie de unde vine (are o origine, un trecut, o memorie odonată), ştie unde se află (are o identitate) şi crede că ştie încotro se îndreaptă (îşi face planuri, chiar dacă la capăt aşteaptă moartea). Este, aşadar, instalat în mişcarea unei poveşti, este o istorie şi se poate povesti”. Jean- Claude Carrière cred că ceea ce spune Sacks despre indivizi este valabil şi pentru societăţi: „Neputinţa de a se povesti, de a se identifica, de a se aşeza firesc în curgerea timpului, ar putea duce popoare întregi la dispariţie, le-ar putea despărţi de altele şi mai ales de ele însele, în lipsa unei memorii mereu împrospătate”. Cred că am trecut prin această experienţă sinistră vreme de aproape jumătate de secol, timp în care poveştile au fost înlocuite cu unica poveste autorizată, abia găurită uneori de poveştile care reuşeau să străpungă pînza sufocantă, de la anecdotă la poveştile de familie şi de la basmele nu de tot interzise la operele care reuşeau să sustragă cenzurii cîte ceva din adevărul poveştilor. Mai cred că explozia genurilor narative reprezintă un început de recuperare a sănătăţii, de început al normalităţii. În sfîrşit, cred că este mai sănătos pentru noi toţi să ne dăm pe mîna povestaşilor, mai degrabă decît pe cea a politrucilor, care întreţin de fapt boala în loc s-o vindece.
2 Decembrie 2011, în Iaşi
Sursa: Liviu Antonesei blog  

http://antonesei.timpul.ro/2011/12/02/un-popor-de-seherezade-explozia-genurilor-narative-dupa-1990/

Cea mai bună slujbă pentru bărbaţi!

O delicioasă incursiune în erotic în care ni se dezvăluie cele mai ascunse taine erotico-senzuale. Filozofia iubirii e  filosofia eroticului.  Editura Nemira ne propune un set de cărţi-viagra în colecţia Erotikos.        

177 metode de seductie. Cum sa aduci o femeie in al noualea cer

Autoarea franceză(cum s-ar putea să fie de altă naţie)  îl învaţă pe bărbat arta seducţiei. Femeia vrea atenţie, tandreţe şi vorbe frumoase. Dar cât de bine reuşeşti să-i provoci extazul în pat? Ei bine, atunci vei afla cum o femeie se dăruieşte total, atunci luxura devine pentru ea un mod de a trăi plăcere din plăcere ta. Căci plăcerea femeii îndrăgostite se hrăneşte din plăcerea ta. Orgasmul ei este  orgasmul tău. Află cum Margot Saint-Loup a reuşit să-i înveţe pe bărbaţi dragostea!

Femeia de hârtie

Toţi bărbaţii se laudă cu aventurile lor. Dar femeile? Ei bine o altă franţuzoaică, Francoise Rey dezvăluie senzualitatea feminină în toate tainele ei. Citind Femeia de hârtie, o afli pe cea reală în toată splendoarea senzualităţii. Nimic nu e mai plăcut decât să tragi cu ochiul şi să vezi ca un voyeurist  toată senzualitatea. Nici un film erotic sau porno  nu egalează cartea.

Astroghid de asternut

Ei bine , tot o femeie Kiki T. ne învaţă cum ne armonizăm zodiile în pat, deliciile pe care le trăiesc cei născuţi în zodii complementare, zodii care reîntregesc fiinţa primordială a androginului şi a sufletului pereche. E o adevărată revelaţie.

Memoriile unui Gigolo

O femeie şi un bărbat, Amanda Astill, Greg Foat s-au hotărât să dezvăluie noua profesiune a bărbaţilor, aceea de gigolo. ,,E cea mai bună slujbă din lume'' se laudă bărbatul.

Da, poate pentru bărbat e cea mai bună slujbă din lume,   dar nu şi pentru femeia care practică cea mai veche meserie din lume. Memoriile unui gigolo  e pentru bărbaţi, dar e destinată şi femeilor bogate, a căror soţi, cu amante, au uitat să le mai consoleze. Au nevoie femeile , chiar şi cele bogate, doar de sex cu un gigolo? Aici aflaţi de ce au nevoie femeile, chiar şi cele bogate.

208 metode de seductie

Margot Saint-Loup răscoleşte toate adâncimile feminine spre a-i deschide ochii bărbatului. Priveşte-mă, iată-mă, sunt a ta , dacă mă seduci. Învaţă seducţia cu o profesionistă. Nu rămâne neştiutor! Fără ştiinţa seducţiei nu ai succes la femei. Învaţă 208 metode de seducţie!

Cealalta Fata a Sexului

Care procedeu sexual e mai plăcut? Aţi ghicit! Pentru  bărbaţi - sexul oral! O femeie îndrăgostită e o femeie supusă. O femeie supusă e o femei îngenunchiată. O femeie îngenunchiată va recurge lesne la sexul oral, ca să-l ducă pe iubit în al nouălea cer. Dar nu orice femeie poate face din sexul oral o artă. Pentru sex oral e nevoie de profesioniste . De aceea, doar ,,tigroaicele albe'' pot face din sexul oral o adevărată artă. Aici descoperiţi tigroaicele albe şi odată cu ele deliciile fantastice ale sexului oral. Căutaţi cealaltă faţă a Sexului. Nu ezitaţi!

Nopti de cerneala

Miracolul pentru prima oară! Ei bine, cei care nu ştiu vor afla ce vrea să însemne ,,miracolul pentru prima oară'', cei care ştiu vor trăi un remember de neuitat.

Placeri interzise

Ai putea să-ţi împarţi nevasta, prietena, amanta, cu un alt bărbat şi ca un veritabil voyeurist să asişti , tânăr şi neliniştit, la această fantezie sexuală. Bărbaţii nu pot accepta aşa ceva, femeile dacă o fac, nu se mai întorc la el. E un mare risc. Experienţele swingers a sfârşit adesea în tragedii horror. Şi totuşi, un agent FBI avea nevoie de o asemenea trăire fantasmagorică. Dar cu ce preţ? Vă las pe dumneavoastră să aflaţi.

Dependente de sex sau amante

Cele mai celebre doamne au fost hiper-sexuale! Au fost ele femei cu adevărat sau a fost nişte masculinizate, femei cu dominantă erotică masculină? Orice femeie devine o masculină când se îndrăgosteşte. În acele momente hipofiza ei fabrică mai mult testosteron decât estrogen. Atunci aceste femei celebre Elisabeta I a Marii Britanii, Erzsébet Báthory, Ecaterina cea Mare, Pauline Bonaparte, George Sand, Lola Montes, Contesa de Castiglione, Sarah Bernhardt, Colette, Natalie Barney, Mata Hari, Isadora Duncan, Alma Mahler, Virginia Woolf, Simone de Beauvoir, Anaïs Nin, Joan Crawford, Josephine Baker, Edith Piaf sau Janis Joplin, au fost într-o permanentă stare de îndrăgostire. E posibil, cum la fel de posibil este ca ele să fie avut o hipofiză masculină. Toate , aproape toate au avut o dominantă masculină. George Sand, de pildă, nu doar că şi-a luat nume de bărbat , dar a fost printre primele femei care s-au îmbrăcat unisex. Publicistul Paula Izquierdo ne introduce cu o pană măiastră în alcovul acestor  doamne. Vom afla cele mai ascunse taine despre ele. Asta să le fi făcut celebre?

Lady Caligula (2 vol.)

