Marea dez(iluzie) eminesciană

 
    Moto: ,,Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decît esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Sîntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea ce ne a vărsat o în suflet.’’  - Emil Cioran  

   
     Ca să-l  iubeşti pe Eminescu nu trebuie doar să-i citeşti poeziile  ca pe o simplă literatură, ci  trebuie să-i înţelegi gândirea filosofică, cugetarea profundă, etica – ,,lupta dreaptă’’(una dintre condiţiile vieţii  fericite. E condiţia etică care, aplicată în practica   socială  de unele  popoare,  a dovedit că ,,lupta dreaptă’’ e condiţia  fundamentală a fericirii, [a se vedea Denis de Rougemont -     Elveţia sau istoria unui popor fericit], dar şi unele ţări protestante unde cuvântul dat, respectul pentru contract, pentru lege în general,  e mai presus de credinţă), estetica  -  rafinamentul expresiei  şi mai cu seamă  ,,forma nouă’’  noua logică impusă de creaţia sa limbii române    ,, a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă’’, (Scrisoarea II).                                                             
Starea de fericire individuală depinde, în mare măsură de starea de fericire generală  a unei comunităţi, a unui popor,  iar această stare de fericire  generală este generată de cinstea şi corectitudinea statornicită în relaţia omului cu membrii societăţii şi cu instituţiile statului. 
           Dacă elveţienii sunt un popor fericit, atunci,  starea lor de fericire socială este generată de ,,civismul lor ridicat’’, respectul pentru celălalt, respectul pentru îndatoririle ce revin fiecăruia în comunitate,  de renunţarea ,,fără dramă’’ la egoismul individualist, pentru ca buna convieţuire  să fie posibilă.                                                 La elveţieni, guvernarea se identifică cu buna administrarea banului public.  Această atitudine de responsabilitate civică creşte gradul de încredere în semenul apropiat, în  funcţionarii din instituţiile statului, în clasa politică; această atitudine altruistă reduce la minim conflictul psihic şi elimină nevroza socială. Toate acestea depind, în mare măsură, nu doar de oamenii  politici de caracter, ci de logica  şi psihologia limbii. Aşa cum a demonstrat filosofia analitică, pornind de la analiza logică a limbajului, există o corespondenţă biunivocă între logica limbii vorbite de o anume comunitate şi psihologia comportamentală a indivizilor care vorbesc limba respectivă. Prin urmare, chiar şi la cel mai fericit  popor dintre popoarele europene, elveţienii  -  vor fi întâlnite,  în funcţie de dominanta logică a limbii respective, atitudini psio-civice diferite. ,,Există anumite deosebiri în modul de  a asuma calitatea de cetăţean: în vreme ce locuitorii cantoanelor din Elveţia alemanică  o fac, în genere, cu o perfectă bună credinţă – ce poate fi confundată uneori cu naivitatea – cei din Elveţia  romandă  simulează o oarecare detaşare sau chiar o rezervă ironică. Spre a fi mai exacţi, ar trebui să spunem că această din urmă atitudine  se întâlneşte numai la publicul citadin şi intelectual, la mijloc fiind o anumită ,, mauvaise conscience’’ de inspiraţie franceză, care în practica socială nu duce la defecţiuni grave.’’ (Denis de Rougemont – Elveţia  sau istoria unui popor fericit, p. VI).   Este evident că, în spaţiul în care locuitorii vorbesc germana,  aceştia vor fi adoptat, fără  îndoială,  logica limbii germane şi comportamentul civic nemţesc.                                                                                                        Conştiinţa civică este mai ridicată (şi nu se simt nici ofensaţi, nici  ridicoli de ,,naivitatea’’ lor).  În spaţiile în care locuitorii vorbesc franceza şi italiana, aceştia au adoptat logica acestor limbi şi comportamentul lor civic se înscrie cu oarecare detaşare şi ironie, în aşa numita ,,mauvaise conscience’’, în   dominanta  logicii generală, aceea a limbii  germane (64%).   
       Aceştia  au  particularităţi  de comportament, după cum spune Denis de Rougemont. Acest comportament afirmăm noi  este    corespunzător logicii limbii vorbite. Prin urmare,  legătura  între logica limbii şi comportamentul psio-social al individului vorbitor al limbii respective este o legătură biunivocă. Cu cât logică  limbii este mai raţională cu atât discernământul moral este mai  just aplicat, iar relaţia de încredere între oameni  atinge cele mai  ridicate  niveluri   şi  drept  urmare ,,sentimentul de  comuniune socială’’ mai crescut.             Nu întâmplător, Alfred  Adler a propus acest concept a  ,,sentimentului de comuniune socială’’;  austriac,  vorbitor al limbii germane, avea drept  model de gândire, logica  limbii germane, care are ca dominantă  logica denotativă.                                                     Sentimentul de comuniune socială, are  în concepţia  lui Adler,  în activitatea practică ,,forma colaborării în folosul celorlalţi.’’ (Alfred Adler – Sensul vieţii, p.45).                                      Bunăstarea unei comunităţi, a unei naţiuni este dată de această activitatea practică a colaborării în folosul celorlalţi. La noi  lipseşte cu desăvârşire sentimentul de comuniune socială  şi colaborarea în folosul celorlalţi ca metodă practică de aplicare a eticii sociale. Individualismul,    egoismul şi egocentrismul fac din politicianul român un etern demagog, pentru care  binele înseamnă privilegiile pe care le obţine de la  putere şi nu binele tuturor spre binele său. Cu cât  discrepanţa  dintre ales  şi alegători  este mai mare cu atât se simte  politicianul român  mai intangibil, un fel de zeu  mioritic ce nu-i mai pasă de alegători.                                                                    Absenţa sentimentului de comuniune socială, conduce inerent la o stare de insecuritate  şi  de inferioritate faţă de alte naţiuni. Încrederea se fundamentează  pe  raţionalitatea lucidă şi pe discernământul moral; credinţa pe iubire, cel mai adesea pe iubire absolută. Când iubim relaţia de încredere în celălalt se metamorfozează  rapid în credinţă.  Tendinţa iubitorului este de a vedea în iubit, nu un om, ci un supraom.                                                    De regulă, iubirea face apel la încredere în sens tare; iubirea   mistifică  psihicul, metamorfozând,  la nivelul inconştientului,  relaţia de încrederea în celălalt, în  credinţă, făcând din  cel  iubit un  mic zeu, iubitorul alunecând rapid  în  adoraţie. Un manipulator versat exercită asupra  iubitorului o influenţă  psihică de dominaţie absolută – iubitorul îl va adora pe cel iubit în sens  mistic.                                 El poate fi un ins profund imoral,  un infractor  de cea joasă spiţă. Ajuns la putere în fruntea  unei comunităţi vorbitoare a unei limbi cu logica dominantă sofistă, cum este limba română, se va comporta ca un infractor, iar poporul îl va accepta tocmai, fiindcă prin  logica sa efeminată) corespunde cel mai bine  psihologiei vorbitorului unei limbi cu dominanta sofistă. Minciuna, la noi,  stă  mereu  cu regele la masă.  Prin urmare, Autocraţia  poate foarte bine poza  pe plaiul  mioritic în  democraţie. Aici,  unde Constituţia,  legile şi  drepturile cetăţenilor  sunt încălcate de oamenii preşedintelui şi de Preşedinte - democraţia e   jalnică.        
Femeile, a căror natură  dominantă este iubirea, sau mai bine zis logica senzorial-sentimentală,  au tendinţa de a mistifica realitatea  şi de a metamorfoza relaţia de  iubire din  încredere,  în credinţă. Când  iubitul   decade în  ochii ei , asemenea credincioşilor care  adoră  o anume zeitate  ce  i-a dezamăgit în aşteptările lor, femeile îl  părăsesc pe cel adorat.  Simţindu-se înşelate sau frustrate au  tendinţa de a-l distruge, la fel cum credincioşii îşi distrug idolii  în care au crezut.                                                                                          În pofida protestelor mişcărilor feministe împotriva  logicii clasice şi a celei moderne ca  fiind o logică dominant masculină spun ele,  această   logică, pe care ,,bărbaţii ipocriţi’’ pretind a fi o ,,raţionalitate  universală’’ , o ,,judecată  obiectivă’’,  ar fi  doar un mijloc  de  a domina femeile. (a se vedea Andrei Cornea – Turnirul khazar, Ed. Polirom, Iaşi , 2003).  Dar ele chiar vor şi se simt bine în postura de a fi dominate, ele chiar doresc să fie dominate, fiindcă  iubitorul simte  faţă de iubit plăcerea masochistă de a fi  dominat.                                                                                                             În fundamentul inconştientului ei, pentru o femeie are mai puţin importanţă ,,iubitul’’, pentru ea cel mai important lucru e  relaţia  în sine, legătura, ,,iubirea’’  comunicarea. Ea nu poate trăi fără a relaţiona, fără a comunica, are nevoie de  o  ,,legătură’’ ca de aer. Pentru ea mini-orgasmele (provocate de tandreţe, de vorbire, mângâiere, de o floare, un mic cadou, un flecuşteţ care  generează  ,,o stare  magică’’,  petting-ul   cum îi spun englezii (jocul de-a excitaţia)  -  dansul, plimbare, atingerea, moda, cumpărăturile,etc.)  produc  plăceri net superioare orgasmului în sine. Pentru bărbat, (ca, de altfel,   pentru orice mascul din regnul animal) orgasmul în sine  e mai important decât toate aceste manifestări curtenitoare. Există însă, fără îndoială, momente când  sexualitatea feminină este  la fel de activă, ba chiar  o întrece pe cea  masculină, când orgasmul sexual este la fel sau poate mai puternic, decât în cazul bărbatului.                                                                                                                          Aceste momente corespund stării de îndrăgostire a femeii; este momentul  când  femeia se metamorfozează în bărbat. Metamorfozate în bărbat,  în starea de îndrăgostire, paradoxal,  femeile devin  supuse ca nişte măicuţe. Să nu fim ipocriţi   şi să recunoaştem  deschis că, oricât de cocoşi  ne-am da noi  bărbaţii, în fiecare familie cântă găina.                                                                    Chiar şi o feministă radicală ca Simone de Beauvoir , scriindu-i poetului Nelson Algreen de care era îndrăgostită îşi  mărturiseşte   supunerea. Supunerea  este  starea  normală a   oricărei   femei îndrăgostite. ,,Voi fi cuminte, îi scria ea în una din  sutele de scrisori  adresate poetului, voi spăla vasele, voi da cu mătura, voi merge să cumpăr eu însumi ouăle şi prăjiturile cu rom, nu am să  mă ating de părul tău, obrajii tăi şi umărul tău fără voia ta.’’ (Michel Winock – Secolul intelectualilor, p.448 [Letres á Nelson Algreen , op. cit.])                                                                    Starea de masculinizare a femeii încetează odată cu (dez)-îndrăgostirea. Odată trecută de faza erotică, femeia revine cu picioarele pe pământ, bine înfipte în concretul existenţial. Apetitul  ei  sexual scade  odată  cu diminuarea gradului de îndrăgostire.   ,,Se ştie cât de scurt este  focul dragostei  la femeie, scria Dante, dacă nu este întreţinut continuu de  priviri şi de mângâieri.’’                                  Atâta  vreme  cât e îndrăgostită plăcerea femeii îşi are obârşia în  plăcerea bărbatului,  orgasmul ei din orgasmul bărbatului (adesea orgasmul celor doi se petrece în acelaşi timp).                                 Dar, odată  trecută faza de îndrăgostire,  femeia începe lupta pentru putere, lupta pentru dominarea masculului. Cu adevărat lupta dintre sexe începe când femeia a născut. Odată ce aduce pe lume progenitura, ea consideră rolul de seducătoare încheiat, simţindu-se o femeie împlinită, priveşte  la  odraslă asemenea unui creator care îşi contemplă  propria  creaţie. Din acest moment, dragostea ei  pentru bărbat este transferată progeniturii; în această fază bărbatul trece în al doilea plan,  devine ,,al doilea sex.’’  
