Marea dez(iluzie) eminesciană

 
    Moto: ,,Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decît esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Sîntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea ce ne a vărsat o în suflet.’’  - Emil Cioran  

   
     Ca să-l  iubeşti pe Eminescu nu trebuie doar să-i citeşti poeziile  ca pe o simplă literatură, ci  trebuie să-i înţelegi gândirea filosofică, cugetarea profundă, etica – ,,lupta dreaptă’’(una dintre condiţiile vieţii  fericite. E condiţia etică care, aplicată în practica   socială  de unele  popoare,  a dovedit că ,,lupta dreaptă’’ e condiţia  fundamentală a fericirii, [a se vedea Denis de Rougemont -     Elveţia sau istoria unui popor fericit], dar şi unele ţări protestante unde cuvântul dat, respectul pentru contract, pentru lege în general,  e mai presus de credinţă), estetica  -  rafinamentul expresiei  şi mai cu seamă  ,,forma nouă’’  noua logică impusă de creaţia sa limbii române    ,, a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă’’, (Scrisoarea II).                                                             
Starea de fericire individuală depinde, în mare măsură de starea de fericire generală  a unei comunităţi, a unui popor,  iar această stare de fericire  generală este generată de cinstea şi corectitudinea statornicită în relaţia omului cu membrii societăţii şi cu instituţiile statului. 
           Dacă elveţienii sunt un popor fericit, atunci,  starea lor de fericire socială este generată de ,,civismul lor ridicat’’, respectul pentru celălalt, respectul pentru îndatoririle ce revin fiecăruia în comunitate,  de renunţarea ,,fără dramă’’ la egoismul individualist, pentru ca buna convieţuire  să fie posibilă.                                                 La elveţieni, guvernarea se identifică cu buna administrarea banului public.  Această atitudine de responsabilitate civică creşte gradul de încredere în semenul apropiat, în  funcţionarii din instituţiile statului, în clasa politică; această atitudine altruistă reduce la minim conflictul psihic şi elimină nevroza socială. Toate acestea depind, în mare măsură, nu doar de oamenii  politici de caracter, ci de logica  şi psihologia limbii. Aşa cum a demonstrat filosofia analitică, pornind de la analiza logică a limbajului, există o corespondenţă biunivocă între logica limbii vorbite de o anume comunitate şi psihologia comportamentală a indivizilor care vorbesc limba respectivă. Prin urmare, chiar şi la cel mai fericit  popor dintre popoarele europene, elveţienii  -  vor fi întâlnite,  în funcţie de dominanta logică a limbii respective, atitudini psio-civice diferite. ,,Există anumite deosebiri în modul de  a asuma calitatea de cetăţean: în vreme ce locuitorii cantoanelor din Elveţia alemanică  o fac, în genere, cu o perfectă bună credinţă – ce poate fi confundată uneori cu naivitatea – cei din Elveţia  romandă  simulează o oarecare detaşare sau chiar o rezervă ironică. Spre a fi mai exacţi, ar trebui să spunem că această din urmă atitudine  se întâlneşte numai la publicul citadin şi intelectual, la mijloc fiind o anumită ,, mauvaise conscience’’ de inspiraţie franceză, care în practica socială nu duce la defecţiuni grave.’’ (Denis de Rougemont – Elveţia  sau istoria unui popor fericit, p. VI).   Este evident că, în spaţiul în care locuitorii vorbesc germana,  aceştia vor fi adoptat, fără  îndoială,  logica limbii germane şi comportamentul civic nemţesc.                                                                                                        Conştiinţa civică este mai ridicată (şi nu se simt nici ofensaţi, nici  ridicoli de ,,naivitatea’’ lor).  În spaţiile în care locuitorii vorbesc franceza şi italiana, aceştia au adoptat logica acestor limbi şi comportamentul lor civic se înscrie cu oarecare detaşare şi ironie, în aşa numita ,,mauvaise conscience’’, în   dominanta  logicii generală, aceea a limbii  germane (64%).   