Marea eroare a Messalinei a fost că s-a îndrăgostit. Dar cum o femeie nu poate trăi fără a se îndrăgosti şi Messalina a căzut în această capcană a iubirii. Împăratul Caligula i-a iertat toate aventurile, ba mai mult, pentru deliciile ei şi ale lui a transformat o aripă a palatului în bordel. Dar Messalina s-a îndrăgostit de un tânăr chipeş aristocrat roman. Asta nu i-a putut ierta. Ce a urmat vă las pe dumneavoastră să aflaţi. Scriitoarea Lasse Braun se întrece pe sine în cele două volume, de parcă ar fi reîncarnarea Messalinei...

Zodia lui Eminescu

Moto: ,,Universul este impus omului; nu suntem liberi să ne alegem soarta.’’ - Marcel Boll

Naşterea lui Eminescu a devenit de-a lungul vremii o poveste fără sfârşit. Controversele asupra celor două ,,ipoteze dârze’’, cum le numeşte George Călinescu, 20 decembrie şi 15 ianuarie, par să nu elucideze enigma naşterii Poetului. Ca argument al naşterii, la 15 ianuarie 1850, Zoe Dumitrescu Buşulenga ne sugerează că ,,cel de-al şaptelea copil al familiei a intrat în lume sub semnul de maximă generozitate al Vărsătorului, care i-a abolit orgoliile şi l-a ferit de prejudecăţi şi conformism. Se născuse în toiul iernii şi a fost botezat la biserica Uspenia… ’’(Zoe Dumitrescu-Buşulenga - Eminescu - Viaţă, Creaţie, Cultură, p. 8).
Sedusă, probabil, de generozitatea Vărsătorului, generozitate care se revarsă îndeosebi asupra intelectului, Z.D. Buşulenga nu mai ia în seamă data de 20 decembrie 1849 (se instituise deja, ca dată sigură a naşterii Poetului, 15 ianuarie 1850). De aceea, ea a judecat naşterea lui Eminescu sub această zodie; cea din Capricorn este absolut nepotrivită lui Eminescu. Or, data oficială de naşterea a poetului, la 15 ianuarie, îl plasează în a treia decadă a Capricornului, dar nicidecum în Vărsător. Este oare atât de cert ca Poetul să se fi născut la 15 ianuarie 1850? După caracteristicile psihomentale, naşterea lui Eminescu ar corespunde mai degrabă zodiei Săgetător decât Vărsător. Dar, aici intrăm pe nisipuri mişcătoare şi îţi trebuie cercetări adânci ca să le desluşeşti înţelesul, căci zodiile, ca ştiinţe oculte, sunt zone riscante ale cercetării raţionale.
E bine pentru un cercetător, care se respectă, să se aventureze temerar în nisipurile mişcătoare? Asemenea avânturi te pot neferici. Nasc suspiciuni asupra seriozităţii cercetării. Dar tentaţia, chiar iluzorie, a ,,poveştii, cum o numeşte Eminescu, care este partea cea mai frumoasă a vieţii’’, este mai puternică decât luciditatea raţională. Cum Ioan Petru Culianu recomandă pentru cercetarea istorică o ştiinţă a complexităţii, în care o temă trebuie abordată din mai mult unghiuri ale cunoaşterii, ca adevărul şi ficţiunea să nu fie doar ceea ce se crede despre un eveniment şi, prin urmare, să fie statornicit drept adevăr real, indubitabil, m-am prevalat de această indicaţie preţioasă a eminentului profesor şi încerc, la îndemnul acestuia să abordez puncte de vedere ale mai multor ,,judecători’’. Şi în această idee, de ce nu am admite pentru edificare, asupra datei de naştere a Poetului şi punctul de vedere al ,,judecătorului astrologic’’? Am pornit această investigaţie şi la sugestia lui Alexandrian, care spune că ,, astrologia nu este o ştiinţă exactă, dar ar merita să fie, într-atât de subtil au gândit specialiştii ei noţiunile geografice, astronomice şi fiziologice’’(Alexandrian - Istoria filozofiei oculte , p. 205).
Încurajat de ideea profesorului Culianu, preluată din geomanţie (această învăţătură ,,ocultă’’ ajunsese în Europa prin arabi , dar originea ei se afla în India), anume că Universul este legat prin structuri invizibile şi că un eveniment istoric poate fi prezis ,,pe baza unor modele matematice simple, previzibile’’ (Ted Anton – Eros , magie şi asasinarea profesorului Culianu, p.36), (aş spune eu, prin legături invizibile, analoage Internetului), m-am lăsat antrenat în această aventură. Bazându-mă şi pe noua viziune a ultimei pleiade de fizicieni cuantici, care găsesc ,,un paralelism surprinzător’’ între conceptele fizicii moderne şi ,,filozofiile religioase din Orientul Îndepărtat’’( Fritjof Capra – Taofizica – o paralelă între fizica modernă şi mistica orientală, p. 18), îmi asum acest risc şi mă avânt spre o scurtă analiză comparativă între eul psihocomportamental eminescian şi caracteristicile celor trei zodii: Săgetător, Capricorn şi Vărsător, ce trebuiesc luate în calcul, spre a ne edifica asupra datei reale de naştere al lui Eminescu. Pentru că nu există o certitudine cu privire la data naşterii Poetului mă voi folosi de metoda comparatistă. În acest sens, am urmat paşii sugeraţi de medicul-filosof Claude Bernard: observarea faptelor (a datelor) şi compararea acestora, elaborarea unei ipoteze şi confirmarea acesteia sau infirmarea ei. Filozoful francez a propus, împotriva metodei experimentale ,,în orb’’, metoda ,,raţionamentului experimental.’’ Metoda ,,raţionamentului experimental’’ se aseamănă întrucâtva cu metoda silogistică al lui Aristotel. Aşadar, ce date şi informaţii deţinem, ca să putem formula o premisă(raţionament)? Titu Maiorescu consemnează în ,,Eminescu şi poeziile lui’’, (1889), că într-un registru (păstrat de d. Iacob Negruzzi), în care membrii societăţii ,,Junimea’’ şi-au însemnat data şi locul naşterii,, stă scris pe pagina a doua de propria mână al lui Eminescu, în dreptul numelui său: ,, 20 decembrie 1849, Botoşani’’, şi deasupra chiar intercalat sfântul Ignat’’ pe care biserica ortodoxă îl serbează în adevăr la 20 decembrie.’’(Titu Maiorescu – Din ,,Critice’’ [Notă asupra zilei şi locului naşterii lui Eminescu], p. 286).
Aceasta dată, consemnată de Poet la Junimea, ar fi trebuit să fie luată în considerare, ca dată reală de naştere , fiind înscrisă, ,,de propria mână al lui Eminescu.’’ Cu atât mai mult înscrisul de la Junimea ar fi trebuit să fie pentru logicianul Maiorescu, prioritar, cu cât acesta avea valoare de ,,testament eminescian’’ şi, prin urmare, un ,,act sacru.’’ Dar, eminentul critic dă mai multă credibilitate unor date ,,oficializate’’, aflate într-un registru de la biserica Uspenia, din Botoşani şi nu ia deloc în considerare ,,actul testamentar’’ al lui Eminescu de la Junimea.
Care din cele două acte ,, oficiale’’ este mai credibil? George Călinescu, în pofida unei veritabile demonstraţii, argumentată aparent cu logică fără cusur , dă gir datei de 15 ianuarie 1850 şi astfel, această data ,, oficială’’, din registrul de botez al unei biserici din Botoşani, se statorniceşte şi se instituie ca dată sigură de naştere al lui Eminescu. Alţi biografi, epigoni, nici măcar nu şi-au pus problema să analizeze şi să înceapă o dispută privind deducţiile maestrului. Pentru Maiorescu s-a ivit îndoială asupra locului şi datei naşterii, odată cu primirea unei informaţii nefericite, venind de la sora lui Eminescu , Aglae Drogli, care deşi confirmă data de 20 decembrie 1849, nu confirmă locul(Botoşani), susţinând că fericitul eveniment s-a petrecut la Ipoteşti. Apoi, alte informaţii cu privire la data naşterii, ca de pildă cea din matricula gimnaziului din Cernăuţi, unde apare data de 14 decembrie, măresc confuzia şi îl determină pe Titu Maiorescu să recurgă la cercetări. Pentru edificare, criticul îl trimite pe un fost student de-al său să efectueze cercetări la faţa locului. Astfel, spune criticul: ,,Toată nedumerirea a încetat astăzi în urma cercetărilor d-lui N. D. Giurescu, al căror rezultat l-a publicat printr-o scrisoare