                  Metamorfozarea femeii, în  faza   erotică,  într-un mascul agresiv sexual, este generată de excesul de testosteron produs de hipofiză în starea de îndrăgostire. Hipofiza funcţionează în ,,conexiune inversă’’, în aşa numita relaţie feed-back cu organele sexuale; hipofiza  produce gonadotropinele, care stimulează hormonii sexuali şi invers, glandele sexuale  menţinute active stimulează procesualitatea hipofizei. Dacă hipofiza îşi încetează procesualitatea, glandele sexuale se atrofiază (atrofiere care începe după menopauză).                                                                                          De regulă,  momentul  de maximă sexualitate la femeie are două faze şi coincide cu starea de fecunditate maximă; fenomenul se petrece în adolescenţă (15-25 ani)  şi după 35 de ani, îndeosebi în faza critică când se apropie   de menopauză.                                                                                           Femeia ştie, intuieşte inconştient, că pentru a creşte atracţia bărbatului, pentru a-l face dependent de ea, trebuie să-l supună la retenţie, căci  odată lepădată sămânţa, ,,forţa dorinţei  îi   scade şi, în consecinţă, forţa ,, legăturii’’ se reduce şi ea.’’ ( Ioan Petru Culianu – Eros şi magie în Renaştere  1484).    De aceea,  ea prelungeşte perioada de curtare, care, pe lângă faptul că-i produce mini-orgasme, care o fericesc, îl ataşează tot mai mult pe bărbat, îl leagă  de ea. Logica mintală dominantă  a sexului frumos este  logica sofistă, conotativă generată de psio-erotismul său senzual-sentimental  care se manifestă ca atare la nivelul mentalului.                             Logica ei sofistă are marele har  de a-l atrage, de a-l lega, de a-l fermeca bărbatul. În această combinaţie de senzorial şi logică sofistă, femeia este o farmazoană. Şeherezadă reuşeşte să-l farmece pe rege, nu  cu  goliciunea ei, ci  mai cu seamă  cu poveştile ei în cele o mie una de nopţi. Poveştile Şeherezadei au darul de a-l incita, de a-i stârni curiozitatea, de a-i fascina mintea sa cu logica ei feminină.  De aceea  regele, cu logica lui dominant raţională, le decapitase pe celelalte fecioare, devenite soţii, dar nu şi pe Şeherezada. Ea îl farmecă, îi diminuează percepţia lumii reale, îi adoarme raţiunea, îl ademeneşte cu logica ei sofistă în lumea poveştilor, în lumea  imaginară a  iluziilor.  Şeherezada are marele dar (darul logicii  sofiste)  de a  spune poveşti, de a-l iluziona, şi mai ales Şeherezada nu  cedează din prima noapte ca celelalte; ea ,,ştie’’(simte cu  intuiţia ei feminină) că un bărbat, care obţine uşor plăcerea erotică,  o va părăsi rapid (îi va tăia capul  ca şi celorlalte, chiar dacă ar iubi-o), tocmai pentru că bărbatul o va crede o pradă uşoară. De aceea,  Şeherezada  îi abate gândul de la sex, învăluindu-l cu vălul Mayei. Ea inventează, spune poveşti şi amână momentul până când îi intră în suflet acestuia, până când bărbatul  simte că nu mai poate trăi fără  ea şi nu mai există o alta pe lume asemenea ei. Efectul Şeherezada îi asigură  femeii nu doar fidelitatea bărbatului, prin excelenţă un poligam, dar şi  dragostea acestuia.                                                                                                   Toate acele  o mie una de poveşti nu se sfârşesc niciodată. Şeherezada îi  incită curiozitatea, îl acaparează, îl deturnează de la realitate. Povestea spusă în fiecare noapte, nefiind niciodată sfârşită la răsăritul soarelui, îl face pe bărbat curios, vrea să-i afle urmarea, să-i afle sfârşitul, dar o altă poveste începe, amăgindu-l tot mai mult cu o fericire viitoare, care nu mai vine.                                     Logica sofistă a Şeherezadei are, ca orice logică sofistă, marea putere de a fascina, de a iluziona, de a manipula, de a adormi judecata raţională. ,,Cea mai periculoasă capcană, singura capcană pe  care  raţiunea nu o poate evita este cea a simţurilor’’ spune Jean-Jacques Rousseau  în  Contractul social. Şestov, în Noaptea de pe Ghetsimani,   spune că Pascal construieşte o teorie a cunoaşterii, în care presupunerea fundamentală, axioma cunoaşterii e aceea că orice om poate ,,să vadă’’ adevărul dacă îi este arătat? Dar cum poate omul ,,să vadă’’ adevărul doar  arătându-i-l? Adevărul ,,văzut’’ e o iluzie,  un sofism, căci  imaginea nu poate reda realitatea.  Această concepţie că imaginile joacă un rol fundamental în gândire a fost criticată de Wittgenstein care argumentează că, dacă le considerăm prezenţe interioare care explică capacităţile de recunoaştere şi clasificare, atunci, nu se poate explica cum sunt ele cunoscute şi clasificate. Imaginile (imagini mentale  păstrate în memoria fiecărui individ)   sunt foarte aproape de imaginar (a crea imagini cu ochii minţii), astfel încât  ele au rol mai  centrat pe cei cu logica  conotativă - cei cu fire de artişti, gânditorii  non-lingvişti -  artişti plastici, muzicieni, etc.  Imaginile joacă un rol  puternic centrat în logica sofistă, femeia având capacitatea de a vedea imagini pe care logica masculină  nu le percepe sau le percepe greu. Poetul  englez Coleridge a fost primul  teoretician al  esteticii care a văzut în imaginare  şansa creativităţii umane, cu condiţia  ca imaginaţia să fie disciplinată şi creativă şi să nu alunece în  jocul fantasmelor şi fanteziilor inutile.                                     
          De câte ori nu a fost amăgit  omul doar arătându-i-se  ,,adevărul.’’ De câte ori nu a căzut în capcana acestor iluzii ale imaginarului? E suficient să amintim iluziile generate de teoriile geocentrismului ca să ne facem o părere despre cât de uşor poate fi înşelată raţiunea umană.                                                                         A trebuit să fie ars pe rug un călugăr îndărătnic, care nu s-a lăsat  prins în capcana iluziilor pe care Biserica le înfăşurase şi pe care o acceptase pentru ştiinţa lumii, ca oamenii să se trezească din această iluzie, anume că Pământul ar fi  buricul Universului, când  în realitate este o mică planetă, dintr-un minuscul grup de structuri cosmice din coada  unei galaxii. Bruno a asemănat iluzia  cu femeia goală  -   zeiţa Diana Cyntiana îmbăindu-se la izvor, (a se vedea cum pornografia, în care excelează imaginea femeii goale, induce dependenţă, fiind, e adevărat şi cel mai  eficient afrodiziac).                    Acteon, prins de vraja frumuseţii ei, cade în capcană, se lasă prins în această  iluzie. Când zeiţa (iluzia  e o zeiţă) a realizat că muritorul a văzut-o  goală , l-a  transformat în cerb şi imediat a fost  devorat de proprii săi câini. Câinii lui Acteon  sunt obsesiile erotice  de care bărbatul nu poate scăpa.   Mare adevăr, exprima pictorul spaniol, Goya: ,,Somnul raţiunii naşte monştri’’ Ca să-l  parafrazăm  pe Goya, spunem că iluziile  şi utopiile  nasc monştri care ne devorează.            
    Povestea lui Acteon din sonetul Freneziile eroice, pare a fi chiar  povestea vieţii lui Giordano Bruno. E ca şi cum, în acest poem,  Bruno şi-ar fi prevestit sfârşitul.  Giordano  Bruno a văzut nu iluzia frumuseţii, ci frumuseţea adevărului.                                      El, care ,,a văzut’’ adevărul, nu se mai poate dezlipi de el, este obsedat de adevăr. Iluzia, după cum am văzut, pentru  Bruno, e o zeiţă goală. În simetrie antinomică, opusul iluziei e  adevărul; opusul zeiţei goale e un zeu. Iluzia e feminină, adevărul e masculin.             Eminescu a definit genial, această dihotomie -  logica masculină  şi cea feminine. ,,Eu sunt un cuget, tu  o problemă.’’ Iluzia e o problemă eternă, de nedezlegat. Eternul feminin este  senzorialul-sentimentalul, care se îmbină în logica ei sofistă,  ,,o feerie’’  cum o numeşte  Eminescu,  care  îl   fascinează, îl  atrage   şi  îl  devorează pe  bărbat în pofida logicii  raţionale.                                                           Kant va constata în Critica raţiunii pure că raţiunea e ea însăşi producătoare de iluzii atunci când depăşeşte câmpul experienţei şi confundă principiile cunoaşterii relative cu principiile obiective ale lucrului în sine. Această iluzie el o consideră naturală şi legitimă fiindcă răspunde nevoii necondiţionate teoretice şi practice de Dumnezeu, suflet şi lume. În iluzie este  încorporată un mare procent de  dorinţă.  Asta îl orbeşte pe om şi-l face să  confunde dorinţa cu realitatea şi iluzia cu adevărul. Comiterea hybrisului e consecinţa experimentării dorinţei iluzorii. Experienţa ideologiilor extremiste au demonstrat consecinţele  nefaste, distructive  ale ,, experimentării dorinţei iluzorii’’.
    Cum putem deosebi adevărul de iluzie? Bruno spune clar,  în povestea lui Acteon, că iluzia îl transformă pe om în animal, el nu mai gândeşte raţional, ci doar în raport cu dorinţele sale, cu obsesiile sale, cu senzaţiile sale. Când ne îndrăgostim de o iluzie urâm adevărul, urâm tot ceea ce e real. Iluzia e lumea noastră, e universul nostru, e Dumnezeul nostru. Ce e în afara iluziei trebuie  distrus. 
    Ca şi iluzia, adevărul devine obsesie care îl va devora pe Bruno cum l-au devorat câinii pe Acteon. Când adevărul e îmbrăcat în haina iluziei şi iluzia în haina adevărului cum să  deosebeşti iluzia de adevăr? 
    După ce a văzut adevărul Bruno  nu se mai poate dezice de el. Pentru a păstra iluzia geocentrismului pentru lumea catolică şi  a ascunde  adevărul, Inchiziţia a fost nevoită să-l ardă pe rug. Arzându-l pe rug au crezut că au ucis adevărul, dar abia atunci adevărul despre Univers, aşa cum l-a văzut  de Bruno, a ieşit la iveală.                        
    Prin sacrificiul său, Bruno a încercat să vindece omenirea de iluzii, dar lumea nu s-a vindecat. Dimpotrivă! Cu cât lumea devine mai culturală cu atât  oamenii sunt  mai predispuşi să cadă în capcana  iluziilor existenţiale. Asemenea lui Giordano Bruno, Eminescu a încercat, sacrificându-şi sănătatea  în marele său proiect moral  să vindece lumea românească de iluzii, dar lumea românească nu s-a vindecat.                                                                                           
    Poate omul să mai deceleze în zilele noastre în condiţiile avalanşei informaţionale  adevărul de minciună. Omul  actual trebuie să trăiască experienţa adevărului crud  ca să-l poată deosebi de minciună.    
  Noi , credem că  cea mai periculoasă capcană, singura capcană cu adevărat periculoasă pentru  raţiune, nu este senzorialul pur – femeia goală, ci logica sofistă. De senzorial te poţi elibera, dar de iluzii, de poveştile Şeherezadei este aproape imposibil, ele  te învăluie, te înlănţuie, te fac dependent, cum l-a făcut Şeherezada cu poveştile pe regele  persan Shahryar.  Eminescu avea să surprindă în Scrisoarea V , mult peste  posibilităţile noastre de a reda, fascinaţia  ademenitoare exercitată de femeie – o feerie iluzorie; în realitatea ascunsă a fiecărei femei se află o Dalila, care îţi  ia puterile când ,,dormi’’ sau o Şeherezada care  te îmbrobodeşte cu  poveştile ei şi  îţi  ia puterea de a raţiona, cum i-a luat-o prinţului. Puterea bărbatului stă în cap, în logica a raţională, a femeii în senzorialul erotic, dar şi mai ales  în mintea ei sofistă.                             Eminescu a  redat  în Scrisoarea  V, aceeaşi viziune asupra iluziei ca şi Bruno, într-o cugetare mult mai sintetizatoare a senzualităţii şi logicii sofiste  feminine, dar, crede el că în bărbat se petrece.                                                                                                     Într-adevăr, prin  toate manifestările ei,  prin  limbajul trupului  ei, prin logica sofistă a minţii sale, femeia  exercită o magie  menită a stârni şi a amplifica dorinţa bărbatului până ce acesta îşi  pierde capul.  Să  amintim că, în blestemul biblic, Dumnezeu îi prezice  lui Adam că ,,aceasta îi va zdrobi capul’’.  Această fascinaţie exercitată  de femeie   asupra capului  bărbatului,  Eminescu  a numit-o ,,feeria unui mândru vis de vară’’ ,,Te îmbeţi cu feeria unui mândru vis de vară / Care-n tine se petrece…’’                   
 