       Aceştia  au  particularităţi  de comportament, după cum spune Denis de Rougemont. Acest comportament afirmăm noi  este    corespunzător logicii limbii vorbite. Prin urmare,  legătura  între logica limbii şi comportamentul psio-social al individului vorbitor al limbii respective este o legătură biunivocă. Cu cât logică  limbii este mai raţională cu atât discernământul moral este mai  just aplicat, iar relaţia de încredere între oameni  atinge cele mai  ridicate  niveluri   şi  drept  urmare ,,sentimentul de  comuniune socială’’ mai crescut.             Nu întâmplător, Alfred  Adler a propus acest concept a  ,,sentimentului de comuniune socială’’;  austriac,  vorbitor al limbii germane, avea drept  model de gândire, logica  limbii germane, care are ca dominantă  logica denotativă.                                                     Sentimentul de comuniune socială, are  în concepţia  lui Adler,  în activitatea practică ,,forma colaborării în folosul celorlalţi.’’ (Alfred Adler – Sensul vieţii, p.45).                                      Bunăstarea unei comunităţi, a unei naţiuni este dată de această activitatea practică a colaborării în folosul celorlalţi. La noi  lipseşte cu desăvârşire sentimentul de comuniune socială  şi colaborarea în folosul celorlalţi ca metodă practică de aplicare a eticii sociale. Individualismul,    egoismul şi egocentrismul fac din politicianul român un etern demagog, pentru care  binele înseamnă privilegiile pe care le obţine de la  putere şi nu binele tuturor spre binele său. Cu cât  discrepanţa  dintre ales  şi alegători  este mai mare cu atât se simte  politicianul român  mai intangibil, un fel de zeu  mioritic ce nu-i mai pasă de alegători.                                                                    Absenţa sentimentului de comuniune socială, conduce inerent la o stare de insecuritate  şi  de inferioritate faţă de alte naţiuni. Încrederea se fundamentează  pe  raţionalitatea lucidă şi pe discernământul moral; credinţa pe iubire, cel mai adesea pe iubire absolută. Când iubim relaţia de încredere în celălalt se metamorfozează  rapid în credinţă.  Tendinţa iubitorului este de a vedea în iubit, nu un om, ci un supraom.                                                    De regulă, iubirea face apel la încredere în sens tare; iubirea   mistifică  psihicul, metamorfozând,  la nivelul inconştientului,  relaţia de încrederea în celălalt, în  credinţă, făcând din  cel  iubit un  mic zeu, iubitorul alunecând rapid  în  adoraţie. Un manipulator versat exercită asupra  iubitorului o influenţă  psihică de dominaţie absolută – iubitorul îl va adora pe cel iubit în sens  mistic.                                 El poate fi un ins profund imoral,  un infractor  de cea joasă spiţă. Ajuns la putere în fruntea  unei comunităţi vorbitoare a unei limbi cu logica dominantă sofistă, cum este limba română, se va comporta ca un infractor, iar poporul îl va accepta tocmai, fiindcă prin  logica sa efeminată) corespunde cel mai bine  psihologiei vorbitorului unei limbi cu dominanta sofistă. Minciuna, la noi,  stă  mereu  cu regele la masă.  Prin urmare, Autocraţia  poate foarte bine poza  pe plaiul  mioritic în  democraţie. Aici,  unde Constituţia,  legile şi  drepturile cetăţenilor  sunt încălcate de oamenii preşedintelui şi de Preşedinte - democraţia e   jalnică.        
Femeile, a căror natură  dominantă este iubirea, sau mai bine zis logica senzorial-sentimentală,  au tendinţa de a mistifica realitatea  şi de a metamorfoza relaţia de  iubire din  încredere,  în credinţă. Când  iubitul   decade în  ochii ei , asemenea credincioşilor care  adoră  o anume zeitate  ce  i-a dezamăgit în aşteptările lor, femeile îl  părăsesc pe cel adorat.  Simţindu-se înşelate sau frustrate au  tendinţa de a-l distruge, la fel cum credincioşii îşi distrug idolii  în care au crezut.                                                                                          În pofida protestelor mişcărilor feministe împotriva  logicii clasice şi a celei moderne ca  fiind o logică dominant masculină spun ele,  această   logică, pe care ,,bărbaţii ipocriţi’’ pretind a fi o ,,raţionalitate  universală’’ , o ,,judecată  obiectivă’’,  ar fi  doar un mijloc  de  a domina femeile. (a se vedea Andrei Cornea – Turnirul khazar, Ed. Polirom, Iaşi , 2003).  Dar ele chiar vor şi se simt bine în postura de a fi dominate, ele chiar doresc să fie dominate, fiindcă  iubitorul simte  faţă de iubit plăcerea masochistă de a fi  dominat.                                                                                                             