Video: Kinder Bueno sau disertație împotriva Denisei

 Pe Denisa Bârgău  am aflat-o căutând femei  pe net.   Articolul ei  scris împotriva reclamei 

KINDER BUENO WAMPIR .            

       m-a frapat prin sofismele emise  și m-a determinat să scriu  acest eseu ,,Kinder bueno sau disertație  împotriva Denisei.”              
       Denisa afirmă că  denumirea ciocolatei  Kinder înseamnă copil și deci o ciocolată  ,,destinată , zice ea , prin excelență copiilor”,    nu trebuie  să fie   obiectul reclamei  pentru femei(sic !). 

După logica ei,  o reclamă  a ciocolatei Kinder bueno   reclamă  o reclamă pentru copii  și nu pentru femei   tinere  care  își   așteaptă zburătorul,  un vampir  care  să le soarbă ultima picătură de ciocolată  dulce  de pe buze.                              

  E adevărat  ciocolata Kinder Bueno, realizată de producătorul  italian   Ferrero este , după denumire  -  o combinație   între  cuvântul german Kinder =copil și cuvântul spaniol bueno =bun, gustos) , dar oare   nu se pretează  ca o reclamă twilight - adică o fată   ce se îndrăgostește  de un zburător?  

Din acest motiv, zice  Denisa, ,,mi-e mi se pare un marketing contra naturii.”  Ei bine,   majoritatea  comentatorilor ,  rezonează cu  sofismele  Denisei.  Ea spune că  ,,cei de la  Ferrero  au speculat succesul   pe care  porcăria aia de Twilight l-au avut în rândul fătucilor”   și de aceea au apelat la un film cu un vampir și o femeie în așteptarea marii iubiri -  a iubirii mortale. Cum   Dumnezeu  poate Denisa gândi  doar în clișee?  Cred că de la  o  anumită vârstă  femeile se  plafonează repede.         

 Dar toate fetele,  aflate la stadiul  germinației explozive,  își așteaptă zburătorul. Ion Heliade Rădulescu  a surprins  genial  în  poemul   Zburătorul   comportamentul  fetei aflate în stadiul  beției  hormonale.  

 După cum vorbește despre fătuci , Denisa  a trecut de acel stadiu  a ,,fătucii  în călduri”  și se   erijează în marea preoteasă .   De ce este romanul   Amurg   al scriitoarei Stephenie Meyer  o porcărie ? A uitat Denisa așa repede de Zburătorul lui Ion Heliade Rădulescu?  A  uitat de  stadiul fătucilor  neliniștite?                                                                       

Doar   unul  dintre comentatori  vede dincolo de  sofismele  Denisei  o anume  realitate  și   afirmă că ,,generația twilight  domină planeta și tema reclamei  este perfectă pentru femeile paranoice.”   De ce  este perfectă  pentru   femeile paranoice  și nu și pentru femeile  normale, adică pentru fetele  normale, căci  fetele devin din paranoice   normale, după ce au cunoscut zburătorul.   

Se vede  din cuvântul  lui deja o anume   pornire  misogină , să rezoneze ca un aplaudac cu  elucubrațiile Denisei.  După mintea lui misogină  numai femeile paranoice consumă ciocolata Kinder bueno.  Am crezut că va da  ceva  din el, dar  nu face decât să-și reverse  ura împotriva femeilor  pe care le crede    paranoice   fiindcă s-au dat în  vânt după Twilight. Ca un judecător  absurd el se ridică deasupra acestei  generații twilight ce domină planeta și  numește  reclama Kinder bueno  wampir ,,perfectă pentru femeile paranoice.” Dar el nu a trecut oare printr-un asemenea stadiu  al  fantasticului erotic?                          

Ce urmărește o  reclamă?  Să cuprindă doar un  segment din populație sau se adreseze unui palier cât  mai  larg de posibili cumpărători? Să spună  povestea  lui Hans și Gretel  a fraților  Grimm  sau o poveste cu  o femeie  frumoasă și un zburător.  Fără îndoială  o reclamă cu o femeie   frumoasă, căci    reclama, după opinia noastră  dacă  este sufletul comerțului, atunci  sufletul reclamei este  femeia.                 

O femeie frumoasă, care,    în  fapt  de seară,   în așteptarea   zburătorului,    mănâncă  o ciocolată Kinder bueno   generează o  atracție sporită, căci  tot clenciul reclamei stă în fascinus, adică în ceea  ce ne fascinează  și ceea ce ne fascinează este acest erotic subtil, indus  în inconștient  ca o sugestie de coparticiparea la aventura  erotică, prin  îngurgitarea unui  Kinder bueno.

Reclama   Kinder bueno wampir    e în rezonanță cu starea femeie îndrăgostite; o femeie îndrăgostită  regresează la  stadiul copilăriei  și   drept urmare , ca orice copil   simte nevoia să mănânce ciocolată. Eroticul se asociază cel mai  mult cu spaima, iar a degusta o ciocolată este  ca o  atingere   erotică.                             

Ciocolata fină , aromată   pe lângă  senzația  plăcută  indusă papilelor gustative  de   amar  și  dulce ca un sărut  franțuzesc,    are și   calități  afrodiziace  de senzualitate și  mister.  

Dar  Denisa pentru a-și susține sofismul până la capăt și a da o nuanță  mizerabilă filmului , îl găsește pe tânărul zburător  ca fiind  un  vampir gay. Cum  a ajuns ea la această concluzie e greu de înțeles, căci un vampir gay ar fi vizitat   un tânăr de același sex , nu o femeie   tânără    bântuită  dorințe hormonale așteptându-l.                                                

Reclama în sine cu femeia care, în așteptarea  iubitului, recte   a vampirului zburător,    consumă o ciocolată  Kinder Bueno, după   opinia  noastră    nu este împotriva   naturii, cum crede Denisa.  Împotriva naturii cui?   A copiilor, a femeilor, a bărbaților tineri,  a naturii  umane  sau a naturii în general? Denisa nu ne precizează.

    Dar  și   copii  sunt cel mai adesea  seduși tocmai de acest mister erotic,(privesc pe gaura cheii)  fetele se lasă fascinate și vor să guste plăcerea erotică a ciocolatei , așijderea  bărbații tinerii.  Dacă am fi niște dogmatici  moraliști  extremiști   și  prin asta  implicit  absurzi,   am găsi   în această reclamă care mi se pare chiar rezonabil de cuminte, aluzii evidente despre atracții de tip pedofil, ceea ce ar fi cu adevărat împotriva naturii umane.

Vasile   Anton, Iași,  18.04. 2012                                                                                      

Despre frumusețea feminină

Citește și 

http://blogulluianton.blogspot.com/2012/04/google-deschide-magazine-online-pentru.html 

    

          Întâmplarea face ca, zilele trecute,   să  mă uit  pe un post Tv.  O scurtă informație despre una din frumoasele României care a  rupt  gura târgului în Italia, mi-a atras atenţia.  Și nu numai în Italia ci și  pe mai toate meridianele lumii.  Și pentru că m-a prins farmecul frumuseții, am decis să scriu  un minieseu despre frumusețea feminină.                                                                                                                              

              Revista The One a realizat   un  pictorial  cu  românca  Mădălina Ghenea.  Celebra de-acum româncă,  pe lângă unele trăsături   latine,   probe genetice evidente care  arată  că de la Râm  ne tragem, cât și unele asemănări cu celebra actriță  italiană,  Sophia Loren,  sex symbol-ul   Italiei, en vogue în  secolul trecut arată că  frumusețea și arta fotografică sau cinematografică nu poate să existe fără trupul gol  al femeii.                                                                                                        
           Un trup superb, uneori prea superb.   Și cum cei frumos și lui Dumnezeu îi place, evident că bărbații cu bani ai acestei lumi au remarcat-o și ca atare au votat-o ca fiind una din cele 90 cele mai frumoase femei ale lumii (românca situându-se pe un  deloc  modest loc 87 , (cf. AskMen.com) .                                                                              Mădălina   a pozat şi  pentru altă revistă,  în Zanzibar, cu  un copil de culoare în braţe, pentru care a fost nevoită să se  vopsească blondă  -  o splendoare  a contrastelor    

              Trăgându-ne  noi de la Râm  tendința  românilor cu sânge latin   (mai sunt și din cei cu sânge slav  și chiar ţigan, adică  rrroman, de ce nu?), ca după două  mii de ani să   ne întoarcem la mumă  primordială – Italia.                                                                                        Așadar , după revoluție  majoritatea românilor   cu dominantă  latină e au simțit chemarea străbunilor și  au  luat drumul Italiei.           

Printre cei care au simţit chemarea străbunilor  a fost şi Mădălina.  Frumoasa  româncă a crescut în însorita Italie de la vârsta de 14 ani; acum are  23 de ani ( după normele biologice are toate atuurile maturizării, având în vedere că fetele se maturizează  cu cel puțin 2-3 ani mai repede decât  băieții de aceeași  vârstă).                      

 Și a crescut bine  în Italia, dacă a ajuns să se  încadreze în  standarde   de frumusețe, adică  90-60-90  și 1,79  înălțime, fără silicoane și operații estetice.                                                                          

Mădălina pare a fi sosia Angelinei Jolie, frumoasă şi celebră actriţă americană  sau celebră şi frumoasă actriță. Fără a avea nici   reputația  sau pedigriul  actriței americane Mădălina a ajuns ,,o fată scumpă s-o cântărești în aur” , cum spun chinezii.                                

 Nouăzeci, șaizeci, nouăzeci, o indică  a fi frumusețea perfectă sau aproape perfectă. Nu putea să nu fie remarcată Dar cum? Sunt atâtea fete remarcabil de frumoase, dar care  intră în conuri de umbră, în pofida  frumuseții lor. În lumea modernă ar fi fost o șansă ratată dacă…, rămânea o   fată cuminte.                                                              La16 ani pozează în  lenjerie intimă, fapt ce determină un  mic scandal  la liceul la care învăţa. Intrarea ei în showbiz  nu putea avea o mai bună  rampă  de lansare decât  exmatricularea de la liceu pentru pozele indecente.                                 

           Fetele frumoase şi cuminţi  rămân anonime  în marea  masă de   modele.  Dar Mădălina e prea frumoasă ca să  fie şi cuminte. Cum trăia în Italia  s-a înscris şi la  ,,Dansez pentru tine’’,   varianta italiană -"Ballando con le Stelle".   Cum începe să fie  văzută, începe să fie și     dorită  de italieni.   

De la lenjeria intimă,   drumul spre înalta societate duce în mod firesc, cum  s-au petrecut lucrurile cu atâtea dive,  mai întâi  prin  sport. Și cum sportul rege  sau regele sport  e fotbalul, Mădălina a  fost   re(marcată) de  Marco Borriello, atacantul lui AS Roma.  Unii paparazzi  obraznici, indiscreţi și poz(n)ași  din  ,,cizmă’’, au avut îndrăzneala să spună şi prin dormitorul  acestuia.                                        

Nu băgăm mâna în foc ca Mucius Scaevola. Dar sportul, pentru Mădălina  a fost doar o escală. Miza mare  erau actorii. Şi   Mădălina antrenată  în sport de atacantul de la AS Roma  a atacat domeniul artistic. Este   descoperită  de  celebrul actor Raoul Bova.    De  la actorie la muzică e doar un pas.  

