De ce nu …, de ce nu acum?! … (ultima parte)

,,E doar un joc, îl aud continuând . Nu-ţi place jocul de-a moartea? Da, ştiu, nu-ţi place! Voi bătrânii sunteţi conservatori înrăiţi. Iubiţi mai mult viaţa, decât noi tinerii. Cu cât vă apropiaţi mai mult de moarte, cu atât că cramponaţi mai mult de viaţă . Acceptaţi orice compromis, numai să mai trăiţi o zi, un ceas, o ultimă secundă, o ultimă clipă. Credeţi că moartea e cel mai mare rău?! Nu , nu moartea e cel mai mare rău. Socrate a spus că cel mai mare rău este pierderea raţiunii, că poţi să pierzi tată, mamă , frate, soră, fiu , fiică, patria , orice , dar dacă ai pierdut uzul raţiunii ai pierdut totul. Îţi poţi închipui un bătrân care suferă de Alzheimer şi dă în mintea copiilor sau unul care suferă un a. v.c. şi e redus la mintea unui copil de trei ani, se scapă pe el… şi câte alte şotii poate face. Oare nu crezi că e mai bună moartea? E moartea cel mai mare rău? Dacă nu aţi fi voi atât de compromişi, nici noi nu v-am urma exemplul. Dar aşa, nu putem ieşi din mocirlă, din cercul vicios. Istoria se repetă. Nu-ţi place jocul de-a moartea?! Dar, jocul cel mai stupid, de-a războiul? Ce zici de cei cincizeci de milioane de oameni ucişi, în al doilea mondial, cei mai mulţi nevinovaţi?! Dar în primul mondial, câţi şi-au dat duhul? Ce zici de cel mai stupid joc, războiul, iniţiat de voi bătrânii, înţelepţii lumii!... Am să încerc jocul cu cuţitul. Să-mi tai jugulara! Durează câteva secunde… E o idee mai bună cuţitul. O armă care a inspirat din cele mai vechi timpuri. Dacă nu mă înşel chiar pe Cain l-a inspirat, când şi-a ucis fratele. Da, e un obiect bun pentru un ultim poem. Este un obiect, care mai inspiră încă, deşi a pierdut mult din aura romantică. Odată, a fost o armă pentru high class. Aristocratică, aş spune! Cum să-i zic poemului? Cuţitul de argint? Pumnalul a făcut minuni în cultura japoneză. Pentru samurai, nu era doar inspiraţie ci o adevărată meditaţie divină. Seppuku era un ritual, o onorabilă moarte, impusă de codul bushido. Puşi în situaţia de a alege între viaţă şi moarte, codul le recomanda să aleagă onorabila moarte. Ritualul morţii îl pune pe samurai în armonie cu karma, lăsa o urmă pentru mai multe generaţii…Japonezii au această vocaţie de a face, din orice, o artă. Chiar şi a muri, la ei, este o artă.