În fundamentul inconştientului ei, pentru o femeie are mai puţin importanţă ,,iubitul’’, pentru ea cel mai important lucru e  relaţia  în sine, legătura, ,,iubirea’’  comunicarea. Ea nu poate trăi fără a relaţiona, fără a comunica, are nevoie de  o  ,,legătură’’ ca de aer. Pentru ea mini-orgasmele (provocate de tandreţe, de vorbire, mângâiere, de o floare, un mic cadou, un flecuşteţ care  generează  ,,o stare  magică’’,  petting-ul   cum îi spun englezii (jocul de-a excitaţia)  -  dansul, plimbare, atingerea, moda, cumpărăturile,etc.)  produc  plăceri net superioare orgasmului în sine. Pentru bărbat, (ca, de altfel,   pentru orice mascul din regnul animal) orgasmul în sine  e mai important decât toate aceste manifestări curtenitoare. Există însă, fără îndoială, momente când  sexualitatea feminină este  la fel de activă, ba chiar  o întrece pe cea  masculină, când orgasmul sexual este la fel sau poate mai puternic, decât în cazul bărbatului.                                                                                                                          Aceste momente corespund stării de îndrăgostire a femeii; este momentul  când  femeia se metamorfozează în bărbat. Metamorfozate în bărbat,  în starea de îndrăgostire, paradoxal,  femeile devin  supuse ca nişte măicuţe. Să nu fim ipocriţi   şi să recunoaştem  deschis că, oricât de cocoşi  ne-am da noi  bărbaţii, în fiecare familie cântă găina.                                                                    Chiar şi o feministă radicală ca Simone de Beauvoir , scriindu-i poetului Nelson Algreen de care era îndrăgostită îşi  mărturiseşte   supunerea. Supunerea  este  starea  normală a   oricărei   femei îndrăgostite. ,,Voi fi cuminte, îi scria ea în una din  sutele de scrisori  adresate poetului, voi spăla vasele, voi da cu mătura, voi merge să cumpăr eu însumi ouăle şi prăjiturile cu rom, nu am să  mă ating de părul tău, obrajii tăi şi umărul tău fără voia ta.’’ (Michel Winock – Secolul intelectualilor, p.448 [Letres á Nelson Algreen , op. cit.])                                                                    Starea de masculinizare a femeii încetează odată cu (dez)-îndrăgostirea. Odată trecută de faza erotică, femeia revine cu picioarele pe pământ, bine înfipte în concretul existenţial. Apetitul  ei  sexual scade  odată  cu diminuarea gradului de îndrăgostire.   ,,Se ştie cât de scurt este  focul dragostei  la femeie, scria Dante, dacă nu este întreţinut continuu de  priviri şi de mângâieri.’’                                  Atâta  vreme  cât e îndrăgostită plăcerea femeii îşi are obârşia în  plăcerea bărbatului,  orgasmul ei din orgasmul bărbatului (adesea orgasmul celor doi se petrece în acelaşi timp).                                 Dar, odată  trecută faza de îndrăgostire,  femeia începe lupta pentru putere, lupta pentru dominarea masculului. Cu adevărat lupta dintre sexe începe când femeia a născut. Odată ce aduce pe lume progenitura, ea consideră rolul de seducătoare încheiat, simţindu-se o femeie împlinită, priveşte  la  odraslă asemenea unui creator care îşi contemplă  propria  creaţie. Din acest moment, dragostea ei  pentru bărbat este transferată progeniturii; în această fază bărbatul trece în al doilea plan,  devine ,,al doilea sex.’’  
                  Metamorfozarea femeii, în  faza   erotică,  într-un mascul agresiv sexual, este generată de excesul de testosteron produs de hipofiză în starea de îndrăgostire. Hipofiza funcţionează în ,,conexiune inversă’’, în aşa numita relaţie feed-back cu organele sexuale; hipofiza  produce gonadotropinele, care stimulează hormonii sexuali şi invers, glandele sexuale  menţinute active stimulează procesualitatea hipofizei. Dacă hipofiza îşi încetează procesualitatea, glandele sexuale se atrofiază (atrofiere care începe după menopauză).                                                                                          De regulă,  momentul  de maximă sexualitate la femeie are două faze şi coincide cu starea de fecunditate maximă; fenomenul se petrece în adolescenţă (15-25 ani)  şi după 35 de ani, îndeosebi în faza critică când se apropie   de menopauză.                                                                                           Femeia ştie, intuieşte inconştient, că pentru a creşte atracţia bărbatului, pentru a-l face dependent de ea, trebuie să-l supună la retenţie, căci  odată lepădată sămânţa, ,,forţa dorinţei  îi   scade şi, în consecinţă, forţa ,, legăturii’’ se reduce şi ea.’’ ( Ioan Petru Culianu – Eros şi magie în Renaştere  1484).    De aceea,  ea prelungeşte perioada de curtare, care, pe lângă faptul că-i produce mini-orgasme, care o fericesc, îl ataşează tot mai mult pe bărbat, îl leagă  de ea. Logica mintală dominantă  a sexului frumos este  logica sofistă, conotativă generată de psio-erotismul său senzual-sentimental  care se manifestă ca atare la nivelul mentalului.                             Logica ei sofistă are marele har  de a-l atrage, de a-l lega, de a-l fermeca bărbatul. În această combinaţie de senzorial şi logică sofistă, femeia este o farmazoană. Şeherezadă reuşeşte să-l farmece pe rege, nu  cu  goliciunea ei, ci  mai cu seamă  cu poveştile ei în cele o mie una de nopţi. Poveştile Şeherezadei au darul de a-l incita, de a-i stârni curiozitatea, de a-i fascina mintea sa cu logica ei feminină.  