E frumoasă se-nţelege …Ca copiii are haz
Şi când râde face încă şi gropiţe în obraz
………………………………………….
Dacă vorba e plăcută şi tăcerea-i încă place;
Vorba zice: ,, fugi încolo’’, râsul zice: ,, vino-ncoace!’’  
Îmblă parcă amintindu-şi vre un cântec, alintată,
Pare că i-ar fi tot lene şi s-ar cere sărutată 
Şi se-nalţă din călcâie să-ţi ajungă pân’ la gură
Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură
Ce n-o are decât numai sufletul unei femei…
……………………………………………..
Ce iluzii! Nu-nţelegi tu, din a ei căutătură
Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură,
Că întreaga-i frumuseţe  e în lume de prisos
Şi că sufletul ţi-l pierde fără  de nici un folos?
(Scrisoarea V)  
    Dar ea nu poate înţelege că  nu bărbatul o vrea, nu raţiunea lui care tânjeşte după altceva, după ,,cerurile nalte’’, ,,câmpiile asire’’ ,  ,, întunecata mare’’ ,   ,,ci un demon ce-nsetează după dulcele-i lumine, / C-acel demon plânge, râde,neputând s-audă  plânsu-şi,/ Că o vrea ... spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi, / Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme / Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme,(Scrisoarea V). Acesta este demonul sexual, care, la bărbat, e dominant.        
                 Spre deosebire de femeie, bărbatul  cu logica lui dominant raţională  are tendinţa de a rupe ,,farmecul’’, de a ieşi din cerc, de a rupe legătura. Nu întâmplător, noua logică a femeii  moderne, independentă din punct de vedere economic,  a impus ,,căsătoria de probă’’  nu doar spre a testa fidelitatea partenerului, ci şi pentru a-l reţine fidel, ,,fără acte’’, pe bărbatul adulter.                             Comunicarea,  ca dominată a mentalului feminin, este o caracteristică a logicii sofiste. Să amintim  că,  deşi creierul femeii cântăreşte cu o sută de grame mai puţin decât a bărbatului,  are corpul calos (un mănunchi  de fibre care fac legătura dintre cele două emisfere   la femeie este cu 30% mai dezvoltat decât la bărbat). Legătura aceasta face din femeie  nu doar o logoreică,  ci îi  conferă  şi capacitate distributivă superioară creierului masculin; ea fiind capabilă de a face mai multe activităţi concomitent, de a vorbi, de a lucra, de a cânta, fără a privi, fără a  se concentra. Din aceste considerente, logica sofistă  este  logica  dominantă a feminităţii. Ea poate spune poveşti, multe poveşti, la fel ca Şeherezada, dar  creativitatea ei se reduce la tehnica  şi melopeea comunicării (să amintim că cele mai bune  moderatoare sunt femeile, nu bărbaţii).                                                                              Oamenii cu logică denotativă au tendinţa de a trăi, chiar şi  relaţia de  iubirea ca pe o relaţie de încredere în celălalt. Cei  cu logică conotativă  dominantă au  de regulă tendinţă  de aluneca  rapid  în credinţă. Ca şi femeile ei nu pot face distincţie între relaţia de  încredere şi aceea de credinţă,  la fel ca femeile  nu pot decela iubirea de sex. Relaţia de încredere în celălalt este o relaţie raţională de  luciditate critică;  credinţă este o relaţie oarbă(crede şi nu cerceta)  în care  raţiunea şi luciditatea  critică sunt  reduse  la minim sau complet abandonate. În logica raţională în relaţia  cu celălalt se poate pune semnul  egalităţii,  ba chiar al identităţii, în logica  senzorial-sentimentală relaţia va fi una de apartenenţă a iubitorului şi de posedare a  celui iubit. Prin logica dominantă  a minţii sale  omul se va situa în  relaţia cu celălalt în postura de egal în cazul   dominantei  logicii raţionale  şi  aceea de stăpân şi  supus,  în cazul logicii senzorial - sentimentale.                                                     În această  postură se situează şi omul mioritic, căci logica limbii nu-i  permite a decela  între relaţia  de încredere care trebuie să existe între oameni, indiferent de poziţia socială sau politică a celuilalt şi credinţă. Prin urmare, inconştientul  colectiv a omului mioritic tinde a identifica pe  omul politic cu zeul, sau cu demiurgul, cu magicianul   şi prin asta săvârşeşte marea eroare de a se lăsa manipulat de  politicianul venal, care exercită asupra inconştientului colectiv ,,o hipnoză dirijată , activă şi voluntară.’’( Ioan Petru Culianu  - Eros şi magie în Renaştere 1484).                                 Pentru omul mioritic, politica este un fenomen de hipnoză colectivă, la fel cum este religia. Oligarhii puterii, la fel ca prelaţii (în democraţie sunt posibile a  ajunge să guverneze oricare din regimuri din ,,bazarul de regimuri  politice’’ posibile)  creează, prin manipulare,  condiţiile stării de supunere totală.  Şi  nu doar de supunere, ci chiar de ,,abnegaţie’’ , indiferent de comportamentul lor imoral faţă de supuşi. Una din metode este aceea a condiţionării mentalului colectiv cu o anumită realitate, care treptat, cu  trecerea  timpului  devine o ,,normalitate’’  existenţială.  Omul prins în acest regim  se complace  în această realitate fiindcă nu cunoaşte alta şi o consideră a  fi, cum spunea Leibniz,  ,,cea mai bună  lume dintre toate lumile posibile.’’ Din aceleaşi motiv, al logicii efeminate a limbii române, poporul român este profund religios. Dovada  o constituie  multitudinea de biserici care s-au construit înainte şi după marea revoluţie din decembrie.  Dar credinţa nu-l face  în aceeaşi măsură - moral. Dimpotrivă, religia pare a-l  face pe omul mioritic, mai degrabă  imoral  şi implicit  iraţional. Şi asta  pentru că religia nu are  nici o influenţă moralizatoare asupra  omului mioritic. Minţit şi tras pe sfoară de  politicieni venali , lăsat voia sorţii de aleşii care au obligaţia administrativ-socială  şi implicit morală  să se ocupe de  buna  gospodărire a banului public  în folosul tuturor omul mioritic nu mai crede în nimic. El are convingerea eternului păcălit, că e August prostul, veşnicul  prostit de şmecherii care se prefac că administrează  banii noştri, ai tuturor, în vrem ce ,, pe din dos’’ îşi fac afacerile oneroase.                                                                Morala omului mioritic spune să faci ce zice popa, nu ce face popa, însă el face la fel ce face popa, căci exemplu preotului  are o influenţă morală mai mare asupra credinciosului decât spusele acestuia. Comportamentul duplicitar al preotului rămâne  o referinţă pentru morala  credinciosului mioritic. Dominata efeminată  a logicii limbii îl face pe omul mioritic  un simulant, un duplicitar,  la fel ca femeia (neîntrecută actriţă  în a simula  iubirea, plăcerea sexuală).                                                                                 Marea operă moralizatoare eminesciană (a se vedea opera  publicistică),  prin care  Eminescu a încercat o reformare morală a  societăţii româneşti, a fost sortită  eşecului.  Acest  eşec al   proiectului moral eminescian s-a lovit de logica unei limbi cu dominantă sofistă, care îl face pe omul mioritic să fie mai apropiat de concretul material (în realitate cu adevărat iluzoriu, dar care concordă cu logica existenţială  feminin-sofistă al lui ,, aici  şi-acum’’) şi mai puţin dispus să creadă în  visul iluzoriu al unui  idealul abstract - acela a unei democraţii cât de cât  reale. Dacă  Eminescu s-ar întrupa, ca Isus, ar fi  profund deziluzionat de eşecul proiectului său moral – nimic, nicio schimbare  morală a clasei politice   în cei peste 150 de ani, de când Poetul scria la Timpul, de parcă timpul  s-ar fi oprit în loc pentru români.                                                                                                           Vasile Anton, 15 ianuarie 2012, Iaşi                              

Pledoarie pentru o nouă Românie

Pledoarie pentru o nouă Românie

Moto: 1 - M-am lăsat înşelat nu numai de către cei vicleni, ci şi de cei nebuni; m-am încrezut în oricine mi se înfăţişa şi-mi spunea vorbe frumoase.’’ - Pestalozzi

2 - A medita înseamnă a filosofa; a filosofa înseamnă a medita. Să filosofăm deci asupra condiţiei noastre în lumea globalizării! - Anton Vasile

Cât valorăm noi românii în UE?