Nu, nu găsesc încă şocul care să mă inspire. Am să pun cuţitul, aici, lângă pistol. Poate, între timp, îmi vine inspiraţia. Am să încerc otrava. E mai sugestivă. A inspirat-o pe Caterina de Medicis. Şi pe câte alte femei!... Nu! Otrava e o armă mult prea feminină. Dar, având în vedere că Socrate a fost nevoit să bea paharul cu cucută…. Ce rău îmi pare că nu am găsit cucută! Aş fi vrut să mor fericit ca Socrate. Da, căci Socrate, cel mai înţelept dintre pământeni spunea… Doar un pic de răbdare, să-mi aduc paharul de otravă, uite , în paharul de cristal de lux al mamei. Ce obsesie a făcut mama pentru lux! Da, unul din colecţia ei’’, rânji Sorin. Ce ochi o să facă mama! Dar, mai bine să mă gândesc la un titlu de poem, să-i zic, da… am găsit, cred că e cel mai bun găsit până acum - Paharul lui Socrate. Ce spunea Socrate? A, da! Când şi-a încheiat discursul la proces, a spus: Dar a sosit timpul ca să plecăm; eu ca să mor voi - să trăiţi. Care dintre noi se îndreaptă spre un bine mai mare, nimeni nu ştie, nimeni altcineva decât Zeul. Citatul acesta mi-a intrat adânc în memorie; se află implantat , acolo, undeva în creier, în memoria de lungă durată. Nu-l pot uita. Sau Isus, pe Ghetsimani. Emoţionant moment. Ca acesta al meu. Ştia că va muri. Da, ca mine acum! A zis: Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de mine paharul acesta. Dar nu a fost cu putinţă! Cum nu e nici pentru mine. Tatăl meu nu mai poate depărta paharul acesta. Ar fi putut, dar acum e prea târziu. Am să-i pun titlul: Paharul lui Isus. Sau de ce nu, Paharul lui Sorin X?!... Am nevoie de mai multă excitaţie pentru inspiraţie. O ţigară etno! Am învăţat să fac ţigările artistic. Ca bunicul. El avea tutun, foiţă, piatră şi amânar. Bătrânul nu voia în ruptul capului ţigări fabricate. Zicea că put rău. Avea dexteritate bătrânul: făcea ţigările mai ceva ca cele din fabrică. Scotea nişte rotocoale albastre ce se ridicau şi pluteau un timp, ca nişte farfurii zburătoare. Îmi venea, să zbor ca rotocoalele acelea de fum. Nu! Mai bine renunţ la etno, mă moleşeşte… N-am să mai scriu ultimul poem. Nu am inspiraţie şi bună pace. Fereastra? E o minune, fereastra! S-o deschid larg şi să zbor…, Câtă libertate îţi zborul. Voiajezi, în acele clipe, prin tot Universul. Ce senzaţie de eliberare, la impact. Pe câţi a inspirat fereastra! Am citit undeva că şi pe un secretar de stat american. Zicea că e urmărit de nu mai ştiu ce serviciu secret. Prietenii de la CIA au crezut că e paranoic. L-au închis la balamuc, undeva la etaj. După ce a zburat pe fereastră s-a dovedit că, ce spunea el, era real , că l-a urmărit un serviciu secret. Dar, mortul de la groapă nu se mai întoarce. Să nu uit de bani! Politicienii totdeauna îmi amintesc de bani. Au o atracţie mortală la euro. O sută de mii de euro, pe care i-am găsit, dosiţi de tata în seif…’’
Se ridică anevoie aproape clătinând-se şi se întoarse cu 10 pachete mari de câte o sută de euro. Aşeză în faţa laptop-lui , bancnotele una peste alta, construind două turnuri.
,,Uită-te! Sunt ca cele două turnuri gemene. Mai întâi, am vrut să le trimit colegilor. La fiecare câteva mii de euro. Nu le-ar fi stricat, acum în vreme de criză. Mai apoi, m-am gândit să le dau la săraci, la o instituţie de copii abandonaţi. M-am răzgândit. Banii aceştia nu-s curaţi. Au ceva malefic în ei; posedă o energie negativă. În loc să le facă bine, le-aş fi făcut rău. Oricui le-aş fi donat , le dăruiam, odată cu banii aceştia, răul. Imaginează-ţi ce-am să fac cu banii! Am hotărât să-i ard. Odată cu ei voi distruge şi energiile negative. Priveşte! Uită-te cum arde răul!’’
………………………………………………………………………………………
,,Nu te holba aşa lacom la ei. Ţi-au ieşit ochii din orbite, nu-i aşa?! Ai putea să mă ucizi pentru aceşti bani! Ai vrea s-o faci? Ce zici?! Batem palma! O sută de mii de euro pentru suflet meu. Te prinzi în joc? Îţi trimit adresa prim mail şi vii la mine. Priveşte! Bancnotele sunt reale, nu-s false, Nu e cacialma! Ai un minut - gândire. Dacă te hotărăşti, trimite-mi un mail! Opresc imediat experimentul. Pun banii într-un cont şi, la noapte, când vii să faci, ce ai de făcut, îţi spun numărul de cont. Ce zici?! Te prinzi în joc?! Eşti prea bătrân pentru un gest de killer? Sau prea fricos? O sută de mii de euro! Gândeşte-te! Mulţi şi-ar ucide şi mama şi pentru o mie. O sută de mii de euro ! Aştept!’’
………………………………………………………………………………………
,,Am glumit! Nu vreau să mă aibă nimeni pe conştiinţă . Nici chiar un killer profesionist. M-am gândit şi la asta. Nu! Mai bine o fac singur. Şi banii?! … La dau foc. Priveşte, cum îmi aprind o etno cu o bancnotă! Aşa făceau bancherii, pe vremuri. Îngâmfaţi până la prostie, îşi aprindeau trabucurile cu hârtii de o sută de dolari. Eu le dau foc. Fac un bine societăţii. Distrug răul.’’
Îl vedeam cum apucă bancnota, cum îi dă foc cu bricheta. Apoi a început să aprindă una de la alta. Continua să le ardă până a terminat toate pachetele. În cameră, plutea fumul mişcat de curent spre fereastra deschisă…
,,Odată, continuă el, stăteam întins în pat , şi priveam în tavan, cum privesc acum la bancnotele ce ard. Priveam în gol. De o bună bucată de vreme numai acolo priveam. Veneam de la şcoală, aruncam geanta, mă aruncam în pat îmbrăcat şi rămâneam cu ochii pironiţi în tavan. Într-o zi m-a surprins mama. Îmi aducea mereu, la prânz, mâncare caldă. Nici măcar n-am catadicsit s-o onorez cu privirea. ,,Ce faci Sorine, mamă ? De ce stai aşa?’’ m-a întrebat îngrijorată de privirea mea pierdută în tavan. ,,Ce fac?!... Ei ce fac, sar eu, încercând să-mi schimb figura crispată, mimând un zâmbet, mai mult o grimasă… ,,Meditez mamă, meditez la o problemă de filozofie. Azi profu’ de filozofie ne-a povestit despre Socrate, cum l-au condamnat la moarte şi cum l-au pus să bea paharul cu cucută. Ce vor fi având, oare, oamenii cu moraliştii? Că pe toţi i-au asasinat. Pe Socrate l-au pus să bea cucută , pe Isus l-au crucificat, pe Gandhi l-au împuşcat , unii spun că şi Eminescu a fost asasinat. Lumea asta e o cloacă de bestii, mamă, animale bolnave - mâncare, băutură, sex. Exact ca în vechea Romă, panem et circens.’’ ,,Sorine, nu-mi spune mie de astea!…’’ ,,De asta a decăzut Roma. Noua morală a iubirii, propovăduită de Isus, avea să-i fie fatală trufaşei Rome.’’ ,,Lasă-mă, pe mine, cu astea! Hai, mai bine la masă, mamă!’’ ,,Nu mi-e foame! Am să mănânc mai târziu… , acum e important să meditez. Mâncarea mă face obez, ca pe tata.’’ ,,Dar, uite, copile ce slab eşti! Numai piele şi os…’’ ,,Lasă-mă , te rog, lasă-mă! Nu mai sunt copil şi nu mă mai bate la cap cu mâncarea că ştii când am chef să mănânc, mănânc. Acum, lasă-mă să meditez la problema mea de filozofie! Te rog , mamă, lasă-mă!... Mâine mă ascultă proful de filozofie…’’ ,,Bine , te las, dacă asta vrei!’’ M-am aşezat din nou în pat, mi-am pironit din nou privirile în tavan şi n-am vrut să mai ştiu de ea. ,,Sorine , mă copile, tu mă îngrijorezi!’’ Mama rămăsese în pragul uşii. Mă privea îngândurată. ,,Mamă, te rog pleacă, te rog!…, Pentru meditaţie, am nevoie de singurătate, nu mă pot concentra! Du-te mamă! Lasă-mă!’’ ,,Să ştii că-l trimit pe taică-tău!’’ mă ameninţă ea. ,,Am să-i spun să nu te mai lase, singur, la vilă! Nu-mi place, defel! Credeam că te găsesc şi eu cu o fată… Şi tu?! Stai singur şi cloceşti gânduri negre… Aş fi vrut să-i spun: ,,Ca tine mamă cu bărbaţi…’’ Am tăcut. Din laşitate, din jenă. ,,Cum să-i spun mamei? Cum s-o acuz, fără s-o…, Doamne fereşte! Ca Oreste, băiatul acela pe care l-au înnebunit Eriniile. Mi-e lehamite… Şi la urma urmei, ce rost ar fi avut? Că doar nu l-a ucis pe tata, cum a făcut Clitemnestra. Dar , în fiecare femeie adulterină, există o potenţială Clitemnestra. Sau o Dalila, spune Eminescu. Puteam eu să îndrept lumea?! Nu i-am mai răspuns Întrasem în muţenia mea obişnuită, din ultima vreme. Nu vedeam nimic, nimic…, acolo, doar neantul… Uneori mă apuca amocul. Mă apuca, aşa o furie,că-mi venea să sparg totul. Simţeam, cum o gheară îmi strânge laringele, simţeam că nu mai pot respira, că mă sufoc… Nu mai suportam să stau în vilă. Parcă era bântuită de entităţi malefice. Şi-atunci, o luam pe coclauri. Odată, am ajuns, pe la nişte stâni, în Rarău. Altădată, am ajuns la un schit uitat de lume, undeva pe Kogaionon - muntele sacru al dacilor.
Viaţa asta e absurdă. E o prostie să mai rămân …, să trăiesc, ca să ce?! Să mă însor, să mă înşele iubita mea , ca mama pe tata… Sau să fac schimb de dame ca swingers. Viaţa este o iluzie. Cu vălul ei, Maya ne îmbrobodeşte. Nu mai vedem adevărul. Nu-l mai distingem de minciună. Cine i-a pus pe ai mei să mă aducă pe lume? Ziceau că din iubire. Aiurea! Ce-i iubirea? E doar sex, capcana speciei, aşa spunea Schopenhauer. ,,Vai, te iubesc!’’ ,,Şi eu te iubesc!’’ Şi în acele momente chiar crezi, devii nebun de fericire… Şi începi dragostea, noua modă: oral, anal, fisting şi toate alea pe care le vrea femeia modernă. Dragoste murdară! Şi tu crezi că asta e iubire. Şi ea se dovedeşte a fi the ginger sau o Dalila, iar tu, îndrăgostit până peste urechi, crezi, te minunezi şi te împăunezi că eşti unicul. Abia acum în era dezordinii amoroase, omul a descoperit adevărata sexualitate. Ştii ce va să însemne sexul pur? Sexul fără nici o implicare erotică? Ce-i iubirea? Un instinct atât de van, răspundea Poetul, ce le vine şi la păsări câte două ori pe an. Asta-i iubirea! Un act pur biologic. Doar, n-o să mă facă ai mei, să cred că m-am născut din ceva sacru… Un bou şi-o belea au aruncat informaţia lor. Dintr-un spermatozoid şi un ovul am ieşit eu, nou nouţ, un androgin cu jumătate din cromozomii tatei şi jumătate din cromozomii mamei. Bine că erau treji când m-au conceput. Câţi alţii, alcoolici sau drogaţi, nu concep oligofreni! Tata la Parlament …, Deh! Se crede mare politician. Ţine de politica asta împuţită, mai ceva ca de mama. Zice că munceşte, să-mi fie mie bine. Mama… deh, ca femeia neiubită. Sau, care nu-şi mai iubeşte bărbatul. Mama, vorba proverbului, ce ştie satul, nu ştie bărbatul. Ah, mama mea! Când am văzut-o goală în braţele acelui bărbat! Două zile am umblat ca un nebun. Am băut, am fumat etno, eram gata s-o mierlesc. Un amic, Bebe Nebunu, mi-a adus Pokemoni.
,,Lasă dracu’ etno, ia de ici euforice să te simţi bine. Să vezi viaţa în roz, frate-meu. Ai să simţi cum îţi trece beleaua…’’ Pe dracu! Beleaua nu mi-a trecut. După starea euforică, durerea a revenit şi mai acută. Simţeam nevoia de mai multe pastile. Dar, Bebe nu mai avea. Nu i-am spus nimic de mama. Doamne fereşte! I-am zis despre o decepţie în dragoste. ,,Mişto, zicea el, eşti emo… Io nu pot să fiu! Io i-o trag azi uneia, mâine alteia, cum îmi pică. Facem sex în grup, poştă – double teamed teens. Ai văzut filmul Caligula?’’
,,Da, îmi aminteam, cum îl prinsesem pe taică-meu uitându-se la filmul ăla naşpa … se masturba! Am rămas blocat. El nici nu m-a văzut, aşa era de concentrat. Intrasem în sufragerie să caut o carte de filozofie, Camus, mi se pare, cu omul lui absurd…sau Mitul lui Sisif. Am crezut că doarme, dar el şi-o freca de zor. Am închis uşa repede, îngreţoşat. Multă vreme, am rămas, cu capul în mâini. Nu mi-a mai ars de omul absurd al lui Camus. Mi se părea că tatăl meu e omul absurd. N-am mai reuşit să învăţ în ziua aceea. Nu-mi mai ardea de nimic. Am plecat de-acasă, dar cum n-am niciun prieten, nici prietenă. Filosofii, mai ales cei tineri, nu au prieteni, nu au discipoli, iar un maestru de care să mă ataşez, cum făceau tinerii greci, n-am găsit.
,,Eşti prea tânăr pentru filozofie mi-a zis proful de filozofie. Grecii îi acceptau numai pe cei trecuţi de treizeci de ani… Şi Socrate, abia după treizeci de ani, Isus la fel, iar tu la optsprezece ani vrei să fii filozof? Trăieşte-ţi mai întâi viaţa, copile! Carpe diem!’’ Dar, profu’ nu mi-a spus ce înseamnă să-mi trăiesc viaţa. N-am pe nimeni apropiat. N-am prieteni, n-am un erastes, căruia să mă confesez. Profu’ mi-a respins oferta mea. În Bebe Nebunu nu am încredere. Nu colaborez decât pentru droguri. Tata nu-mi este cel mai bun model. Cu mama nu comunic. Nici cu colegii de vârsta mea nu pot comunica. Cu fetele şi mai puţin. Care fată se apropie de un filosof? Cicero a fost nevoit să aleagă între filozofie şi cea de-a doua nevastă, frumoasa Pubilia. Şi a ales, filosofia. Spunea Cicero că e greu să te ocupi de filozofie şi de femeie în acelaşi timp. S-a despărţit de frumoasa Pubilia, ca să se dedice filosofiei.. Se vede că femeia este o adevărată filozofie, dacă Cicero a fost nevoit să aleagă, între filozofie şi nevastă. Dar Cicero avea 63 de ani Eu m-am apucat acum de filozofie. Cum să-mi dedic viaţa unei femei? Şi Eminescu a iubit filosofia,încă de tânăr. Era gata să renunţe la filozofie pentru Veronica. Era deja format ca filosof, creaţia sa ajunsese la apogeu, avea 32 de ani şi tânjea după o familie. Dar Maiorescu l-a împiedicat. Mare eroare! De altfel, toată relaţia lui Zeus cu Eminescu a fost un lung şir de erori. A fost o relaţie nefericită, nesinceră din partea criticului. De aceea, dorind să-i facă bine, i-a făcut mai mult rău. N-am întâlnit încă o fată, căreia să-i placă filosofia. Cu atât mai puţin, filosofii. S-au mai văzut şi excepţii . De pildă, Simon Magul. Gnosticul a scos-o pe Elena dintr-un lupanar din Tyr. Era proprietatea lui, o răscumpărase de la bordel, a salvat-o; într-un fel, îi era îndatorată şi devotată. A prezentat-o lumii, drept Ennoia - prima gândire al lui Dumnezeu. Cu ea, gnoza simoniană a instituit cultul gândirii divine, ca principiu feminin. Se spune despre ea că ar fi fost reîncarnarea Elenei din Troia. Numele mamei mele este Elena. Oare mama mea nu este reîncarnarea Elenei din Troia?!... Prima gândire, ca principiu feminin, rămâne un paradox pentru soarta unei comunităţi. Ca de pildă, pentru naţiunea română. Cred că ştii mai bine decât mine, anume că, Ceauşescu a făcut din soţia sa, Elena, prima gândire a statului român. Ba, chiar şi a lumii, conferindu-i titlu de savant de renume mondial. Iată cum, o prostituată, ca Elena, poate ajunge prima gândire a lumii, ba chiar prima gândire divină. Dar, prima gândire divină poate fi, o malefică. Probabil, mie îmi lipseşte aura erotică, de aia nu atrag femininul. Sau dracu ştie ce îmi lipseşte! Ceva îmi lipseşte de mă ocolesc fetele. Testosteronul! Sau poate, lor le plac zănatici ca Bebe Nebunu. Sunt la modă rockerii. Emană mai mult testosteron. Şi pe fete, asta le atrage. Eu am ales filosofia, m-am izolat de lume. Fetele mă cred un ciudat. Un ciudat e insul cu nasul în carte, care meditează, care cugetă şi visează. Da, pentru spiritul comun, dar mai ales pentru mediocritatea feminină sunt un ciudat. Sunt un ciudat şi pentru ai mei. În ziua aceea am luat-o iarăşi razna. Am umblat aiurea pe străzi, am intrat prin cluburi, am băut, dar n-am reuşit să mă îmbăt. Ai mei m-au căutat disperaţi, după ce s-au certat la cuţite toată noaptea, învinuindu-se, ca de obicei, unul pe celălalt. Au sunat la poliţie, dar până la urmă am revenit singur acasă… Pe vremea aceea, Caligula era în alb negru. Circula pe sub mână. Dracu ştie, cum trecuse de vama comunistă, de securişti… Era un film subversiv . Îl prezenta pe dictator în toată nebunia lui. Caligula se credea zeu. La fel se credea şi Ceauşescu. De aceea şi grandioasele manifestări de adulaţie pe stadioane. Cei mai mulţi nu vedeau asemănarea cu dictatorul comunist. Vizionau filmul mai mult pentru scenele pornografice… Fireşte, unii mai pătrunzători vedeau dincolo de orgiile sexuale. Tata e un oportunist. El a fost mereu pe val. Mereu cu cei de la putere. Înainte cu comuniştii, revoluţia a făcut-o în faţa televizorului, dar a făcut rost de certificat de revoluţionar. Acum trece dintr-un partid în altul, după sinecură, îi linge pe toţi în partea dorsală pentru o sinecură… Cred că, încă de pe atunci, începuse să se împuţească regimul. Era prea mare presiunea. Şi nici securiştii nu mai erau ca aceia de la începutul regimului comunist; începuseră să se mânjească. Deh, banul ochiul dracului. Şi ei erau sătui de-atâta rahat, de ideologia care tot promitea un viitor de aur şi care nu avea să mai vină … Cea mai umană societate, pe care o propovăduia ideologia comunistă, se dovedea a fi cea mai inumană. Când m-au întrebat de ce-am plecat, aşa de-a surda, de ce nu le-am spus, că ei mi-s părinţii mei, că ei îmi sunt cei mai apropiaţi … bla! bla! bla!..., nu cei de pe stradă… am tăcut. Ce era să le spun? Adevărul?! ’’ ,,Ah, spunea, cu vervă, Bebe , ăl bătrân are un hârb de video, l-am pus pe Caligula, după ce luasem nişte albitură şi Ecstasy. Ne-ar fi prins bine un 420, da n-am găsit. Marfa naturală e mai cool. ,,Ca alimos!’’ îi spun eu. ,,Ce e aia?’’ m-a întrebat Bebe. E o plantă, pe care o foloseau vechii grecii, le tăia foamea şi îi transporta la ceruri, unde se întâlneau cu zeii. Epimenide a folosit-o şi a trăit peste o sută cinzeci de ani.’’ ,,Wow! Marfă, frate… Să faci hâţa-hâţa un veac şi jumătate, e ceva. Poţi s-o procuri?’’ Am ridicat din umeri. Cu toată durerea mea, n-am putut să mă abţin şi am râs de ignoranţa bezmeticului. El a dus un deget la cap, ca şi cum ar fi vrut să-şi lipească informaţia în minte, cum lipim notiţe să ne amintim de ceva şi a continuat. ,,Ne-a prins babacu, taman când îi dădeam exviagra scoţiană unei blonde … , cum îi spune… cu limba…’’ ,,Cunilingus…’’ ,,A da! Ce denumire haioasă! Cunilingus , am să ţin minte… Unu îi dădea la balcon, albuşul. Eu tocma’ luasem foc şi voiam să trec la doua oară la gâfâială. Motanii ăilalţi şi-o frecau la rece. Erau la gioco del mano, cum spun broscarii, aşteptând să le vină rândul! Pe limba noastră, tocma’ îi lingeam bombonica , când m-am trezit cu trei palme, jap!jap! jap!… Mi-au ars bateriile …’’