Acest pas  o plasează alături de  cântăreţul Eros Ramazzotti  care o ia    protagonistă   pentru un  clip cu scene romantice.  Imediat   paparazzi , insinuează că între cei doi  ar fi fost mai mult decât  o scenă filmată.  Ea face  reclame  pentru  Gattinoni sau Peroni.    Insinuările gurilor rele  nu o  descurajează. Videoclipul  cu îmbrățișări și scene fierbinți în brațele cântărețului italian   o scoate complet din anonimat   și  o plasează printre cele mai frumoase femei.  Este remarcată de  actorul american Leonardo DiCaprio.                                                                                                    Cum a ajuns   Mădălina ,  peste ocean,   în  compania lui Leonardo  DiCaprio, rămâne   un mister!                                           

AskMen.com  comentează, astfel în pasajul  de  lângă poza   româncei   ajunsă   pe locul 87  în acest top  : "Leonardo DiCaprio are parte de fotomodele aşa cum noi, ceilalţi, avem parte de restaurante: experimentăm unul nou în fiecare săptămână. Ultima cucerire a actorului este Mădălina Ghenea, un supermodel român care a devenit celebru în Italia pozând pentru un brand de lenjerie intimă.’’   Odată atinsă de graţia  artei cinematografice şi de  braţele actorului american,   celebru prin     scenele erotice de pe  Titanic Titanic - Titanic (1997) - Film - CineMagia.ro  ,  porţile  vieţii,   în  high-life, i-au   fost   larg deschise.                                         

Mădălina contestă  subtil toate aceste poveşti de dragoste, afirmă că   drumul spre   înalta societate  se  datorează muncii,  studiului ,  timp si bani investiţi, si nu pentru ca a luat micul dejun, prânzul şi cina, câteva luni, cu DiCaprio.                                                   

Dar relaţia cu DiCaprio est de tipul win-win, despre care chinezii spun că este  un joc  din care nimeni nu pierde şi toată lumea câştigă. Dacă românca ştim ce a câştigat practicând acest joc, nu ştim ce  a câştigat DiCaprio?                                                                                      Dimpotrivă e posibil să fi pierdut ceva copileţi. Win-win  poate fi o negociere de tipul  cât îmi dai, ca să-ţi dau.  El poate fi un joc social  genial, care dacă ar fi  aplicat de către  clasa politică  societăţii noastre  mioritice,  în câţiva nai se va putea  spune că plaiul mioritic este cu adevărat  un colţ de rai. Deocamdată e un colţ de răi.                                                         

Deviza Mădălinei  după cum afirmă este "Stay hungry, stay foolish", fiind   preluată  de   la  celebrul director al firmei Apple , Steve Jobs,  dovadă că, Mădălina  mai  şi citeşte, nu doar pozează goală. 

                                                                                                                                  Pentru o româncă  săracă ajunsă, din  Cenuşăreasă, prinţesa supermodel în  înalta societate este o mare izbândă.  Toţi cârcotaşii şi cârtitorii români,  invidioşi  şi  păguboşi, ar trebui să tacă;  bârfa lor  haină e  mai  mult  răutate din neputinţă  şi nevrednicie, nu  critică constructivă.                                                                                                

 Că  unii sunt   în stare şi, totodată,  în măsură,  să-i facă cadouri costisitoare pentru a petrece  o noapte cu românca, ajunsă divă, este apanajul celor atinşi de aripa divină a celebrităţii să primească, ca niște  mici zeități  cadouri  şi ofrande. Dar… , există totdeauna un dar  în orice happy end…    

Catrinel  Menghia  nu a avut trecutul  scandalos al  divei din Oltenia și nu a ieșit  la rampă cu un scandal,  dar nu este mai frumoasă  și celebră. Dimpotrivă, Catrinel are  un ce anume, care îi lipsește Mădălinei.

La fel se poate spune despre reușita Monicăi Bârlădeanu  un exemplu de stil și frumusețe.  

Platon,  în Banchetul, spune  prin gura Diotimei (este  singurul personaj  feminin din dialogurile sale - Platon ştia bine că numai o femeie poate vorbi despre iubire  şi frumuseţe cu înţelepciune, de aceea a ales-o pe  înţeleapta Diotima) că,  pentru a cunoaşte adevărata frumuseţe - frumuseţea eternă, omul trebuie,mai întâi, să cunoască  frumuseţea trupurilor.                                                                                     

Aşa îl  învăţa Diotima pe Socrate, după cum însuşi  Socrate  povesteşte  la banchet.  După ce acesta a cunoscut frumuseţea trupurilor  va  afla că  mai presus de frumuseţea trupurilor  e cea a sufletului.                                                                                                         Dar Platon este un idealist; mai mult,  el nu a cunoscut  frumuseţea trupurilor feminine,  altfel , dacă ar fi trăit în  vremurile noastre şi ar fi ,,descoperit-o”  pe românca noastră cu siguranţă îşi schimba teoriile sale filozofice cu privire la frumuseţe şi iubire.                                                                                                                                

Ei  bine, pe lângă frumuseţea  ei, o femeia  trebuie să charismă, sau cum spuneau bătrânii  noștri  - să aibă pe vină-ncoace,  adică să aibă o anume magie, o fascinată putere de atracţie, pe care englezii, mari amatori de concepte, l-au numit sex appeal.                                   

A avea sex appeal înseamnă a poseda o anume energie erotică, pe care nu totdeauna   frumuseţea ( poate fi una  rece, de piatră, ceva în  genul   celor trei graţii ale lui Antonio Canova)   pe care numai anumite femei o posedă.                                                                    Freud a numit-o libido, dar energia erotică este  mult mai mult  decât o simplă  dorinţă sau impuls   sexual.                                                       
      Fără îndoială  că, Mădălina  nu este o  Scarlett O’hara, la uşa căreia aştepta un  prinţ şi  un  duce, în vreme ce  alţii  o adulau de la distanță , dar, fără  îndoială, are sex appeal de vreme ce  un iubit secret i-a oferit deja cadou  un Mini Cooper Mk VI,  de vreo 20.000 de euro.  Alţii ar putea să se împrumute de la bănci, să-şi falimenteze afacerea  să-şi părăsească soţia, să-şi abandoneze  copii, să ucidă sau să se sinucidă  pentru un petic de negreaţă, vorba lui N.D. Cocea.                      

Este Mădălina Ghenea un model de urmat pentru femei? Reprezintă ea un ideal de frumusețe spre care femeile trebuie să tindă?  Renumitul poet  persan, Omar Khayyan, spune că  un chip frumos are patru însușiri – face să surâdă norocul;  face plăcută desfătarea vieții;  face omul mărinimos și  viteaz; sporește avuția și rangul.            

Fiecare femeie trebuie să fie ,,artista propriului ei chip”, spunea  medicul francez Marcel Sendrail în  ,,Înțelepciunea formelor”. Misterul femeii  nu  constă doar în ceea ce ascunde, cât  mai ales ceea ce lasă ca ceilalți bărbați și femei să vadă.                                        

Frumusețea  umană, îndeosebi frumusețea  femeii este un miracol  de forme, lumini și umbre. Toată  această  îmbinare  de forme ovale, lumini și umbre constituie    misterul ce declanșează atracția  bărbatului. Ca să atragă  bărbații o femeie trebuie să fie din punctul de vedere al esteticii-frumoasă. În stilizata sculptură modernă, Brâncuși reușește să surprindă și să anticipeze, în Măiastra o extraordinară stilizare a  formelor  feminine  moderne, imaginând-o ca pe pasăre măiastră.  

                                                                                                                        Domnișoara Pogany,  întregește viziunea  despre   frumusețea  a femeii moderne, stilată  și stilizată,  cu  ochii mari, imenși ,,ochi luminoși și  puri”  - ochii iubirii, spunem noi, căci  spunea Brâncuși femeia   ,,este numai ochi, suflet frumos, curat și senin.”  Nu întâmplător  Brâncuși a  fost numit demiurg și profet, el a anticipat  nu doar formele stilizate  de frumusețe ale  femeii moderne, dar și o nouă dimensiune a iubirii.                                                                    Sărutul din Montparnasse relevă, în această  nouă dezordine amoroasă, dorința  și tendința femeii moderne pentru  iubirea unică - aceea a sufletului  pereche.                                                                              

În Cumințenia pământului,  văzută de Brâncuși ca o femeie așezată,  cu brațele adunate,cum stau țărăncile noastre duminica la poartă,  nu poate simboliza decât, țăranca  româncă, cu o frumusețe interioară  pură, echivalentă  cumințeniei,  țăranca  muncitoare și cuminte, care se odihnește, căci cine poate fi o alta cumințenia pământului?!   

      Demiurgul de la Hobița ne-a  dezvăluit, în  sculpturile sale, esența frumuseții  feminine – aceea a formelor materiale stilizate   și a  stărilor  psiho-spirituale elevate.  În Rugăciunea, femeia este eliberată complet de impuritatea materială, toată făptura ei se spiritualizează  în   iubire , adică smerenie  și credință, căci iubirea le cuprinde   pe amândouă.                                                                                           Femeia poate   fi văzută astfel de un artist, dar starea de îndrăgostire orbește, face ca îndrăgostitul  să nu mai vadă  altă frumusețe decât pe aceea care a văzut-o în vedenia sa.                      

Frumusețea și puritatea  iubitei se îmbină în ochii iubitorului  și îl fascinează. Frumsețea e o magie,  o vedenie , o iluzie ce farmecă și îl înlănțuie , cu vălul Mayei  pe îndrăgostit. El nu mai privește  lumea   și nu o mai vede  decât prin   vedenia  care l-a ademenit și l-a captivat total.                                                                                                           Frumusețea    femeii îl fascinează  într-atât  pe  îndrăgostit  încât  moare. Narcis nu s-a  îndrăgostit de propriul său chip, cum se crede, ci de anima sa, căci, acolo, în ,,străfundul” apei el vede  nu imaginea sa  reală, ci  imaginea sa ,, în negativ , partea sa feminină, imaginea     virtuală feminină - sora sa geamănă pe care nu o  găsește  și nu   o    identifică în realitate acestei  lumi, căci cea din realitate care s-ar fi potrivit  imaginei  sale,  la fel ca  iubita  lui Eminescu, a murit de tânără, nu mai există  în real. Ea nu mai există decât  virtual în sine,  iar acela, care nu-și află perechea în real, o va căuta în van în  vreo femeie reală existentă  în lume.         

,,Nu este-n lume. Cine-atunci mi-a spune

Unde e  îngerul cu-aripi senine,

A sufletului meu scumpă minune

Ea n-a fost niciodată … doar  în tine

De-a fost vreodată ea, de mult e moartă

Astfel de chip odată-n lume vine.”

M. Eminescu - Care-i amorul meu în astă lume)

Același   lucru se petrece  și cu vânătorul  Acteon. Acesta   a văzut-o pe  Artemis  scăldându-se  și a rămas obsedat de  imaginea   fetei văzută goală.                                                                                                 Alegoria ne  spune că zeița  l-a transformat   într-un cerb fiind devorat de proprii câini. În realitate, Acteon a fost devorat de obsesia  femeii goale, intangibilă, sfârșind  într-un  suicid mascat  moarte violentă  prin devorare de către proprii câini , la fel cum obsesia îl devorează pe  omul modern.                                                                    Indianul  Chandidas, preot  brahman(sec. XIV –XV),  la templu Vasuli-Devi și poet, în poemul Krishna și Radha numește  frumusețea feminină ,, o minunată vedenie” , care îi provoacă ,, frământare vie” și ,,turburare” ce-i ,, arde inima”.                                                                        

Așa s-a întâmplat cu Solomon, care  a văzut în  frumoasa păstoriță -  frumusețea însăși de vreme ce l-a  fermecat, încât a compus poemul poemelor -  Sir  bașirim ( Cântarea cântărilor) ,,În întregime ești frumoasă iubita mea/ și nici o pată nu-i în tine.”                                                                                                                  O astfel de obsesie  o trăiește  și poetul italian   Dante Alighieri, pentru frumoasa  Beatrice Portinari. Când la salutat, trecând pe stradă,   tânăra Beatrice, Dante a simțit în clipa aceea că atinge ,,toate culmile fericirii.”                                                                                                          În  idealul de   frumusețe  feminină al lui  Eminescu , revine   obsesiv fata cu părul de aur  și ochii mari albaștri ,,divinizarea frumuseții de femeie”,  ,,Madona dumnezeie” , ,,față pală-n raze blonde” .   ,,Frumsețea este armonie”,  spune Théophile Gautier , iar Victor Hugo, intuind că  uneori extremele se ating, realizează contrastul, între urâțenia bărbatului  și frumusețea femeii, în celebrul său roman Notre dame de Paris.   