De aceea  regele, cu logica lui dominant raţională, le decapitase pe celelalte fecioare, devenite soţii, dar nu şi pe Şeherezada. Ea îl farmecă, îi diminuează percepţia lumii reale, îi adoarme raţiunea, îl ademeneşte cu logica ei sofistă în lumea poveştilor, în lumea  imaginară a  iluziilor.  Şeherezada are marele dar (darul logicii  sofiste)  de a  spune poveşti, de a-l iluziona, şi mai ales Şeherezada nu  cedează din prima noapte ca celelalte; ea ,,ştie’’(simte cu  intuiţia ei feminină) că un bărbat, care obţine uşor plăcerea erotică,  o va părăsi rapid (îi va tăia capul  ca şi celorlalte, chiar dacă ar iubi-o), tocmai pentru că bărbatul o va crede o pradă uşoară. De aceea,  Şeherezada  îi abate gândul de la sex, învăluindu-l cu vălul Mayei. Ea inventează, spune poveşti şi amână momentul până când îi intră în suflet acestuia, până când bărbatul  simte că nu mai poate trăi fără  ea şi nu mai există o alta pe lume asemenea ei. Efectul Şeherezada îi asigură  femeii nu doar fidelitatea bărbatului, prin excelenţă un poligam, dar şi  dragostea acestuia.                                                                                                   Toate acele  o mie una de poveşti nu se sfârşesc niciodată. Şeherezada îi  incită curiozitatea, îl acaparează, îl deturnează de la realitate. Povestea spusă în fiecare noapte, nefiind niciodată sfârşită la răsăritul soarelui, îl face pe bărbat curios, vrea să-i afle urmarea, să-i afle sfârşitul, dar o altă poveste începe, amăgindu-l tot mai mult cu o fericire viitoare, care nu mai vine.                                     Logica sofistă a Şeherezadei are, ca orice logică sofistă, marea putere de a fascina, de a iluziona, de a manipula, de a adormi judecata raţională. ,,Cea mai periculoasă capcană, singura capcană pe  care  raţiunea nu o poate evita este cea a simţurilor’’ spune Jean-Jacques Rousseau  în  Contractul social. Şestov, în Noaptea de pe Ghetsimani,   spune că Pascal construieşte o teorie a cunoaşterii, în care presupunerea fundamentală, axioma cunoaşterii e aceea că orice om poate ,,să vadă’’ adevărul dacă îi este arătat? Dar cum poate omul ,,să vadă’’ adevărul doar  arătându-i-l? Adevărul ,,văzut’’ e o iluzie,  un sofism, căci  imaginea nu poate reda realitatea.  Această concepţie că imaginile joacă un rol fundamental în gândire a fost criticată de Wittgenstein care argumentează că, dacă le considerăm prezenţe interioare care explică capacităţile de recunoaştere şi clasificare, atunci, nu se poate explica cum sunt ele cunoscute şi clasificate. Imaginile (imagini mentale  păstrate în memoria fiecărui individ)   sunt foarte aproape de imaginar (a crea imagini cu ochii minţii), astfel încât  ele au rol mai  centrat pe cei cu logica  conotativă - cei cu fire de artişti, gânditorii  non-lingvişti -  artişti plastici, muzicieni, etc.  Imaginile joacă un rol  puternic centrat în logica sofistă, femeia având capacitatea de a vedea imagini pe care logica masculină  nu le percepe sau le percepe greu. Poetul  englez Coleridge a fost primul  teoretician al  esteticii care a văzut în imaginare  şansa creativităţii umane, cu condiţia  ca imaginaţia să fie disciplinată şi creativă şi să nu alunece în  jocul fantasmelor şi fanteziilor inutile.                                     
          De câte ori nu a fost amăgit  omul doar arătându-i-se  ,,adevărul.’’ De câte ori nu a căzut în capcana acestor iluzii ale imaginarului? E suficient să amintim iluziile generate de teoriile geocentrismului ca să ne facem o părere despre cât de uşor poate fi înşelată raţiunea umană.                                                                         A trebuit să fie ars pe rug un călugăr îndărătnic, care nu s-a lăsat  prins în capcana iluziilor pe care Biserica le înfăşurase şi pe care o acceptase pentru ştiinţa lumii, ca oamenii să se trezească din această iluzie, anume că Pământul ar fi  buricul Universului, când  în realitate este o mică planetă, dintr-un minuscul grup de structuri cosmice din coada  unei galaxii. Bruno a asemănat iluzia  cu femeia goală  -   zeiţa Diana Cyntiana îmbăindu-se la izvor, (a se vedea cum pornografia, în care excelează imaginea femeii goale, induce dependenţă, fiind, e adevărat şi cel mai  eficient afrodiziac).                    Acteon, prins de vraja frumuseţii ei, cade în capcană, se lasă prins în această  iluzie. Când zeiţa (iluzia  e o zeiţă) a realizat că muritorul a văzut-o  goală , l-a  transformat în cerb şi imediat a fost  devorat de proprii săi câini. Câinii lui Acteon  sunt obsesiile erotice  de care bărbatul nu poate scăpa.   Mare adevăr, exprima pictorul spaniol, Goya: ,,Somnul raţiunii naşte monştri’’ Ca să-l  parafrazăm  pe Goya, spunem că iluziile  şi utopiile  nasc monştri care ne devorează.            