Ce este valoarea?

Ce înseamnă o inimă de român?!

Exasperarea şi dezgustul - instrumente de analiză politică?!

Există o psihologie a binelui prin rău?

Despre inteligenţa instinctuală şi inteligenţa umană

Cum se transformă omul în animal?

Cum se structurează grupările oligarhice în democraţie

Unde se află infernul?

Suntem noi românii neguvernabili?

Politicienii – pedagogii sau demagogii naţiunii?

Societatea română - o societate a mefienţei!

Ursul , etern , păcălit de vulpe.

Despre valorile fericirii.

În cursa globalizării ce valoare are românismul? Ce reprezentă România în ochii străinătăţii? Cât valorăm noi în străinătate? ,,Nu suntem iubiţi în străinătate!’’ afirma Nicolae Iorga, în articolul ,,Apărarea noastră în străinătate’’, apărut în Neamul românesc în 18 septembrie 1935. Nici astăzi, după mai bine de 70 de ani, nu suntem iubiţi în străinătate. Iubiţi şi admiraţi sunt aceia care produc adevăratele valori. Şi pe vremea profesorului Iorga şi astăzi, străinii nu găsesc alte valori la români, decât femeile noastre frumoase. Oare doar erotismul româncelor este singura noastră valoare? Umilitoare valoare. O democraţie, spre deosebire de oricare alt regim politic, este regimul cel mai deschis creaţiei valorilor. Dar noi ce valori creăm?

Dar ce este valoarea? Valoare este proximitatea unui ideal. Această categorie axiologică este afirmată, confirmată sau infirmată de ceilalţi semeni. O valoare nu este reală doar pentru faptul că un lucru aparţine puterii ( vezi Platon - dilema lui Eutyphron). Solemnitatea puterii poate induce teamă, dar nu poate impune valori. Valoarea este dată de adevăr şi nu de minciuna unui om politic. O valoare reală impune respect, dacă produce un bine pentru comunitate. Lucrurile nu sunt drepte fiindcă oamenii politici le iubesc, ci lucrurile drepte trebuie să fie iubite de oamenii politici. Cu cât o valoare este mai apropiată de un anume ideal, cu atât impune mai mult respect: o valoare se impune prin tendinţa spre un ideal uman prin rodul activităţi creative, autentice, realiste şi mai ales morale.

Valoarea, ca rod al creaţiei, fie materială, fie spirituală este generatoare de stimă şi admiraţie. Cea mai mare valoare, a produselor materiale şi spirituale create, este dată de inteligenţa şi energia creativă investită în actul creator şi implicit, de efectul benefic care îl aduce produsul creat, oamenilor. Valoarea e dată de cantitatea de suflet pe care îl pune un creator în actul creativ. Un popor este apreciat după starea sa morală, după discernământul său moral, după munca sa creativă, după virilitatea actelor sale politice şi după valorile create. Nu după acţiunile instinctuale ale unui lider politic. Valoarea este criteriul axiologic pe care se fundamentează ştiinţa, arta, morala, politica. Dorim lucrurile bune , respectiv acele lucruri care sunt reperele morale ale umanităţii: adevărul , dreptatea, binele frumosul, dar nu dorinţele noastre conferă valoare acestor lucruri, doar pentru că le dorim , ci pentru că ele sunt bune. Tot ce este creativ e bun, tot ceea ce este distructiv e rău. Actul creativ este cel care dă valoare unui lucru. Creativitatea ţine de fondul spiritual divin din fiecare din noi, de calea adevărului şi iubirii ( să amintim de mitul biblic al creaţie: ,,Dumnezeu s-a uitat la toate ce făcuse; şi iată că erau foarte bune,Geneza 1- 31).

Din nefericire, noi românii nu producem valori autentice sau producem valori îndoielnice, atât materiale cât şi spirituale. Importăm mai multe valori decât le producem. Şi-atunci cum ne integrăm în UE? Suntem acceptaţi în UE, doar pentru forţă de muncă primară, pentru materiile prime (cât a mai rămas de exploatat) şi pentru femeile noastre frumoase? Sau suntem doar piaţă de desfacere a valorilor lor materiale? Am fost primiţi în NATO doar pentru carne de tun? De ce nu suntem exportatori de înaltă tehnologie şi spiritualitate românească? De ce exportăm doar materie cenuşie, forţă de muncă brută şi femeie pentru occidentali? De ce trăim cum trăim? Să fie din cauza metehnelor noastre, din cauza slabei noastre pregătiri intelectuale sau a acestor imbecili care ne guvernează? Să fie oare adevărat proverbul acela inventat de evreii trăitori pe meleagurile noastre, anume că românul îşi fură căciula singur?Să fim noi înşine păcălicii noştri? Să fie adevărata noastră problemă, problema morală? Sau gândirea noastră, dominant instinctuală, să acţioneze autodistructiv?

Ceea ce este distructiv, la om, ţine de instinctualitate. Instinctualitatea capătă valoare numai în spaţiul instinctualului, al metabolismului şi al sexualului, dar nu are nici o valoare sau are o valoare profund negativă şi distructivă în sfera raţional-umană, a comunicării şi interacţionării cu semenii. Oamenii care se abat de la calea de mijloc a moralităţii au grave afecte psihice. De regulă, aceştia suferă de inflaţie psihică şi manifestă un profund dispreţ faţă de ceilalţi semeni. Calea dreaptă a binelui este calea morală. Calea morală ţine de calea de mijloc a raţiunii – care este implicit şi calea adevărului. Acela care păcătuieşte prin minciună deformează adevărul, realitatea şi existenţa umană. De aici decurg celelalte păcate – lăcomia, laşitatea, răutatea, necinstea, furtul, disimularea, delaţiunea, ignoranţa, trufia şi imbecilitatea. Nu întâmplător, Socrate a spus că nimeni nu este rău cu bună ştiinţă. Doar instinctualul! În profunzimea sa, instinctualul este un ignar.

Noi credem că nu doar ,,exasperarea şi dezgustul’’, ci gândirea sa instinctuală l-a făcut pe Horia Roman Patapievici să producă afirmaţii scabroase despre etosul românesc, anume că ,,radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei, o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării’’ (H.R. Patapievici - Politice, ediţia a V-a, p.61). E uşor să denigrezi, mai greu e să creezi, să găseşti soluţii. Din ,,exasperare şi dezgust’’ orice matracucă de mahala poate arunca cu invective, numite intelectualist metafore . O fi scris aceste injurii scabroase la adresa poporului român la supărare? Dar cum să scrie un cărturar la supărare? Un cărturar nu are voie să scrie la supărare. Nu are voie să folosească drept instrumente de analiză, exasperarea şi dezgustul. Un cărturar trebuie să scrie în stare lucidă! Starea lucidă e o stare profund morală, obiectivă şi creativă. Numai starea lucidă vede lucrurile în mod realist şi este creativă . Un cărturar este creativ când construieşte critic, când sugerează o soluţie, o speranţă, indică o cale, nu doar pune etichete scabroase unui întreg popor, sub presiunea psihică a exasperării şi dezgustului. Analiza socio-politică realizată de ,,marele’’ nostru cărturar , H.R. Patapievici având ca instrumente ,,exasperarea şi dezgustul’’,, nu urmează calea adevărului, ci a minciunii, a urii şi a unui profund dispreţ pentru semenii săi. Cine nu-i ca mine, nu are demnitatea de om, e un patibular. ,,De timpuriu, mărturiseşte el, relaţia mea dominantă cu semenii a fost dispreţul.’’(H.R. Patapievici – Zbor în bătaia săgeţii, p.50).’’ Această mărturisire, nu doar explică inflaţia psihică ( dispreţul faţă de semeni indică o megalomanie inconştientă), dar ne dezvăluie şi dominanta gândirii sale – instinctualitatea. După cum vom vedea şi alte mărturisiri din eseul asupra formării, ne dezvăluie dominanta instinctuală a gândirii sale.

Singura cale a unei adevărate filosofii a vieţii este calea adevărului şi iubirii, analiza critică raţională şi nu etichetarea nihilistă. Deosebirea fundamentală între gândirea specific umană şi gândirea instinctuală, e deosebirea dintre raţionalitate şi instinctualitate. A gândi raţional înseamnă a gândi uman, adică a căuta adevărul şi a aspira spre bine. A gândi instinctual înseamnă a minţi, a vicleni, a fura, a înşela. Toate acestea sunt specifice gândirii instinctuale şi se regăsesc la majoritatea animalelor, dar mai ales, la oamenii cu gândire instinctuală. Poţi să înfierezi anumite metehne, poţi să faci o critică caustică asupra înclinaţilor duplicitare ale românilor, a dominantei lor instinctuale, dar nu poţi pune etichete scatofile şi urofile unui întreg popor. Şi dacă faci o analiză de valoare, trebuie mai ales să propui soluţii. Şi Nietzsche a înfierat teribil creştinismul, dar nu s-a pretat la a emite etichetări scabroase.

H. R. Patapievici găseşte o justificare. ,,Tradiţia de a scrie cărţi pentru a face rău cu scopul de a face bine este veche.’’ ( H. R. Patapievici - Politice, Cuvânt înainte la ediţia a doua, ediţia a V-a , p.5). N-am aflat de o psihologie a binelui prin rău. Toate curentele psihologice propagă o psihologie a binelui prin stimulare pozitivă şi nu una a negării totale a sufletului. N-am aflat despre o morală binelui prin rău. Nu am cunoştinţă despre nihilism să fi fost benefic pentru omenire. Negarea absolută a capacităţii poporului român de a produce valori e o analiză absurdă, falsă şi jignitoare. Cu atât mai jignitoare, cu cât expresiile cu care H.R. Patapievici îi caracterizează pe români, ţin de scatologie. O asemenea analiză provoacă mai degrabă efectul Golem: etichetarea cu răutăţi , a unui individ sau a unei comunităţi, conduce în spirala vicioasă a unui rău şi mai mare. Lumea noastră românească nu se îndreaptă, aplicându-i etichete scabroase, cum este aceea a ,,inimii românului ca un cur.’’