N-am mai schiţat nici un zâmbet. Revenisem la durerea mea. Plângea sufletul în mine. Altădată aş fi râs în hohote, imaginându-mi scena povestită de Bebe Nebunu’ ,
,,… o aguridă cu forme de alivancă, cu double s, dolofane mamă, mamă, şi o târtiţă, da ce spun eu târtiţă, o adevărată piersică zemoasă… şi ce creastă de cocoş avea…, îmi curg balele şi-amu, marfă, frate-meu, şi două mâţe zglobii şi jucăuşe, era aşa apetisantă amazoana. Clişeu farmazoana, ce mai! Io eram la prima love story. Abia mă golisem că-mi venise din nou apetitu’. Tocma’ mă pregăteam să-i sparg rozeta, să-i sondez abisu’, da ăl bătrân mi-a stricat planul. Fufa a fugit, la baie, ţipând. Numa’ să ţipe e bune fufele astea! Ai văzut în filmele ’orror, ele bagă toată groaza, nu ştiu decât să ţipe şi să geamă. Atât! În rest, nimic, nexam gândire, nexam creaţii, o vorbă de duh, o poezea,acolo, filozofie, ceva, aşa ca tine …. Frate, da’ tu cu filozofia tre’ să ai mulţi greieri în cap…, ele nimic, zero tăiat în patru , sunt naşpa rău bambilicile. Numai la budigăi , muzică şi dans li-i capu’ …’’
,,… ce ai bă cu mine, m-am întors spre ăl bătrân, înfruntându-l , acu’ nu-mi dai voie nici să fut? Îi spun mamei ce orgii faci tu cu vecina, în lipsa ei. L-am lăsat mască. Ăl bătrân a pus botu’ la şantaj. S-a întors şi-a trântit uşa. Fufa a fugit de-acasă. N-am mai văzut-o. O fi plecat în ţări străine, în Italia mi se pare… Ne-a donat la toţi o acnee sifilitică. Mie pe limbă mi-a apărut mai întâi. Am băgat antibiotic, frate-meu… O juma de an, n-am mai pus în gură pic de albitură. Uitasem gustul la Rusalkă…. Toţi s-au tratat cu antibiotice, numa’ frumosul Paul, emo şi timid, abia de i-a atins armonica. Nici măcar nu i-a băgat regele în castel şi i s-a vărsat uleiul, ante portas. Nimic mai mult, nici măcar nu i-a despărţit cat-flaps-uile, că a luat spirochetu’. Ruşinos, ca o belciugată, era frumosul Paul! N-a vrut în ruptul capului să meargă la doctor. Babacilor nu le-a spus nimic, a făcut complicaţii, hepatita C şi a mierlit-o… Păcat, era aşa boghet, un adevărat adoult baby. Ca Alcibiade ăla de spuneai că umblau toţi grecii să-i culeagă ghinda, mai frumos ca agurida erea …, i-aş fi cules şi eu ghinda…, că-s AC-DC. Eu îţi vorbesc de frecangeală şi tu eşti în amăreală, te-ai bescuit rău , frate-meu… ’’ Avea aşa, o detaşare de toate, Bebe Nebunu, nu avea nimic emo băiatul acesta. Doar instincte primare. ,,Eu, bă frate, n-am întâlnit încă o alivancă, pentru care să-mi curgă balele ca la câine, tre’ să fii emo rău să simţi că mori dupe o bibilică sau vreo baldâră, toate e la fel, să mor io! Io mor de n-am aer, când… cad leşinat, ca un cotoi. După ce mă golesc îmi aprind o ţigară, dau un vânt, beau o bere să-mi revin, apoi mă golesc din nou. O zaharină era înnebunită să vadă ploaia de aur. Venea cu mine la closet să mă vadă când urinam. Nu puteam să trag pârţul de rigoare, că hop şi ea lângă mine. Lasă-mă Bebe să văd, zicea ea. Ce ai fato, ai sisi la balcon? Da’, ea nimic! Voia să vadă cum e adică la băieţi. Şi mă venera , zicea, cum îi venerau novicii pe cavalerii aceia cu cruce roşie …, cum le spune? ’’ ,,Cavalerii templieri! ’’ ,,Da, văd că le ai cu istoria, cu filosofia…, ai biblie, nu glumă, omule! Oafa, cred că avea complexe de inferioritate, erea curioasă sau cine ştie poate erea urofilă, poate îi plăcea să bea urina… Mă venera, cum îl venerau vrăjitoarele de sabat pe ăl cu coarne. Poate e vrăjitoare… Po’ să ştii ce puteri diavoleşti au zaharinele astea?!... Avea nişte hulube…, farmazoană rău, erea cât pe-aci să-mi pună pirostriile Puah! E scârboase rău, oafele! Io nici nu le mai săru’. Adică cum s-o săru’ pe una care a băgat botu’ la ecler. Io trec direct la acţiune, oral, anal. Vaginal, mai rar. Asta e viaţa fără cusur: o păsărică, un păsăroi şi o gaură-n cur…’’ ,,Da’, cum poţi să trăieşti aşa emo? Te pomeneşti că scrii şi poezei de dragoste, ca Eminescu! ... Dulcea mea doamnă şi Veronica, vai, Emul meu iubit. În astă vreme, Verona şi-o trăgea cu cel mai bun amic al lui, cu nenea Iancu şi cu alţii. Şi el, sireacu’ era-n limbă dupe ea. De aia a luat-o razna, poetu’. Bă, frate, vezi ai grijă …, eşti tripat rău!… Priveşte în soare, la lumină! Nu te mai cufunda, în umbra ta, că e de rău, frate. Ia zi, eşti în turnesol cu ea?...’’
Am ridicat din umeri. Ce să-i spun? Să încropesc o poveste, nu mă pricepeam să mint. Parcă eram făcut din alt aluat, nu ca tata. Da poate chiar nu eram băiatul lui. Mai ştii!
,,Ai grijă …, viaţa e plăcută dacă apuci gaura aia dintre buci, perora Bebe. Tre’ să ai şi tu o bucurie! Ce Dumnezeu! Stai cu sămânţa în cojones? O să-ţi pice cucul cloşcă. Sau te dedai la orgii cu domnişoara Manuela? Nu-i bine, nu e bine deloc! Tre’ să te eliberezi, să poţi gândi din nou la ideile tale, cum spunea scritoru’ ăla, de-a scris, Cel mai iubit dintre pământeni. Puloş parcă sau cum îi zice?!..
,,Marin Preda!’’ ,,Da, da, Marin Preda! Am bunghit ceva la şcoală despre el. Era superdotat, ăla, prietenul lui, Puloş. Îi crescuse mandravela până la genunchi, se împiedica în ea… Tre să aflu cum se lungeşte burlanu’! Că amu e la modă. Aşa vor cheratiţele, bucurie mare de gigolo… Cu burlanu iese banu’ … ’’
,,Nu-l mai ascultam. Bătea câmpii obsedatul ăsta. Gândurile mi se întorceau la ai mei. De-ar şti tata! Dar, mai bine să nu ştie ce face mama prin paturile altora. Şi eu? Eu ce-am să fac cu viaţa mea? Ce-am să fac? Să mă însor, să fac un plod, apoi să-mi pun filme porno şi să mă masturbez?! Ca tata! Viaţa asta nu are nici un sens, mi-am zis. Mai apoi, mi-am revenit. M-am gândit că astea nu-s păcate capitale, că deh, asta e viaţa. Taică-meu, ditamai senatorul, în faţa căruia tremură o turmă de femei, se masturbează acasă… Şi maică-mea! Dar, cum poţi opri asta? Evola spune că sexul este cea mai mare forţă a naturii. Când te-apucă amocul, de-i spunem dragoste, o iei razna. E ca telegarul cel negru, al lui Platon. Nimeni nu-l mai poate stăpâni. Şi tata, cu filmele lui porno… A devenit dependent de ele. Cred că trăieşte sexul numai în imaginar. De aia, nu se mai culcă cu mama…, realul îl face impotent. Am vizionat şi eu Caligula… Mi s-a scârbit de specia umană. Faci o obsesie pentru o fată, dracu ştie cum se întâmplă, că toţi bărbaţii când se îndrăgostesc, fac o obsesie pentru o femeie. Cei care se îndrăgostesc sunt mai rari. Pe majoritatea îi împinge nebunia erotică. Li se urcă hormonii din testicule la cap. Nu mai gândesc cu cel de sus, ci cu cel dintre picioare. Îşi pierd capul, pentr-un petic de negreaţă…
Dar, cei care se îndrăgostesc cu adevărat?! Se transformă ei înşişi în domnişoare. Devin timizi şi fără iniţiativă. Pasivi, ca nişte fetiţe. Trebuie să tragă fata de ei . Adesea, sunt ocoliţi de fete. Simt la ei mai mult estrogen decât testosteron. Îi consideră nişte fătălăi. La fete e invers: îndrăgostite se metamorfozează în masculi. Sunt gata să sară pe băieţi. Se spune, că atunci glandele lor produc mai mulţi hormoni masculini şi de aceea, în acele momente, sunt aşa de uşor de sedus. Sunt cele mai sigure victime ale escrocilor sentimentali. Pe asta mizează când le seduc. Dracu ştie, că eu nu m-am îndrăgostit până acum. Sunt, cum s-ar spune, cu aţa neruptă…
Într-o zi, eram singur acasă. Soră-mea la o prietenă. Mama la treburile ei, tata la Parlament. Căutam o carte în biblioteca tatei. Tata nu citea, ci doar se împăuna cu cărţile. Îşi făcuse biblioteca pentru impresie şi decor. În spatele cărţilor am dat peste cheile de la seif . Ce idee pe tata să ascundă cheile după cărţi! M-am gândit, imediat , la pistolul lui. Simţeam furnicături în palmă. Tata îmi arătase pistolul, se lăudase cu el. Îşi dădea importanţă. O armă te face important şi puternic. Îl luase, după revoluţie, de la poliţie. Zicea el: ca politician, nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla. Îmi arătase cum se încarcă, cum se descarcă, mă pusese chiar să ochesc cu el. Apoi, o speriase pe mama, zicând că o împuşcă. Scosese, între timp, încărcătoarele. Mama ţipa! Tata alerga după ea. Era un joc, mai mult erotic. Dar, la atât s-a redus jocul lor. Seara, tot separat s-au culcat. Am luat cheile, în mână, cu o plăcere maladivă, cu gândul imediat la pistol tatei. Am decis să-l iau cu mine la vilă, unde locuiesc singur. Dacă vine noaptea vreun hoţ? Aveam câini şi alarme instalate, dar o armă bună trece primejdia rea. Era o justificare, în cazul în care, tata ar fi descoperit dispariţia pistolului. M-am dus glonţ la seif , dar mai trebuia şi codul. Cum să aflu codul?
Caut în laptop-ul lui personal. Cum era de aşteptat, îl parolase. Tastez în ordine toate numele din casă, al mamei, Elena, al soră-mii, Augusta. Se născuse la 23 august şi era de bonton să-i pună acest nume. Până la urmă am aflat parola. Era numele meu Sorin, dar anagramat, Noris. Am căutat prin documente, erau tabele, ordine, legi, HG-uri . Nimic, nici un indiciu , nici un document cu coduri secrete. Am încercat mai multe variante, dar , în cele din urmă mi-a picat fisa. Era 1975, anul când terminase facultatea. Sau, anul când fusese primit în PCR. Era acelaşi cod de la alarma de la vilă.
Am fugit repede la seif, am format cifrul, am răsucit cheia şi am zis: sesam deschide-te! Minune. Am tras de mâner şi uşa seifului s-a deschis. Sus, un dosar, iar jos, într-o cutie metalică se afla pistolul şi încărcătoarele. Sub cutie, într-o pungă ponosită, am găsit o sută de mii de euro. Wow! Am luat dosarul, l-am deschis. Primul lucru, care a alunecat din dosarul plic a fost carnetul de partid al tatei, membru PCR din 1975. Fusese primit imediat după absolvirea facultăţii. În dosar erau încopciate Note informative. Am citit, încet, una câte una. Pe măsură ce citeam, mă treceau transpiraţiile. De asta şi-a luat tata pistol... De frica de a fi deconspirat. De teamă, că unul din cei trimişi după gratii, se va răzbuna… Numele de informator al tatei, n-o să-ţi vină să crezi, era Noris. Pe câţi îi dăduse taică-meu în gât?! Cine era acest om?! Nu-mi mai era tată. Nu puteam accepta să-mi fie tată, un Iuda, care-l vânduse, pe Isus, pentru treizeci de arginţi. Era prea de tot! Tatăl meu – atât de abject?!... Abject e individul neputincios, un handicapat social, care vrea să parvină, să fie mai mult decât este cu adevărat şi decât îi poate acorda natura lui. Când îi văd pe politicieni la televizor, vorbind, de parcă ar fi cine ştie ce somităţi, îi asemăn cu tata, toţi pozează în oameni de bine, ca să mascheze abjectul din viaţa lor. Nu întâmplător, Platon a spus că homosexuali sunt singurii care intră în politică. Au, cred, acelaşi caracter pidosnic, ca al homosexualilor. În orice caz, comportamentul tatălui este împotriva naturii şi ce-i împotriva naturii se întoarce împotrivă-i. În viaţă, totul plăteşte. Eu am fost cel ales să plătesc pentru tata. Trecusem peste celelalte, care păreau omeneşti, dar aceasta!…’’
Sorin a tăcut o vreme.
……………………………………………………………………………
Apoi , l-am văzut mişcându-se precipitat. A aşezat pistolul în dreapta, lângă pistol, cuţitul, a pus, în faţa lui, paharul de whisky şi cel cu otravă. A privit spre candelabru unde atârna un cablul, făcut laţ, apoi, spre fereastră. S-a aşezat tacticos în faţa camerei web şi a continuat.
,,De la etajul vilei, unde-i dormitorul meu, până jos, sunt 20 de metri. Am să zbor 20 de metri. Ca băiatul acela îndrăgostit de profesoară, care a fost aruncat sau s-a aruncat zănaticul. O ieşire emo din viaţă… Sau ca Sobaru, care nu s-a vrut erou, dar vrut să trezească lumea românească, care doarme, doarme, doarme… Eu am vrut să vă trezesc, le zicea Socrate concetăţenilor săi, dar voi o să continuaţi să dormiţi…
Stau şi meditez în faţa acestor ultime bunuri materiale, pe care le vezi. Sunt în dilemă, într-o mare dilemă. Ce să aleg?! Un pahar de whisky, un Jack Daniels sau cel cu otravă. Am să închid ochii şi pe care îl voi nimeri. Am timp suficient. Am tot timpul din lume, am chiar timpul din Univers. Intru de-acum în circuitul lui. Ai mei mă cred la şcoală, dar eu m-am învoit de la dirigintă, pe motive de sănătate. Sau să aleg spânzurătoarea. Că tot ne-a gratulat, omul recent, cu eticheta de patibulari? Să optez pentru pistol? Baah! Este o moarte prea rapidă. Şi prea uşoară. Să beau paharul cu otravă ca Socrate? Sau să-mi fac seppuku? Ori cablul, ca o ultimă iubire … Da, asta e pentru mine! Stai! Nu încă! Nu am scris poemul. Sunt surescitat! Acum, e momentul creaţiei. Angoasele morţii mă strâng de gât. Doamna cu coasa e foarte aproape. A pătruns în mine. Spiritul ei mă îndeamnă, cu o forţă pustiitoare, să scriu ultimul poem. Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată! Eminescu a învăţat ars moriendi! Asta a făcut din el un mare înţelept. Ars moriendi este marea înţelepciunea vieţii.
Da, am găăăăsit! urlă Sorin atât de tare, încât difuzoarele erau gata să-mi spargă timpanele. Am găsit! Gata! Acum pot să plec liniştit la Zamolxe, să-l întâlnesc pe zeul străbun. E cel mai bun titlu: De ce nu…, de ce nu acum?!!! Scrise repede, pe laptop, titlu mare cu Times New Roman , 24, italic .
Rămăsesem paralizat. Va scrie poemul sau se va sinucide?!...
În acel moment, soneria de la intrare m-a izbit şi pe mine ca o piatră-n cap. Prin fereastră deschisă, sunetul strident al maşinilor poliţiei şi pompierilor pătrundeau în difuzor. L-am văzut pe Sorin X … cum apucă precipitat pistolul, îndreptându-l spre gură. Din cauza surescitării, abia apucase să-l ridice de pe masă, când se auzi bubuitura. Glontele se izbi, mai întâi de perete, apoi ricoşă în oglindă. Suprafaţa oglinzii se sparse în aşchii multiple, ca fulgerele într-o zi furtunoasă de vară. Rămase, o clipă, uluit. Apoi strigă, disperat: ,,Ce-ai făcut? Ai stricat jocul Ai să regreţi amarnic, bătrâne!’’ Sări în picioare, parcă percutat de resort. Mişcarea lui panicată împinse masa. Paharul cu alcool şi otravă se vărsară laptop. Alergă la fereastră, dar probabil pompierii instalaseră deja scara. L-am văzut întorcându-se în fugă şi sărind pe scaun. A întins mâinile spre cablul legat de candelabru. În acel moment imaginea a dispărut…