    Povestea lui Acteon din sonetul Freneziile eroice, pare a fi chiar  povestea vieţii lui Giordano Bruno. E ca şi cum, în acest poem,  Bruno şi-ar fi prevestit sfârşitul.  Giordano  Bruno a văzut nu iluzia frumuseţii, ci frumuseţea adevărului.                                      El, care ,,a văzut’’ adevărul, nu se mai poate dezlipi de el, este obsedat de adevăr. Iluzia, după cum am văzut, pentru  Bruno, e o zeiţă goală. În simetrie antinomică, opusul iluziei e  adevărul; opusul zeiţei goale e un zeu. Iluzia e feminină, adevărul e masculin.             Eminescu a definit genial, această dihotomie -  logica masculină  şi cea feminine. ,,Eu sunt un cuget, tu  o problemă.’’ Iluzia e o problemă eternă, de nedezlegat. Eternul feminin este  senzorialul-sentimentalul, care se îmbină în logica ei sofistă,  ,,o feerie’’  cum o numeşte  Eminescu,  care  îl   fascinează, îl  atrage   şi  îl  devorează pe  bărbat în pofida logicii  raţionale.                                                           Kant va constata în Critica raţiunii pure că raţiunea e ea însăşi producătoare de iluzii atunci când depăşeşte câmpul experienţei şi confundă principiile cunoaşterii relative cu principiile obiective ale lucrului în sine. Această iluzie el o consideră naturală şi legitimă fiindcă răspunde nevoii necondiţionate teoretice şi practice de Dumnezeu, suflet şi lume. În iluzie este  încorporată un mare procent de  dorinţă.  Asta îl orbeşte pe om şi-l face să  confunde dorinţa cu realitatea şi iluzia cu adevărul. Comiterea hybrisului e consecinţa experimentării dorinţei iluzorii. Experienţa ideologiilor extremiste au demonstrat consecinţele  nefaste, distructive  ale ,, experimentării dorinţei iluzorii’’.
    Cum putem deosebi adevărul de iluzie? Bruno spune clar,  în povestea lui Acteon, că iluzia îl transformă pe om în animal, el nu mai gândeşte raţional, ci doar în raport cu dorinţele sale, cu obsesiile sale, cu senzaţiile sale. Când ne îndrăgostim de o iluzie urâm adevărul, urâm tot ceea ce e real. Iluzia e lumea noastră, e universul nostru, e Dumnezeul nostru. Ce e în afara iluziei trebuie  distrus. 
    Ca şi iluzia, adevărul devine obsesie care îl va devora pe Bruno cum l-au devorat câinii pe Acteon. Când adevărul e îmbrăcat în haina iluziei şi iluzia în haina adevărului cum să  deosebeşti iluzia de adevăr? 
    După ce a văzut adevărul Bruno  nu se mai poate dezice de el. Pentru a păstra iluzia geocentrismului pentru lumea catolică şi  a ascunde  adevărul, Inchiziţia a fost nevoită să-l ardă pe rug. Arzându-l pe rug au crezut că au ucis adevărul, dar abia atunci adevărul despre Univers, aşa cum l-a văzut  de Bruno, a ieşit la iveală.                        
    Prin sacrificiul său, Bruno a încercat să vindece omenirea de iluzii, dar lumea nu s-a vindecat. Dimpotrivă! Cu cât lumea devine mai culturală cu atât  oamenii sunt  mai predispuşi să cadă în capcana  iluziilor existenţiale. Asemenea lui Giordano Bruno, Eminescu a încercat, sacrificându-şi sănătatea  în marele său proiect moral  să vindece lumea românească de iluzii, dar lumea românească nu s-a vindecat.                                                                                           
    Poate omul să mai deceleze în zilele noastre în condiţiile avalanşei informaţionale  adevărul de minciună. Omul  actual trebuie să trăiască experienţa adevărului crud  ca să-l poată deosebi de minciună.    
  Noi , credem că  cea mai periculoasă capcană, singura capcană cu adevărat periculoasă pentru  raţiune, nu este senzorialul pur – femeia goală, ci logica sofistă. De senzorial te poţi elibera, dar de iluzii, de poveştile Şeherezadei este aproape imposibil, ele  te învăluie, te înlănţuie, te fac dependent, cum l-a făcut Şeherezada cu poveştile pe regele  persan Shahryar.  Eminescu avea să surprindă în Scrisoarea V , mult peste  posibilităţile noastre de a reda, fascinaţia  ademenitoare exercitată de femeie – o feerie iluzorie; în realitatea ascunsă a fiecărei femei se află o Dalila, care îţi  ia puterile când ,,dormi’’ sau o Şeherezada care  te îmbrobodeşte cu  poveştile ei şi  îţi  ia puterea de a raţiona, cum i-a luat-o prinţului. Puterea bărbatului stă în cap, în logica a raţională, a femeii în senzorialul erotic, dar şi mai ales  în mintea ei sofistă.                             Eminescu a  redat  în Scrisoarea  V, aceeaşi viziune asupra iluziei ca şi Bruno, într-o cugetare mult mai sintetizatoare a senzualităţii şi logicii sofiste  feminine, dar, crede el că în bărbat se petrece.                                                                                                     Într-adevăr, prin  toate manifestările ei,  prin  limbajul trupului  ei, prin logica sofistă a minţii sale, femeia  exercită o magie  menită a stârni şi a amplifica dorinţa bărbatului până ce acesta îşi  pierde capul.  Să  amintim că, în blestemul biblic, Dumnezeu îi prezice  lui Adam că ,,aceasta îi va zdrobi capul’’.  Această fascinaţie exercitată  de femeie   asupra capului  bărbatului,  Eminescu  a numit-o ,,feeria unui mândru vis de vară’’ ,,Te îmbeţi cu feeria unui mândru vis de vară / Care-n tine se petrece…’’                   
 

E frumoasă se-nţelege …Ca copiii are haz
Şi când râde face încă şi gropiţe în obraz
………………………………………….
Dacă vorba e plăcută şi tăcerea-i încă place;
Vorba zice: ,, fugi încolo’’, râsul zice: ,, vino-ncoace!’’  