în Convorbiri literare de la 1 iunie 1912…’’( ibid.p.286). Dar, călătoria d-lui N .D. Giurescu nu a fost o riguroasă cercetare şi o fericită concluzie. Deşi a făcut excursia la Ipoteşti, toată cercetarea acestuia s-a redus la informaţia dată de Agapia Gherghel, stareţa schitului Agafton, care afirmă despre Eminescu că s-a născut la Botoşani, fără însă a preciza data naşterii. ,,Este cunoscut încă că botezul i s-a citit de către preotul Dimitrie , de la Ospenia …’’ (ibid. p.287). D-l N. D. Giurescu se întoarce la Botoşani la biserica Uspenia ,, ce-i mai zic şi biserica Domnească – catedrala din Botoşani, am găsit în metrica, parte I de naşteri şi botezuri următoarele rânduri, pe care le dau în exactă descriere: ,,Născut la 15 ghenari 1850, din părinţii: Gheorghe Eminovici , proprietar, şi soţia sa Ralu, născută Vasile Iuraşcu, care primi botezul în 21 ianuarie; şi s-a numit Mihail, având naş pe dumnealui stolnicul Vasile Iuraşcu’’( ibid. p. 287). Găsind actul de botez şi de naştere al Poetului, la biserica din Botoşani, N. D. Giurescu se crede îndreptăţit a fi rezolvat problema. Acesta nu era, cred eu, persoana cea mai indicată să fie trimisă, nu era un cercetător, nici măcar unul din acei oamenii conştiincioşi şi cu atât mai puţin un pasionat.
Un superficial, preocupat, probabil, mai degrabă de confortul propriu în excursia întreprinsă la Ipoteşti şi mai puţin de misiunea primită . Excursionistul s-a mulţumit cu actul ,,oficial’’, iar logicianul Titu Maiorescu a admis cu prea multă uşurinţă(e de mirare), ca înscrisul din registrul bisericii consemna şi evenimentul real al naşterii lui Eminescu. ,,Acest volum, spune criticul, asigurându-ne despre seriozitatea excursionistului, se află în bună păstrarea preotului Dimitrie, de la sus pomenita biserică. Rămâne (aşadar) cu totul sigur(sic!) că Mihail Eminescu s-a născut la Botoşani în ziua de 15 ianuarie 1850. Credem şi noi că această concluziune trebuie primită şi că, prin urmare, poetul nostru este născut la 15 ianuarie 1850 în Botoşani.’’ (ibid. p.287). Superficial, prea superficial, pentru pretenţia lui de profesor de logică. Comoditatea mic burgheză îi adoarme spiritul critic şi-ii linişteşte conştiinţa.
Astfel, Titu Maiorescu emite o concluzie eronată şi comite cea mai impardonabilă gafă. Concluzia lui, anume că Mihai Eminescu s-ar fi născut la 15 ianuarie 1850, e o grosolană lipsă de respect pentru memoria Poetului. Maiorescu ar fi trebuit să fie mult mai atent, (ar fi trebuit să efectueze el însuşi cercetări la Ipoteşti, poate găsea Psaltirea veche) sau , dacă nu avea timp, ar fi trebuit ca filozof-logician să recurgă la cercetări încrucişate. Şi chiar împotriva actului ,,oficial’’ ar fi trebuit să ia atitudine şi să încline balanţa credibilităţii pentru data de 20 decembrie 1849, cea înscrisă de Eminescu, cum el însuşi afirmă ,,de propria lui mâna ’’ la Junimea. Din nefericire, această eroare s-a statornicit şi s-a instituit, ca un fapt real. Aşadar, naşterea Poetului a rămas la 15 ianuarie 1850, în pofida unor evidenţe care îi stau împotrivă, dar pe care şi Maiorescu şi Călinescu nu le-au văzut sau nu le-au luat în seamă. În pofida unei demonstraţii seducătoare, George Călinescu sfârşeşte prin accepta şi el actul ,,oficial’’. El consemnează afirmaţia principesei Ghica, născută Balş, cum că Eminescu s-ar fi născut la Dumbrăveni la 21 mai 1849. Dar această datare e cu adevărat absurdă. Augustin Z. N. Pop menţionează în cartea sa, Pe urmele lui Eminescu, mai multe date : ,,Cât ţine de cronologia ivirii în viaţă a Hyperionului, se concurează şase datări, majoritatea datate de Eminescu însuşi: o însemnare pe Psaltirea versificată a lui Dosoftei(1673), exemplar aparţinând căminarului de la Ipoteşti: ,,Astăzi 20 Decembrie la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropeneşti s-au născut fiul nostru Mihai.’’ […] Este apoi vorba de datele de 6,14 şi 29 decembrie 1849, cum şi rubrica de botez în care sunt indicaţi la rubrica marginală[…] act din 1850 ce prevalează şi care la Data naşterii înscrie : ,,Cincisprezece Ghenari’’ (Augustin Z. N. Pop – Pe urmele lui Eminescu, p.24).
Dar, Augustin Z. N. Pop se mărgineşte să consemneze nişte date fără a emite ipoteze şi fără să încerce a elucida problema pe cont propriu. El afirmă în mod iraţional ,, majoritatea datate de Eminescu’’ , când singura datare de care avem cunoştinţă certă, ca fiind datată de Poet este cea de la Junimea. Călinescu, ca unul dintre primii cercetători pasionaţi, avea să avanseze însă două ipoteze: ,,Dacă lăsăm la o parte versiunile naşterii la Dumbrăveni, Soleni, în mai, noiembrie sau 5 şi 14 decembrie, ca fiind cu totul absurde, rămân două ipoteze dârze în vrajbă: 15 ianuarie 1850, conform actului oficial (95), 20 decembrie 1849.’’( George Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu, p.40)
El face, cum am afirmat, o bună demonstraţie cu argumentări şi ingenioase presupuneri. Cu toată demonstraţia eminentului critic, privind data naşterii la 15 ianuarie 1850, argumentaţia sa, anume că botezarea copilului trebuia făcută la cinci zile după naştere, pentru a nu muri nebotezat, îl conduce prin a da crezare singurului document, consemnarea ,,oficială’’ de la biserica Uspenia. În ultima vreme, noile voci ale eminescologilor, cum este aceea a Ilinei Gregori, o exegetă bine documentată şi cu o viziune asupra fenomenului eminescian, mult mai realistă decât a predecesorilor, reclamă, în mod just, disputarea autorităţii necontestate al lui George Călinescu, în ceea ce priveşte, ,,sinteza biografică’’ a Poetului. ,, Biografiile lui Eminescu nu sunt puţine la număr. Din păcate, cu câteva excepţii, ele sunt discutabile din punct de vedere calitativ şi în ansamblu, perimate. Rezultatele celor şase decenii de eforturi concretizate în ediţia completă a Operelor nu se reflectă încă în nici o sinteză biografică. Autoritatea lui George Călinescu, pionerul domeniului, nu este nici astăzi disputată, iar Viaţa lui Mihai Eminescu continuă să constituie, în ciuda celor peste şaptezeci de ani trecuţi de la apariţia ei, o lucrare de referinţă – şi anume una de prima mână, încă neegalată. (Ilina Gregori - Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme , ipoteze,p.19).
Sunt două date care conţin un eveniment probabil, dar din care doar una poate fi posibil reală, iar cealaltă, imposibilă. Să dăm cu banul! Capul sau pajura? Dar sunt oare cele două evenimente echidistant probabile ca să reclame fiecare veridicitatea în egală măsură? Eu înclin să cred că lucrurile s-au petrecut cu totul altfel de cum le prezintă eminentul critic George Călinescu şi de aceea optez pentru data de 20 decembrie 1849 , ca dată posibil reală a naşterii Poetului, aşa cum a scris ,,de propria mâna’’ la Junimea. Probabilitatea, ca această dată, să fie data reală de naştere a poetului este mult mai mare decât cea instituită. Şi iată care sunt argumentele ce îi cresc procentul de probabilitate de a fi aceasta data reală de naştere a Poetului, în raport cu data instituită oficial , anume aceea de 15 ianuarie 1850, căreia îi scad şansele de probabilitate, până a fi imposibilă. Ziua de 20 decembrie, de Sf. Ignat, în ritualul sătesc se taie porcii. Este evident că în acea zi, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, la fel ca toţi ceilalţi boiernaşi de ţară este ocupat cu tăierea porcilor. El consemnează într-o Psaltire veche, alături de datele de naştere ale celorlalţi copii, după mărturisirea lui Matei, fratele cel mai mic al lui Eminescu , următorul text: ,,Astăzi, 20 decembrie , anul 1849, la patru ceasuri evropeneşti s-au născut fiul nostru Mihai.’’( George Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu, p 38). Scenariul ironic imaginat de Călinescu, anume că ,,parcă vezi pe voinicul căminar, străbătând odaia în lung şi-n lat în aşteptarea evenimentului,’’ ca mai apoi să scoată ceasul, să moaie peana în cerneală şi să consemneze data, are menirea de a discredita credibilitatea asupra consemnării şi implicit asupra petrecerii evenimentului, la 20 decembrie 1849.