Pledoarie pentru o nouă Românie

Pledoarie pentru o nouă Românie

Moto: 1 - M-am lăsat înşelat nu numai de către cei vicleni, ci şi de cei nebuni; m-am încrezut în oricine mi se înfăţişa şi-mi spunea vorbe frumoase.’’ - Pestalozzi

2 - A medita înseamnă a filosofa; a filosofa înseamnă a medita. Să filosofăm deci asupra condiţiei noastre în lumea globalizării! - Anton Vasile

Cât valorăm noi românii în UE?

Ce este valoarea?

Ce înseamnă o inimă de român?!

Exasperarea şi dezgustul - instrumente de analiză politică?!

Există o psihologie a binelui prin rău?

Despre inteligenţa instinctuală şi inteligenţa umană

Cum se transformă omul în animal?

Cum se structurează grupările oligarhice în democraţie

Unde se află infernul?

Suntem noi românii neguvernabili?

Politicienii – pedagogii sau demagogii naţiunii?

Societatea română - o societate a mefienţei!

Ursul , etern , păcălit de vulpe.

Despre valorile fericirii.

În cursa globalizării ce valoare are românismul? Ce reprezentă România în ochii străinătăţii? Cât valorăm noi în străinătate? ,,Nu suntem iubiţi în străinătate!’’ afirma Nicolae Iorga, în articolul ,,Apărarea noastră în străinătate’’, apărut în Neamul românesc în 18 septembrie 1935. Nici astăzi, după mai bine de 70 de ani, nu suntem iubiţi în străinătate. Iubiţi şi admiraţi sunt aceia care produc adevăratele valori. Şi pe vremea profesorului Iorga şi astăzi, străinii nu găsesc alte valori la români, decât femeile noastre frumoase. Oare doar erotismul româncelor este singura noastră valoare? Umilitoare valoare. O democraţie, spre deosebire de oricare alt regim politic, este regimul cel mai deschis creaţiei valorilor. Dar noi ce valori creăm?

Dar ce este valoarea? Valoare este proximitatea unui ideal. Această categorie axiologică este afirmată, confirmată sau infirmată de ceilalţi semeni. O valoare nu este reală doar pentru faptul că un lucru aparţine puterii ( vezi Platon - dilema lui Eutyphron). Solemnitatea puterii poate induce teamă, dar nu poate impune valori. Valoarea este dată de adevăr şi nu de minciuna unui om politic. O valoare reală impune respect, dacă produce un bine pentru comunitate. Lucrurile nu sunt drepte fiindcă oamenii politici le iubesc, ci lucrurile drepte trebuie să fie iubite de oamenii politici. Cu cât o valoare este mai apropiată de un anume ideal, cu atât impune mai mult respect: o valoare se impune prin tendinţa spre un ideal uman prin rodul activităţi creative, autentice, realiste şi mai ales morale.

Valoarea, ca rod al creaţiei, fie materială, fie spirituală este generatoare de stimă şi admiraţie. Cea mai mare valoare, a produselor materiale şi spirituale create, este dată de inteligenţa şi energia creativă investită în actul creator şi implicit, de efectul benefic care îl aduce produsul creat, oamenilor. Valoarea e dată de cantitatea de suflet pe care îl pune un creator în actul creativ. Un popor este apreciat după starea sa morală, după discernământul său moral, după munca sa creativă, după virilitatea actelor sale politice şi după valorile create. Nu după acţiunile instinctuale ale unui lider politic. Valoarea este criteriul axiologic pe care se fundamentează ştiinţa, arta, morala, politica. Dorim lucrurile bune , respectiv acele lucruri care sunt reperele morale ale umanităţii: adevărul , dreptatea, binele frumosul, dar nu dorinţele noastre conferă valoare acestor lucruri, doar pentru că le dorim , ci pentru că ele sunt bune. Tot ce este creativ e bun, tot ceea ce este distructiv e rău. Actul creativ este cel care dă valoare unui lucru. Creativitatea ţine de fondul spiritual divin din fiecare din noi, de calea adevărului şi iubirii ( să amintim de mitul biblic al creaţie: ,,Dumnezeu s-a uitat la toate ce făcuse; şi iată că erau foarte bune,Geneza 1- 31).

Din nefericire, noi românii nu producem valori autentice sau producem valori îndoielnice, atât materiale cât şi spirituale. Importăm mai multe valori decât le producem. Şi-atunci cum ne integrăm în UE? Suntem acceptaţi în UE, doar pentru forţă de muncă primară, pentru materiile prime (cât a mai rămas de exploatat) şi pentru femeile noastre frumoase? Sau suntem doar piaţă de desfacere a valorilor lor materiale? Am fost primiţi în NATO doar pentru carne de tun? De ce nu suntem exportatori de înaltă tehnologie şi spiritualitate românească? De ce exportăm doar materie cenuşie, forţă de muncă brută şi femeie pentru occidentali? De ce trăim cum trăim? Să fie din cauza metehnelor noastre, din cauza slabei noastre pregătiri intelectuale sau a acestor imbecili care ne guvernează? Să fie oare adevărat proverbul acela inventat de evreii trăitori pe meleagurile noastre, anume că românul îşi fură căciula singur?Să fim noi înşine păcălicii noştri? Să fie adevărata noastră problemă, problema morală? Sau gândirea noastră, dominant instinctuală, să acţioneze autodistructiv?