Îmblă parcă amintindu-şi vre un cântec, alintată,
Pare că i-ar fi tot lene şi s-ar cere sărutată 
Şi se-nalţă din călcâie să-ţi ajungă pân’ la gură
Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură
Ce n-o are decât numai sufletul unei femei…
……………………………………………..
Ce iluzii! Nu-nţelegi tu, din a ei căutătură
Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură,
Că întreaga-i frumuseţe  e în lume de prisos
Şi că sufletul ţi-l pierde fără  de nici un folos?
(Scrisoarea V)  
    Dar ea nu poate înţelege că  nu bărbatul o vrea, nu raţiunea lui care tânjeşte după altceva, după ,,cerurile nalte’’, ,,câmpiile asire’’ ,  ,, întunecata mare’’ ,   ,,ci un demon ce-nsetează după dulcele-i lumine, / C-acel demon plânge, râde,neputând s-audă  plânsu-şi,/ Că o vrea ... spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi, / Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme / Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme,(Scrisoarea V). Acesta este demonul sexual, care, la bărbat, e dominant.        
                 Spre deosebire de femeie, bărbatul  cu logica lui dominant raţională  are tendinţa de a rupe ,,farmecul’’, de a ieşi din cerc, de a rupe legătura. Nu întâmplător, noua logică a femeii  moderne, independentă din punct de vedere economic,  a impus ,,căsătoria de probă’’  nu doar spre a testa fidelitatea partenerului, ci şi pentru a-l reţine fidel, ,,fără acte’’, pe bărbatul adulter.                             Comunicarea,  ca dominată a mentalului feminin, este o caracteristică a logicii sofiste. Să amintim  că,  deşi creierul femeii cântăreşte cu o sută de grame mai puţin decât a bărbatului,  are corpul calos (un mănunchi  de fibre care fac legătura dintre cele două emisfere   la femeie este cu 30% mai dezvoltat decât la bărbat). Legătura aceasta face din femeie  nu doar o logoreică,  ci îi  conferă  şi capacitate distributivă superioară creierului masculin; ea fiind capabilă de a face mai multe activităţi concomitent, de a vorbi, de a lucra, de a cânta, fără a privi, fără a  se concentra. Din aceste considerente, logica sofistă  este  logica  dominantă a feminităţii. Ea poate spune poveşti, multe poveşti, la fel ca Şeherezada, dar  creativitatea ei se reduce la tehnica  şi melopeea comunicării (să amintim că cele mai bune  moderatoare sunt femeile, nu bărbaţii).                                                                              Oamenii cu logică denotativă au tendinţa de a trăi, chiar şi  relaţia de  iubirea ca pe o relaţie de încredere în celălalt. Cei  cu logică conotativă  dominantă au  de regulă tendinţă  de aluneca  rapid  în credinţă. Ca şi femeile ei nu pot face distincţie între relaţia de  încredere şi aceea de credinţă,  la fel ca femeile  nu pot decela iubirea de sex. Relaţia de încredere în celălalt este o relaţie raţională de  luciditate critică;  credinţă este o relaţie oarbă(crede şi nu cerceta)  în care  raţiunea şi luciditatea  critică sunt  reduse  la minim sau complet abandonate. În logica raţională în relaţia  cu celălalt se poate pune semnul  egalităţii,  ba chiar al identităţii, în logica  senzorial-sentimentală relaţia va fi una de apartenenţă a iubitorului şi de posedare a  celui iubit. Prin logica dominantă  a minţii sale  omul se va situa în  relaţia cu celălalt în postura de egal în cazul   dominantei  logicii raţionale  şi  aceea de stăpân şi  supus,  în cazul logicii senzorial - sentimentale.                                                     În această  postură se situează şi omul mioritic, căci logica limbii nu-i  permite a decela  între relaţia  de încredere care trebuie să existe între oameni, indiferent de poziţia socială sau politică a celuilalt şi credinţă. Prin urmare, inconştientul  colectiv a omului mioritic tinde a identifica pe  omul politic cu zeul, sau cu demiurgul, cu magicianul   şi prin asta săvârşeşte marea eroare de a se lăsa manipulat de  politicianul venal, care exercită asupra inconştientului colectiv ,,o hipnoză dirijată , activă şi voluntară.’’( Ioan Petru Culianu  - Eros şi magie în Renaştere 1484).                                 Pentru omul mioritic, politica este un fenomen de hipnoză colectivă, la fel cum este religia. Oligarhii puterii, la fel ca prelaţii (în democraţie sunt posibile a  ajunge să guverneze oricare din regimuri din ,,bazarul de regimuri  politice’’ posibile)  creează, prin manipulare,  condiţiile stării de supunere totală.  Şi  nu doar de supunere, ci chiar de ,,abnegaţie’’ , indiferent de comportamentul lor imoral faţă de supuşi. Una din metode este aceea a condiţionării mentalului colectiv cu o anumită realitate, care treptat, cu  trecerea  timpului  devine o ,,normalitate’’  existenţială.  Omul prins în acest regim  se complace  în această realitate fiindcă nu cunoaşte alta şi o consideră a  fi, cum spunea Leibniz,  ,,cea mai bună  lume dintre toate lumile posibile.’’ Din aceleaşi motiv, al logicii efeminate a limbii române, poporul român este profund religios. Dovada  o constituie  multitudinea de biserici care s-au construit înainte şi după marea revoluţie din decembrie.  