Ce-i inima românului? O inimă din care ies doar fecale şi flatulenţe, (,, melopeea fecalei’’ o numeşte Patapievici) nu sentimente. Ce-i românul? O fiinţă ineptă şi arierată, fără sentimente? Un animal păros, un primat ce trebuie exterminat prin spânzurare? Oare nu din oameni ne tragem, ne-a născut cumva vreun animal? Sau poate vreo primată, vreun cimpanzeu, cum i-a făcut Darwin pe englezi să creadă că omul se trage din maimuţă! ,,Stupid people’’ a spus Silviu Brucan despre poporul român. Se prea poate că această sintagmă denigratoare să-i fi inspirat analiza politică lui H. R. Patapievici, instrumentată pe ,, exasperare şi dezgust .’’ ,,Să fim serioşi!’’ exclamă H.R. Patapievici absolut neserios. ,,Există probe foarte concludente care atestă că românul e intolerant , xenofob, violent-şi-laş, retractil, agitat-şi-abulic(termenii legaţi prin copulă formează o trăsătură unică).’’ (H.R. Patapievici – Politice, p. 49).

A pune pe toţi românii în aceeaşi oală e o aberaţie. Cel puţin o jumătate din populaţia României sunt oameni de încredere. Nu suntem degeneraţi toţi ca cei din cetăţile biblice, Sodoma şi Gomora. Autorul în cauză nu are nici o autoritate morală, ştiinţifică sau sociologică ca să ne fie judecător suprem. Nu are nici sfinţenia marilor mistici să o facă. Şi ce merite l-au erijat pe H.R. Patapievici în Judecătorul nostru Suprem? ,,Avraam a zis: ,,Să nu Te mânii Doamne, dacă voi vorbi numai de data aceasta. Poate că se vor găsi în ea numai zece oameni buni.’’ Şi Domnul a zis: ,,N-o voi nimici pentru cei zece oameni buni.’’ (Genesa, Avraam mijloceşte pentru Sodoma, 18,32 ). Nici dacă ar fi doar zece români buni, Patapievici nu este îndreptăţit să pună asemenea etichete asupra tuturor românilor. Chiar dacă un procent mai mare de românii avem ca dominantă a inteligenţei - gândirea instinctuală, în raport cu alte popoare, la care inteligenţa raţională, creativă există la un procent mai mare de indivizi, nu-l îndreptățește la jigniri impardonabile adresate semenilor. Chiar dacă numai 30 la sută dintre români îşi folosesc inteligenţa umană creativă, chiar dacă procentul cel mai mare suntem dominaţi de gândirea instinctuală, asta nu-i conferă autorului dreptul de a ne împroşca cu scârne. Cu o singură excepţie! Numai dacă analiza sa din Politice, s-ar fi referit stricto senso la clasa politică, ei bine , să fi mijlocit ca Avraam în faţa lui Dumnezeu, aş fi fost de acord cu eticheta patibulari adresată oamenilor noştri politici. Pentru o analiză pertinentă a clasei noastre politice ar fi fost de admirat. Dar astfel, nu pot să-l văd altfel, decât sunt chiar oamenii politici care l-au uns director la ICR, un patibular, asemenea lor.

Noi credem că H. R. Patapievici suferă de o subterană frustrare, o puternică nevroză ce-i determină inconştientul să se proiecteze într-o nesocotită inflaţie psihică de Judecător fără prihană. Şi chiar de-am fi din acest procent de români doar treizeci la sută oameni lucizi şi creativi, nu ar avea dreptul la asemenea judecată. A spune despre noi românii, că „ suntem un popor cu substanţă ,,tarată’’ este o nechibzuită exagerare. E un discurs extremist, un discurs al urii instinctuale, plin de ţipete primare. ,,Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare, o vorbire agramată şi bolovănoasă. Moralmente, tonul general este dat de laşitate şi ticăloşie, de vanitate şi egoism meschin, de invidie joasă şi delaţiune lipsită de remuşcări, de îngâmfare şi bârfă… ”(H.R. Patapievici, Politice, ediţia a V-a, p. 35).

H.R. Patapievici este, în discursul său filosofic(sic!) din Politice şi în fondul său sufletesc ,,moralmente abject’’, ca să mă folosesc de propria sa sintagmă. Românii sunt mai degrabă dionisiaci decât apolinici, veseli, nu încrâncenaţi. E un facies imaginar halucinant care pare mai degrabă să-l reprezinte pe el, nu e realitatea facială a românului. Dacă parţial suntem de acord, cel puţin cu viziunea ,, laşităţii şi ticăloşiei, a vanităţii şi egoismului meschin…’’, deşi aceste tare sunt caracteristice, nu doar românilor, ci speciei umane în general, poate mai dominante la români, în general la cei cu sânge latin, cu adevărat specifice îndeosebi clasei noastre politice, abrutizată de putere .

Într-un articol obedient preşedintelui jucător, găzduit în Evenimentul zilei, marele culturnic Patapievici întreabă într-un titlu incitant, care de fapt mai mult îl încriminează pe actualul preşedinte, al treilea din dinastia …escu de după revoluţie, decât îl onorează: ,,Este Traian Băsescu un scelerat?’’ Fără alternativă! Articolul în cauză este la fel ca eseurile din Politice, plin de etichetări ( are o obsesie în scriitura sa pentru etichetări ) , e adevărat că nu scraboase ca în Politice, dar la fel de jignitoare.

Conform celor afirmate în articol, ,,melomanii neciopliţi’’ din sala Ateneului s-au metamorfozat în microbişti şi l-au huiduit ,,în stil golănesc’’, pe ministrul culturii în momentul când a pronunţat numele sfânt(sic) al lui Traian Băsescu. Nu ne putem pronunţa dacă Traian Băsescu este un scelerat, căile domnilor sunt ascunse, dar nu suntem în zona venialului când e vorba de şeful statului. Pot fi păcate omeneşti care sunt scuzabile şi pentru un preşedinte de stat, deşi pot fi impardonabile chiar şi acestea, dar ,,păcatele’’ abuzului de putere şi poziţionarea repetată deasupra supremaţiei legii, îl alătură, nu oamenilor politici, ci lumii interlope( cu câţiva dintre ei a stat la aceeaşi masă). În atare situaţie, melomanii pe bună dreptate l-au huiduit, învingându-şi cele două inhibiţii despre care vorbeşte onorabilul, aceea că aşa ceva nu se face la Ateneu, şi a doua, că melomanii s-ar fi făcut de râs. Dar oare cine se face de râs şi face de ocară cu adevărat ţara?

Dar, după cum a descris H.R. Patapievici poporul român , format, nu din oameni, ci din ,, 23 de milioane de omuleţi patibulari’’, putem întreba, la rândul nostru, parafrazându-i întrebarea: Este H.R. Patapievici un scelerat? Cel puţin la nivelul lui psihospiritual, răspunsul e un Da, convingător. Este ceea ce este un scelerat : mârşav, ticălos, criminal. Şi după cum vom vedea nu greşim. Mărturisirile lui din eseul asupra formării ne dezvăluie acest facies ascuns de scelerat. De altfel, se poate spune despre toţi instinctualii că au aceeaşi trăsătură de sceleraţi. Declaraţia autorului, anume că ,,nu mă văd în continuare scriind articole politice…’’(H-R. Patapievici – Politice, Cuvânt înainte la ediţia a doua, Ed. Humanitas, p.8) are o explicaţie şi o motivaţie: H.R. Patapievici şi-a atins scopul. El nu poate muşca mâna stăpânului care l-a uns director al Institutului cultural român. Dar totuşi mai scrie, erijându-se în apărător al clanului politic gangsteresc care l-a uns.

Să fim atenţi la derivele democraţiei originale româneşti ! Când într-o democraţie un preşedinte structurează grupările politice în grupări de tip oligarhic , ca cele structurate de cel de-al treilea preşedinte din dinastia …escu, este evident că s-a constituit o grupare oligarhică, care ţine de putere cu orice preţ pentru a-şi păstra privilegiile ce decurg din demnităţile politice şi administrative. Pentru o grupare oligarhică nu mai există respect pentru lege. Cum s-a ajuns la constituirea unei grupări oligarhice? Cred că, în parte se datorează toleranţei noastre, lipsei noastre de reactivitate faţă de fraudele oamenilor politici, fraude cele mai multe la vedere care sub oblăduirea celui ded-al treilea ...escu şi a puterii sfidează neputinţa organelor abilitate de a-i pedepsi pe cei în cauză şi ne situează pe noi, cei din buzunarul cărora au furat miniştrii, într-o zonă umilitoare a nulităţii umane. Cea mai mare vină revine însă clasei noastre politice, care coabitează în complicitate cu grupările oligarhice, având şi cei din opoziţiei şi cei de la guvernare aceeaşi dorinţă ascunsă, ca sub masca afişată a democraţiei să promoveze structuri de tip oligarhic. Furturile frecvente din banul public îi obligă la consolidarea poziţiei în sfera puterii, ca să poată astfel, să fie exoneraţi de orice răspundere penală.

Dacă teoria lui Darwin ne sugerează cum s-a transformat animalul în om , după cum vom vedea, teoria noastră va arăta cum se transformă omul în animal. A trăi în sfera umanului presupune a trăi, fie sub imperativul moralei raţiunii, fie sub imperativul moralei iubirii, fie a merge pe calea adevărului şi iubirii. Ambele morale, atât cea socratică – a raţiunii , cât şi cea a nazarineanului - a iubirii, generează calităţi specifice umanului: ale dreptăţii, ale binelui, ale adevărului, ale frumosului. La fel morala gandhiană care îmbină celor două morale şi precizează suportul psihic şi fizic, prin care se poate merge pe calea adevărului şi iubirii. Relaţia dintre raţiune şi morală este o relaţie interdependentă , la fel ca relaţia dintre iubire şi morală. Sunt un om raţional? Evident, nu pot să fiu nedrept cu aproapele meu; în cazul că sunt nedrept este clar că nu mai sunt un om raţional. Iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi? Atunci nu pot fi nedrept cu el: în contrariu , dacă sunt nedrept înseamnă că-l urăsc. Prin urmare, omul cu adevărat înţelept este omul-moral, sau cum am spune noi, este omul-uman . Într-o societate dominată de instinctuali, omul-uman ar putea părea naiv, prostănac, un inocent idealist printre oamenii-lupi, dar el intuieşte, ştie la fel ca Socrate, că a fi drept, adică moral înseamnă a fi superior omului instinctual, că rău face doar instinctual, care oricât de inteligent şi de cultivat ar fi, este, prin gândirea sa instinctuală, un ignar.