Ceea ce este distructiv, la om, ţine de instinctualitate. Instinctualitatea capătă valoare numai în spaţiul instinctualului, al metabolismului şi al sexualului, dar nu are nici o valoare sau are o valoare profund negativă şi distructivă în sfera raţional-umană, a comunicării şi interacţionării cu semenii. Oamenii care se abat de la calea de mijloc a moralităţii au grave afecte psihice. De regulă, aceştia suferă de inflaţie psihică şi manifestă un profund dispreţ faţă de ceilalţi semeni. Calea dreaptă a binelui este calea morală. Calea morală ţine de calea de mijloc a raţiunii – care este implicit şi calea adevărului. Acela care păcătuieşte prin minciună deformează adevărul, realitatea şi existenţa umană. De aici decurg celelalte păcate – lăcomia, laşitatea, răutatea, necinstea, furtul, disimularea, delaţiunea, ignoranţa, trufia şi imbecilitatea. Nu întâmplător, Socrate a spus că nimeni nu este rău cu bună ştiinţă. Doar instinctualul! În profunzimea sa, instinctualul este un ignar.

Noi credem că nu doar ,,exasperarea şi dezgustul’’, ci gândirea sa instinctuală l-a făcut pe Horia Roman Patapievici să producă afirmaţii scabroase despre etosul românesc, anume că ,,radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei, o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării’’ (H.R. Patapievici - Politice, ediţia a V-a, p.61). E uşor să denigrezi, mai greu e să creezi, să găseşti soluţii. Din ,,exasperare şi dezgust’’ orice matracucă de mahala poate arunca cu invective, numite intelectualist metafore . O fi scris aceste injurii scabroase la adresa poporului român la supărare? Dar cum să scrie un cărturar la supărare? Un cărturar nu are voie să scrie la supărare. Nu are voie să folosească drept instrumente de analiză, exasperarea şi dezgustul. Un cărturar trebuie să scrie în stare lucidă! Starea lucidă e o stare profund morală, obiectivă şi creativă. Numai starea lucidă vede lucrurile în mod realist şi este creativă . Un cărturar este creativ când construieşte critic, când sugerează o soluţie, o speranţă, indică o cale, nu doar pune etichete scabroase unui întreg popor, sub presiunea psihică a exasperării şi dezgustului. Analiza socio-politică realizată de ,,marele’’ nostru cărturar , H.R. Patapievici având ca instrumente ,,exasperarea şi dezgustul’’,, nu urmează calea adevărului, ci a minciunii, a urii şi a unui profund dispreţ pentru semenii săi. Cine nu-i ca mine, nu are demnitatea de om, e un patibular. ,,De timpuriu, mărturiseşte el, relaţia mea dominantă cu semenii a fost dispreţul.’’(H.R. Patapievici – Zbor în bătaia săgeţii, p.50).’’ Această mărturisire, nu doar explică inflaţia psihică ( dispreţul faţă de semeni indică o megalomanie inconştientă), dar ne dezvăluie şi dominanta gândirii sale – instinctualitatea. După cum vom vedea şi alte mărturisiri din eseul asupra formării, ne dezvăluie dominanta instinctuală a gândirii sale.

Singura cale a unei adevărate filosofii a vieţii este calea adevărului şi iubirii, analiza critică raţională şi nu etichetarea nihilistă. Deosebirea fundamentală între gândirea specific umană şi gândirea instinctuală, e deosebirea dintre raţionalitate şi instinctualitate. A gândi raţional înseamnă a gândi uman, adică a căuta adevărul şi a aspira spre bine. A gândi instinctual înseamnă a minţi, a vicleni, a fura, a înşela. Toate acestea sunt specifice gândirii instinctuale şi se regăsesc la majoritatea animalelor, dar mai ales, la oamenii cu gândire instinctuală. Poţi să înfierezi anumite metehne, poţi să faci o critică caustică asupra înclinaţilor duplicitare ale românilor, a dominantei lor instinctuale, dar nu poţi pune etichete scatofile şi urofile unui întreg popor. Şi dacă faci o analiză de valoare, trebuie mai ales să propui soluţii. Şi Nietzsche a înfierat teribil creştinismul, dar nu s-a pretat la a emite etichetări scabroase.

H. R. Patapievici găseşte o justificare. ,,Tradiţia de a scrie cărţi pentru a face rău cu scopul de a face bine este veche.’’ ( H. R. Patapievici - Politice, Cuvânt înainte la ediţia a doua, ediţia a V-a , p.5). N-am aflat de o psihologie a binelui prin rău. Toate curentele psihologice propagă o psihologie a binelui prin stimulare pozitivă şi nu una a negării totale a sufletului. N-am aflat despre o morală binelui prin rău. Nu am cunoştinţă despre nihilism să fi fost benefic pentru omenire. Negarea absolută a capacităţii poporului român de a produce valori e o analiză absurdă, falsă şi jignitoare. Cu atât mai jignitoare, cu cât expresiile cu care H.R. Patapievici îi caracterizează pe români, ţin de scatologie. O asemenea analiză provoacă mai degrabă efectul Golem: etichetarea cu răutăţi , a unui individ sau a unei comunităţi, conduce în spirala vicioasă a unui rău şi mai mare. Lumea noastră românească nu se îndreaptă, aplicându-i etichete scabroase, cum este aceea a ,,inimii românului ca un cur.’’

Ce-i inima românului? O inimă din care ies doar fecale şi flatulenţe, (,, melopeea fecalei’’ o numeşte Patapievici) nu sentimente. Ce-i românul? O fiinţă ineptă şi arierată, fără sentimente? Un animal păros, un primat ce trebuie exterminat prin spânzurare? Oare nu din oameni ne tragem, ne-a născut cumva vreun animal? Sau poate vreo primată, vreun cimpanzeu, cum i-a făcut Darwin pe englezi să creadă că omul se trage din maimuţă! ,,Stupid people’’ a spus Silviu Brucan despre poporul român. Se prea poate că această sintagmă denigratoare să-i fi inspirat analiza politică lui H. R. Patapievici, instrumentată pe ,, exasperare şi dezgust .’’ ,,Să fim serioşi!’’ exclamă H.R. Patapievici absolut neserios. ,,Există probe foarte concludente care atestă că românul e intolerant , xenofob, violent-şi-laş, retractil, agitat-şi-abulic(termenii legaţi prin copulă formează o trăsătură unică).’’ (H.R. Patapievici – Politice, p. 49).

A pune pe toţi românii în aceeaşi oală e o aberaţie. Cel puţin o jumătate din populaţia României sunt oameni de încredere. Nu suntem degeneraţi toţi ca cei din cetăţile biblice, Sodoma şi Gomora. Autorul în cauză nu are nici o autoritate morală, ştiinţifică sau sociologică ca să ne fie judecător suprem. Nu are nici sfinţenia marilor mistici să o facă. Şi ce merite l-au erijat pe H.R. Patapievici în Judecătorul nostru Suprem? ,,Avraam a zis: ,,Să nu Te mânii Doamne, dacă voi vorbi numai de data aceasta. Poate că se vor găsi în ea numai zece oameni buni.’’ Şi Domnul a zis: ,,N-o voi nimici pentru cei zece oameni buni.’’ (Genesa, Avraam mijloceşte pentru Sodoma, 18,32 ). Nici dacă ar fi doar zece români buni, Patapievici nu este îndreptăţit să pună asemenea etichete asupra tuturor românilor. Chiar dacă un procent mai mare de românii avem ca dominantă a inteligenţei - gândirea instinctuală, în raport cu alte popoare, la care inteligenţa raţională, creativă există la un procent mai mare de indivizi, nu-l îndreptățește la jigniri impardonabile adresate semenilor. Chiar dacă numai 30 la sută dintre români îşi folosesc inteligenţa umană creativă, chiar dacă procentul cel mai mare suntem dominaţi de gândirea instinctuală, asta nu-i conferă autorului dreptul de a ne împroşca cu scârne. Cu o singură excepţie! Numai dacă analiza sa din Politice, s-ar fi referit stricto senso la clasa politică, ei bine , să fi mijlocit ca Avraam în faţa lui Dumnezeu, aş fi fost de acord cu eticheta patibulari adresată oamenilor noştri politici. Pentru o analiză pertinentă a clasei noastre politice ar fi fost de admirat. Dar astfel, nu pot să-l văd altfel, decât sunt chiar oamenii politici care l-au uns director la ICR, un patibular, asemenea lor.

Noi credem că H. R. Patapievici suferă de o subterană frustrare, o puternică nevroză ce-i determină inconştientul să se proiecteze într-o nesocotită inflaţie psihică de Judecător fără prihană. Şi chiar de-am fi din acest procent de români doar treizeci la sută oameni lucizi şi creativi, nu ar avea dreptul la asemenea judecată. A spune despre noi românii, că „ suntem un popor cu substanţă ,,tarată’’ este o nechibzuită exagerare. E un discurs extremist, un discurs al urii instinctuale, plin de ţipete primare. ,,Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare, o vorbire agramată şi bolovănoasă. Moralmente, tonul general este dat de laşitate şi ticăloşie, de vanitate şi egoism meschin, de invidie joasă şi delaţiune lipsită de remuşcări, de îngâmfare şi bârfă… ”(H.R. Patapievici, Politice, ediţia a V-a, p. 35).

H.R. Patapievici este, în discursul său filosofic(sic!) din Politice şi în fondul său sufletesc ,,moralmente abject’’, ca să mă folosesc de propria sa sintagmă. Românii sunt mai degrabă dionisiaci decât apolinici, veseli, nu încrâncenaţi. E un facies imaginar halucinant care pare mai degrabă să-l reprezinte pe el, nu e realitatea facială a românului. Dacă parţial suntem de acord, cel puţin cu viziunea ,, laşităţii şi ticăloşiei, a vanităţii şi egoismului meschin…’’, deşi aceste tare sunt caracteristice, nu doar românilor, ci speciei umane în general, poate mai dominante la români, în general la cei cu sânge latin, cu adevărat specifice îndeosebi clasei noastre politice, abrutizată de putere .

Într-un articol obedient preşedintelui jucător, găzduit în Evenimentul zilei, marele culturnic Patapievici întreabă într-un titlu incitant, care de fapt mai mult îl încriminează pe actualul preşedinte, al treilea din dinastia …escu de după revoluţie, decât îl onorează: ,,Este Traian Băsescu un scelerat?’’ Fără alternativă! Articolul în cauză este la fel ca eseurile din Politice, plin de etichetări ( are o obsesie în scriitura sa pentru etichetări ) , e adevărat că nu scraboase ca în Politice, dar la fel de jignitoare.

Conform celor afirmate în articol, ,,melomanii neciopliţi’’ din sala Ateneului s-au metamorfozat în microbişti şi l-au huiduit ,,în stil golănesc’’, pe ministrul culturii în momentul când a pronunţat numele sfânt(sic) al lui Traian Băsescu. Nu ne putem pronunţa dacă Traian Băsescu este un scelerat, căile domnilor sunt ascunse, dar nu suntem în zona venialului când e vorba de şeful statului. Pot fi păcate omeneşti care sunt scuzabile şi pentru un preşedinte de stat, deşi pot fi impardonabile chiar şi acestea, dar ,,păcatele’’ abuzului de putere şi poziţionarea repetată deasupra supremaţiei legii, îl alătură, nu oamenilor politici, ci lumii interlope( cu câţiva dintre ei a stat la aceeaşi masă). În atare situaţie, melomanii pe bună dreptate l-au huiduit, învingându-şi cele două inhibiţii despre care vorbeşte onorabilul, aceea că aşa ceva nu se face la Ateneu, şi a doua, că melomanii s-ar fi făcut de râs. Dar oare cine se face de râs şi face de ocară cu adevărat ţara?

Dar, după cum a descris H.R. Patapievici poporul român , format, nu din oameni, ci din ,, 23 de milioane de omuleţi patibulari’’, putem întreba, la rândul nostru, parafrazându-i întrebarea: Este H.R. Patapievici un scelerat? Cel puţin la nivelul lui psihospiritual, răspunsul e un Da, convingător. Este ceea ce este un scelerat : mârşav, ticălos, criminal. Şi după cum vom vedea nu greşim. Mărturisirile lui din eseul asupra formării ne dezvăluie acest facies ascuns de scelerat. De altfel, se poate spune despre toţi instinctualii că au aceeaşi trăsătură de sceleraţi. Declaraţia autorului, anume că ,,nu mă văd în continuare scriind articole politice…’’(H-R. Patapievici – Politice, Cuvânt înainte la ediţia a doua, Ed. Humanitas, p.8) are o explicaţie şi o motivaţie: H.R. Patapievici şi-a atins scopul. El nu poate muşca mâna stăpânului care l-a uns director al Institutului cultural român. Dar totuşi mai scrie, erijându-se în apărător al clanului politic gangsteresc care l-a uns.