Dar credinţa nu-l face  în aceeaşi măsură - moral. Dimpotrivă, religia pare a-l  face pe omul mioritic, mai degrabă  imoral  şi implicit  iraţional. Şi asta  pentru că religia nu are  nici o influenţă moralizatoare asupra  omului mioritic. Minţit şi tras pe sfoară de  politicieni venali , lăsat voia sorţii de aleşii care au obligaţia administrativ-socială  şi implicit morală  să se ocupe de  buna  gospodărire a banului public  în folosul tuturor omul mioritic nu mai crede în nimic. El are convingerea eternului păcălit, că e August prostul, veşnicul  prostit de şmecherii care se prefac că administrează  banii noştri, ai tuturor, în vrem ce ,, pe din dos’’ îşi fac afacerile oneroase.                                                                Morala omului mioritic spune să faci ce zice popa, nu ce face popa, însă el face la fel ce face popa, căci exemplu preotului  are o influenţă morală mai mare asupra credinciosului decât spusele acestuia. Comportamentul duplicitar al preotului rămâne  o referinţă pentru morala  credinciosului mioritic. Dominata efeminată  a logicii limbii îl face pe omul mioritic  un simulant, un duplicitar,  la fel ca femeia (neîntrecută actriţă  în a simula  iubirea, plăcerea sexuală).                                                                                 Marea operă moralizatoare eminesciană (a se vedea opera  publicistică),  prin care  Eminescu a încercat o reformare morală a  societăţii româneşti, a fost sortită  eşecului.  Acest  eşec al   proiectului moral eminescian s-a lovit de logica unei limbi cu dominantă sofistă, care îl face pe omul mioritic să fie mai apropiat de concretul material (în realitate cu adevărat iluzoriu, dar care concordă cu logica existenţială  feminin-sofistă al lui ,, aici  şi-acum’’) şi mai puţin dispus să creadă în  visul iluzoriu al unui  idealul abstract - acela a unei democraţii cât de cât  reale. Dacă  Eminescu s-ar întrupa, ca Isus, ar fi  profund deziluzionat de eşecul proiectului său moral – nimic, nicio schimbare  morală a clasei politice   în cei peste 150 de ani, de când Poetul scria la Timpul, de parcă timpul  s-ar fi oprit în loc pentru români.                                                                                                           Vasile Anton, 15 ianuarie 2012, Iaşi                              

PERICOLUL MUŞUROIULUI CU FURNICI ROŞII

România încotro?

Moto: ,,Nu vor trece nici cincizeci de ani şi i se vor ridica statui lui Ceauşescu’’ - Din profeţiile Casandrei

Imediat după revoluţie, mă aflam la Academia Navală din Constanţa, unde participam la un curs de limbă franceză. Era o schimbare la 180 de grade. Se renunţase la învăţarea limbii ruse în favoarea francezei şi englezei. Eram încă sub influenţa euforică a revoluţiei şi a schimbărilor în bine spre care tindeam. Într-o discuţie, de-acum liberă, într-o pauză, mi-am exprimat entuziasmul în valorile şi libertăţile democraţiei. Profesorul , apropiat de vârsta mea, avea să-mi dezumfle entuziasmul cu o profeţie á la Casandra: ,,Nu vor trece nici cinzeci de ani şi i se vor ridica statui lui Ceauşescu.’’ Din acel moment l-am privit cu suspiciune , bănuindu-l nostalgic comunist, ba chiar ,,securist’’ ,,informator’’, ,,nomenclaturist’’. Bănuiesc că profesorul nu era nimic din toate acestea, nu părea să fie un Iuda mieros, care te ascultă şi te vinde. Acum realizez că omul studiase ceva istorie şi avea o altă viziune asupra mersului politic al lumii. (Pe data de 26 ianuarie 2011 am văzut un număr îngrijorător de nostalgici ai comunismului. Asta m-a determinat să scriu acest eseu.) Culmea ironiei istorice este că sistemelor totalitare s-au constituit, în interiorul democraţiilor pe baza alegerilor libere, democratice - Partidul nazist şi Hitler în Germania, Mişcarea Legionară şi Căpitanul în România. Dar ascensiunea forţelor politice extremiste a avut loc, după cum se cunoaşte, în societăţi cu democraţii ajunse în faza critică a anarhiei. Într-o astfel de democraţie, în care credibilitatea scade până la nivelul zero, se instalează suspiciunea şi defetismul. Toate acestea se petrec când în fruntea ţării ajunge un fanfaron , ca acel odios Carol al II-lea şi ,,lupoaica’’ lui sau un Băsescu şi Elena Udrea. Ce asociere bizară – un fanfaron pus pe căpătuială, cu tendinţe autocrate şi o metresă cu pretenţii regale, un pirat al puterii şi o propagandistă cu pretenţii de prim-ministru. Pentru a-şi masca sfidătoarea lui imoralitate, 1931, Carol al II-lea apelează la valoarea unui politician, de clasă internaţională, la Nicolae Titulescu spre a forma guvernul într-o criză politică. Titulescu, considerat de cei mai avizaţi politicieni occidentali, drept un profet al politicii internaţionale, este de acord, dar după două săptămâni de discuţii cu liderii multiplelor partide - ,,creaturi regale’’, se vede pus în imposibilitatea de a forma un guvern. ,,Dar Titulescu, care vrea să constituie un guvern de uniune naţională cu toate partidele, întâlneşte în discuţiile cu unele partide mici, manevraţi de rege, care doresc eşecul aceste tentative. Carol înţelege să divizeze şi să domnească. Scârbit de discuţiile sordide cu aceste <> nu asupra programului , ci asupra repartiţiei portofoliilor, Titulescu renunţă după două săptămâni de eforturi.’’ (Jacques de Launay - A cincea valiză, Ed. AGNI, Bucureşti, 1993, p. 72).