Acest mod de abordare scade procentul de încredere în probabilitatea reală a naşterii la acea dată. Este cât se poate de clar că, în demonstraţia sa, George Călinescu a pornit, cu ideea preconcepută că naşterea a avut loc la 15 ianuarie 1850 şi a favorizat din start această ipoteză, găsind-o mai ,, dârză’ decât ipoteza naşterii la 20 decembrie 1849. Cu siguranţă, căminarul nu a jucat rolul aristocratului emoţionat, aşa cum îl prezintă criticul, care aşteaptă naşterea celei de-a şaptea odrasle, ca să se repeadă să consemneze evenimentul, dar cu certitudine a putut-o face într-un răgaz de la treburile gospodăriei. Faptul că, pe data 21 decembrie 1849, aşa cum ne spune Călinescu, Gheorghe Eminovici se afla la Iaşi, unde întocmea o procură avocatului său Panaite Cristea, pe care la data de 23 decembrie o legaliza, nu putea opri nici naşterea, nici consemnarea ei, în data de 20 decembrie 1849. Or, datarea procurii din 21 decembrie poate fi lesne o antedatare. Nu cred că ,,voinicul căminar’’ să fi pierdut vreo câteva zile bune, taman înainte de Crăciun, prin târgul Iaşilor, doar pentru scrierea unei procure şi legalizarea acesteia, când atâtea treburi gospodăreşti îi reclamau prezenţa la Ipoteşti. Este posibil să fi ajuns la Iaşi, în chiar ziua legalizării. Consemnarea în Psaltire a fost susţinută de Matei , fratele cel mai mic al lui Eminescu, fără însă a prezenta ,,proba scrisă’’ Psaltirea veche. Dar putem da crezare lui George Călinescu că susţinerea datei de 20 decembrie 1849 o face dificilă din aceste motive? George Călinescu, ca şi Titu Maiorescu, ar fi trebuit fie atent la singura consemnare credibilă, cea al lui Eminescu, făcută la Junimea ,,de propria mână’’, care se impunea asupra celeilalte date, înscrisă într-un registru de un preot, care consemna ce i se spunea sau poate, ce presupunea cuvioşia sa. Să presupunem că această Psaltire nu a existat, că Gheorghe Eminovici nu a consemnat datele naşterii copiilor, evenimentul nu sa petrecut în mod real la 20 decembrie 1849? Poate să ne conducă absenţa Psaltirei la ideea, care l-a condus pe George Călinescu , anume că ,, susţinerea exclusivă a datei de 20 decembrie’’ , este ,, dificilă’’ şi implicit acest eveniment să nu fi avut loc? Dar în această dificultate a datării constă petrecerea sau ne-petrecerea unui eveniment? Eliminarea Psaltirei nu elimină şi enigma. Dacă eliminăm Psaltirea, rămân în continuare, ca ,,ipoteze dârze’, data de 20 decembrie 1849 , consemnată de Poet la Junimea, susţinută de Aglae şi Matei împotriva datei de 15 ianuarie 1850, consemnată de preotul Dimitrie în registrul de la biserica Uspenia.
La ce oră, exact, s-a născut Mihai Eminescu ? La patru şi un sfert p.m., sau a.m.? Asta nu scrie în textul din Psaltire. Scrie doar patru ceasuri şi cincisprezece minute evropeneşti. Cuvântul ,,astăzi’’ ne poate duce şi la ideea de patru ceasuri şi cincisprezece minute a.m. şi p.m. Dar, indiferent de ora la care s-a petrecut evenimentul, cred în ,, obiceiul’’ căminarului de a fi consemnat în acea zi. Trebuie să ne închipuim că oriunde s-ar fi aflat , fie la Botoşani, fie la Ipoteşti, în această săptămână de dinaintea Crăciunului, căminarul trebuie să fi fost prins cu pregătirile pentru sărbători şi drumul la Iaşi. Rămăsese, probabil, singur cu treburile gospodăreşti, la care lehuza nu putea ajuta. Apoi, a urmat Crăciunul, iar după Crăciun pregătirile pentru Sfântul Vasile. Or, căminarului, ca oricărui boiernaş de ţară, nu-i displăceau petrecerile de sărbători. Dimpotrivă, ca orice pământean se ospăta bine şi nu refuza un pahar de vin. În acele vremuri, postul şi sărbătorile erau respectate cu sfinţenie. Aşadar, cred mai degrabă, că a amânat botezul, iar la biserică, căminarul e posibil să fi minţit premeditat, cu privire la data naşterii, spre a nu fi certat de preot pentru întârziere, ceea ce pe atunci ar fi fost ca o afurisenie şi fără îndoială, o ruşinare a acestuia. De ce nu am admite şi această variantă? De ce nu am crede mai degrabă, ca falsă consemnarea oficială din registru de la biserica Uspenia din Botoşani şi nu cea din Psaltire? Psaltirea, găsită de Matei, la Ipoteşti, cu consemnarea naşterii tuturor copiilor a datei şi orei , dar fără fi consemnat şi locul este o ipoteză de luat în seamă. Şi iată de ce? Ca vechil al boierului Balş, Gheorghe Eminovici a căpătat, mai mult ca sigur, în această dregătorie, în cadrul căreia avea şi obligaţia de a întocmi acte, şi acest obicei al memorialisticii. Or, naşterea unei progenituri era un eveniment important pentru căminar şi cred că obişnuinţa de a consemna se instituise, în mintea sa, încă din vreme de când era vechil. Dacă Matei, dintr-un interes obscur, a consemnat chiar el?! Ar fi trebuit să fie comparate înscrisurile lui Gheorghe Eminovici cu cele din Psaltire. Şi erau destule. Dar cine s-o facă? Un N. D. Giurescu, care întreprinde ,,o zadarnică excursiune[…] la Ipoteşti, satul copilăriei lui Eminescu’’ se mulţumeşte cu răspunsul ,,maicei Agapia Gherghel’’, la scrisoare ,,d. G. Cerchez( pe atunci perfect al judeţului Botoşani’’(ibid. p.286). Eu cred, mai degrabă, în înscrisul din acea Psaltire veche. Dar spre a adânci misterul, Psaltirea nu mai există şi demonstraţia lui George Călinescu se bazează doar pe mărturia lui Matei. Şi totuşi, e posibil ca în acea Psaltire veche, Gheorghe Eminovici să fi consemnat naşterile la toţi copii. Şi cu toate pregătirile porcului de Ignat, cred că şi-a găsit un moment, să înscrie şi venirea pe lume al lui Mihai. Un eveniment atât de important ca naşterea unei progenituri, nu putea rămâne neconsemnat de fostul vechil, chiar în acea zi. Dacă naşterea a avut loc la Botoşani sau Ipoteşti? Problema importantă este unde se afla familia în momentul naşterii? Dacă se afla la Ipoteşti, ei bine, deplasarea lehuzei şi a copilului pentru botez, la cinci zile de la naştere, era aproape imposibilă pe vreme de iarnă.
În acele vremuri, chiar drumul scurt de la Ipoteşti la Botoşani, constituia un risc major, atât pentru progenitura abia născută, cât şi pentru lehuză. Dar , chiar dacă s-ar fi deplasat pentru botez, după cinci zile de la naştere, botezul nu putea avea loc fiindcă începeau sărbătorile Crăciunului. Deşi George Călinescu susţine că familia Eminovici avea o casă la Botoşani sau puteau locui la socri, am această viziune că familia se afla la Ipoteşti. Şi iată care sunt motivaţiile mele! Augustin Z. N Pop spune că moşia de la Ipoteşti a fost cumpărată de căminar încă din 1848. În această situaţie, e greu de crezut că Gheorghe Eminovici ar fi locuit cu familia la Botoşani, departe de moşia cumpărată, când muncile agricole reclamau prezenţa permanentă a proprietarului în acele locuri. Asta ne poate conduce la ipoteza că familie locuia la Ipoteşti.