Înţelepciunea conferă omului inteligenţa specifică umanului ; ea ţine de morala socratică a raţiunii şi morala nazarineană a iubirii. Dincolo de cele două morale ale celor doi mari moralişti ai lumii, orice inteligenţă umană intră sub influenţa gândirii instinctuale; aceasta îl situează pe om în emisfera răului. Gândirea instinctuală îl coboară pe om din zona umanului în zona subumanului , din poziţia bipedă în cea patrupedă , cu efecte distructive asupra umanului. Omul, uzitând de capacitatea creierului său, autoprogramându-se instinctelor primare, nu cunoaşte limitele răului la care sunt supuse animalele; răul pe care îl poate comite este nelimitat – războaiele cu atrocităţile comise , revoluţiile cu exterminarea adversarilor politici, crimele comise de mişcările extremiste şi de dictatori demonstrează această capacitate nelimitată a omului instinctual de a provoca dezastre, de a comite abominabile şi absurde crime, de a înşela, de a distruge fără noimă, în modul cel mai iraţional cu putinţă. Spre exemplu, aşa zisa revoluţie culturală chineza a fost în fondul ei, o revoluţie profund instinctuală, o luptă acerbă pentru puterea comunistă căreia i-au căzut victime mulţi inocenţi. De regulă, instinctualii politici apelează la tineri, care, aşa cum afirmă Carl Sagan, aflaţi încă sub influenţa aşa numitului creier reptilian, localizat în hipotalamus, răspund instigărilor la violenţă şi agresivitate şi acţionează impulsiv. Instinctualul, aflat în sfera puterii, nu acţionează în limitele căii de mijloc a raţiunii: pentru el supremaţia legii nu există. De aceea, psihologic, el frizează nebunia. Dovada: cei mai mulţi instinctuali, ajunşi la putere s-au erijat în dictatori, iar megalomania lor vorbeşte de la sine despre nebunia acestora,( Nero,Hitler, Stalin, Ceauşescu, etc. ).

Singura mişcare politică, care a ieşit din tiparele instinctualului şi s-a înscris ca o mişcare politică în sfera umanului, a fost campania satyagraha iniţiată de Mahatma Gandhi, de nesupunere civică. Îmbinând rezistenţa civică cu boicotul , Mahatma Gandhi a ridicat lupta politică din sfera instinctualului în cea a umanului, fără a trage un foc de armă şi fără violenţă, obţinând cea mai mare victorie asupra unui imperiu despre care se spunea că soarele nu apunea niciodată,

Orice om trăieşte, atât sub imboldul instinctelor primare, cât şi sub imperativul moralei specifice umanului. Atunci cum poate un om să se disocieze în relaţia comunicării cu ceilalţi semeni de instinctele primare? Depinde cum ne autoprogramăm şi de care gândire ne lăsăm dominaţi. Umanul impune reducerea la minim a gândirii instinctuale; a nu ne lăsa dominaţi de aceasta în detrimentul gândirii umane, cea a raţiunii şi a iubirii,a creativităţii şi implicit a cinstei şi corectitudinii în relaţiile cu ceilalţi semeni, ne face cu adevărat umani. Este un proces îndelungat care începe în copilăriei şi se finalizează în jurul vârstei de treizeci de ani, când reţelele neuronale din cortex, specifice comportamentului strict uman sunt activate în întregime. Nu e de condamnat acela, la care instinctele primare se manifestă dominant în privinţa metabolismului sau a sexualului ( domenii specifice instinctualului), ci acela care se foloseşte de instinctele primare în relaţiile cu ceilalţi semeni. Când gândirea instinctuală este dominantă, generează îngâmfare şi prostie, adică un soi de imbecilitate care îl coboară pe omul îngâmfat şi ignar din sfera umanului în aceea a subumanului. Dacă există o cauză fundamentală care menţine un mare procent de români în sfera instinctualului, acea cauză fundamentală este generată de psihologia instinctuală a clasei noastre politice, care proiectează, astfel, asupra întregii populaţii o morală a instinctelor primare – a hoţiei, a înşelăciunii , a viclenii. Cine trăieşte în sfera instinctelor primare ca fiinţă umană, nu poate fi catalogat, altfel, decât imbecil. Imbecilitatea e o stare patologică care îl coboară pe om la scara cea mai de jos a umanului, e o debilitate mintală cu rudimente de gândire umană, care îl apropie pe om mai mult de starea de animalitate decât aceea de fiinţă umană. Cum, vor întreba mulţi, revoltaţi de această ipoteză, majoritatea politicienilor noştri sunt oameni inteligenţi! Ah! Dar şi vulpea e inteligentă, şi lupul, şi capra şi scroafa, şi cioara, etc., dar inteligenţa acestora este o inteligenţă instinctuală. Inteligenţa instinctuală a politicienilor noştri este dovedită de manifestările instinctuale ale acestora ; în toate împrejurările înşelăciune, viclenie , minciună. Adevărata inteligenţă umană este prin excelenţă o inteligenţă creatoare, o inteligenţă pusă în slujba binelui; este calea adevărului şi iubirii spune Mahatma Gandhi.

Tot ceea ce îl apropie pe om de sfera instinctelor primare - viclenie , hoţie, înşelăciune îl proiectează inerent în sfera subumanului. Tot ceea ce ţine de uman este calea adevărului şi iubirii. Din aceste considerente, politicienii ar trebuie să fie adevăraţi pedagogi ai naţiunii, dedicaţi trup şi suflet propăşirii ţării în cursa globalizării, unde concurenţa acerbă impune o nouă abordare a valorilor, o nouă orientare a inteligenţei spre actul creativ. În realitate, politicienii noştri nu sunt decât nişte demagogi imbecili, lipsiţi de scrupule, aflaţi la limita de jos a umanului. Lipsa de respect a politicienilor, faţă de alegătorul de bună credinţă, se datorează gândirii lor instinctuale; ei nu-l poate percepe pe omul de rând, de la înălţimea parvenirii lor, ca pe un semen de-al său, ci ca pe un simplu animal, fiind ei înşişi veritabile animale prin gândirea lor instinctuală. Omul politic e omul tiranic sau omul amorf. Trăsătură fundamentală de caracter a acestuia este îngâmfarea. Îngâmfarea merge mână în mână cu imbecilitatea. Sunt trăsături complementare care se regăsesc la individul fanfaron. Îngâmfarea şi imbecilitatea sunt sinergice şi se constituie drept ,,calităţile fundamentale de caracter’’ la politicianul român.

În această ordine de idei, putem spune că există o legătură intrinsecă între politicianul instinctual şi cărturarul cu gândire instinctuală. Alături de H.R. Patapievici, cu trăsături specifice familiei Muridae, stă la fel de bine, cotoiul-filosof – Gabriel Liiceanu - ,,intelectualul de serviciu al celui de-al treilea …escu.’’ Declaraţiile lui , la fel de mincinoase îl plasează în aceeaşi sferă a gândirii instinctuale. Deşi îşi justifică gestul de a fi aplaudat pe cel de-al treilea …escu pentru performanţa acestuia de a fi condamnat ,,una dintre cele mai infernale societăţi ale lumii’’, acum tace chitic când vede clar, cum cel de-al treilea …escu pregăteşte structurile politice şi instituţiile de constrângere ale statului pentru o conducere discreţionară. Cotoiul a închis ochii şi dormitează; nu vede derapajul evident al celui de-al treilea …escu de la fundamentele democraţiei.

Priviţii cu atenţie la oamenii politici! Toţi, absolut toţi au o trăsătură comună unică - gândirea instinctuală. La fel oamenii instinctualii din cultură; aici gândirea lor interacţionează cu a oamenilor politici. Înţelepciunea populară spune că cei care se aseamănă se adună. E o atracţie pe care inconştientul o exercită asupra acelora care gândesc la fel. Marele romancier , Marin Preda a întrevăzut această atracţie inconştientă a instinctualilor . Este o legătură dincolo de raţiune, ce se realizează la nivelul inconştientului în care gândirea lor comună face posibilă comunicarea şi întâlnirea; este ceea ce Jung a spus în teoria sa despre sincronicitate. ,,Dar pentru încrederea totală în instincte, scrie Marin Preda referindu-se la Nietzsche, ce garanţii aveam că ne va dărui un om liber, mândru şi aşteptat? Selecţia naturală? În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un asemenea om liber, mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie, omorând orice scânteie a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi fanatismului.’’ (Marin Preda – Viaţa ca o pradă, p. 310) .

Aşadar, întâlnirea dintre anumiţi oameni din cultură şi anumiţi oameni politici nu este întâmplătoare. Există o sincronicitate determinată de gândirea instinctuală, comună. Legătura dintre obedientul Patapievici sau intelectualul de serviciu, Liiceanu, cu cel de-al treilea …escu, nu-i deloc, un jeu de Monte Carlo. Gândirea lor are o dominantă comună – instinctualitatea. Coabitarea dintre omul politic şi omul cultural nu e un joc al hazardului; oamenii nu se pot grupa sincronic fără să existe o atracţie prin asemănare.

De ce oare noi românii i-am ales şi în trecut , şi-ii alegem şi în prezent, în cele mai înalte funcţii de stat, pe instinctuali? Suntem noi mai instinctuali decât ceilalţi europeni? De ce nu alegem pe omul-uman şi avem această preferinţă pentru omul-animal? Instinctualul nu are nici un respect pentru valori în general şi pentru valorile culturii în special, nici pentru lege, nici pentru Constituţie. Este oare instinctualul un model politic pentru români? După cum s-a văzut, la alegerile din Vest , electoratul occidental şi-a schimbat mult opţiunile; în prezent acesta mizează într-un procent tot mai mare pentru omul cultural, pentru omul-uman, pentru omul cu dominantă raţional-creativă, marginalizându-l pe instinctual, mai cu seamă după decepţiile suferite în urma alegerii unor asemenea instinctuali, care odată ajunşi dictatori, au provocat lumii cele mai mari dezastre ( Hitler, Stalin, Mussolini).

Să privim cu atenţie la aleşii noştri! Toţi instinctualii ajunşi în sferele puterii au tendinţe dictatoriale, evidente. Ei nu se pleacă nici în faţa evidenţei. Instinctualul acţionează după paradigma hitlerist ă care privea tratatele încheiate ca fiind făcute pentru a fi încălcate. Pentru un instinctual nu există vreo lege care să nu fie încălcată. Sub oblăduirea puterii totul îi este permis , nici ridicolul nu-l mai atinge.