Să fim atenţi la derivele democraţiei originale româneşti ! Când într-o democraţie un preşedinte structurează grupările politice în grupări de tip oligarhic , ca cele structurate de cel de-al treilea preşedinte din dinastia …escu, este evident că s-a constituit o grupare oligarhică, care ţine de putere cu orice preţ pentru a-şi păstra privilegiile ce decurg din demnităţile politice şi administrative. Pentru o grupare oligarhică nu mai există respect pentru lege. Cum s-a ajuns la constituirea unei grupări oligarhice? Cred că, în parte se datorează toleranţei noastre, lipsei noastre de reactivitate faţă de fraudele oamenilor politici, fraude cele mai multe la vedere care sub oblăduirea celui ded-al treilea ...escu şi a puterii sfidează neputinţa organelor abilitate de a-i pedepsi pe cei în cauză şi ne situează pe noi, cei din buzunarul cărora au furat miniştrii, într-o zonă umilitoare a nulităţii umane. Cea mai mare vină revine însă clasei noastre politice, care coabitează în complicitate cu grupările oligarhice, având şi cei din opoziţiei şi cei de la guvernare aceeaşi dorinţă ascunsă, ca sub masca afişată a democraţiei să promoveze structuri de tip oligarhic. Furturile frecvente din banul public îi obligă la consolidarea poziţiei în sfera puterii, ca să poată astfel, să fie exoneraţi de orice răspundere penală.

Dacă teoria lui Darwin ne sugerează cum s-a transformat animalul în om , după cum vom vedea, teoria noastră va arăta cum se transformă omul în animal. A trăi în sfera umanului presupune a trăi, fie sub imperativul moralei raţiunii, fie sub imperativul moralei iubirii, fie a merge pe calea adevărului şi iubirii. Ambele morale, atât cea socratică – a raţiunii , cât şi cea a nazarineanului - a iubirii, generează calităţi specifice umanului: ale dreptăţii, ale binelui, ale adevărului, ale frumosului. La fel morala gandhiană care îmbină celor două morale şi precizează suportul psihic şi fizic, prin care se poate merge pe calea adevărului şi iubirii. Relaţia dintre raţiune şi morală este o relaţie interdependentă , la fel ca relaţia dintre iubire şi morală. Sunt un om raţional? Evident, nu pot să fiu nedrept cu aproapele meu; în cazul că sunt nedrept este clar că nu mai sunt un om raţional. Iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi? Atunci nu pot fi nedrept cu el: în contrariu , dacă sunt nedrept înseamnă că-l urăsc. Prin urmare, omul cu adevărat înţelept este omul-moral, sau cum am spune noi, este omul-uman . Într-o societate dominată de instinctuali, omul-uman ar putea părea naiv, prostănac, un inocent idealist printre oamenii-lupi, dar el intuieşte, ştie la fel ca Socrate, că a fi drept, adică moral înseamnă a fi superior omului instinctual, că rău face doar instinctual, care oricât de inteligent şi de cultivat ar fi, este, prin gândirea sa instinctuală, un ignar.

Înţelepciunea conferă omului inteligenţa specifică umanului ; ea ţine de morala socratică a raţiunii şi morala nazarineană a iubirii. Dincolo de cele două morale ale celor doi mari moralişti ai lumii, orice inteligenţă umană intră sub influenţa gândirii instinctuale; aceasta îl situează pe om în emisfera răului. Gândirea instinctuală îl coboară pe om din zona umanului în zona subumanului , din poziţia bipedă în cea patrupedă , cu efecte distructive asupra umanului. Omul, uzitând de capacitatea creierului său, autoprogramându-se instinctelor primare, nu cunoaşte limitele răului la care sunt supuse animalele; răul pe care îl poate comite este nelimitat – războaiele cu atrocităţile comise , revoluţiile cu exterminarea adversarilor politici, crimele comise de mişcările extremiste şi de dictatori demonstrează această capacitate nelimitată a omului instinctual de a provoca dezastre, de a comite abominabile şi absurde crime, de a înşela, de a distruge fără noimă, în modul cel mai iraţional cu putinţă. Spre exemplu, aşa zisa revoluţie culturală chineza a fost în fondul ei, o revoluţie profund instinctuală, o luptă acerbă pentru puterea comunistă căreia i-au căzut victime mulţi inocenţi. De regulă, instinctualii politici apelează la tineri, care, aşa cum afirmă Carl Sagan, aflaţi încă sub influenţa aşa numitului creier reptilian, localizat în hipotalamus, răspund instigărilor la violenţă şi agresivitate şi acţionează impulsiv. Instinctualul, aflat în sfera puterii, nu acţionează în limitele căii de mijloc a raţiunii: pentru el supremaţia legii nu există. De aceea, psihologic, el frizează nebunia. Dovada: cei mai mulţi instinctuali, ajunşi la putere s-au erijat în dictatori, iar megalomania lor vorbeşte de la sine despre nebunia acestora,( Nero,Hitler, Stalin, Ceauşescu, etc. ).

Singura mişcare politică, care a ieşit din tiparele instinctualului şi s-a înscris ca o mişcare politică în sfera umanului, a fost campania satyagraha iniţiată de Mahatma Gandhi, de nesupunere civică. Îmbinând rezistenţa civică cu boicotul , Mahatma Gandhi a ridicat lupta politică din sfera instinctualului în cea a umanului, fără a trage un foc de armă şi fără violenţă, obţinând cea mai mare victorie asupra unui imperiu despre care se spunea că soarele nu apunea niciodată,

Orice om trăieşte, atât sub imboldul instinctelor primare, cât şi sub imperativul moralei specifice umanului. Atunci cum poate un om să se disocieze în relaţia comunicării cu ceilalţi semeni de instinctele primare? Depinde cum ne autoprogramăm şi de care gândire ne lăsăm dominaţi. Umanul impune reducerea la minim a gândirii instinctuale; a nu ne lăsa dominaţi de aceasta în detrimentul gândirii umane, cea a raţiunii şi a iubirii,a creativităţii şi implicit a cinstei şi corectitudinii în relaţiile cu ceilalţi semeni, ne face cu adevărat umani. Este un proces îndelungat care începe în copilăriei şi se finalizează în jurul vârstei de treizeci de ani, când reţelele neuronale din cortex, specifice comportamentului strict uman sunt activate în întregime. Nu e de condamnat acela, la care instinctele primare se manifestă dominant în privinţa metabolismului sau a sexualului ( domenii specifice instinctualului), ci acela care se foloseşte de instinctele primare în relaţiile cu ceilalţi semeni. Când gândirea instinctuală este dominantă, generează îngâmfare şi prostie, adică un soi de imbecilitate care îl coboară pe omul îngâmfat şi ignar din sfera umanului în aceea a subumanului. Dacă există o cauză fundamentală care menţine un mare procent de români în sfera instinctualului, acea cauză fundamentală este generată de psihologia instinctuală a clasei noastre politice, care proiectează, astfel, asupra întregii populaţii o morală a instinctelor primare – a hoţiei, a înşelăciunii , a viclenii. Cine trăieşte în sfera instinctelor primare ca fiinţă umană, nu poate fi catalogat, altfel, decât imbecil. Imbecilitatea e o stare patologică care îl coboară pe om la scara cea mai de jos a umanului, e o debilitate mintală cu rudimente de gândire umană, care îl apropie pe om mai mult de starea de animalitate decât aceea de fiinţă umană. Cum, vor întreba mulţi, revoltaţi de această ipoteză, majoritatea politicienilor noştri sunt oameni inteligenţi! Ah! Dar şi vulpea e inteligentă, şi lupul, şi capra şi scroafa, şi cioara, etc., dar inteligenţa acestora este o inteligenţă instinctuală. Inteligenţa instinctuală a politicienilor noştri este dovedită de manifestările instinctuale ale acestora ; în toate împrejurările înşelăciune, viclenie , minciună. Adevărata inteligenţă umană este prin excelenţă o inteligenţă creatoare, o inteligenţă pusă în slujba binelui; este calea adevărului şi iubirii spune Mahatma Gandhi.

Tot ceea ce îl apropie pe om de sfera instinctelor primare - viclenie , hoţie, înşelăciune îl proiectează inerent în sfera subumanului. Tot ceea ce ţine de uman este calea adevărului şi iubirii. Din aceste considerente, politicienii ar trebuie să fie adevăraţi pedagogi ai naţiunii, dedicaţi trup şi suflet propăşirii ţării în cursa globalizării, unde concurenţa acerbă impune o nouă abordare a valorilor, o nouă orientare a inteligenţei spre actul creativ. În realitate, politicienii noştri nu sunt decât nişte demagogi imbecili, lipsiţi de scrupule, aflaţi la limita de jos a umanului. Lipsa de respect a politicienilor, faţă de alegătorul de bună credinţă, se datorează gândirii lor instinctuale; ei nu-l poate percepe pe omul de rând, de la înălţimea parvenirii lor, ca pe un semen de-al său, ci ca pe un simplu animal, fiind ei înşişi veritabile animale prin gândirea lor instinctuală. Omul politic e omul tiranic sau omul amorf. Trăsătură fundamentală de caracter a acestuia este îngâmfarea. Îngâmfarea merge mână în mână cu imbecilitatea. Sunt trăsături complementare care se regăsesc la individul fanfaron. Îngâmfarea şi imbecilitatea sunt sinergice şi se constituie drept ,,calităţile fundamentale de caracter’’ la politicianul român.

În această ordine de idei, putem spune că există o legătură intrinsecă între politicianul instinctual şi cărturarul cu gândire instinctuală. Alături de H.R. Patapievici, cu trăsături specifice familiei Muridae, stă la fel de bine, cotoiul-filosof – Gabriel Liiceanu - ,,intelectualul de serviciu al celui de-al treilea …escu.’’ Declaraţiile lui , la fel de mincinoase îl plasează în aceeaşi sferă a gândirii instinctuale. Deşi îşi justifică gestul de a fi aplaudat pe cel de-al treilea …escu pentru performanţa acestuia de a fi condamnat ,,una dintre cele mai infernale societăţi ale lumii’’, acum tace chitic când vede clar, cum cel de-al treilea …escu pregăteşte structurile politice şi instituţiile de constrângere ale statului pentru o conducere discreţionară. Cotoiul a închis ochii şi dormitează; nu vede derapajul evident al celui de-al treilea …escu de la fundamentele democraţiei.

Priviţii cu atenţie la oamenii politici! Toţi, absolut toţi au o trăsătură comună unică - gândirea instinctuală. La fel oamenii instinctualii din cultură; aici gândirea lor interacţionează cu a oamenilor politici. Înţelepciunea populară spune că cei care se aseamănă se adună. E o atracţie pe care inconştientul o exercită asupra acelora care gândesc la fel. Marele romancier , Marin Preda a întrevăzut această atracţie inconştientă a instinctualilor . Este o legătură dincolo de raţiune, ce se realizează la nivelul inconştientului în care gândirea lor comună face posibilă comunicarea şi întâlnirea; este ceea ce Jung a spus în teoria sa despre sincronicitate. ,,Dar pentru încrederea totală în instincte, scrie Marin Preda referindu-se la Nietzsche, ce garanţii aveam că ne va dărui un om liber, mândru şi aşteptat? Selecţia naturală? În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un asemenea om liber, mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie, omorând orice scânteie a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi fanatismului.’’ (Marin Preda – Viaţa ca o pradă, p. 310) .