Ideea este întărită prin consemnarea de către Augustin Z. N. Pop a unui document judecătoresc, emis la 2 iunie 1850 , când ,,Constantin Hurmuzachi, fratele Eufrosinei Petrino, izbutea cu sprijinul instanţelor botoşănene, să confişte vitele lui Eminovici de la Ipoteşti şi Durneşti.’’ ( Augustin Z. N. Pop – Pe urmele lui Eminescu , p.23). Prin urmare, faptul că Gheorghe Eminovici cumpărase moşia de mai bine de doi ani, din 1848, şi avea şi vite, cred că s-a tras cu familia la Ipoteşti. În această perioadă de doi ani, având în vedere obligaţiile care decurg din administrarea unei moşii, nu putea să stea nici el departe de familie , nici familia de el. Această ipoteză, a naşterii la Ipoteşti vine în confirmarea afirmaţiilor surorii sale, Aglae. Dar mai toţi criticii şi exegeţii au trecut cu uşurinţă peste afirmaţia ei, începând cu Titu Maiorescu. Atunci de ce Eminescu consemnează în registrul de la Junimea că s-a născut la 20 noiembrie 1849, la Botoşani şi nu la Ipoteşti? Probabil că maică-sa i-a spus eronat, cu bună ştiinţă, că s-a născut la Botoşani sau poate în mod real(nu se poate şti cu certitudine). Mama poetului, Ralu, avea o anume mândrie aristocratică, la care ţinea cu deosebire, având în vedere că l-a împins pe bărbat să-şi cumpere, de la vodă, titlu boieresc de căminar. Astfel, credem că a preferat să-i spună că s-a născut în târgul Botoşanilor, nu într-un cătun necunoscut. Şi în ipoteza naşterii la Botoşani, naşterea e posibil să fi avut loc pe 20 decembrie 1849, dar din cauza sărbătorile religioase, aproape una după alta, Crăciunul, Sf. Vasile, Boboteaza, Sf. Ioan,etc. să fi fost amânat botezul, preoţii fiind ocupaţi în acele momente cu ritualurile religioase ale sărbătorilor de iarnă. Dar de ce să nu admitem şi ideea că mama lui Eminescu a spus adevărul cu privire la naşterea acestuia la Botoşani? Locaţia Botoşani e mai plauzibilă , având în vedere că avea condiţii mai bune pentru naştere decât la Ipoteşti. Cum Gheorghe Eminovici era prins în acea perioadă cu treburile moşiei de la Ipoteşti , cu pregătirea pentru sărbători, a amânat botezul până după sărbători. Fără prezenţa căminarului nu era posibil botezul. Este tot atât de posibil ca familia să fi locuit pe timpul verii la Ipoteşti, iar iarna să se fi tras la Botoşani, căminarului rămânându-i povara de a face naveta între Ipoteşti şi Botoşani. Dacă locul naşterii are mai puţină importanţă, data naşterii are importanţa ei.
Argumentul lui George Călinescu, cum că ,,astăzi’’ ar fi doar o formulă patriarhală, echivalentă cu locuţiunea ,,în ziua de azi’’, nu este unul tare. Formula ,,astăzi’’ poate fi chiar momentul consemnării evenimentului, având în vedere obiceiul căpătat de căminar de pe vremea când era vechil la boierul Balş. Nu cred că a consemnat data ulterior, după botez, uzitând de formula ,,Astăzi’’, ci ,,Astăzi’’ a fost chiar în ziua când s-a născut Mihai Eminescu. Dar, atunci cum se explică asta? A purtat Gheorghe Eminovici Psaltirea cu el? Dacă Psaltirea se afla la Ipoteşti cu siguranţă el a consemnat evenimentul , aflat probabil, prin una dintre slugi, care a fost trimisă de la Botoşani să anunţe naşterea. Dacă locuia în Botoşani, atunci Psaltirea se afla la Botoşani şi l-a consemnat chiar el seara, când s-a întors de la Ipoteşti. Dacă familia se afla la Ipoteşti, a consemnat fericitul eveniment într-un moment de răgaz de la treburile gospodăriei. Dar argumentaţia mea cu privire la ipoteza naşterii, la data de 20 decembrie 1849, anume că Eminovici nu a spus la botez data corectă la botez, că Matei a consemnat chiar el în Psaltire( sau această Psaltire nici nu a existat), că Aglae şi Eminescu au spus o dată nesigură, poate fi combătută. Dar de ce Eminescu Aglae şi Matei susţin naşterea la 20 decembrie 1849? Asupra susţinerilor acestora ar fi trebuit să se aplece cu mai multă râvnă George Călinescu. Dar, eminentul critic a trecut, din nefericire , mult prea uşor peste afirmaţiile celor doi, cum a trecut a şi peste aceea al lui Eminescu, şi a acceptat actul ,,oficial’’, deşi scria el însuşi că ,,Junimiştii ştiau însă , din registrul societăţii în care se înscrisese poetul , că e născut la Botoşani, la 20 decembrie 1849.’’(George Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu, p. 37). Unii cercetători reclamă o reconsiderare şi o reparaţie a biografiei eminesciene. Ilina Gregori îndrăzneşte, în pofida multitudinii de studii eminesciene, să susţină că biografia eminesciană trebuie supusă unei cercetări mai atente. ,,Eminescu , afirmă exegeta, în Prolog, este încă insuficient cunoscut sub aspect biografic , subevaluat sub aspect intelectual şi, ca ,,poet naţional’’, prea îngust înţeles.’’ (Ilina Gregori – Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze , p. 7).
În faţa lipsei acute de documentare biografică realistă şi credibilă ce-i de făcut? Să acceptăm ce s-a instituit printr-o regretabilă eroare? În această situaţie problematică şi în lipsă de alte documente probatorii, mă văd nevoit să apelez la argumentele filozofiei oculte, în speţă, la astrologie. Se poate ca unii să fie sideraţi de această perspectivă ,,neştiinţifică’’, dar voi încerca, în măsura posibilităţilor, să le diminuez şocul dezamăgirii. Din punct de vederii al destinului poetului este mai puţin important locul (spaţiul dintre Botoşani şi Ipoteşti fiind neglijabil din punct de vedere astrologic).
În analogie cu viziunea astrologică importante sunt datele de 20 decembrie şi 15 ianuarie , care rămân, după afirmaţia lui George Călinescu, ,,ipoteze dârze.’’ Pentru aceste date se bat trei semne zodiacale: Săgetător, Capricorn şi Vărsător propusă de Zoe Dumitrescu Buşulenga. Am putea apela la oricare dintre cărţile cu zodiace, ce cuprind aceste date, dar, spre a scurta pledoaria , voi face apel la un scriitor francez, care a sintetizat textul semnelor zodiacale privind comportamentul psihomental al indivizilor născuţi în cele trei zodii vizate – Săgetător, Capricorn, Vărsător. În Dicţionar diabolic, Jacques Collin de Plancy, spune, după cum de altfel arată şi alte cercetări astrologice că ,,fiecare semn al zodiacului ocupă un loc care se numeşte casa cerului sau casa soarelui. Aceste 12 căsuţe ale soarelui taie astfel zodiacul în 12 părţi. Fiecare din ele ocupă 30 de grade , pentru că cercul are 360 grade.’’ (Jacques Collin de Plancy – Dicţionar diabolic, vol. I, p.46) Pe noi ne interesează trei case , cea a Săgetătorului , cea a Capricornului şi cea a Vărsătorului, care presupun a cuprinde data de naştere a lui Eminescu. ,,A noua este cea a Săgetătorului , numită şi iubirea soarelui. Este casa evlaviei , a religiei, a călătoriilor şi a filozofiei. A zecea , a Capricornului, zisă şi centrul cerului, este casa greutăţilor , a demnităţilor şi a gloriilor. A unsprezecea , cea a Vărsătorului, căreia i se mai spune şi iubirea lui Jupiter, este casa prieteniilor, a binefacerilor şi a averilor.’’(ibid. p 46). Săgetătorul domină pe cer de la 22 noiembrie la 21 decembrie’’ […],,El transmite pasiunea pentru vânătoare şi călătorii. Cel născut în săgetător va fi un om drept, credincios, harnic, sociabil şi va avea atâta amor propriu cât şi spirit, precum şi alte calităţi’’ (ibid. p52).