Cum am mai afirmat, instinctualul nu recunoaşte nici o valoare, în afara de una singură - încrederea oarbă în instinctele sale primare. Omul instinctual este ceea ce caracterologia identifică în omul amorf: egoismul, lenea, minciuna, viclenia, nepăsarea ,îngâmfarea şi imbecilitatea. Din punctul de vedere al voinţei pentru implementarea unui program coerent şi lucid pentru ţară, instinctualii sunt complet abulici. Cuvântul de ordine e nepăsarea. Voinţa se manifestă doar într-o singură direcţie – voinţa de putere. Toţi rataţii din alte sfere profesionale se orientează spre politică; nişte nechemaţi, dar veleitari, ei se simt chemaţi să facă politică pentru care nu au nici o vocaţie. Din momentul intrării în politică, la toţi aceşti rataţi începe procesul abrutizării.

Omul care munceşte cu pasiune are toate virtuţile de a fi om drept; nedrept este omul leneş. Omul politic e un mare leneş; el se încadrează perfect în tipologia omului amorf. Omul politic român are marea trufie de a crede că este cel mai inteligent dacă se foloseşte de inteligenţa instinctuală, distructivă pentru comunitate şi mai cu seamă pentru omul-uman . Cel de-a treilea …escu, la care cultura se reduce la regulamentul marinarului, nu poate avea o altă viziune asupra lumii decât aceea a piratului care conduce o grupare de instinctuali, complet aservită căpitanului-dictator. Are toate dominantele instinctuale tipice spiritului agresiv pirateresc; gruparea oligarhică este în viziunea lui politică, banda de tâlhari complet aservită căpitanului; o grupare de indivizi de aceeaşi factură, care se găsea pe îngrozitoarele corăbii cu cap de mort.

Drept urmare, Constituţia este încălcată în modul cel mai grosolan chiar de il capo de tutti capi. În această situaţie hotărârile şi deciziile politice şi administrative nu mai sunt rodul unei analize fundamentate raţional şi creativ, ci acţiunea impulsurilor instinctuale şi prin urmare stupide, iraţionale, adeseori absurde. Toate acestea generează haos în structurile administraţiei de stat, în societate şi inerent , mişcări anarhice. Cum poate fi condamnat un individ care a furat o pâine pentru a supravieţui,, când o ministră a turismului a furat bugetul ministerului? Ce autoritate mai au forţele de ordine de a prinde şi condamna un mic hoţ care vrea să supravieţuiască în această perioadă de criză economică , când ministra turismului jubilează, sfidând orice autoritatea parlamentară sub oblăduirea celui de-al treilea preşedinte din dinastia …escu. Pentru aceşti gangsteri politici nu există nici cultura ruşinii, nici a vinovăţiei, nici a bunului simţ. Structurarea în grupări de tip oligarhic e o subminare evidentă a democraţiei; aceste grupări generează conflicte politice care aruncă ţara în haos şi induc inerent populaţiei, o stare psihică de teamă, de incertitudine şi nesiguranţă existenţială. De altfel cel de-al treilea …escu, mereu ameninţă că nu mai sunt bani pentru plata salariilor şi pensiilor, dacă nu-l votăm pe el. Se erijează tot mai mult în Tătucul care ne dă pâine. Toţi oligarhii din gruparea lui …escu nu realizează că au comis ceea ce grecii numesc hybris şi continuă să persiste în a genera şi mai mult haos politic şi administrativ. În binecunoscutul limbaj de lemn, ei repetă la unison aberaţiile celui de-al treilea …escu, la fel cum repetau instructorii de partid, aberaţiile genialului …escu comunist.

Există o justiţie imanentă, o pedeapsă ce vine, nu de la divinitate, ci din ura inconştientului colectiv. Grecii au intuit-o încă din vremea lui Homer. Înţelepciunea populară spune că atunci când cineva trebuie să fie pedepsit , Dumnezeu îi ia minţile. Din cauza îngâmfării, a iluzionării cu certitudinea puterii, cel de-al treilea …escu şi gruparea lui oligarhică nu mai percep clar realitatea. Ura populaţiei, îndreptată împotriva clasei politice în general, dar mai cu seamă împotriva grupării oligarhice şi a celui de-al treilea …escu care o patronează, este evidentă, dar ei nu o simt. Se cred în autosuficienţa lor imbecilă intangibili, imuni, ca şi cum imunitatea parlamentară le-ar putea proteja inconştientul de energiile negative care vin de peste tot şi sunt centrate asupra lor. Drept urmare, deformând realitatea şi adoptând-o viziunii lor false, cei în cauză încep să comită erori din ce în ce mai grosolane, cu efecte dintre cele mai grave asupra românilor. Este de mirare cum cel de-al treilea …escu, atât de puternic ancorat în gândirea instinctuală, nu are intuiţia să simtă ura populaţiei. Saturată până la greaţă de predilecţia sa pentru intrigi şi conflicte politice, populaţia vrea normalitate politică, un dram de încredere în cei aleşi să administreze ţara. Cel de-al treilea ...escu e geniul malefic al naţiei române. Pare reincarnarea lui Carol al II-lea, ca şi cum istoria s-a repeta , după un ciclu de şaptezeci de ani , într-o altă spirală a timpului. Mai instinctual, mai aberant şi mai fanfaron decât fostul rege, secondat de o altă Elenă, mai catastrofală pentru România decât Elena Lupescu, cel de-al treilea …escu se joacă infantil de-a politica. Maestru neîntrecut în dibăcia dezbinării, ne face pe noi românii să ne simţim mai neputincioşi şi mai nemernici, în acest secol al globalizării, din cauza iluzionări, îngâmfării şi vanităţii sale. Insul suferă de inflaţie psihică, generată de gândirea sa instinctuală şi de obsesia voinţei de putere: e orb şi surd la strigătul realităţii, la suferinţele noastre, la dezastrul în care aruncă ţara în modul cel mai abuziv cu putinţă. Cu o gândire dominant instinctuală, cel de-al treilea …escu nu mai are nimic uman - în acţiunile sale se manifestă toată instinctualitatea. E mai distructiv decât a fost Carol al II-lea, care la fel îi juca pe liderii politici , pe unii împotriva altora. Insul suferă de nebunia lui Aiax Telamonianul. Iată ce scrie E. R. Dodds în Grecii şi iraţionalul ,,Micile state suprapopulate de-abia începuseră să iasă din mizerie şi sărăcia rămase în urma războaielor dorice, când au început noi tulburări: clase întregi au fost ruinate de marea criză economică a secolului al VII-lea, urmată , la rândul ei, de mari conflicte politice ale secolului al VI-lea care au transformat criza economică în termenii unei feroce ostilităţi de clasă.’’ ( E. R. Dodds - Grecii şi iraţionalul, p. 48). Alo! Deşteptaţi-vă onorabililor! Măcar în al doisprezecelea ceas. Nu simţiţi oare ostilitatea poporului? Dar ei nu se deşteaptă. Nu o simt. Odată constituită gruparea oligarhică, cel de-a treilea …escu nu mai poate guverna ţara pentru popor , ci pentru sine şi gruparea oligarhică.

Jorge Luis Borges afirma că infernul este locul unde se întâmplă lucruri înfiorătoare. ,,Cel mai ilustru dintre infernurile literare, îndurerata împărăţiei a Divinei Comedii nu este un loc înfiorător , este un loc în care se întâmplă lucruri înfiorătoare.’’ ( Jorge Luis Borges – Eseuri [ Andrei Ionescu - Prezentare, p. 330]). Noi afirmăm că infernul este acolo, unde într-o democraţie, clasa politică se structurează în grupări de tip oligarhic şi unde preşedintele în funcţiune manifestă în toate împrejurările , prin abuzuri repetate , tendinţe evidente autarhice, acolo unde deciziile politice sunt rezultatul conjunctural şi arbitrar a gândirii instinctuale, nu a gândirii raţional-umane, creative, acolo unde domină absurdul-distructiv în detrimentul raţionalului-creativ. Ne putem imagina un alt infern decât locul în care s-au petrecut cele mai abominabile crime ale dictaturilor? România nu este un loc înfiorător, deşi este locul de naştere a prinţului Dracula, dar este locul unde clasa politică, cu deosebire gruparea oligarhică dirijată de cel de-al treilea …escu generează infernul prin pandemoniul constituit în această grupare oligarhică.

Unii afirmă că românii sunt greu guvernabili sau neguvernabili. Nu românii sunt greu guvernabili sau neguvernabili, ci clasă politică românească a fost în trecut şi este în prezent, la fel de incapabilă să guverneze ţara , din aceleaşi cauze : a) o totală lipsă de respect faţă de alegătorul onest, b) o gândire instinctuală, perversă şi iraţională, c) un dispreţ total faţă de cei care i-au ales d) o absenţă totală a gândirii raţional-umane generatoare de acţiuni creative şi constructive. Toate guvernările corupte generează vulnerabilităţi existenţiale; ţara se află mereu la marginea haosului, oricând supusă mişcărilor anarhice. O guvernarea coruptă, iresponsabilă şi delăsătoare este lipsită de autoritate. Lipsa de autoritate este evidentă şi ea se propagă la toate nivelele şi în toate instituţiile statului la fel de corupte, după chipul şi asemănarea guvernaţilor. Sfidarea organelor de ordine de către unii cetăţeni este aproape îndreptăţită, atâta vreme cât clasa politică nu are nici o autoritate morală. În faţa avalanşei faptelor criminale, amplificate de criza economică, omul din clasa medie se simte complet abandonat de guvernanţi, de instituţiile abilitate cu ordinea publică pentru care plăteşte din greu impozite şi taxe. Iar ei vor din nou, şi din nou. şi din nou să-i votăm, ca să le autorizăm astfel funcţiile din eşaloanele puterii, fără să facă ceva concret pentru noi. Să-i votăm oare doar pentru privilegiile lor?

Politicienii ar trebui să fie marii pedagogi ai naţiunii, aşa cum sunt profesorii şi învăţătorii pentru copii. Politicianul pedagog ar trebuie să-l înveţe pe omul de rând elementele adevărului din politică, ca omul de rând să nu fie Ursul, etern, păcălit de vulpe, să scape astfel de primejdiile la care e supus din cauza ignoranţei sale politice şi a vicleniei politicienilor. Asta înseamnă ca politicianul să aibă un caracter leal, să fie pedagogul care iubeşte adevărul mai presus de toate. Din nefericire pentru noi , politicienii noştri cel mai mult iubesc minciuna. În exerciţiul puterii politicienii au devenit aşi minciunii. Dar ce pedagogi pot fi aceşti politicieni, când ei nu au nimic, absolut nimic din sfinţenia dascălilor? Politicienii noştri nu sunt pedagogii naţiunii, ei sunt demagogii ei. Demagogia este echivalentă cu imbecilitatea; unui demagog cu gândire instinctuală îi este imposibil să se ridice la nivelul gândirii umane, bazată pe morala umană. Şi-atunci ce să înveţe românii de la politicienii noştri, când eminenta lor gândire se reduce la inteligenţa rudimentară, instinctual-animalică: a înşela, a fura, a minţi, a vicleni? Influenţat astfel de omul politic ,,care s-a ajuns’’ , nu prin morala umană , ci prin gândirea sa instinctuală , omul de rând renunţă şi el la morala umană şi îşi construieşte existenţa după chipul şi asemănarea politicienilor. Dacă există o categorie socială complet lipsită de caracter aceasta este clasa noastră politică.