                                                                                                                           Frumusețea,  spune  Voltaire,  trebuie să producă  plăcere și admirație. Dar este evident că,  pentru îndrăgostit nu există plăcere   și admirație  mai mare decât pentru ființa iubită.                                                

În ochii îndrăgostitului  sau  îndrăgostitei,  ființa  iubită  începe să capete încet-încet, pe măsură  ce gradul de îndrăgostire crește, calități hiperbolice. Adesea, astfel de cazuri  ființa iubită se identifică în ochi iubitorului  cu  zeitatea.  Automistificarea e un proces psihic  extrem, indus de starea de îndrăgostire, când îndrăgostitul își anulează propria ființă și personalitate  și   nu mai există decât  prin și pentru  ființa iubită.                                                                                                  

Dar ce  fenomen  induce  starea  de îndrăgostire – respectiv plăcerea și admirația? Fără  îndoială frumusețea.  Dar  nu orice frumusețe, fie chiar și frumusețea perfectă a Monicăi Bârlădeanu, Catrinel Menghia sau a    Mădălinei Ghenea,   nu  induce   fenomenul de îndrăgostire ci ceea ce este în noi – identificarea în afară a persoanei ce se potrivește cel mai bine   imaginei virtuale existente în noi.( a se vedea Vasile Anton   - Despre sufletul pereche -  http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/07/despre-sufletul-pereche.html)                                                                                         

 Vasile Anton, Iași, 3 aprilie  2012  

O retrospectivă de excepţie asupra literaturii române - Liviu Antonesei - Un popor de Şeherezade

 De ce un popor de Şeherezade?
Domnul profesor  Liviu Antonesei mi-a  făcut deosebita onoare de a mă invita,  în seara zilei de 2 decembrie  2011, respectiv  la ora 18.00, la conferinţa   domniei sale,  ţinută sub egida  Humanitas, la librăria Humanitas din Iaşi,  strada Lăpuşneanu. Am subscris la viziunea realistă a d-lui profesor, anume că suntem un popor de Şeherezade. Argumentele mele, pe care le-am postat şi pe blogul domniei sale  -   Liviu  Antonesei blog  -  au fost următoarele: Ce ne face să fim un popor de Şeherezade? Eu am convingerea că logica limbii. Sunt limbi cu logică masculină şi limbi cu logică feminină. Limba noastră e o comoară, dar e o comoară cu logică feminină. Cu certitudine, domnul profesor Liviu Antonesei a intuit genial că, suntem un popor de Şeherezade. Nu este doar o metaforă sau o alegorie. De aceea subscriu, întrutotul, la teza domniei sale. Poate în aceasta a constat şi dăinuirea noastră: la fel ca Şeherezada am reuşit, cu nesfârşite  poveşti, să domolim pornirile exterminatoare ale marilor imperii, dominant masculine. Cineva s-ar putea întreba dacă există o deosebire între logica masculină şi logica feminină? Fără îndoială că există o logică masculină; ea se manifestă prin dominanta denotativă, iar logică feminină  prin dominanta conotativă. Nici o limbă nu are  o  logică absolut denotativă  sau una absolut conotativă, dar are o dominantă, fie   denotativă , fie conotativă. Dominanta denotativă a unei limbi se manifestă  prin   limbajul direct, univoc, precis, decodat, neutru. Logica limbii  române  este una conotativă  - indirectă, plurivocă, intuitivă, încifrată, ambiguă. Vasile Anton, 4 decembrie2011,     

Un popor de Şeherezade. Explozia genurilor narative după 1990

December 2nd, 2011

În această seară, de la ora 18 la 20, 30 – se include şi dezbatarea! -, am susţinut conferinţa de faţă din  ciclul Conferinţele Humanitas, organizat de muzeograful Mirel Cană şi excelentul prozator Şerban Alexandru – care reuşesc să ocupe aceeaşi persoană fizică! -, în sediul noii librarii Humanitas din strada Lăpuşneanu. Atmosfera a fost plăcută şi dezbaterea foarte interesantă, aşa că mi-au venit gînduri noi despre temă, ba chiar şi privind dezvoltarea acesteia înspre alte teme privind „tranziţia culturală”. Mai mulţi dintre cei care frecventează pagina mea de facebook şi-au exprimat opinia că ar fi vorba despre o temă intersantă, dar nu puteau participa trăind în India, la Moscova, sau în alte părţi ale lumii şi ale ţării. Le-am promis că voi posta synopsisul conferinţei pe blog şi linkul către el pe pagina cu pricina. Cum încerc, pe cît pot, să  mă ţin de cuvînt, chiar asta fac acum!