Comparând destinul lui Eminescu cu toate cel trei zodii vom vedea că cel mai bine se potriveşte cu zodia Săgetător, nu mai puţin generoasă cu revărsarea intelectuală, ba dimpotrivă, chiar mai generoasă decât aceea a Vărsătorului. Descrierea biografilor lui Eminescu îl apropie mai mult de Săgetător decât de Capricorn sau Vărsător ,,Om al dreptăţii ’’ îl numeşte Şerban Cioculescu,, ,,transplantat în mediul bucureştean al tuturor vânzolelilor de caracter’’(Şerban Cioculescu – Eminesciana, p7). Iar Dan C. Mihăilescu vede ,,înţelegerea eului eminescian ca o sumă de impulsuri contrarii […] în multele din exegezele de până acum , de la mărturiile contemporanilor poetului ,, vesel şi trist’’, ,,maniac şi depresiv’’, ,,amestec straniu de sfială şi trufie’’, ,,pornit spre exces’’, ,, dar şi om cu desăvârşire cumpătat’’.( Dan C. Mihăilescu – Perspective eminesciene, p8)
Textele zodiei Săgetător sunt mai apropiate vieţii lui zbuciumate de etern pribeag, de om cu capul în nori, complet dedicat spiritului, cugetării filozofice şi poeziei sau cum spune semnul Săgetător, omul credincios unui ideal, un veşnic hoinar, un pribeag fără casă ( pe tot timpul cât a stat în Bucureşti s-a mutat la mai multe gazde), un etern călător, fără un spaţiu al lui, care nu şi-a găsit locul nici după ce s-a îmbolnăvit, un adevărat centaur , ca Hiron(Chiron) , care i-a transmis pasiunea pentru călătorie, cunoaştere şi creativitate. Chiron este considerat ,, cel mai drept şi mai înţelept dintre centauri’’(Iliada).
În Eminescu întâlnim, la fel ca la centaurul Chiron, o natură duală: pe de o parte, una ,, primitivă’’ care priveşte existenţa materială - o vieţuire la limitele existenţei umane; pe de altă parte - o imensă patimă pentru tentaţia spirituală a Absolutului, o dăruire de sine în slujirea comunităţii care îl proiectează ca o reincarnare a centaurului. Nu întâmplător, indianca Amita Boshe îl numeşte dărśanik - cel care vede şi kavi – poet-înţelept. (Amita Boshe – Eminescu şi India,p. 19) Citez la întâmplare din zodiacul Săgetător. Textele uimesc prin analogie cu destinul lui Eminescu. ,,Exista doua tendinţe fundamentale in cadrul personalităţii sale, una umana si alta animala, al căror echilibru îl poate îndruma spre misionarism in slujba oamenilor, si respectiv primitivism in gândire si comportament.’’ Despre Eminescu, un frate al acestuia care îl văzuse în intimitate , afirma că era foarte păros pe picioare. Acest atavism al picioarelor arată că deşi trupul îl ţine în animalitate, spiritul îl înalţă spre absolut. Sau ,,Sugerând săgeata arcaşului, ideograma semnului simbolizează dualitatea omului, jumătate animal, materialitatea si jumătate om, aspiraţiile eliberate ale sufletului tinzând spre infinit.’’
În Gromovnic din bătrâni, textul este şi mai sugestiv în privinţa asemănării Săgetătorului cu dominanta psihomentală a lui Eminescu : ,,Copilul ce se va naşte sub acest semn, va fi cu mintea bună şi cu socotinţă înţelept, cucernic, iubitor de chipul cel duhovnicesc , drept, smerit, ruşinos şi norocos , sfătuitor bun, , de rău nu se bucură; va fi frumos la stat , minunat în obraz, , bine va grăi , va avea ochii negri, va fi tare în umeri, părul neted, trupul drept , va fi vesel , blând, bun la minte cu chiverniseală aşezată,dinţi laţi, nasul lung cărnos. [ …[ Va suferi de dureri de cap şi de junghiuri […] Casa vieţii lui este Săgetătorul; cui va face bine de la aceia nici o mulţumire nu va avea. […] Casa morţii lui va fi racul (1 iunie până la 12 iulie); în acea vreme va muri dacă nu va muri de zodia Peştilor. Viaţa lui se împarte în două părţi; de va trece de 33 de ani, va ajunge la 78 de ani.’’ (Gromovnic din bătrâni, pp.103-104 ). Este şocantă asemănarea textului din Gromovnic cu viaţa Poetului; această rupere a existenţei la 33 de ani, exact vârsta la care Eminescu a suferit primul atac psihotic. Poate fi doar o pură întâmplare. Dar oare toate aceste analogii sunt doar simple coincidenţe?
Gromovnicul din bătrâni este o viziune astrologică care te face să meditezi asupra destinului. Asemănarea textului cu psihomentalul eminescian se constituie ca un paradox al cunoaşterii realităţii. O altă asemănare cu Săgetătorul este înclinaţia Poetului spre filozofie. Se poate afirma că Eminescu a fost primul mare filozof şi primul mare moralist al românilor (,,rege al cugetării’’ îl numeşte Titu Maiorescu). Evlavia şi religia de care vorbeşte zodia Săgetător nu trebuie luate la Eminescu în sens direct, ci în sensul slăvirii valorile spirituale ale românismului, ale cultului său pentru propăşirea neamului românesc ( să amintesc aici doar evlavia şi efortul aproape suprauman pe care la depus pentru sărbătoarea de la Putna şi de munca epuizantă de la Timpul, în vederea împlinirii proiectului său moralizator). Toate acestea se rezumă în doctrina sa morală, aceea că dacă vrem să realizăm ceva în viaţă nu trebuie să mai fim ,,robii trupului. Ce n-am putea face de n-ar cere trupul haine şi gura de mâncare. ’’ (Zoe Dumitrescu Buşulenga – Eminescu – Viaţă,Creaţie, Cultură, p. 38).
Asemănarea portretului său psihomental cu textul zodiei Săgetător pare evidentă. Asta conduce la ipoteza posibilă, ca Mihai Eminescu, în mod real, să se fi născut în 20 decembrie 1849 şi nu în 15 ianuarie 1850. Săgetătorul generează un destin de om fără stare, de hoinar cu o ardentă predispoziţie pentru spiritual. ,,Întâmplarea, mărturiseşte Eminescu, m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc… în cruciş şi-n curmeziş.’’ ( George Călinescu - Viaţa lui Mihai Eminescu, p.128). Dar a fost doar întâmplarea?! Eminescu a fost încă de mic copil un hoinar, care alerga prin codrii din apropierea Ipoteştilor şi unde rămânea uneori şi peste noapte. A înnoptat , deseori, pe la stânele ciobanilor, pe la prisăci, a pribegit prin ţară, după ce a abandonat şcoala de la Cernăuţi. Mereu pe drumuri, mereu peregrinând pe plaiurile mioritice cu câte o trupă de teatru, fuge de la şcoala din Cernăuţi, îl regăsim conţopist la Botoşani , apoi iarăşi la Cernăuţi, abandonează şcoala din Cernăuţi şi pleacă cu trupa Tardini, apoi singur merge pe jos , ,,într-o zi frumoasă de vară’’ ,,zi de vară pân’ în seară am tot mers’’( ibid., pp. 86-87). Traversează munţii la 14 ani, o vârstă la care alţii se mai ţin de poalele mamei, nu se ştie încă pe unde a traversat, dar este văzut pe valea Mureşului, face multe popasuri prin satele ardelene. La Mureş-Oşorhei, este luat în trăsură de doi tineri seminarişti ardeleni, Ion Cota şi Teodor Cojocaru cu care ajunge la Blaj, unde se închină oraşului ca unei mici Rome; apoi, pribeag şi sufleur de la descoperirea de către Iorgu Caragiale, lucrând în curte şi la grajd, citind pe Schiller cu glas tare şi având biblioteca într-un geamantan mare, în ieslele grajdului, la un ,,otel’’ din Giurgiu. Eminescu peregrinează prin regat cu trupa lui Iorgu, iar mai apoi cu trupa lui Pascaly prin Ardeal şi Banat.