Aşadar, întâlnirea dintre anumiţi oameni din cultură şi anumiţi oameni politici nu este întâmplătoare. Există o sincronicitate determinată de gândirea instinctuală, comună. Legătura dintre obedientul Patapievici sau intelectualul de serviciu, Liiceanu, cu cel de-al treilea …escu, nu-i deloc, un jeu de Monte Carlo. Gândirea lor are o dominantă comună – instinctualitatea. Coabitarea dintre omul politic şi omul cultural nu e un joc al hazardului; oamenii nu se pot grupa sincronic fără să existe o atracţie prin asemănare.

De ce oare noi românii i-am ales şi în trecut , şi-ii alegem şi în prezent, în cele mai înalte funcţii de stat, pe instinctuali? Suntem noi mai instinctuali decât ceilalţi europeni? De ce nu alegem pe omul-uman şi avem această preferinţă pentru omul-animal? Instinctualul nu are nici un respect pentru valori în general şi pentru valorile culturii în special, nici pentru lege, nici pentru Constituţie. Este oare instinctualul un model politic pentru români? După cum s-a văzut, la alegerile din Vest , electoratul occidental şi-a schimbat mult opţiunile; în prezent acesta mizează într-un procent tot mai mare pentru omul cultural, pentru omul-uman, pentru omul cu dominantă raţional-creativă, marginalizându-l pe instinctual, mai cu seamă după decepţiile suferite în urma alegerii unor asemenea instinctuali, care odată ajunşi dictatori, au provocat lumii cele mai mari dezastre ( Hitler, Stalin, Mussolini).

Să privim cu atenţie la aleşii noştri! Toţi instinctualii ajunşi în sferele puterii au tendinţe dictatoriale, evidente. Ei nu se pleacă nici în faţa evidenţei. Instinctualul acţionează după paradigma hitlerist ă care privea tratatele încheiate ca fiind făcute pentru a fi încălcate. Pentru un instinctual nu există vreo lege care să nu fie încălcată. Sub oblăduirea puterii totul îi este permis , nici ridicolul nu-l mai atinge.

Cum am mai afirmat, instinctualul nu recunoaşte nici o valoare, în afara de una singură - încrederea oarbă în instinctele sale primare. Omul instinctual este ceea ce caracterologia identifică în omul amorf: egoismul, lenea, minciuna, viclenia, nepăsarea ,îngâmfarea şi imbecilitatea. Din punctul de vedere al voinţei pentru implementarea unui program coerent şi lucid pentru ţară, instinctualii sunt complet abulici. Cuvântul de ordine e nepăsarea. Voinţa se manifestă doar într-o singură direcţie – voinţa de putere. Toţi rataţii din alte sfere profesionale se orientează spre politică; nişte nechemaţi, dar veleitari, ei se simt chemaţi să facă politică pentru care nu au nici o vocaţie. Din momentul intrării în politică, la toţi aceşti rataţi începe procesul abrutizării.

Omul care munceşte cu pasiune are toate virtuţile de a fi om drept; nedrept este omul leneş. Omul politic e un mare leneş; el se încadrează perfect în tipologia omului amorf. Omul politic român are marea trufie de a crede că este cel mai inteligent dacă se foloseşte de inteligenţa instinctuală, distructivă pentru comunitate şi mai cu seamă pentru omul-uman . Cel de-a treilea …escu, la care cultura se reduce la regulamentul marinarului, nu poate avea o altă viziune asupra lumii decât aceea a piratului care conduce o grupare de instinctuali, complet aservită căpitanului-dictator. Are toate dominantele instinctuale tipice spiritului agresiv pirateresc; gruparea oligarhică este în viziunea lui politică, banda de tâlhari complet aservită căpitanului; o grupare de indivizi de aceeaşi factură, care se găsea pe îngrozitoarele corăbii cu cap de mort.

Drept urmare, Constituţia este încălcată în modul cel mai grosolan chiar de il capo de tutti capi. În această situaţie hotărârile şi deciziile politice şi administrative nu mai sunt rodul unei analize fundamentate raţional şi creativ, ci acţiunea impulsurilor instinctuale şi prin urmare stupide, iraţionale, adeseori absurde. Toate acestea generează haos în structurile administraţiei de stat, în societate şi inerent , mişcări anarhice. Cum poate fi condamnat un individ care a furat o pâine pentru a supravieţui,, când o ministră a turismului a furat bugetul ministerului? Ce autoritate mai au forţele de ordine de a prinde şi condamna un mic hoţ care vrea să supravieţuiască în această perioadă de criză economică , când ministra turismului jubilează, sfidând orice autoritatea parlamentară sub oblăduirea celui de-al treilea preşedinte din dinastia …escu. Pentru aceşti gangsteri politici nu există nici cultura ruşinii, nici a vinovăţiei, nici a bunului simţ. Structurarea în grupări de tip oligarhic e o subminare evidentă a democraţiei; aceste grupări generează conflicte politice care aruncă ţara în haos şi induc inerent populaţiei, o stare psihică de teamă, de incertitudine şi nesiguranţă existenţială. De altfel cel de-al treilea …escu, mereu ameninţă că nu mai sunt bani pentru plata salariilor şi pensiilor, dacă nu-l votăm pe el. Se erijează tot mai mult în Tătucul care ne dă pâine. Toţi oligarhii din gruparea lui …escu nu realizează că au comis ceea ce grecii numesc hybris şi continuă să persiste în a genera şi mai mult haos politic şi administrativ. În binecunoscutul limbaj de lemn, ei repetă la unison aberaţiile celui de-al treilea …escu, la fel cum repetau instructorii de partid, aberaţiile genialului …escu comunist.

Există o justiţie imanentă, o pedeapsă ce vine, nu de la divinitate, ci din ura inconştientului colectiv. Grecii au intuit-o încă din vremea lui Homer. Înţelepciunea populară spune că atunci când cineva trebuie să fie pedepsit , Dumnezeu îi ia minţile. Din cauza îngâmfării, a iluzionării cu certitudinea puterii, cel de-al treilea …escu şi gruparea lui oligarhică nu mai percep clar realitatea. Ura populaţiei, îndreptată împotriva clasei politice în general, dar mai cu seamă împotriva grupării oligarhice şi a celui de-al treilea …escu care o patronează, este evidentă, dar ei nu o simt. Se cred în autosuficienţa lor imbecilă intangibili, imuni, ca şi cum imunitatea parlamentară le-ar putea proteja inconştientul de energiile negative care vin de peste tot şi sunt centrate asupra lor. Drept urmare, deformând realitatea şi adoptând-o viziunii lor false, cei în cauză încep să comită erori din ce în ce mai grosolane, cu efecte dintre cele mai grave asupra românilor. Este de mirare cum cel de-al treilea …escu, atât de puternic ancorat în gândirea instinctuală, nu are intuiţia să simtă ura populaţiei. Saturată până la greaţă de predilecţia sa pentru intrigi şi conflicte politice, populaţia vrea normalitate politică, un dram de încredere în cei aleşi să administreze ţara. Cel de-al treilea ...escu e geniul malefic al naţiei române. Pare reincarnarea lui Carol al II-lea, ca şi cum istoria s-a repeta , după un ciclu de şaptezeci de ani , într-o altă spirală a timpului. Mai instinctual, mai aberant şi mai fanfaron decât fostul rege, secondat de o altă Elenă, mai catastrofală pentru România decât Elena Lupescu, cel de-al treilea …escu se joacă infantil de-a politica. Maestru neîntrecut în dibăcia dezbinării, ne face pe noi românii să ne simţim mai neputincioşi şi mai nemernici, în acest secol al globalizării, din cauza iluzionări, îngâmfării şi vanităţii sale. Insul suferă de inflaţie psihică, generată de gândirea sa instinctuală şi de obsesia voinţei de putere: e orb şi surd la strigătul realităţii, la suferinţele noastre, la dezastrul în care aruncă ţara în modul cel mai abuziv cu putinţă. Cu o gândire dominant instinctuală, cel de-al treilea …escu nu mai are nimic uman - în acţiunile sale se manifestă toată instinctualitatea. E mai distructiv decât a fost Carol al II-lea, care la fel îi juca pe liderii politici , pe unii împotriva altora. Insul suferă de nebunia lui Aiax Telamonianul. Iată ce scrie E. R. Dodds în Grecii şi iraţionalul ,,Micile state suprapopulate de-abia începuseră să iasă din mizerie şi sărăcia rămase în urma războaielor dorice, când au început noi tulburări: clase întregi au fost ruinate de marea criză economică a secolului al VII-lea, urmată , la rândul ei, de mari conflicte politice ale secolului al VI-lea care au transformat criza economică în termenii unei feroce ostilităţi de clasă.’’ ( E. R. Dodds - Grecii şi iraţionalul, p. 48). Alo! Deşteptaţi-vă onorabililor! Măcar în al doisprezecelea ceas. Nu simţiţi oare ostilitatea poporului? Dar ei nu se deşteaptă. Nu o simt. Odată constituită gruparea oligarhică, cel de-a treilea …escu nu mai poate guverna ţara pentru popor , ci pentru sine şi gruparea oligarhică.

Jorge Luis Borges afirma că infernul este locul unde se întâmplă lucruri înfiorătoare. ,,Cel mai ilustru dintre infernurile literare, îndurerata împărăţiei a Divinei Comedii nu este un loc înfiorător , este un loc în care se întâmplă lucruri înfiorătoare.’’ ( Jorge Luis Borges – Eseuri [ Andrei Ionescu - Prezentare, p. 330]). Noi afirmăm că infernul este acolo, unde într-o democraţie, clasa politică se structurează în grupări de tip oligarhic şi unde preşedintele în funcţiune manifestă în toate împrejurările , prin abuzuri repetate , tendinţe evidente autarhice, acolo unde deciziile politice sunt rezultatul conjunctural şi arbitrar a gândirii instinctuale, nu a gândirii raţional-umane, creative, acolo unde domină absurdul-distructiv în detrimentul raţionalului-creativ. Ne putem imagina un alt infern decât locul în care s-au petrecut cele mai abominabile crime ale dictaturilor? România nu este un loc înfiorător, deşi este locul de naştere a prinţului Dracula, dar este locul unde clasa politică, cu deosebire gruparea oligarhică dirijată de cel de-al treilea …escu generează infernul prin pandemoniul constituit în această grupare oligarhică.

Unii afirmă că românii sunt greu guvernabili sau neguvernabili. Nu românii sunt greu guvernabili sau neguvernabili, ci clasă politică românească a fost în trecut şi este în prezent, la fel de incapabilă să guverneze ţara , din aceleaşi cauze : a) o totală lipsă de respect faţă de alegătorul onest, b) o gândire instinctuală, perversă şi iraţională, c) un dispreţ total faţă de cei care i-au ales d) o absenţă totală a gândirii raţional-umane generatoare de acţiuni creative şi constructive. Toate guvernările corupte generează vulnerabilităţi existenţiale; ţara se află mereu la marginea haosului, oricând supusă mişcărilor anarhice. O guvernarea coruptă, iresponsabilă şi delăsătoare este lipsită de autoritate. Lipsa de autoritate este evidentă şi ea se propagă la toate nivelele şi în toate instituţiile statului la fel de corupte, după chipul şi asemănarea guvernaţilor. Sfidarea organelor de ordine de către unii cetăţeni este aproape îndreptăţită, atâta vreme cât clasa politică nu are nici o autoritate morală. În faţa avalanşei faptelor criminale, amplificate de criza economică, omul din clasa medie se simte complet abandonat de guvernanţi, de instituţiile abilitate cu ordinea publică pentru care plăteşte din greu impozite şi taxe. Iar ei vor din nou, şi din nou. şi din nou să-i votăm, ca să le autorizăm astfel funcţiile din eşaloanele puterii, fără să facă ceva concret pentru noi. Să-i votăm oare doar pentru privilegiile lor?