Voi începe cu o precizare, de fapt cu două. Prima se referă la faptul că nu ţin prima conferinţă pe această temă – am mai ţinut una, acum trei ani, la Tîrgu Mureş, la invitaţia criticului Al. Cistelecan. De ce o reiau? Pentru că, în timpul care a trecut de atunci, am înregistrat unele evoluţii ale fenomenului, „explozia” a devenit mult mai puternică, mai evidentă. În al doilea rînd, pentru că anumite metamorfoze s-au petrecut şi în ceea ce priveşte felul meu de a înţelege fenomenul supus atenţiei. Şi, nu în ultimul rînd, pentru că vobirea mea de atunci a declanşat o dezbatere care a depăşit ca întindere conferinţa propriu-zisă. Sper să am norocul de atunci, o conferinţă care se încheie cu discursul conferenţiarului este, de fapt, una care nu şi-a atins scopul – dezbaterea –, fiind în sensul cel mai evident una inutilă. A doua precizarea priveşte chiar substanţa conferinţei. Ce înţeleg eu prin „genuri narative”? Toate genurile artistice care pleacă de la poveste, care spun o poveste, care istorisesc. Prin urmare, nu mă voi limita numai la proză, deşi efortul va fi centrat în această direcţie, ci voi aborda şi teatrul, ca gen literar şi ca spectacol, şi cinematograful. Nu din simplu capriciu, ci pentru că mi s-a părut că întrezăresc în ceea ce s-a întîmplat în ultimele două decenii în aceste zone artistice, un fenomen numit de specialiştii în ştiinţele antropologice, de co-evoluţie. Co-evoluţie nu înseamnă determinism, relaţie cauzală, deci nu unul dintre cele trei fenomene le-a determinat pe celelalte, ci toate trei au fost produse de un ansamblu de factori, dintre care nu voi reuşi să semnalez decît o mică parte; sper să fie şi partea semnificativă.
Am numit conferinţa aceasta Un popor de Şeherezade – explozia genurilor narative după 1989, dar titlul subîntinde numai zona de interes dominantă, dar va trebui să fac, pe parcursul vorbirii mele şi nişte retrospecţii, pentru că nimic nu apare din neant, ci totul este pregătit de ceva, este amenajat cumva de fapte anterioare. Chiar şi un copil, ca să se nască, are nevoie de o pregătire, de o bucată de timp înainte, pe care o numim a vieţii intrauterine. Iar în cazul fenomenelor culturale, desigur că vorbim de durate de gestaţie mai lungi.Voi începe însă un pic polemic, cu o vorbă, intrată în folclor de-acum, care sună astfel: „Românul e născut poet”. Da, aşa este, românul este o fire lirică, el se naşte poet. Dacă e chiar ghinionist, rămîne poet, sau rămîne numai poet, dar se poate întîmpla să aibă noroc, şi dacă are noroc el creşte, şi dacă creşte poate deveni prozator. Sigur, asta pare prea polemic şi poate induce gîndul că aş dispreţui poezia. Departe de mine gîndul acesta! Am scris şi eu cărţi de poezie – tocmai am terminat una nouă, după ce nu mai scrisesem poezie vreo zece ani. Dar eu nu spun „mă aşez la masă şi scriu o poezie”. Îmi vine! Dacă-mi vine, o scriu. Poate o să mai scriu poezii, poate nu. Nu asta contează, esenţial este altceva, că respect şi iubesc poezia.
Eu nu fac aici, prin urmare, o ierarhizare a tipurilor de creativitate literară, nu spun că proza este superioară poeziei, dar fac altă ierarhizare, anume între culturile minore şi culturile majore, înţelegînd prin culturi minore acele culturi care sînt centrate pe literatură şi folclor. În asemenea culturi, literatura ţine loc cam de tot, de la istorie la ştiinţele antropologice, e un fel de moaşă comunală la nivelul comunintăţii, iar în centrul literaturii se situează poezia. Să ne gîndim un pic la începuturile literaturii române, nu ştiu dacă să-i zic moderne, pentru că nu sînt deloc sigur că noi am avut literatură modernă. Eu nu cred în lucruri de genul celor susţinute de domnul Eugen Negrici privind „expresivitatea involuntară”. Hai să fim serioşi! Documentele pe care dumnealui le caracterizează ca fiind expresive involuntar sînt, de fapt, dotate cu expresivitatea aceea involuntară de noi, de urmaşii de peste generaţii, nu de către oamenii din acea epocă, care foloseau limbajul respectiv şi tipul acela de text în sens pur tehnic. Ei nu au nici o treabă cu vreo expresivitate involuntară, aceasta este treaba noastră, mai precis a domnului Negrici! Şi, desigur, o să-mi puteţi răspunde că estetica receptării contează. Sigur că aceasta contează, nu o să vă contrazic deloc! Dar nu cred că asta înseamnă că putem muta aşa, chiar după bunul nostru plac, în mod arbitrar şi post festum, o grupă de productivitate spirituală dintr-o categorie în alta.
Să revin însă la ceea ce spuneam despre culturile minore. În mod firesc, dacă am spus că există culturi minore, trebuie să ne gîndim că există şi culturi majore. De bună seamă că acestea există! Culturile majore sînt cele care au bunul obicei de a nu avea un centru, deci de a nu se coagula neapărat în jurul Mioriţei şi al poemelor culte, ci de a fi policentrice, de a iradia din mai multe puncte. Au existat perioade în cultura noastră de policentrism, sau măcar o căutare, un drum către aşa ceva – este ceea ce s-a întîmplat din epoca marilor clasici pînă în interbelic. În interbelic, am avut acces la o viaţă spirituală destul de diferenţiată. Nu? Literatura nu mai ţinea loc de tot. Am avut, după puterile noastre, o filosofie, o sociologie, istoriografie şi alte discipline ale umanităţilor, unele bine specializate, altele pe cale de specializare, proces care, din păcate, a fost întrerupt, a fost fracturat de regimul comunist.
Interesant este că, în timpul comunismului, am făcut, în acelaşi timp, un regres temporal şi un regres tipologic, am decăzut de la statutul fie şi aproximativ de cultură majoră la cel de cultură minoră, cînd iarăşi poezia a devenit un gen central şi literatura a început să se substituie aproape întregului teritoriu al umanităţilor. Literatura a început să ţină loc de poliţie, de justiţie, de istorie, de sociologie, de moaşă comunală, ca să reiau formula lui Mircea Dinescu, amintită mai înainte. Dacă privim spre romanele „obsedantului deceniu”, observăm că acestea, săracele, încearcă să fie, în acelaşi timp, literatură tezistă, istorie, politologie, justiţie simbolică şi tot ce vrei. Mai puţin romane, cele mai multe dintre ele, din păcate. Deci, cam aşa stăteau lucrurile pînă prin anii optzeci. În mod neaşteptat, în anii ’80, deci în ultimul deceniu, cel mai sinistru, al comunismului, încep să apară rădăcinile neaşteptatului. Pentru că, probabil, cu excepţia începutului proletcultist, ultimul deceniu comunist a fost cel mai sumbru din punctul de vedere al cenzurii, din punct de vedere ideologic, din punctul de vedere al îndrumării de către partid a artelor şi aşa mai departe. Şi totuşi, în acel deceniu cumplit, apar optzeciştii. Care sînt o generaţie foarte interesantă. Prima, probabil, în cuprinsul căreia prozatorii au o prezenţă numeric semnificativă. O să spuneţi că-i laud pentru că este vorba de generaţia mea. Dar nu vorbesc acum  în termeni evaluativi, ci iarăşi tipologici, vorbesc despre nişte evoluţii care trec de valoarea estetică strictă, nu valorizez, încerc să surprind un fenomen. De altfel, o evaluare există, efectuată de critica literară a momentului respectiv, de istoriile literaturii contemporane, de publicul acelor vremuri, ba chiar, ţinînd seama de procesul de re-editare, şi de critica şi publicul de azi.
După 1990, am avut de-a face cu o explozie, de fapt, a genurilor narative –  şi, cum a precizat deja, nu mă refer doar la literatură. Dacă o să-mi permiteţi, voi asocia şi teatrul genului narativ, pentru simplul motiv că are poveste. Prin urmare, vreau să reamintesc că, atunci cînd folosesc termenul narativ, eu îl folosesc într-un sens tehnic destul de larg, înţelegînd prin asta „ceea ce are poveste”. Filmul are poveste, teatrul are poveste, fie ea şi dialogată şi pusă în scenă, proza, indiferent de dimensiune, are poveste. Toate aceste genuri trăiesc din poveste. Sigur s-a încercat producerea lor şi fără poveste, dar a fost ca şi cum ai vrea să faci o nuntă nu numai fără lăutari, dar de-a dreptul fără miri!Putem înregistra, de fapt, două momente importante după 1990. Primul moment, de imediat după ’90, a fost un moment, mixt, de recuperare şi noutate în acelaşi timp. A fost primul val de la Nemira, dacă vă amintiţi. Cel cu Daniel Bănulescu, Radu Aldulescu, Petre Barbu, Dan Stanca etc. Aceştia erau optzecişti, optzecişti întîrziaţi, care, din diverse motive, în special care ţin de cenzură, nu reuşiseră încă să debuteze. Dar a apărut atunci şi un număr de autori noi, mai tineri, care nu se manifestaseră nici măcar în reviste în anii optzeci. Atunci, la nivelul începutului anilor ’90,  Nemira şi alte cîteva edituri, dar ea a fost în centru, au susţinut procesul „valul” de prozatori, aşa cum, la nivelul anilor  2000, Polirom a fost în centru, iar acestei edituri i s-au asociat altele. Cantitativ vorbind, înregistrăm cîteva bune zeci de apariţii, vorbim probabil despre 30, 35, 40 de tineri autori, din care sigur măcar 5-6 au rămas. Cei pe care i-am amintit deja, după părerea mea, au rămas cu siguranţă – Bănulescu, Albulescu, Dan Stanca, Petre Barbu –, nu cred că putem face abstracţie de ei atunci cînd discutăm despre proza contemporană. Mai trebuie amintit că rolul lui Dan Petrescu, pe atunci consilier al Nemirei, a fost decisiv în lansarea acelei serii. Asta pe de de o parte.
Pe de altă parte, trebuie să fie vobim despre teatru, pentru că teatrul care a fost primul fenomen cultural românesc post-decembrist care s-a impus în arena internaţională. Gîndiţi-vă, în primii ani după ’90, cînd Purcărete, Caramitru, Tocilescu, Dumnezeu să-l odihnească etc.  bîntuiau Anglia, bîntuiau festivalurile din Europa cu spectacole de teatru excepţionale. Sigur, piesele erau aproape exclusiv străine, aparţineau marelui repertoriu universal. Cum s-ar spune, era o fază cînd spuneam poveştile altora! Mă refer aici, repet, la teatrul ca spectacol, pentru că, în jurul anului 2000, încep să apară şi dramaturgii, dramaturgi noi, deci cei care scriu teatrul, nu-l joacă, nu-l prezintă în spectacole.
Dar a fost o epocă de recuperări şi la nivelul filmului, în sensul că mulţi dintre regizorii importanţi de dinainte, din comunism, şi-au văzut filmele în sfîrşit difuzate. Gîndiţi-vă că De ce bat clopotele Mitică? de Pintilie abia atunci a început să circule. Înainte de ’90, a avut parte doar de un spectacol de vizionare după care a fost interzis instantaneu. Îmi aduc aminte că scria Al. Paleologu – sau Al. George, că apucaseră amîndoi să-l vadă la unica vizionare – şi apoi au stat ore întregi la telefon să discute filmul, să şi-l povestească unul altuia! De atît a avut parte atunci, de spectacolul de vizionare şi gata, n-a apărut pe ecrane pînă în 1990. A apărut pe piaţă şi Glissando, căruia îi dăduseră drumul, cînd protestase Daneliuc cu depunerea carnetului de partid, dar îi dăduseră drumul, ca şi în cazul mai vechi al Reconstituirii, în sensul c-a circulat o săptămînă, două şi l-au băgat repede înapoi, la cutie.  Ne-am putut bucura şi de vizionarea Falezelor de nisip, interzis personal de Ceauşescu în celebra cuvîntare de la Mangalia, că genialul era şi critic de film!  Şi aceiaşi regizori, din generaţia care într-un fel e produsă de inundaţiile din ’70, ca să zic aşa, mă refer la opera colectivă Apa ca un bivol negru, au făcut şi filme noi. Nu vorbim prin urmare doar de recuperări. Mă refer la Hotel de lux de Dan Piţa, la Balanţa lui Pintilie – să ne amintim că a fost un moment în care regizorii deja consacraţi, unii care trăiseră în străinătate, s-au întors, au montat spectacole, au făcut filme. Asta s-a întîmplat deci atunci, imediat după ’90, în primii ani după ’90.
În ceea ce priveşte literatura, în ce priveşte proza, rolul esenţial l-au avut Nemira şi Dan Petrescu, cum spuneam, cel amintit a citit cîteva manuscrise depuse la editură, i-au plăcut şi a deschis o serie de proză originală la o editură care debutase şi trăia la început din traduceri. În fine, în jurul anului 2000, eu aş pune reper 2002, cînd Lucian Dan Teodorovici publică la Polirom prima ediţie a romanului Circul nostru vă prezintă:, a început să se manifeste al doilea „val” al prozei post-revoluţionare, care continuă exuberant şi acum. Teodorovici publicase două cărţi şi înainte, dar la edituri mici, acela e romanul lui publicat la o editură care contează. Am prefaţat cartea şi, în finalul acelui text liminar, scriam că vine un puternic val de proză. Culmea este că nu m-am înşelat! După vreun an, prorocirea mea s-a împlinit! Deci, eu spuneam acolo că simt proza venind. Simţeam, efectiv, asta. Ştiam asta, desigur, şi din cercul revistei Timpul, că veneau cărţi sau intrau manuscrise la lectură, aşa, de curiozitate, nu că aş fi avut eu vreo importanţă uriaşă. După vreun an, ideea a rodit şi Silviu Lupescu a lansat marele proiect de proză Votaţi literatura tînără!, în iarna 2003-2004, profitînd de primele alegeri din 2004, care erau cele pentru locale. Principiul e simplu, poporul votează ce votează, voi, cititorii, votaţi literatura tînără. Şi a venit cu opt cărţi deodată. Şi au fost votate cam toate!
După aceea, încet, încet s-au adunat; din 2003, sînt mai mult de opt ani, aproape două cincinale, nu? În această perioadă, au fost editaţi acolo peste 100 de autori. Iar Polirom a servit drept exemplu în această privinţă. Chiar edituri dintre cele mari sau specializate au început să fie interesate şi de proză. Pînă şi Humanitas, sub egida căreia conferenţiez astăzi, care nu făcea asta, în primul rînd că nu prea se omora cu literatura, decît dacă e vorba de Cărtărescu, a marşat, a scos chiar şi debuturi. Trebuie amintită, de asemenea, Paralela 45. Este adevărat că aceasta avea deja o experienţă a prozei, a reeditării prozei mai vechi, mă refer la seriile de şaizecişti, şaptezecişti, optzecişti şi, atunci cînd a trebuit să vină şi cu autori noi, s-a mişcat excelent. Probabil, nu am cifre foarte exacte, m-am chinuit cît am putut pe Google să caut, dar n-am găsit toate editurile, unele poate au scos o carte genială şi cu aia au rămas, dar cert este că eu, cu documentarea asta aproximativă, tot ajung la peste 250 de prozatori apăruţi din 2000 încoace. Mie mi se pare o cifră fabuloasă, sigur, în termeni cantitativi, dar absolut fabuloasă!