În pofida admiraţiei noastre( sau fricii) pentru solemnitatea puterii şi oamenii ei , trebuie să recunoaştem un mic adevăr, anume că politicienii noştri trăiesc în sfera instinctelor primare: toate gândurile, faptele şi acţiunile lor se reduc la minciună, viclenie, hoţie, înşelăciune, calităţi pe care le regăsim la aproape toate animalele de pradă. Din aceste considerente, putem afirma că aceştia trăiesc la nivelul subumanului. A te folosi zilnic de gândirea primară te autoprogramează inconştient animalităţii. Încă de la începutul democraţiei de după revoluţia din ’89 politicienii a instaurat nu un regim democratic realist, ci unul al falsului. Sub cel de-al treilea …escu oamenii politici au atins culmile versatilităţii şi venalităţii, generând la toate nivele politice şi administrative mefienţa. Portofoliile ministeriale nu mai sunt rodul activităţii politice asidue şi creative a unui om politic; la fel ca titlurile aristocratice din evul mediu ele se cumpără. Ministra sportului a dat o plăcintă de bani grupării oligarhice şi lui …escu pentru portofoliu sportului. Cine are bani poate cumpăra orice minister; se pot scoate la licitaţie. Cine vrea ministerul de interne, de externe al armatei şi al finanţelor? Daţi bani celui de-a treilea …escu şi vă vinde orice minister! Această stare de lucruri generează o societate a corupţiei generalizate şi a mefienţei. Într-o societate mefientă nici intenţia de adevăr nu mai e crezută. Într-o astfel de societate în care criza încrederii a scăzut la nivelul zero, comunicarea atinge limita imposibilului. Cum se vede la cel de-al treilea …escu, comunicarea raţional-umană este sortită eşecului. O astfel de societate care trăieşte în această stare patologică, vrând-nevrând, se autoprogramează răului. Cel de-al treilea …escu declara unui reporter că dacă nu va câştiga pentru un nou mandat alegerile, va pleca pe mare… Noi spunem că oriunde ar fugi un om, de răul pe care l-a comis, răul îl va ajunge din urmă şi-l va lovi ca un bumerang, chiar atunci când se crede mai invincibil.

Aşadar , politicianul-instinctual dezvoltă în relaţiile sale cu ceilalţi semeni o gândire primară cu consecinţe distructive şi grave sechele educative asupra oamenilor de rând. Când într-o societate dominante sunt instinctele primare( generate în toate situaţiile de politicieni) e de aşteptat ca acea societate să trăiască la limita de jos a umanului. Din aceste motive, cea mai mare valoare la români, nu o are gândirea creativă, ci gândirea instinctuală. Pe aceasta valoare a inteligenţei animalice s-a consolidat şi s-a cronicizat în societatea românească statutul omului tiranic, complet lipsit de caracter, cu deosebire cel din sfera puterii politice.

Din cauza exclusivă a clasei politice, cum am arătat, dominant în societatea românească este omul tiranic cu inteligenţă instinctuală, în vreme ce omul creativ este marginalizat. Mai este oare cazul să amintim că toţi marii noştri creatori şi-au realizat visele pe alte meleaguri. Să amintim doar pe celebrul inventator Henri Coandă…, dar câte alte inteligenţe creative( Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Emil Cioran, Ioan Petru Culianu) nu au emigrat în alte spaţii – aici, la noi fiind încorsetaţi de presiunea psihică exercitată de creierele instinctuale ,mai cu seamă ale indivizilor din sfera puterii, incapabili de vreo pasiune autentică, în afara pasiunilor instinctuale.

Un instinctual este un infantil prin excelenţă. La fel cum copilul este psihic şi mintal mai apropiat de starea animală, instinctualul trăieşte ca un infantil. Pentru instinctual viaţa este o nesfârşită joacă. Dacă gândirea instinctuală a copiilor este acceptată ca făcând parte din normalitate, pentru omul politic, infantilismul îl proiectează în postura de măscărici( vezi botezul l mielului Trăinică) . Măscăriciul politic e un ins pervers, distructiv, iraţional, cel mai adesea absurd ca străinul lui Albert Camus. De altfel, în asta constă imbecilitatea clasei noastre politice – în acest infantilism în care se complace, în perversitatea pe care o promovează în relaţiile sociale, în toate instituţiile administrative, de al cele centrale la cele locale, cu efecte politice, economice şi sociale dezastruoase , demolatoare, adesea de o hilară absurditate. Adevărata gândire umană este creativă; ea îl plasează pe om în rândul bărbaţilor adevăraţi. Bărbatul adevărat nu acceptă infantilismul. El îşi fundamentează existenţa pe cele două morale: morala socratică a raţiunii şi morala nazarineană a iubirii. El merge pe drumul vieţii, la fel ca Gandhi, pe calea adevărului şi iubirii. Asta îl deosebeşte radical de instinctualul-infantil şi-l face să fie lucid şi creativ.

Gândirea politică românească actuală cu dominanta ei instinctuală este în dezacord profund cu timpurile noastre, e în dezacord cu tendinţa generală a gândirii din politica europeană, axată tot mai mult pe valorile gândirii umane, cele ale moralei raţiunii şi iubirii, ale creativităţii şi responsabilităţii politice, economice şi sociale, în care esenţa este respectarea individualităţii.

Cum se poate vindeca această Românie profund bolnavă, o Românie în care spiritul uman al creativităţii este sufocat de dominanta gândirii instinctuale? Cum să vindecăm lumea românească , când sufletul copiilor este pervertit încă din primii ani de şcoală prin exacerbarea instinctualului, prin promovarea valorilor gândirii instinctuale. Ursul păcălit de vulpe e un model educativ specific gândirii instinctuale româneşti. ,,Ursul e prost! ’’ zice un copil. ,,Nu-i frumos să zici prost, Ursul e naiv!’’ îl corectează învăţătoarea. Ursul nu este naiv , nu este nici prost, dar într-o societate pervertită moral de clasa politică, Ursul este eternul om de bună credinţă păcălit de vulpoiul politic. ,,Ursul păcălit de vulpe’’ e o poveste care marchează destinul nostru, în care unii suntem în postura vulpii, alţii în postura Ursului. Depinde pe ce valori mizăm în viaţă, pe valorile vulpii, adică pe valorile gândirii instinctuale, sau pe valorile Ursului, ale gândirii raţional-umane. A miza pe valorile vulpii, a trăi viaţa sub dominanta gândirii instinctuale ne determină să trăim într-o lume a înşelăciunii. Înşelăciunea este cea mai uzitată formă a criminalităţii în societatea românească pe care o susţine şi o promovează clasa politică. Toată puterea politică se legiferează , nu pe valorile autentice ale democraţiei cum este normal, ci pe nonvalorile înşelăciunii. Doctrina înşelăciunii e fundamentul filosofiei lui pseudo; ea generează suspiciune şi neîncredere, grave blocaje şi stagnări, o imposibilitate a dialogului şi comunicării, o permanentă perversitate relaţională. La noi, cel mai inteligent este insul şmecher care înşeală, dar mai cu seamă panglicarul politic, ,,omul care s-a ajuns.’’ De aceea, într-o societate în care dominantă este gândirea instinctuală, cea mai mare valoare o are vulpea, nu Ursul . Prin urmare, admiraţia românului se îndreaptă spre gândirea instinctuală , nu spre inteligenţa creativă.

Copilului român ar trebui să evolueze, conform perceptelor pedagogice promovate de Pestalozzi, de la gândirea instinctuală la participarea la cerinţele sociale, la înnobilarea sufletească prin însuşirea principiilor moralei socratice şi moralei nazarinene, a creativităţii, a dăruirii şi dorinţei continui de cunoaştere. A dezvolta la copil sentimentele de iubire, de încredere, de recunoştinţă, de supunere şi de datorie, ca fundamente educative ale relaţiilor interumane e necesitatea stringentă a societăţii româneşti actuale, care în concurenţa naţiunilor din UE, trebuie să se eliberează de gândirea instinctuală distructivă. Dar cum am spus, prima lecţie pe care o învaţă la şcoală copii românilor este aceea a păcălelii, a înşelăciunii. Morala umană aceea a căii adevărului şi iubirii este pervertită, încă de pe băncile şcolii, de gândirea instinctuală. A păcăli pe semenul tău e un modus vivendi aproape normal la noi la români. Gândirea instinctuală ne constrânge la o eternă acţiune autodistructivă, o dorinţă imbecilă de a face rău.

Calea adevărului şi iubirii se constituie în fundamentele unei existenţe creative. Plăcerea de a crea i-a ridicat pe occidentali din sfera instinctualului în sfera umanului. În actul creativ al muncii şi al dăruirii au simţit ei că au găsit adevărata fericire - starea psihică de bine. După ultimele cercetări ale unor prestigioşi psihologi americani (Mihaly Csikszentmihalyi, 1991 , Martin E. P. Seligman, 2002), acestea sunt şi fundamentele fericirii; ele dau sens vieţii şi ne asigură starea de graţie. Pentru asta, trebuie să îndeplinim un minim de condiţii: a)să avem o situaţie economică acceptabilă, b) să avem predispoziţia şi capacitatea de a ne dărui unei idei, unui semen sau unui grup de semeni ( dorinţa sinceră de a face bine este profund morală) c) o necurmată voinţă de cunoaştere.

În ce lume trăim noi românii? Întrebarea e retorică. Răspunsul e evident : într-o lume a gândirii instinctuale. Lumea noastră românească e o lume supărată, o lume a îngrijorărilor existenţiale, o lume nevrotică, generată şi menţinută în această stare psihică de politicianul veros, lipsit de caracter şi prin asta, incapabil să administreze ţara.

Bibliografie:

1) J. H. Pestalozzi – Cum îşi învaţă Gertruda copii, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977, p.26

2)Nicolae Iorga - În luptă cu absurdul revizionism maghiar, Ed. Globus, Bucureşti , 1991, p. 65)

3) Platon – dialogul Eutyphron

4) Biblia – Genesa(Facerea) 1 -31; 18-32

5) H.R. Patapievici - Politice, ediţia a V-a , Ed. Humanitas, Bucureşti , 2008, p.5,8, 35,49,61).

6) H.R. Patapievici – Zbor în bătaia săgeţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.50).

7) Marin Preda – Viaţa ca o pradă, Ed. Albatros, Bucureşti, 1977, p.310

8) E. R. Doods – Grecii şi iraţionalul, Ed. Polirom , Iaşi ,1998, p. 48

9) Jorge Luis Borges – Eseuri, Ed. Polirom, Iaşi , 2006 [ Andrei Ionescu - Prezentare, p. 330])

4e82b4b9