Învăţat de mic să trăiască în condiţii austere, prin şure, prin paie şi fân, mâncând pe apucate, el şi-a refulat toate instinctele primare burgheze, acelea ale confortului şi bunului trai. Citind mereu, din biblioteca personală, pe care o căra cu sine în geamantan, ca pe o comoară sfântă; veşnic pe drumuri, reîntorcându-se în Ardeal cu trupa Pascaly, prins de tatăl său pe când venise cu trupa la Botoşani şi trimis la studii la Viena, a fost descoperit între timp de Iacob Negruzzi, care îi publică poemele în Convorbiri literare. Revenit în ţară la Junimea este trimis de societatea literară la studii la Berlin, reîntors este numit director al Bibliotecii naţionale din Iaşi, apoi ca revizor şcolar bate drumurile desfundate ale judeţelor Iaşi şi Vaslui; apoi este trimis la Timpul, unde rămâne până la îmbolnăvire, mereu mutându-se de la o gazdă la alta, petrecând în vara lui 1878 o scurtă vacanţă (,, singur, adică în foarte bună societate’’, scrie Slavici) la conacul junimistului Nicolae Mandrea, apoi iarăşi la Viena, la sanatoriu, la mănăstirea Neamţului, la Botoşani , la Odessa într-un sanatoriu, apoi din nou la Bucureşti, unde şi moare în 1989 - un trubadur sau mai degrabă un goliard fără căpătâi, un veşnic pribeag în căutarea unei himere, în idealul unei femei, după care sufletul lui a tânjit toată viaţa, dar, mai ales, şi în căutarea Adevărului. Această continuă pribegire, ca şi naşterea sa la data de 20 decembrie 1849, consemnată de el la Junimea, dată situată, e adevărat, la extrema Săgetătorului, dar încă aflată sub influenţa acestuia, mă face să cred că Eminescu s-a născut sub auspiciile acestei zodii, nu mai puţin generoasă cu partea intelectuală şi spirituală, la fel ca Vărsătorul, dar aşa cum arată textul Săgetătorului generează o fire filosofică, fiind ,,călăuzit de idealuri’’ de ,,cunoaştere superioară’’, ,,neclintit în principiile sale fundamentale, care sunt adevărul si dreptatea’’, dar ca defecte ,,este predispus la hoinăreală’’ şi ,, atracţie pentru străinătate şi exotism’’. Şi pentru că Săgetătorul este exploratorul, cercetătorul şi moralistul lumii prin excelenţă, cred că aceasta este zodia lui Eminescu. După cum vedem, Capricornul şi Vărsătorul nu i se potrivesc lui Eminescu, decât dacă forţăm zodia să se adapteze Poetului, aşa cum a procedat Zoe Dumitrescu Buşulenga. Prin urmare, înclin să cred, mai degrabă în generozitatea Săgetătorului decât aceea a Vărsătorului, propusă de eminenta profesoară. Astrologia, ca orice filozofie ocultă, nu este o ştiinţă exactă, dar complexitatea noţiunilor geografice, astronomice, fizionomice şi morfopsihologice, aşa cum arată Roger Mucchielli în Faţa omului şi caracterul, conduce la o relativă încadrare zodiacală a unui individ născut la o anumită dată şi într-un anume spaţiu geografic.
Şcoala franceză de morfopsihologie începe să capete aderenţă tot mai mare în lumea ştiinţifică. Dr. Mucchielli vorbeşte într-un capitol despre ,,caracterologia astrologică’’. Autorul afirmă că sunt 8 caractere fundamentale prezentate în perechi: Marte-Venus, Terra – Mercur , Jupiter –Saturn, Soare-Lună. Dintre acestea se remarcă perechea Soare – Lună, în care eminent este tipul solarian, care,, opune elanul creator opus pasivităţii pure, viaţa opusă stagnării, spiritul inventiv opus asimilării imitative, sufletul opus materiei, activitatea opusă receptivităţii pure, starea de veghe opusă somnolenţei, cum ziua se opune nopţii, fiinţa radioasă unei palori funciare. Cea mai grăitoare modalitate de elan creator fiind viaţa spirituală. Soarele e un tip cu instincte sublimate , cu sentimente delicate, cu inteligenţă fecundă. Soarele reprezintă EA (Emotivitate-Activitate) în măsura în care semnifică ardoarea şi iniţiativa, dar pentru a exprima întregul conţinut al descrierilor clasice ale acestui tip, este necesar să-i adăugăm creativitate literară şi artistică. Soarele, cu privirea luminoasă, cu viaţă intelectuală, intensă şi creatoare. Luna este un caracter indolent, greoi , calm , fără viaţă afectivă şi fără viaţă intelectuală, redus la o uluitoare receptivitate.’’ (Roger Mucchielli – Faţa omului şi caracterul, pp.71-72). Din punct de vedere al caracterologiei astrologice Eminescu se încadrează în tipul solar-lunar. Natura lui duală (toţi avem o natură duală, dar la el este cu mult mai accentuată), reduce lunarul la o ,, uluitoare receptivitate’’, şi creşte la maxim solarul. Ceea ce iese din comun, la Eminescu, este această patimă pentru cunoaştere, cugetare şi creaţie, genul de pasionat intelectual care ,, savurează bucuria dezinteresată de a şti.’’(ibid. p.39).
Din acest punct de vedere, Eminescu nu pare a avea nimic cu interesul meschin pământean. În confruntarea cu o societate tot mai avidă material, el se dedică cunoaşterii cu pasiunea de a şti totul, de a cuprinde necuprinsul. ,,El însuşi, ne mărturiseşte Ilina Gregori, într-un volum premiat de Uniunea Scriitorilor, o spune , într-o carte d vizită : Michaelis Eminescu , vecinic doctorand în multe ştiinţe nefolositoare.’’ (Ilina Gregori - Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme , ipoteze, p. 57) Mulţi se vor fi născând în Săgetător sau Vărsător, dar puţini, foarte puţini sunt cei aleşi spre care se revarsă, cum spune Zoe Dumitrescu Buşulenga ,,maxima generozitatea’’ a zodiei. Dacă Eminescu, ca Săgetător-călător a cunoscut fizic şi psiho-spiritual poporul românesc, în cruciş şi-n curmeziş, ca Săgetător-intelectual a cunoscut , la fel, cultura lumii ,, în cruciş şi-n curmeziş’’ de la cultura filozofică grecească la cea germană şi indiană, franceză şi engleză, filosofia ocultă, fizica, astronomia, sociologia, economia şi chiar prelegeri de anatomie şi medicină legală şi nu în ultimul rând, literatura şi istoria românilor. ,,Preocupările de cultură ştiinţifică au urmărit de aici înainte( din timpul studiilor vieneze) toată viaţa pe Eminescu, şi însemnările de fizică, de mecanică, întrerupte de oculte ecuaţii , umplu multe din manuscrisele sale.(George Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu p. 134).
Universitatea vieneză şi cea berlineză a fost un izvor nesecat de cunoaştere, căci Eminescu ,, nu viza o carieră, ci căuta chiar Adevărul.’’(Ilina Gregori – Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte , enigme , ipoteze, p, 49)
Mă abţin, însă, de a merge mai departe pe această direcţie ocultă spre a nu nelinişti spiritele prea îndoctrinate cu o cultură europeană mult prea raţională. Mulţi vor crede că această digresiune, prin filozofia ocultă, nu a adus nimic nou în sprijinul datei naşterii lui Eminescu, la 20 decembrie 1849. Şi cum ar putea crede un raţionalist în asemănarea astrologică? Asemănare Săgetătorului cu destinul psihocomportamental al Poetului, spre a confirma data de 20 decembrie 1849, poate fi dezavuată de un raţionalist.
Dacă aceste argumentări vor fi receptate drept nişte arguţii, atunci nu-mi rămâne decât să apelez la ab auctoritate. Căci, dincolo de aceste arguţii (dacă unii vor refuza să le acorde valoare de argumente), ar trebui să respectăm data naşterii de 20 decembrie 1849 la Botoşani şi nu de 15 ianuarie 1850, pentru simplu fapt, că a fost înscrisă de Eminescu, ,,de propria mână ’’, în registrul Junimii. Din aceste motive, trebuie să ne debarasăm de autoritatea actelor ,, oficiale’’ sau ,,oficializate’’ impuse de Titu Maiorescu şi George Călinescu şi de alţii de după ei. Nu poate fi mai autoritar înscrisul unui preot în registrul bisericii Uspenia din Botoşani, spre a fi luat drept act de naştere a Poetului, decât înscrisul acestuia. Poate fi, mai mult ca sigur, eronat şi mai nedemn de luat în considerare decât data înscrisă de Poet, la Junimea din Iaşi. Data înscrisă de Poet trebuie luată ca un testament sacru de care intelectualitatea românească trebuie să ţină seama. Din aceste motive, fac apel, prin intermediul revistei Constelaţii diamantine, condusă de poetul N. N. Negulescu, la toţi cei care-l iubesc pe Eminescu, la Academia română, la academicianul Eugen Simion spre a corecta eroarea lui Titu Maiorescu şi a lui George Călinescu. Adresez rugămintea istoricilor literari de a se apleca asupra datei de 20 decembrie 1849, pe care solicit să o instituie ca dată reală a naşterii lui Eminescu, fiind înscrisă ,,de propria mână’’ în registrul de la Junimea. (din volumul în pregătire ,,M. Eminescu, filozof’’)