Asta s-a întîmplat deci atunci, imediat după ’90, în primii ani după ’90, în film, recuperare şi noutate.  După care, după 2000, a început să se impună „noul val” care, în timp, a început să pară un tsunami! Doar o parte a numelor: Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Nae Caranfil, Cătălin Mitulescu, Tudor Giurgiu, Radu Muntean, Lucian Georgescu, Igor Cobilianski etc. Acum, criticii şi publicul nu se mai miră cînd un cineast român ia un premiu la Cannes sau la alt mare festival internaţional, ci cînd nu ia un premiu! Prefer, din toate puterile, să am parte de o asemenea mirare!
În sprijinirea noilor prozatori, pe lîngă editurile deja amintite – Polirom, Paralela 45, Humanitas – ar trebuie neapărat amintite, Cartea Românescă, mai ales de cînd managementul a fost preluat de Polirom, Casa de Pariuri Literare, Trei, o editură specializată, în fond, în psihanaliză!, şi foarte recent Herg Benet, care a lansat şi un concurs de proză, alături de altul de poezie, ai căror laureaţi au fost lansaţi la recent-încheiata ediţie a Tîrgului de Carte Gaudeamus. Peste 250 de prozatori apăruţi din 2003-2004 încoace! Sigur nu sînt într-atît de hegelian încît să-mi imaginez că uriaşa cantitate se va transforma într-o nouă calitate! Însă, cu siguranţă, altceva pot să-mi imaginez. Că, dacă din cîteva zeci de autori din primul „val” post-revoluţionar al prozei, care a cuprins cîteva zeci de nume, a rămas un număr semnificativ de autori, e foarte posibil ca, din sutele de nume din cel de-al doilea „val”, să rămînă cîteva bune zeci. Dacă ar fi să fac un pariu riscant cu viitorul, dar nu chiar atît de riscant pe cît pare la prima vedere, aş spune că este greu de imaginat că nu vor rămîne în istoria literară, ca prozatori, autori precum Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Suceavă, Florin Lăzărescu, Ovidiu Nimigean, Liviu Bârsan, Ioana Bradea, Ioana Baetica Morpurgo, Dan Lungu, Filip Florian, Şerban Alexandru (căruia îi aştept cam de mult ultimele două volume dintr-o excepţională tetralogie!), Andrei Ruse, Alexandru Vakulovski, Mihai Vakulovski, Ştefan Baştavoi, Iulian Ciocan, Cristina Nemirovski, Jean Lorin Sterian, Constatin  Arcu, Doina Ruşti etc. Nu am amintit cîteva zeci, ci doar vreo douăzeci de  autori, numai pentru că nu voiam să-mi iasă un adevărat pomelnic!  Dar aş putea dubla numărul.
Avem acum un diagnostic, dar unul incomplet. Pentru a-l completa, trebuie adăugate cel puţin încă două dimensiuni ale fenomenului, poate chiar trei. Primul îi priveşte pe optzecişti, probabil generaţia cea mai activă, sau măcar cea mai prezentă în perioada de după revoluţie şi nu doar în scris. E generaţia care a făcut edituri, a preluat sau creat reviste noi, a încercat chiar şi o formă de asociere de breaslă, ASPRO, ca altenativă la USR. Cît priveşte scrisul ca atare, prozatorii generaţiei au continuat să publice proză, unii dintre ei –  Gheorghe Crăciun, cu Pupa rusă, Petru Cimpoieşu,  Ioan Groşan, primul volum  din Un om din Est, Cristian Teodorescu, Alexandru Vlad, Radu Ţuculescu, Constantin Stan, Bedros Horasangian, Vasile Gogea, Stelian Tănase etc. – dîndu-şi în aceşti ani operele majore. Dar mai spectaculoasă este, poate, convertirea, parţială sau totală, a poeţilor generaţiei mele. Buzduganul a fost aruncat de Mircea Cărtărescu, iar acesta a fost urmat în această nouă aventură de Nichita Danilov, Liviu Ioan Stoiciu, Mariana Codruţ, Matei Vişniec, Octavian Sofiany, Gellu Dorian, Lucian Vasiliu, Marta Petreu, Magda Cârneci  ş. a.
O a doua dimensiune a extinderii diagnosticului priveşte, ca să spun aşa „întoarcerea renegaţilor”, mă refer la Paul Goma, Norma Manea, Dumitru Ţepeneag, întorşi în literatura română după mai bine de un deceniu de absenţă involuntară!, dar şi la Vintilă Horia, absent în toată perioada postbelică, sau Petru Dumitriu, care a lipsit aproape treizeci de ani. Şi două cazuri greu de clasat! S-au reîntors acasă şi doi autori care nu scriu în limba română, ci în germană, dar care exploatează o substanţă epică românescă, mă refer, desigur, la Herta Muller şi la Cătălin Dorian Florescu. Ne amintim cu toţii disputa apărută în momentul primirii Premiului Nobel pentru Literatură de către cea dintîi – cui aparţine premiul, României sau Germaniei? Limba autoarei fiind germana, însă substanţa românească. Am încercat să rezolv atunci litigiul tăind nodul, ca să spun aşa – premiul aparţine Hertei Muller, pur şi simplu, întrucît literatura este un sport individual, nu unul pe echipe! –, dar nici acum nu sînt sigur că am rezolvat problema sau numai am evitat-o, am mutat-o în altă parte.
În sfîrşit a treia dimensiune menită să completeze diagnosticul se referă la procesul de traducere a acestei proze, la exportul său în alte culturi. Şi aici primul pas a aparţinut lui Mircea Cărtărescu, tradus foarte repede, şi ca prozator, nu doar ca poet, în mai multe limbi, precum franceza, spaniola, dar şi poloneza. Nu vreau să trec sub tăcere rolul ICR în sprijinirea acestui efort. De altfel, toate culturile serioase îşi sprijină exportul cultural şi, cu cît o cultură este mai serioasă, cu atît aceste „prime de export” sînt mai consistente. Vreau însă să subliniez altceva – că pe lîngă traducerile editate cu sprijinul statului român, apar, ba chiar din ce în ce mai multe, traduceri apărute din iniţiativa editurilor şi instituţiilor de finanţare străine, ceea ce mi se pare mai important. În momentul de faţă, autori precum Dan Lungu, Bogdan Suceavă, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Filip Florian, CeciliaŞtefănescu, Doina Ruşti, Radu Aldulescu etc au una sau mai multe cărţi traduse într-una sau mai multe limbi străine. Şi nu mă refer numai la engleză, franceză sau spaniolă, limbi de mare circulaţie, ci şi la maghiară, polonă, bulgară sau cehă.
Cred că în acest moment ne putem declara mulţumiţi de diagnostic, sau măcar eu mă pot declara astfel. Să vedem dacă putem accede şi la o explicaţie a acestuia, dacă pot formula, în chip conclusiv, măcar cîteva elemente de etiologie. Am plecat de la vorba, devenită folclor, că „românul s-a născut poet” şi sînt de acord cu ea, dar cultura română se mai şi maturizează, cum a făcut-o şi în interbelic, cînd apar mai multe centre de creativitate culturală. Deci, pe lîngă poezie, am constatat că, după ’90, au început să capete amploare genurile narative – proza, filmul şi chiar teatrul. Am vrut să subliniez acest fenomen care mi se pare cel mai interesant dintre toate apărute în cultura noastră din ’90 încoace. Şi am recurs la metafora cu Şeherezada pentru că, atunci cînd spui Şeherezada, spui poveşti, spui chiar 1001 de poveşti. Acum, sîntem într-o lume în care începem s-avem poveşti, să avem poveşti filmate, să avem poveşti scrise, să avem poveşti scrise lungi, pentru că, acum constat o retragere a prozei scurte şi o expansiune a romanului. De vreo trei ani, deja etichetăm anii literari succesivi drept „anul romanului”! Eu însumi am făcut-o! Nu ştiu dacă am reuşit neapărat să conving în tot ce am spus, dar  dacă reuşesc să provoc o dezbatere, eu sînt foarte mulţumit.
Cred că acest fenomen, etichetat ca „explozie a genurilor narative”, are o legătură puternică, mai întîi, cu schimbarea de mediu în general. Mă refer la mediul politic, social, cultural, la cel al mentalităţilor şi la cel al ideilor. Trăim acum într-o lume fără cenzură, fără îndrumare ideologică, cum era pînă în ’89, deci putem povesti liber, de la „gura sobei” pînă aici, cum stăm noi de vorbă, în interiorul unei librării. Asta nu putea să nu încurajeze povestea! Pe de altă parte, uneori, din motive rele, nu neapărat şi bune!, avem şi ce povesti. Totuşi, în cei aproape 50 de ani de comunism, au fost implicate şi vieţile noastre, aşa chinuite cum au fost ele. Chinuite, de bună seamă, dar şi cu destule părţi vesele, chiar cu momente de fericire, pentru că fiecare s-a îndrăgostit, a avut prieteni, a călătorit la munte sau la mare, deci nici nu trebuie privit totul în negru. Sigur, regimul este absolut condamnabil, ne-a marcat vieţile, unora ireversibil din păcate, unora le-a terminat vieţile înainte de vreme, dar s-a adunat o mulţime de magmă narativă, care poate fi povestită. Şi mai constat că, în cei 20 de ani de la schimbare, într-o perioadă mai scurtă decît comunismul, s-au adunat încă şi mai multe poveşti. De ce? Pentru că tranziţiile sînt mai interesante decît stagnările. În tranziţii, se întîmplă tot felul de nebunii. Să ne amintim cum a explodat la un moment dat proza sovietică, cînd a fost mica lor perioadă de liberalizare, de vreo 2-3 ani, celebrul NEP leninist. Au apărut nişte demenţi de prozatori care descriau acea tranziţie năucitoare, care din păcate era una către totalitarism. Acum, trăim o tranziţie inversă, cel puţin aşa sper, una spre libertate. Şi e firesc să apară toate aceste lucruri, totul să fie atît de complicat. Aproape că strigi după Caragiale, pentru că se cere un Caragiale în epoca asta. Dacă nu cumva chiar mai mulţi!
Să nu uităm ce-a spus Adam Michnik, marele disident polonez. Cu trecerea de la lumea liberă la comunism e simplu, iei un acvariu, îl pui pe plită şi faci o ciorbă de peşte. Procesul invers, să treci de la un sistem totalitar la o lume liberă, exuberantă, vie, diversă, cere ceva aproape imposibil, să iei ciorba de peşte şi să faci înapoi acvariul. Asta trăim acum! Încercăm să facem o grădină din ceva total părăginit, încercăm să facem un acvariu dintr-o ciorbă, reuşim mai mult sau mai puţin, dar apar o mulţime de lucruri pitoreşti, spectaculoase, interesante. De aceea spuneam că mai degrabă decît un tragedian, s-ar cere un mare comediograf, un Caragiale. Pentru că, de fapt, tranziţia asta e chiar mai interesantă decît cealaltă, dar n-a reuşit încă nimeni s-o picteze aşa bine cum a reuşit Caragiale cu cealaltă. Deşi, în absenţa frescii, nu putem spune că nu ne putem bucura, deocamdată, de destule portrete şi peisaje foarte reuşite!
Eu cred că eliberarea mentală nu se poate face brusc şi nici aceasta nu s-a făcut brusc. Nici închiderea nu a fost bruscă, de altfel, s-a produs în timp, cumva gradual şi a durat. Eliberarea mentală a cerut timp, măcar un deceniu, pînă cînd şi-a dat seama prozatorul român că poate spune ce vrea şi, în al doilea rînd, că poate să spună aşa cum vrea el să spună. Deci, nefăcând, precum unii optzecişti, în prima fază, felurite experimente tehnice. Aceia, pentru că nu puteau avea un conţinut revoluţionar, erau revoluţionari la nivel de tehnică. Acum, tehnica nu mai este importantă în sine, e doar instrument, cum şi trebuie să fie pentru orice artă. După 2000, asta s-a petrecut, normalizarea tehnicii, punerea ei în serviciul motivaţiei compoziţionale, în slujba viziunii. Cred că sîntem pe drumul cel bun. Nu spun că toţi cei peste 250 de noi prozatori din 2000 încoace rămîn, dar, repet, cred că vor rămîne nişte zeci de prozatori, ceea ce nu-i puţin. Nu toţi vor fi geniali, dar nu toţi interbelicii sînt geniali, unii fiind totuşi scriitori buni, care merită să mai fie citiţi şi care asigură un fond de calitate pe care şi protagoniştii au şanse să evolueze mai bine.
Voi încheia comentînd un citat, de fapt comentînd citatul şi un comentariu al acelui citat. Nu fac asta nici pentru că aş dori să par mai cultivat decît sînt, nici pentru că aş dori neapărat, pentru că sînt psiholog de formaţie, să psihiatrizez tema, ci pentru că, în opinia mea, citatul şi comentariul cu pricina, mă pot ajuta să ajung cu etiologia pînă la capăt. Deci, filosoful Jean-Claude Carrière l-a întrebat odată pe neurologul Olivier Sacks ce înseamnă un om normal, iar acesta după cîteva momente de ezitare, i-a răspuns că un om normal este acela care este în stare să-şi istorisească propria poveste: „Ştie de unde vine (are o origine, un trecut, o memorie odonată), ştie unde se află (are o identitate) şi crede că ştie încotro se îndreaptă (îşi face planuri, chiar dacă la capăt aşteaptă moartea). Este, aşadar, instalat în mişcarea unei poveşti, este o istorie şi se poate povesti”. Jean- Claude Carrière cred că ceea ce spune Sacks despre indivizi este valabil şi pentru societăţi: „Neputinţa de a se povesti, de a se identifica, de a se aşeza firesc în curgerea timpului, ar putea duce popoare întregi la dispariţie, le-ar putea despărţi de altele şi mai ales de ele însele, în lipsa unei memorii mereu împrospătate”. Cred că am trecut prin această experienţă sinistră vreme de aproape jumătate de secol, timp în care poveştile au fost înlocuite cu unica poveste autorizată, abia găurită uneori de poveştile care reuşeau să străpungă pînza sufocantă, de la anecdotă la poveştile de familie şi de la basmele nu de tot interzise la operele care reuşeau să sustragă cenzurii cîte ceva din adevărul poveştilor. Mai cred că explozia genurilor narative reprezintă un început de recuperare a sănătăţii, de început al normalităţii. În sfîrşit, cred că este mai sănătos pentru noi toţi să ne dăm pe mîna povestaşilor, mai degrabă decît pe cea a politrucilor, care întreţin de fapt boala în loc s-o vindece.
2 Decembrie 2011, în Iaşi
Sursa: Liviu Antonesei blog  