Politicienii ar trebui să fie marii pedagogi ai naţiunii, aşa cum sunt profesorii şi învăţătorii pentru copii. Politicianul pedagog ar trebuie să-l înveţe pe omul de rând elementele adevărului din politică, ca omul de rând să nu fie Ursul, etern, păcălit de vulpe, să scape astfel de primejdiile la care e supus din cauza ignoranţei sale politice şi a vicleniei politicienilor. Asta înseamnă ca politicianul să aibă un caracter leal, să fie pedagogul care iubeşte adevărul mai presus de toate. Din nefericire pentru noi , politicienii noştri cel mai mult iubesc minciuna. În exerciţiul puterii politicienii au devenit aşi minciunii. Dar ce pedagogi pot fi aceşti politicieni, când ei nu au nimic, absolut nimic din sfinţenia dascălilor? Politicienii noştri nu sunt pedagogii naţiunii, ei sunt demagogii ei. Demagogia este echivalentă cu imbecilitatea; unui demagog cu gândire instinctuală îi este imposibil să se ridice la nivelul gândirii umane, bazată pe morala umană. Şi-atunci ce să înveţe românii de la politicienii noştri, când eminenta lor gândire se reduce la inteligenţa rudimentară, instinctual-animalică: a înşela, a fura, a minţi, a vicleni? Influenţat astfel de omul politic ,,care s-a ajuns’’ , nu prin morala umană , ci prin gândirea sa instinctuală , omul de rând renunţă şi el la morala umană şi îşi construieşte existenţa după chipul şi asemănarea politicienilor. Dacă există o categorie socială complet lipsită de caracter aceasta este clasa noastră politică.

În pofida admiraţiei noastre( sau fricii) pentru solemnitatea puterii şi oamenii ei , trebuie să recunoaştem un mic adevăr, anume că politicienii noştri trăiesc în sfera instinctelor primare: toate gândurile, faptele şi acţiunile lor se reduc la minciună, viclenie, hoţie, înşelăciune, calităţi pe care le regăsim la aproape toate animalele de pradă. Din aceste considerente, putem afirma că aceştia trăiesc la nivelul subumanului. A te folosi zilnic de gândirea primară te autoprogramează inconştient animalităţii. Încă de la începutul democraţiei de după revoluţia din ’89 politicienii a instaurat nu un regim democratic realist, ci unul al falsului. Sub cel de-al treilea …escu oamenii politici au atins culmile versatilităţii şi venalităţii, generând la toate nivele politice şi administrative mefienţa. Portofoliile ministeriale nu mai sunt rodul activităţii politice asidue şi creative a unui om politic; la fel ca titlurile aristocratice din evul mediu ele se cumpără. Ministra sportului a dat o plăcintă de bani grupării oligarhice şi lui …escu pentru portofoliu sportului. Cine are bani poate cumpăra orice minister; se pot scoate la licitaţie. Cine vrea ministerul de interne, de externe al armatei şi al finanţelor? Daţi bani celui de-a treilea …escu şi vă vinde orice minister! Această stare de lucruri generează o societate a corupţiei generalizate şi a mefienţei. Într-o societate mefientă nici intenţia de adevăr nu mai e crezută. Într-o astfel de societate în care criza încrederii a scăzut la nivelul zero, comunicarea atinge limita imposibilului. Cum se vede la cel de-al treilea …escu, comunicarea raţional-umană este sortită eşecului. O astfel de societate care trăieşte în această stare patologică, vrând-nevrând, se autoprogramează răului. Cel de-al treilea …escu declara unui reporter că dacă nu va câştiga pentru un nou mandat alegerile, va pleca pe mare… Noi spunem că oriunde ar fugi un om, de răul pe care l-a comis, răul îl va ajunge din urmă şi-l va lovi ca un bumerang, chiar atunci când se crede mai invincibil.

Aşadar , politicianul-instinctual dezvoltă în relaţiile sale cu ceilalţi semeni o gândire primară cu consecinţe distructive şi grave sechele educative asupra oamenilor de rând. Când într-o societate dominante sunt instinctele primare( generate în toate situaţiile de politicieni) e de aşteptat ca acea societate să trăiască la limita de jos a umanului. Din aceste motive, cea mai mare valoare la români, nu o are gândirea creativă, ci gândirea instinctuală. Pe aceasta valoare a inteligenţei animalice s-a consolidat şi s-a cronicizat în societatea românească statutul omului tiranic, complet lipsit de caracter, cu deosebire cel din sfera puterii politice.

Din cauza exclusivă a clasei politice, cum am arătat, dominant în societatea românească este omul tiranic cu inteligenţă instinctuală, în vreme ce omul creativ este marginalizat. Mai este oare cazul să amintim că toţi marii noştri creatori şi-au realizat visele pe alte meleaguri. Să amintim doar pe celebrul inventator Henri Coandă…, dar câte alte inteligenţe creative( Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Emil Cioran, Ioan Petru Culianu) nu au emigrat în alte spaţii – aici, la noi fiind încorsetaţi de presiunea psihică exercitată de creierele instinctuale ,mai cu seamă ale indivizilor din sfera puterii, incapabili de vreo pasiune autentică, în afara pasiunilor instinctuale.

Un instinctual este un infantil prin excelenţă. La fel cum copilul este psihic şi mintal mai apropiat de starea animală, instinctualul trăieşte ca un infantil. Pentru instinctual viaţa este o nesfârşită joacă. Dacă gândirea instinctuală a copiilor este acceptată ca făcând parte din normalitate, pentru omul politic, infantilismul îl proiectează în postura de măscărici( vezi botezul l mielului Trăinică) . Măscăriciul politic e un ins pervers, distructiv, iraţional, cel mai adesea absurd ca străinul lui Albert Camus. De altfel, în asta constă imbecilitatea clasei noastre politice – în acest infantilism în care se complace, în perversitatea pe care o promovează în relaţiile sociale, în toate instituţiile administrative, de al cele centrale la cele locale, cu efecte politice, economice şi sociale dezastruoase , demolatoare, adesea de o hilară absurditate. Adevărata gândire umană este creativă; ea îl plasează pe om în rândul bărbaţilor adevăraţi. Bărbatul adevărat nu acceptă infantilismul. El îşi fundamentează existenţa pe cele două morale: morala socratică a raţiunii şi morala nazarineană a iubirii. El merge pe drumul vieţii, la fel ca Gandhi, pe calea adevărului şi iubirii. Asta îl deosebeşte radical de instinctualul-infantil şi-l face să fie lucid şi creativ.

Gândirea politică românească actuală cu dominanta ei instinctuală este în dezacord profund cu timpurile noastre, e în dezacord cu tendinţa generală a gândirii din politica europeană, axată tot mai mult pe valorile gândirii umane, cele ale moralei raţiunii şi iubirii, ale creativităţii şi responsabilităţii politice, economice şi sociale, în care esenţa este respectarea individualităţii.

Cum se poate vindeca această Românie profund bolnavă, o Românie în care spiritul uman al creativităţii este sufocat de dominanta gândirii instinctuale? Cum să vindecăm lumea românească , când sufletul copiilor este pervertit încă din primii ani de şcoală prin exacerbarea instinctualului, prin promovarea valorilor gândirii instinctuale. Ursul păcălit de vulpe e un model educativ specific gândirii instinctuale româneşti. ,,Ursul e prost! ’’ zice un copil. ,,Nu-i frumos să zici prost, Ursul e naiv!’’ îl corectează învăţătoarea. Ursul nu este naiv , nu este nici prost, dar într-o societate pervertită moral de clasa politică, Ursul este eternul om de bună credinţă păcălit de vulpoiul politic. ,,Ursul păcălit de vulpe’’ e o poveste care marchează destinul nostru, în care unii suntem în postura vulpii, alţii în postura Ursului. Depinde pe ce valori mizăm în viaţă, pe valorile vulpii, adică pe valorile gândirii instinctuale, sau pe valorile Ursului, ale gândirii raţional-umane. A miza pe valorile vulpii, a trăi viaţa sub dominanta gândirii instinctuale ne determină să trăim într-o lume a înşelăciunii. Înşelăciunea este cea mai uzitată formă a criminalităţii în societatea românească pe care o susţine şi o promovează clasa politică. Toată puterea politică se legiferează , nu pe valorile autentice ale democraţiei cum este normal, ci pe nonvalorile înşelăciunii. Doctrina înşelăciunii e fundamentul filosofiei lui pseudo; ea generează suspiciune şi neîncredere, grave blocaje şi stagnări, o imposibilitate a dialogului şi comunicării, o permanentă perversitate relaţională. La noi, cel mai inteligent este insul şmecher care înşeală, dar mai cu seamă panglicarul politic, ,,omul care s-a ajuns.’’ De aceea, într-o societate în care dominantă este gândirea instinctuală, cea mai mare valoare o are vulpea, nu Ursul . Prin urmare, admiraţia românului se îndreaptă spre gândirea instinctuală , nu spre inteligenţa creativă.

Copilului român ar trebui să evolueze, conform perceptelor pedagogice promovate de Pestalozzi, de la gândirea instinctuală la participarea la cerinţele sociale, la înnobilarea sufletească prin însuşirea principiilor moralei socratice şi moralei nazarinene, a creativităţii, a dăruirii şi dorinţei continui de cunoaştere. A dezvolta la copil sentimentele de iubire, de încredere, de recunoştinţă, de supunere şi de datorie, ca fundamente educative ale relaţiilor interumane e necesitatea stringentă a societăţii româneşti actuale, care în concurenţa naţiunilor din UE, trebuie să se eliberează de gândirea instinctuală distructivă. Dar cum am spus, prima lecţie pe care o învaţă la şcoală copii românilor este aceea a păcălelii, a înşelăciunii. Morala umană aceea a căii adevărului şi iubirii este pervertită, încă de pe băncile şcolii, de gândirea instinctuală. A păcăli pe semenul tău e un modus vivendi aproape normal la noi la români. Gândirea instinctuală ne constrânge la o eternă acţiune autodistructivă, o dorinţă imbecilă de a face rău.

Calea adevărului şi iubirii se constituie în fundamentele unei existenţe creative. Plăcerea de a crea i-a ridicat pe occidentali din sfera instinctualului în sfera umanului. În actul creativ al muncii şi al dăruirii au simţit ei că au găsit adevărata fericire - starea psihică de bine. După ultimele cercetări ale unor prestigioşi psihologi americani (Mihaly Csikszentmihalyi, 1991 , Martin E. P. Seligman, 2002), acestea sunt şi fundamentele fericirii; ele dau sens vieţii şi ne asigură starea de graţie. Pentru asta, trebuie să îndeplinim un minim de condiţii: a)să avem o situaţie economică acceptabilă, b) să avem predispoziţia şi capacitatea de a ne dărui unei idei, unui semen sau unui grup de semeni ( dorinţa sinceră de a face bine este profund morală) c) o necurmată voinţă de cunoaştere.

În ce lume trăim noi românii? Întrebarea e retorică. Răspunsul e evident : într-o lume a gândirii instinctuale. Lumea noastră românească e o lume supărată, o lume a îngrijorărilor existenţiale, o lume nevrotică, generată şi menţinută în această stare psihică de politicianul veros, lipsit de caracter şi prin asta, incapabil să administreze ţara.

Bibliografie:

1) J. H. Pestalozzi – Cum îşi învaţă Gertruda copii, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977, p.26

2)Nicolae Iorga - În luptă cu absurdul revizionism maghiar, Ed. Globus, Bucureşti , 1991, p. 65)

3) Platon – dialogul Eutyphron

4) Biblia – Genesa(Facerea) 1 -31; 18-32

5) H.R. Patapievici - Politice, ediţia a V-a , Ed. Humanitas, Bucureşti , 2008, p.5,8, 35,49,61).

6) H.R. Patapievici – Zbor în bătaia săgeţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.50).

7) Marin Preda – Viaţa ca o pradă, Ed. Albatros, Bucureşti, 1977, p.310

8) E. R. Doods – Grecii şi iraţionalul, Ed. Polirom , Iaşi ,1998, p. 48

9) Jorge Luis Borges – Eseuri, Ed. Polirom, Iaşi , 2006 [ Andrei Ionescu - Prezentare, p. 330])

4e82b4b9