Bibliografie:
Zoe Dumitrescu-Buşulenga - Eminescu - Viaţă, Creaţie, Cultură, Ed. Eminescu , Bucureşti, 1989
Alexandrian - Istoria filozofiei oculte, Ed. Humanitas, Bucureşti ,1994
Ted Anton – Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu, Ed. Nemira, Bucureşti, 1997
Fritjof Capra – Taofizica – o paralelă între fizica modernă şi mistica orientală, Ed. Tehnică, Bucureşti,2004
Titu Maiorescu – Din ,,Critice’’, Ed. Tineretului, Bucureşti , 1967
Augustin Z. N. Pop – Pe urmele lui Mihai Eminescu, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1978
George Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1964,
Jacques Collin de Plancy – Dicţionar diabolic, Casa de Editură şi Presă,,Viaţa românească’’, Bucureşti, 1992
Şerban Cioculescu – Eminesciana, Ed. Minerva, Bucureşti , 1985
Dan C. Mihăilescu – Perspective eminesciene, Ed. Cartea Românească, p.1982
Homer - Iliada
Amita Boshe – Eminescu şi India, Ed. Junimea , Iaşi, 1978
Gromovnic din bătrâni - Ed. Porţile Orientului , Iaşi , 1993
Roger Mucchielli - Faţa omului şi caracterul, Ed. IRI, Bucureşti, 2000
Ilina Gregori - Ştim noi cine a fost Eminescu?Fapte, enigme,ipoteze,Ed. ART, Bucureşti ,2009
Michael P. Murphy, Luke A. J. O’ Neill Ce este viaţa? Următorii 50 de ani, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999
Anton Vasile, Iaşi