http://antonesei.timpul.ro/2011/12/02/un-popor-de-seherezade-explozia-genurilor-narative-dupa-1990/

De ce nu …, de ce nu acum?! … (ultima parte)

,,E doar un joc, îl aud continuând . Nu-ţi place jocul de-a moartea? Da, ştiu, nu-ţi place! Voi bătrânii sunteţi conservatori înrăiţi. Iubiţi mai mult viaţa, decât noi tinerii. Cu cât vă apropiaţi mai mult de moarte, cu atât că cramponaţi mai mult de viaţă . Acceptaţi orice compromis, numai să mai trăiţi o zi, un ceas, o ultimă secundă, o ultimă clipă. Credeţi că moartea e cel mai mare rău?! Nu , nu moartea e cel mai mare rău. Socrate a spus că cel mai mare rău este pierderea raţiunii, că poţi să pierzi tată, mamă , frate, soră, fiu , fiică, patria , orice , dar dacă ai pierdut uzul raţiunii ai pierdut totul. Îţi poţi închipui un bătrân care suferă de Alzheimer şi dă în mintea copiilor sau unul care suferă un a. v.c. şi e redus la mintea unui copil de trei ani, se scapă pe el… şi câte alte şotii poate face. Oare nu crezi că e mai bună moartea? E moartea cel mai mare rău? Dacă nu aţi fi voi atât de compromişi, nici noi nu v-am urma exemplul. Dar aşa, nu putem ieşi din mocirlă, din cercul vicios. Istoria se repetă. Nu-ţi place jocul de-a moartea?! Dar, jocul cel mai stupid, de-a războiul? Ce zici de cei cincizeci de milioane de oameni ucişi, în al doilea mondial, cei mai mulţi nevinovaţi?! Dar în primul mondial, câţi şi-au dat duhul? Ce zici de cel mai stupid joc, războiul, iniţiat de voi bătrânii, înţelepţii lumii!... Am să încerc jocul cu cuţitul. Să-mi tai jugulara! Durează câteva secunde… E o idee mai bună cuţitul. O armă care a inspirat din cele mai vechi timpuri. Dacă nu mă înşel chiar pe Cain l-a inspirat, când şi-a ucis fratele. Da, e un obiect bun pentru un ultim poem. Este un obiect, care mai inspiră încă, deşi a pierdut mult din aura romantică. Odată, a fost o armă pentru high class. Aristocratică, aş spune! Cum să-i zic poemului? Cuţitul de argint? Pumnalul a făcut minuni în cultura japoneză. Pentru samurai, nu era doar inspiraţie ci o adevărată meditaţie divină. Seppuku era un ritual, o onorabilă moarte, impusă de codul bushido. Puşi în situaţia de a alege între viaţă şi moarte, codul le recomanda să aleagă onorabila moarte. Ritualul morţii îl pune pe samurai în armonie cu karma, lăsa o urmă pentru mai multe generaţii…Japonezii au această vocaţie de a face, din orice, o artă. Chiar şi a muri, la ei, este o artă.


Nu, nu găsesc încă şocul care să mă inspire. Am să pun cuţitul, aici, lângă pistol. Poate, între timp, îmi vine inspiraţia. Am să încerc otrava. E mai sugestivă. A inspirat-o pe Caterina de Medicis. Şi pe câte alte femei!... Nu! Otrava e o armă mult prea feminină. Dar, având în vedere că Socrate a fost nevoit să bea paharul cu cucută…. Ce rău îmi pare că nu am găsit cucută! Aş fi vrut să mor fericit ca Socrate. Da, căci Socrate, cel mai înţelept dintre pământeni spunea… Doar un pic de răbdare, să-mi aduc paharul de otravă, uite , în paharul de cristal de lux al mamei. Ce obsesie a făcut mama pentru lux! Da, unul din colecţia ei’’, rânji Sorin. Ce ochi o să facă mama! Dar, mai bine să mă gândesc la un titlu de poem, să-i zic, da… am găsit, cred că e cel mai bun găsit până acum - Paharul lui Socrate. Ce spunea Socrate? A, da! Când şi-a încheiat discursul la proces, a spus: Dar a sosit timpul ca să plecăm; eu ca să mor voi - să trăiţi. Care dintre noi se îndreaptă spre un bine mai mare, nimeni nu ştie, nimeni altcineva decât Zeul. Citatul acesta mi-a intrat adânc în memorie; se află implantat , acolo, undeva în creier, în memoria de lungă durată. Nu-l pot uita. Sau Isus, pe Ghetsimani. Emoţionant moment. Ca acesta al meu. Ştia că va muri. Da, ca mine acum! A zis: Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de mine paharul acesta. Dar nu a fost cu putinţă! Cum nu e nici pentru mine. Tatăl meu nu mai poate depărta paharul acesta. Ar fi putut, dar acum e prea târziu. Am să-i pun titlul: Paharul lui Isus. Sau de ce nu, Paharul lui Sorin X?!... Am nevoie de mai multă excitaţie pentru inspiraţie. O ţigară etno! Am învăţat să fac ţigările artistic. Ca bunicul. El avea tutun, foiţă, piatră şi amânar. Bătrânul nu voia în ruptul capului ţigări fabricate. Zicea că put rău. Avea dexteritate bătrânul: făcea ţigările mai ceva ca cele din fabrică. Scotea nişte rotocoale albastre ce se ridicau şi pluteau un timp, ca nişte farfurii zburătoare. Îmi venea, să zbor ca rotocoalele acelea de fum. Nu! Mai bine renunţ la etno, mă moleşeşte… N-am să mai scriu ultimul poem. Nu am inspiraţie şi bună pace. Fereastra? E o minune, fereastra! S-o deschid larg şi să zbor…, Câtă libertate îţi zborul. Voiajezi, în acele clipe, prin tot Universul. Ce senzaţie de eliberare, la impact. Pe câţi a inspirat fereastra! Am citit undeva că şi pe un secretar de stat american. Zicea că e urmărit de nu mai ştiu ce serviciu secret. Prietenii de la CIA au crezut că e paranoic. L-au închis la balamuc, undeva la etaj. După ce a zburat pe fereastră s-a dovedit că, ce spunea el, era real , că l-a urmărit un serviciu secret. Dar, mortul de la groapă nu se mai întoarce. Să nu uit de bani! Politicienii totdeauna îmi amintesc de bani. Au o atracţie mortală la euro. O sută de mii de euro, pe care i-am găsit, dosiţi de tata în seif…’’
Se ridică anevoie aproape clătinând-se şi se întoarse cu 10 pachete mari de câte o sută de euro. Aşeză în faţa laptop-lui , bancnotele una peste alta, construind două turnuri.
,,Uită-te! Sunt ca cele două turnuri gemene. Mai întâi, am vrut să le trimit colegilor. La fiecare câteva mii de euro. Nu le-ar fi stricat, acum în vreme de criză. Mai apoi, m-am gândit să le dau la săraci, la o instituţie de copii abandonaţi. M-am răzgândit. Banii aceştia nu-s curaţi. Au ceva malefic în ei; posedă o energie negativă. În loc să le facă bine, le-aş fi făcut rău. Oricui le-aş fi donat , le dăruiam, odată cu banii aceştia, răul. Imaginează-ţi ce-am să fac cu banii! Am hotărât să-i ard. Odată cu ei voi distruge şi energiile negative. Priveşte! Uită-te cum arde răul!’’
………………………………………………………………………………………
,,Nu te holba aşa lacom la ei. Ţi-au ieşit ochii din orbite, nu-i aşa?! Ai putea să mă ucizi pentru aceşti bani! Ai vrea s-o faci? Ce zici?! Batem palma! O sută de mii de euro pentru suflet meu. Te prinzi în joc? Îţi trimit adresa prim mail şi vii la mine. Priveşte! Bancnotele sunt reale, nu-s false, Nu e cacialma! Ai un minut - gândire. Dacă te hotărăşti, trimite-mi un mail! Opresc imediat experimentul. Pun banii într-un cont şi, la noapte, când vii să faci, ce ai de făcut, îţi spun numărul de cont. Ce zici?! Te prinzi în joc?! Eşti prea bătrân pentru un gest de killer? Sau prea fricos? O sută de mii de euro! Gândeşte-te! Mulţi şi-ar ucide şi mama şi pentru o mie. O sută de mii de euro ! Aştept!’’
………………………………………………………………………………………
,,Am glumit! Nu vreau să mă aibă nimeni pe conştiinţă . Nici chiar un killer profesionist. M-am gândit şi la asta. Nu! Mai bine o fac singur. Şi banii?! … La dau foc. Priveşte, cum îmi aprind o etno cu o bancnotă! Aşa făceau bancherii, pe vremuri. Îngâmfaţi până la prostie, îşi aprindeau trabucurile cu hârtii de o sută de dolari. Eu le dau foc. Fac un bine societăţii. Distrug răul.’’
Îl vedeam cum apucă bancnota, cum îi dă foc cu bricheta. Apoi a început să aprindă una de la alta. Continua să le ardă până a terminat toate pachetele. În cameră, plutea fumul mişcat de curent spre fereastra deschisă…
,,Odată, continuă el, stăteam întins în pat , şi priveam în tavan, cum privesc acum la bancnotele ce ard. Priveam în gol. De o bună bucată de vreme numai acolo priveam. Veneam de la şcoală, aruncam geanta, mă aruncam în pat îmbrăcat şi rămâneam cu ochii pironiţi în tavan. Într-o zi m-a surprins mama. Îmi aducea mereu, la prânz, mâncare caldă. Nici măcar n-am catadicsit s-o onorez cu privirea. ,,Ce faci Sorine, mamă ? De ce stai aşa?’’ m-a întrebat îngrijorată de privirea mea pierdută în tavan. ,,Ce fac?!... Ei ce fac, sar eu, încercând să-mi schimb figura crispată, mimând un zâmbet, mai mult o grimasă… ,,Meditez mamă, meditez la o problemă de filozofie. Azi profu’ de filozofie ne-a povestit despre Socrate, cum l-au condamnat la moarte şi cum l-au pus să bea paharul cu cucută. Ce vor fi având, oare, oamenii cu moraliştii? Că pe toţi i-au asasinat. Pe Socrate l-au pus să bea cucută , pe Isus l-au crucificat, pe Gandhi l-au împuşcat , unii spun că şi Eminescu a fost asasinat. Lumea asta e o cloacă de bestii, mamă, animale bolnave - mâncare, băutură, sex. Exact ca în vechea Romă, panem et circens.’’ ,,Sorine, nu-mi spune mie de astea!…’’ ,,De asta a decăzut Roma. Noua morală a iubirii, propovăduită de Isus, avea să-i fie fatală trufaşei Rome.’’ ,,Lasă-mă, pe mine, cu astea! Hai, mai bine la masă, mamă!’’ ,,Nu mi-e foame! Am să mănânc mai târziu… , acum e important să meditez. Mâncarea mă face obez, ca pe tata.’’ ,,Dar, uite, copile ce slab eşti! Numai piele şi os…’’ ,,Lasă-mă , te rog, lasă-mă! Nu mai sunt copil şi nu mă mai bate la cap cu mâncarea că ştii când am chef să mănânc, mănânc. Acum, lasă-mă să meditez la problema mea de filozofie! Te rog , mamă, lasă-mă!... Mâine mă ascultă proful de filozofie…’’ ,,Bine , te las, dacă asta vrei!’’ M-am aşezat din nou în pat, mi-am pironit din nou privirile în tavan şi n-am vrut să mai ştiu de ea. ,,Sorine , mă copile, tu mă îngrijorezi!’’ Mama rămăsese în pragul uşii. Mă privea îngândurată. ,,Mamă, te rog pleacă, te rog!…, Pentru meditaţie, am nevoie de singurătate, nu mă pot concentra! Du-te mamă! Lasă-mă!’’ ,,Să ştii că-l trimit pe taică-tău!’’ mă ameninţă ea. ,,Am să-i spun să nu te mai lase, singur, la vilă! Nu-mi place, defel! Credeam că te găsesc şi eu cu o fată… Şi tu?! Stai singur şi cloceşti gânduri negre… Aş fi vrut să-i spun: ,,Ca tine mamă cu bărbaţi…’’ Am tăcut. Din laşitate, din jenă. ,,Cum să-i spun mamei? Cum s-o acuz, fără s-o…, Doamne fereşte! Ca Oreste, băiatul acela pe care l-au înnebunit Eriniile. Mi-e lehamite… Şi la urma urmei, ce rost ar fi avut? Că doar nu l-a ucis pe tata, cum a făcut Clitemnestra. Dar , în fiecare femeie adulterină, există o potenţială Clitemnestra. Sau o Dalila, spune Eminescu. Puteam eu să îndrept lumea?! Nu i-am mai răspuns Întrasem în muţenia mea obişnuită, din ultima vreme. Nu vedeam nimic, nimic…, acolo, doar neantul… Uneori mă apuca amocul. Mă apuca, aşa o furie,că-mi venea să sparg totul. Simţeam, cum o gheară îmi strânge laringele, simţeam că nu mai pot respira, că mă sufoc… Nu mai suportam să stau în vilă. Parcă era bântuită de entităţi malefice. Şi-atunci, o luam pe coclauri. Odată, am ajuns, pe la nişte stâni, în Rarău. Altădată, am ajuns la un schit uitat de lume, undeva pe Kogaionon - muntele sacru al dacilor.
Viaţa asta e absurdă. E o prostie să mai rămân …, să trăiesc, ca să ce?! Să mă însor, să mă înşele iubita mea , ca mama pe tata… Sau să fac schimb de dame ca swingers. Viaţa este o iluzie. Cu vălul ei, Maya ne îmbrobodeşte. Nu mai vedem adevărul. Nu-l mai distingem de minciună. Cine i-a pus pe ai mei să mă aducă pe lume? Ziceau că din iubire. Aiurea! Ce-i iubirea? E doar sex, capcana speciei, aşa spunea Schopenhauer. ,,Vai, te iubesc!’’ ,,Şi eu te iubesc!’’ Şi în acele momente chiar crezi, devii nebun de fericire… Şi începi dragostea, noua modă: oral, anal, fisting şi toate alea pe care le vrea femeia modernă. Dragoste murdară! Şi tu crezi că asta e iubire. Şi ea se dovedeşte a fi the ginger sau o Dalila, iar tu, îndrăgostit până peste urechi, crezi, te minunezi şi te împăunezi că eşti unicul. Abia acum în era dezordinii amoroase, omul a descoperit adevărata sexualitate. Ştii ce va să însemne sexul pur? Sexul fără nici o implicare erotică? Ce-i iubirea? Un instinct atât de van, răspundea Poetul, ce le vine şi la păsări câte două ori pe an. Asta-i iubirea! Un act pur biologic. Doar, n-o să mă facă ai mei, să cred că m-am născut din ceva sacru… Un bou şi-o belea au aruncat informaţia lor. Dintr-un spermatozoid şi un ovul am ieşit eu, nou nouţ, un androgin cu jumătate din cromozomii tatei şi jumătate din cromozomii mamei. Bine că erau treji când m-au conceput. Câţi alţii, alcoolici sau drogaţi, nu concep oligofreni! Tata la Parlament …, Deh! Se crede mare politician. Ţine de politica asta împuţită, mai ceva ca de mama. Zice că munceşte, să-mi fie mie bine. Mama… deh, ca femeia neiubită. Sau, care nu-şi mai iubeşte bărbatul. Mama, vorba proverbului, ce ştie satul, nu ştie bărbatul. Ah, mama mea! Când am văzut-o goală în braţele acelui bărbat! Două zile am umblat ca un nebun. Am băut, am fumat etno, eram gata s-o mierlesc. Un amic, Bebe Nebunu, mi-a adus Pokemoni.
,,Lasă dracu’ etno, ia de ici euforice să te simţi bine. Să vezi viaţa în roz, frate-meu. Ai să simţi cum îţi trece beleaua…’’ Pe dracu! Beleaua nu mi-a trecut. După starea euforică, durerea a revenit şi mai acută. Simţeam nevoia de mai multe pastile. Dar, Bebe nu mai avea. Nu i-am spus nimic de mama. Doamne fereşte! I-am zis despre o decepţie în dragoste. ,,Mişto, zicea el, eşti emo… Io nu pot să fiu! Io i-o trag azi uneia, mâine alteia, cum îmi pică. Facem sex în grup, poştă – double teamed teens. Ai văzut filmul Caligula?’’
,,Da, îmi aminteam, cum îl prinsesem pe taică-meu uitându-se la filmul ăla naşpa … se masturba! Am rămas blocat. El nici nu m-a văzut, aşa era de concentrat. Intrasem în sufragerie să caut o carte de filozofie, Camus, mi se pare, cu omul lui absurd…sau Mitul lui Sisif. Am crezut că doarme, dar el şi-o freca de zor. Am închis uşa repede, îngreţoşat. Multă vreme, am rămas, cu capul în mâini. Nu mi-a mai ars de omul absurd al lui Camus. Mi se părea că tatăl meu e omul absurd. N-am mai reuşit să învăţ în ziua aceea. Nu-mi mai ardea de nimic. Am plecat de-acasă, dar cum n-am niciun prieten, nici prietenă. Filosofii, mai ales cei tineri, nu au prieteni, nu au discipoli, iar un maestru de care să mă ataşez, cum făceau tinerii greci, n-am găsit.
,,Eşti prea tânăr pentru filozofie mi-a zis proful de filozofie. Grecii îi acceptau numai pe cei trecuţi de treizeci de ani… Şi Socrate, abia după treizeci de ani, Isus la fel, iar tu la optsprezece ani vrei să fii filozof? Trăieşte-ţi mai întâi viaţa, copile! Carpe diem!’’ Dar, profu’ nu mi-a spus ce înseamnă să-mi trăiesc viaţa. N-am pe nimeni apropiat. N-am prieteni, n-am un erastes, căruia să mă confesez. Profu’ mi-a respins oferta mea. În Bebe Nebunu nu am încredere. Nu colaborez decât pentru droguri. Tata nu-mi este cel mai bun model. Cu mama nu comunic. Nici cu colegii de vârsta mea nu pot comunica. Cu fetele şi mai puţin. Care fată se apropie de un filosof? Cicero a fost nevoit să aleagă între filozofie şi cea de-a doua nevastă, frumoasa Pubilia. Şi a ales, filosofia. Spunea Cicero că e greu să te ocupi de filozofie şi de femeie în acelaşi timp. S-a despărţit de frumoasa Pubilia, ca să se dedice filosofiei.. Se vede că femeia este o adevărată filozofie, dacă Cicero a fost nevoit să aleagă, între filozofie şi nevastă. Dar Cicero avea 63 de ani Eu m-am apucat acum de filozofie. Cum să-mi dedic viaţa unei femei? Şi Eminescu a iubit filosofia,încă de tânăr. Era gata să renunţe la filozofie pentru Veronica. Era deja format ca filosof, creaţia sa ajunsese la apogeu, avea 32 de ani şi tânjea după o familie. Dar Maiorescu l-a împiedicat. Mare eroare! De altfel, toată relaţia lui Zeus cu Eminescu a fost un lung şir de erori. A fost o relaţie nefericită, nesinceră din partea criticului. De aceea, dorind să-i facă bine, i-a făcut mai mult rău. N-am întâlnit încă o fată, căreia să-i placă filosofia. Cu atât mai puţin, filosofii. S-au mai văzut şi excepţii . De pildă, Simon Magul. Gnosticul a scos-o pe Elena dintr-un lupanar din Tyr. Era proprietatea lui, o răscumpărase de la bordel, a salvat-o; într-un fel, îi era îndatorată şi devotată. A prezentat-o lumii, drept Ennoia - prima gândire al lui Dumnezeu. Cu ea, gnoza simoniană a instituit cultul gândirii divine, ca principiu feminin. Se spune despre ea că ar fi fost reîncarnarea Elenei din Troia. Numele mamei mele este Elena. Oare mama mea nu este reîncarnarea Elenei din Troia?!... Prima gândire, ca principiu feminin, rămâne un paradox pentru soarta unei comunităţi. Ca de pildă, pentru naţiunea română. Cred că ştii mai bine decât mine, anume că, Ceauşescu a făcut din soţia sa, Elena, prima gândire a statului român. Ba, chiar şi a lumii, conferindu-i titlu de savant de renume mondial. Iată cum, o prostituată, ca Elena, poate ajunge prima gândire a lumii, ba chiar prima gândire divină. Dar, prima gândire divină poate fi, o malefică. Probabil, mie îmi lipseşte aura erotică, de aia nu atrag femininul. Sau dracu ştie ce îmi lipseşte! Ceva îmi lipseşte de mă ocolesc fetele. Testosteronul! Sau poate, lor le plac zănatici ca Bebe Nebunu. Sunt la modă rockerii. Emană mai mult testosteron. Şi pe fete, asta le atrage. Eu am ales filosofia, m-am izolat de lume. Fetele mă cred un ciudat. Un ciudat e insul cu nasul în carte, care meditează, care cugetă şi visează. Da, pentru spiritul comun, dar mai ales pentru mediocritatea feminină sunt un ciudat. Sunt un ciudat şi pentru ai mei. În ziua aceea am luat-o iarăşi razna. Am umblat aiurea pe străzi, am intrat prin cluburi, am băut, dar n-am reuşit să mă îmbăt. Ai mei m-au căutat disperaţi, după ce s-au certat la cuţite toată noaptea, învinuindu-se, ca de obicei, unul pe celălalt. Au sunat la poliţie, dar până la urmă am revenit singur acasă… Pe vremea aceea, Caligula era în alb negru. Circula pe sub mână. Dracu ştie, cum trecuse de vama comunistă, de securişti… Era un film subversiv . Îl prezenta pe dictator în toată nebunia lui. Caligula se credea zeu. La fel se credea şi Ceauşescu. De aceea şi grandioasele manifestări de adulaţie pe stadioane. Cei mai mulţi nu vedeau asemănarea cu dictatorul comunist. Vizionau filmul mai mult pentru scenele pornografice… Fireşte, unii mai pătrunzători vedeau dincolo de orgiile sexuale. Tata e un oportunist. El a fost mereu pe val. Mereu cu cei de la putere. Înainte cu comuniştii, revoluţia a făcut-o în faţa televizorului, dar a făcut rost de certificat de revoluţionar. Acum trece dintr-un partid în altul, după sinecură, îi linge pe toţi în partea dorsală pentru o sinecură… Cred că, încă de pe atunci, începuse să se împuţească regimul. Era prea mare presiunea. Şi nici securiştii nu mai erau ca aceia de la începutul regimului comunist; începuseră să se mânjească. Deh, banul ochiul dracului. Şi ei erau sătui de-atâta rahat, de ideologia care tot promitea un viitor de aur şi care nu avea să mai vină … Cea mai umană societate, pe care o propovăduia ideologia comunistă, se dovedea a fi cea mai inumană. Când m-au întrebat de ce-am plecat, aşa de-a surda, de ce nu le-am spus, că ei mi-s părinţii mei, că ei îmi sunt cei mai apropiaţi … bla! bla! bla!..., nu cei de pe stradă… am tăcut. Ce era să le spun? Adevărul?! ’’ ,,Ah, spunea, cu vervă, Bebe , ăl bătrân are un hârb de video, l-am pus pe Caligula, după ce luasem nişte albitură şi Ecstasy. Ne-ar fi prins bine un 420, da n-am găsit. Marfa naturală e mai cool. ,,Ca alimos!’’ îi spun eu. ,,Ce e aia?’’ m-a întrebat Bebe. E o plantă, pe care o foloseau vechii grecii, le tăia foamea şi îi transporta la ceruri, unde se întâlneau cu zeii. Epimenide a folosit-o şi a trăit peste o sută cinzeci de ani.’’ ,,Wow! Marfă, frate… Să faci hâţa-hâţa un veac şi jumătate, e ceva. Poţi s-o procuri?’’ Am ridicat din umeri. Cu toată durerea mea, n-am putut să mă abţin şi am râs de ignoranţa bezmeticului. El a dus un deget la cap, ca şi cum ar fi vrut să-şi lipească informaţia în minte, cum lipim notiţe să ne amintim de ceva şi a continuat. ,,Ne-a prins babacu, taman când îi dădeam exviagra scoţiană unei blonde … , cum îi spune… cu limba…’’ ,,Cunilingus…’’ ,,A da! Ce denumire haioasă! Cunilingus , am să ţin minte… Unu îi dădea la balcon, albuşul. Eu tocma’ luasem foc şi voiam să trec la doua oară la gâfâială. Motanii ăilalţi şi-o frecau la rece. Erau la gioco del mano, cum spun broscarii, aşteptând să le vină rândul! Pe limba noastră, tocma’ îi lingeam bombonica , când m-am trezit cu trei palme, jap!jap! jap!… Mi-au ars bateriile …’’
N-am mai schiţat nici un zâmbet. Revenisem la durerea mea. Plângea sufletul în mine. Altădată aş fi râs în hohote, imaginându-mi scena povestită de Bebe Nebunu’ ,
,,… o aguridă cu forme de alivancă, cu double s, dolofane mamă, mamă, şi o târtiţă, da ce spun eu târtiţă, o adevărată piersică zemoasă… şi ce creastă de cocoş avea…, îmi curg balele şi-amu, marfă, frate-meu, şi două mâţe zglobii şi jucăuşe, era aşa apetisantă amazoana. Clişeu farmazoana, ce mai! Io eram la prima love story. Abia mă golisem că-mi venise din nou apetitu’. Tocma’ mă pregăteam să-i sparg rozeta, să-i sondez abisu’, da ăl bătrân mi-a stricat planul. Fufa a fugit, la baie, ţipând. Numa’ să ţipe e bune fufele astea! Ai văzut în filmele ’orror, ele bagă toată groaza, nu ştiu decât să ţipe şi să geamă. Atât! În rest, nimic, nexam gândire, nexam creaţii, o vorbă de duh, o poezea,acolo, filozofie, ceva, aşa ca tine …. Frate, da’ tu cu filozofia tre’ să ai mulţi greieri în cap…, ele nimic, zero tăiat în patru , sunt naşpa rău bambilicile. Numai la budigăi , muzică şi dans li-i capu’ …’’
,,… ce ai bă cu mine, m-am întors spre ăl bătrân, înfruntându-l , acu’ nu-mi dai voie nici să fut? Îi spun mamei ce orgii faci tu cu vecina, în lipsa ei. L-am lăsat mască. Ăl bătrân a pus botu’ la şantaj. S-a întors şi-a trântit uşa. Fufa a fugit de-acasă. N-am mai văzut-o. O fi plecat în ţări străine, în Italia mi se pare… Ne-a donat la toţi o acnee sifilitică. Mie pe limbă mi-a apărut mai întâi. Am băgat antibiotic, frate-meu… O juma de an, n-am mai pus în gură pic de albitură. Uitasem gustul la Rusalkă…. Toţi s-au tratat cu antibiotice, numa’ frumosul Paul, emo şi timid, abia de i-a atins armonica. Nici măcar nu i-a băgat regele în castel şi i s-a vărsat uleiul, ante portas. Nimic mai mult, nici măcar nu i-a despărţit cat-flaps-uile, că a luat spirochetu’. Ruşinos, ca o belciugată, era frumosul Paul! N-a vrut în ruptul capului să meargă la doctor. Babacilor nu le-a spus nimic, a făcut complicaţii, hepatita C şi a mierlit-o… Păcat, era aşa boghet, un adevărat adoult baby. Ca Alcibiade ăla de spuneai că umblau toţi grecii să-i culeagă ghinda, mai frumos ca agurida erea …, i-aş fi cules şi eu ghinda…, că-s AC-DC. Eu îţi vorbesc de frecangeală şi tu eşti în amăreală, te-ai bescuit rău , frate-meu… ’’ Avea aşa, o detaşare de toate, Bebe Nebunu, nu avea nimic emo băiatul acesta. Doar instincte primare. ,,Eu, bă frate, n-am întâlnit încă o alivancă, pentru care să-mi curgă balele ca la câine, tre’ să fii emo rău să simţi că mori dupe o bibilică sau vreo baldâră, toate e la fel, să mor io! Io mor de n-am aer, când… cad leşinat, ca un cotoi. După ce mă golesc îmi aprind o ţigară, dau un vânt, beau o bere să-mi revin, apoi mă golesc din nou. O zaharină era înnebunită să vadă ploaia de aur. Venea cu mine la closet să mă vadă când urinam. Nu puteam să trag pârţul de rigoare, că hop şi ea lângă mine. Lasă-mă Bebe să văd, zicea ea. Ce ai fato, ai sisi la balcon? Da’, ea nimic! Voia să vadă cum e adică la băieţi. Şi mă venera , zicea, cum îi venerau novicii pe cavalerii aceia cu cruce roşie …, cum le spune? ’’ ,,Cavalerii templieri! ’’ ,,Da, văd că le ai cu istoria, cu filosofia…, ai biblie, nu glumă, omule! Oafa, cred că avea complexe de inferioritate, erea curioasă sau cine ştie poate erea urofilă, poate îi plăcea să bea urina… Mă venera, cum îl venerau vrăjitoarele de sabat pe ăl cu coarne. Poate e vrăjitoare… Po’ să ştii ce puteri diavoleşti au zaharinele astea?!... Avea nişte hulube…, farmazoană rău, erea cât pe-aci să-mi pună pirostriile Puah! E scârboase rău, oafele! Io nici nu le mai săru’. Adică cum s-o săru’ pe una care a băgat botu’ la ecler. Io trec direct la acţiune, oral, anal. Vaginal, mai rar. Asta e viaţa fără cusur: o păsărică, un păsăroi şi o gaură-n cur…’’ ,,Da’, cum poţi să trăieşti aşa emo? Te pomeneşti că scrii şi poezei de dragoste, ca Eminescu! ... Dulcea mea doamnă şi Veronica, vai, Emul meu iubit. În astă vreme, Verona şi-o trăgea cu cel mai bun amic al lui, cu nenea Iancu şi cu alţii. Şi el, sireacu’ era-n limbă dupe ea. De aia a luat-o razna, poetu’. Bă, frate, vezi ai grijă …, eşti tripat rău!… Priveşte în soare, la lumină! Nu te mai cufunda, în umbra ta, că e de rău, frate. Ia zi, eşti în turnesol cu ea?...’’
Am ridicat din umeri. Ce să-i spun? Să încropesc o poveste, nu mă pricepeam să mint. Parcă eram făcut din alt aluat, nu ca tata. Da poate chiar nu eram băiatul lui. Mai ştii!
,,Ai grijă …, viaţa e plăcută dacă apuci gaura aia dintre buci, perora Bebe. Tre’ să ai şi tu o bucurie! Ce Dumnezeu! Stai cu sămânţa în cojones? O să-ţi pice cucul cloşcă. Sau te dedai la orgii cu domnişoara Manuela? Nu-i bine, nu e bine deloc! Tre’ să te eliberezi, să poţi gândi din nou la ideile tale, cum spunea scritoru’ ăla, de-a scris, Cel mai iubit dintre pământeni. Puloş parcă sau cum îi zice?!..
,,Marin Preda!’’ ,,Da, da, Marin Preda! Am bunghit ceva la şcoală despre el. Era superdotat, ăla, prietenul lui, Puloş. Îi crescuse mandravela până la genunchi, se împiedica în ea… Tre să aflu cum se lungeşte burlanu’! Că amu e la modă. Aşa vor cheratiţele, bucurie mare de gigolo… Cu burlanu iese banu’ … ’’
,,Nu-l mai ascultam. Bătea câmpii obsedatul ăsta. Gândurile mi se întorceau la ai mei. De-ar şti tata! Dar, mai bine să nu ştie ce face mama prin paturile altora. Şi eu? Eu ce-am să fac cu viaţa mea? Ce-am să fac? Să mă însor, să fac un plod, apoi să-mi pun filme porno şi să mă masturbez?! Ca tata! Viaţa asta nu are nici un sens, mi-am zis. Mai apoi, mi-am revenit. M-am gândit că astea nu-s păcate capitale, că deh, asta e viaţa. Taică-meu, ditamai senatorul, în faţa căruia tremură o turmă de femei, se masturbează acasă… Şi maică-mea! Dar, cum poţi opri asta? Evola spune că sexul este cea mai mare forţă a naturii. Când te-apucă amocul, de-i spunem dragoste, o iei razna. E ca telegarul cel negru, al lui Platon. Nimeni nu-l mai poate stăpâni. Şi tata, cu filmele lui porno… A devenit dependent de ele. Cred că trăieşte sexul numai în imaginar. De aia, nu se mai culcă cu mama…, realul îl face impotent. Am vizionat şi eu Caligula… Mi s-a scârbit de specia umană. Faci o obsesie pentru o fată, dracu ştie cum se întâmplă, că toţi bărbaţii când se îndrăgostesc, fac o obsesie pentru o femeie. Cei care se îndrăgostesc sunt mai rari. Pe majoritatea îi împinge nebunia erotică. Li se urcă hormonii din testicule la cap. Nu mai gândesc cu cel de sus, ci cu cel dintre picioare. Îşi pierd capul, pentr-un petic de negreaţă…
Dar, cei care se îndrăgostesc cu adevărat?! Se transformă ei înşişi în domnişoare. Devin timizi şi fără iniţiativă. Pasivi, ca nişte fetiţe. Trebuie să tragă fata de ei . Adesea, sunt ocoliţi de fete. Simt la ei mai mult estrogen decât testosteron. Îi consideră nişte fătălăi. La fete e invers: îndrăgostite se metamorfozează în masculi. Sunt gata să sară pe băieţi. Se spune, că atunci glandele lor produc mai mulţi hormoni masculini şi de aceea, în acele momente, sunt aşa de uşor de sedus. Sunt cele mai sigure victime ale escrocilor sentimentali. Pe asta mizează când le seduc. Dracu ştie, că eu nu m-am îndrăgostit până acum. Sunt, cum s-ar spune, cu aţa neruptă…
Într-o zi, eram singur acasă. Soră-mea la o prietenă. Mama la treburile ei, tata la Parlament. Căutam o carte în biblioteca tatei. Tata nu citea, ci doar se împăuna cu cărţile. Îşi făcuse biblioteca pentru impresie şi decor. În spatele cărţilor am dat peste cheile de la seif . Ce idee pe tata să ascundă cheile după cărţi! M-am gândit, imediat , la pistolul lui. Simţeam furnicături în palmă. Tata îmi arătase pistolul, se lăudase cu el. Îşi dădea importanţă. O armă te face important şi puternic. Îl luase, după revoluţie, de la poliţie. Zicea el: ca politician, nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla. Îmi arătase cum se încarcă, cum se descarcă, mă pusese chiar să ochesc cu el. Apoi, o speriase pe mama, zicând că o împuşcă. Scosese, între timp, încărcătoarele. Mama ţipa! Tata alerga după ea. Era un joc, mai mult erotic. Dar, la atât s-a redus jocul lor. Seara, tot separat s-au culcat. Am luat cheile, în mână, cu o plăcere maladivă, cu gândul imediat la pistol tatei. Am decis să-l iau cu mine la vilă, unde locuiesc singur. Dacă vine noaptea vreun hoţ? Aveam câini şi alarme instalate, dar o armă bună trece primejdia rea. Era o justificare, în cazul în care, tata ar fi descoperit dispariţia pistolului. M-am dus glonţ la seif , dar mai trebuia şi codul. Cum să aflu codul?
Caut în laptop-ul lui personal. Cum era de aşteptat, îl parolase. Tastez în ordine toate numele din casă, al mamei, Elena, al soră-mii, Augusta. Se născuse la 23 august şi era de bonton să-i pună acest nume. Până la urmă am aflat parola. Era numele meu Sorin, dar anagramat, Noris. Am căutat prin documente, erau tabele, ordine, legi, HG-uri . Nimic, nici un indiciu , nici un document cu coduri secrete. Am încercat mai multe variante, dar , în cele din urmă mi-a picat fisa. Era 1975, anul când terminase facultatea. Sau, anul când fusese primit în PCR. Era acelaşi cod de la alarma de la vilă.
Am fugit repede la seif, am format cifrul, am răsucit cheia şi am zis: sesam deschide-te! Minune. Am tras de mâner şi uşa seifului s-a deschis. Sus, un dosar, iar jos, într-o cutie metalică se afla pistolul şi încărcătoarele. Sub cutie, într-o pungă ponosită, am găsit o sută de mii de euro. Wow! Am luat dosarul, l-am deschis. Primul lucru, care a alunecat din dosarul plic a fost carnetul de partid al tatei, membru PCR din 1975. Fusese primit imediat după absolvirea facultăţii. În dosar erau încopciate Note informative. Am citit, încet, una câte una. Pe măsură ce citeam, mă treceau transpiraţiile. De asta şi-a luat tata pistol... De frica de a fi deconspirat. De teamă, că unul din cei trimişi după gratii, se va răzbuna… Numele de informator al tatei, n-o să-ţi vină să crezi, era Noris. Pe câţi îi dăduse taică-meu în gât?! Cine era acest om?! Nu-mi mai era tată. Nu puteam accepta să-mi fie tată, un Iuda, care-l vânduse, pe Isus, pentru treizeci de arginţi. Era prea de tot! Tatăl meu – atât de abject?!... Abject e individul neputincios, un handicapat social, care vrea să parvină, să fie mai mult decât este cu adevărat şi decât îi poate acorda natura lui. Când îi văd pe politicieni la televizor, vorbind, de parcă ar fi cine ştie ce somităţi, îi asemăn cu tata, toţi pozează în oameni de bine, ca să mascheze abjectul din viaţa lor. Nu întâmplător, Platon a spus că homosexuali sunt singurii care intră în politică. Au, cred, acelaşi caracter pidosnic, ca al homosexualilor. În orice caz, comportamentul tatălui este împotriva naturii şi ce-i împotriva naturii se întoarce împotrivă-i. În viaţă, totul plăteşte. Eu am fost cel ales să plătesc pentru tata. Trecusem peste celelalte, care păreau omeneşti, dar aceasta!…’’
Sorin a tăcut o vreme.
……………………………………………………………………………
Apoi , l-am văzut mişcându-se precipitat. A aşezat pistolul în dreapta, lângă pistol, cuţitul, a pus, în faţa lui, paharul de whisky şi cel cu otravă. A privit spre candelabru unde atârna un cablul, făcut laţ, apoi, spre fereastră. S-a aşezat tacticos în faţa camerei web şi a continuat.
,,De la etajul vilei, unde-i dormitorul meu, până jos, sunt 20 de metri. Am să zbor 20 de metri. Ca băiatul acela îndrăgostit de profesoară, care a fost aruncat sau s-a aruncat zănaticul. O ieşire emo din viaţă… Sau ca Sobaru, care nu s-a vrut erou, dar vrut să trezească lumea românească, care doarme, doarme, doarme… Eu am vrut să vă trezesc, le zicea Socrate concetăţenilor săi, dar voi o să continuaţi să dormiţi…
Stau şi meditez în faţa acestor ultime bunuri materiale, pe care le vezi. Sunt în dilemă, într-o mare dilemă. Ce să aleg?! Un pahar de whisky, un Jack Daniels sau cel cu otravă. Am să închid ochii şi pe care îl voi nimeri. Am timp suficient. Am tot timpul din lume, am chiar timpul din Univers. Intru de-acum în circuitul lui. Ai mei mă cred la şcoală, dar eu m-am învoit de la dirigintă, pe motive de sănătate. Sau să aleg spânzurătoarea. Că tot ne-a gratulat, omul recent, cu eticheta de patibulari? Să optez pentru pistol? Baah! Este o moarte prea rapidă. Şi prea uşoară. Să beau paharul cu otravă ca Socrate? Sau să-mi fac seppuku? Ori cablul, ca o ultimă iubire … Da, asta e pentru mine! Stai! Nu încă! Nu am scris poemul. Sunt surescitat! Acum, e momentul creaţiei. Angoasele morţii mă strâng de gât. Doamna cu coasa e foarte aproape. A pătruns în mine. Spiritul ei mă îndeamnă, cu o forţă pustiitoare, să scriu ultimul poem. Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată! Eminescu a învăţat ars moriendi! Asta a făcut din el un mare înţelept. Ars moriendi este marea înţelepciunea vieţii.
Da, am găăăăsit! urlă Sorin atât de tare, încât difuzoarele erau gata să-mi spargă timpanele. Am găsit! Gata! Acum pot să plec liniştit la Zamolxe, să-l întâlnesc pe zeul străbun. E cel mai bun titlu: De ce nu…, de ce nu acum?!!! Scrise repede, pe laptop, titlu mare cu Times New Roman , 24, italic .
Rămăsesem paralizat. Va scrie poemul sau se va sinucide?!...
În acel moment, soneria de la intrare m-a izbit şi pe mine ca o piatră-n cap. Prin fereastră deschisă, sunetul strident al maşinilor poliţiei şi pompierilor pătrundeau în difuzor. L-am văzut pe Sorin X … cum apucă precipitat pistolul, îndreptându-l spre gură. Din cauza surescitării, abia apucase să-l ridice de pe masă, când se auzi bubuitura. Glontele se izbi, mai întâi de perete, apoi ricoşă în oglindă. Suprafaţa oglinzii se sparse în aşchii multiple, ca fulgerele într-o zi furtunoasă de vară. Rămase, o clipă, uluit. Apoi strigă, disperat: ,,Ce-ai făcut? Ai stricat jocul Ai să regreţi amarnic, bătrâne!’’ Sări în picioare, parcă percutat de resort. Mişcarea lui panicată împinse masa. Paharul cu alcool şi otravă se vărsară laptop. Alergă la fereastră, dar probabil pompierii instalaseră deja scara. L-am văzut întorcându-se în fugă şi sărind pe scaun. A întins mâinile spre cablul legat de candelabru. În acel moment imaginea a dispărut…