Din păcate, e o practică recurentă în politica românească, în ,,facerea de creaturi’’ prezidenţiale, care sunt folosite drept masă de manevră în obţinerea portofoliilor şi privilegiilor ministeriale, în scopul vădit al perpetuării la guvernare a unei clici oligarhice. Asemănarea perioadei portocaliilor cu perioada carlistă este izbitoare. Partidul Independenţilor sunt de fapt o creatură de-a lui Băsescu. În discursul său de la APCE de la Strasbourg, Preşedintele Traian Băsescu ,,legitim ales’’ afirmă: România are o DEOCRAŢIE SOLIDĂ (SIC!). În accepţia lui Traian Băsescu, DEMOCRAŢIE SOLIDĂ este DICTATURA BĂSĂSCIANĂ , la fel cum a fost dictatura carlistă. El, împreună cu camarila de portocaliu, doar mimează democraţia, dar nu respectă nimic din valorile democratice. Constituţia - legea fundamentală a democraţiei a fost în repetate rânduri încălcată abuziv tocmai de cel care ar fi trebuit s-o apere în litera şi spirtul ei.

Încercările unor forţe politice, chiar cu intenţii rezonabile de a redresa situaţia şi a întări încrederea populaţiei în sistemul democratic sunt sortite eşecului. Populaţia saturată de o democraţie cu guvernări corupte şi anarhice, cu o autoritate poliţienească şi judecătorească coruptă, complexată de birocratism şi tot mai mult angajată să facă ,,dreptate’’ celui mai tare(adică a celui avut şi politicianului de portocaliu) şi nu tuturor cetăţenilor egali în faţa legii, va înclina spre salvatorul mesianic, atrasă de vraja ideologiei extremiste care iluzionează masele cu mesajul renaşterii dreptăţii sociale. O guvernare tot mai coruptă împinge încet dar sigur forţele subterane ale societăţi spre extremismul de dreapta sau de stânga.

După cum se observă partidele se folosesc şi astăzi de latura sentimental iraţională a omului, cei mai mulţi aderenţi îi câştigă tot pe baza exaltării laturii sentimentale iraţionale umane, dar tendinţele totalitare sunt limitate de alegerile libere ale electoratului.

Prin alegeri democratice se creează posibilitatea menţinerii extremismelor în limitele căii de mijloc a raţiunii. În condiţiile unei economii normale, a unui interes susţinut pentru sancţionarea corupţiei, forţele extremiste sunt sancţionate de electorat şi după cum s-a văzut partidele cu ideologii extremiste au fost scoase în afara legii. Dar, în condiţii extreme, de criză economică, de scădere a nivelului de trai, de exacerbare a revendicărilor sindicale, concomitent cu amplificarea acţiunilor anarhice se vor activa forţele extremiste rămase în stare latentă.

Iluzionarea electoratului este cea mai eficientă metodă de activare a laturii sentimental iraţionale. Totalitarismul tocmai pe această latură se fundamentează, pe exaltarea sentimentelor de iubire şi devotament absolut pentru ideologie faţă de conducătorul ideologic şi ură faţă de adversar.

Orice ideologie se bazează doar pe sentimental, or, sentimentalul este iese din emisfera raţionalului, intră în emisfera iraţionalului şi prin urmare, inumană. Astfel se poate afirma că orice ideologie este o spiritualitate îndreptată împotriva naturii umane, o mizalogie, adică este o spiritualitate care simte aversiune faţă de raţiune.

Ideologul se aseamănă într-un anume sens cu mizantropul. Ideologul simte iubire doar pentru ideologie şi pentru cei care au aderat la ea şi o profundă ură şi dispreţ faţă de ceilalţi din specia umană care refuză să adere la ideologie lui. Aderând la ideologie omul îşi pierde practic esenţa sa, aceea care îl face să fie uman – raţiunea. ,,Cea mai mare nefericire ce poate lovi un om, spune Şestov, este aceea de mizalogos. Va-ţi pierdut averea, gloria, părinţii , patria, toate acestea nu înseamnă nimic . dacă renunţaţi la raţiune, aţi pierdut totul. căci prietenii, gloria, patria , bogăţia sunt trecătoare; cineva , un hazard ne-a dat toate acestea fără să ne ceară acordul , şi el poate, în orice moment, să ne retragă darul, tot fără să ne consulte . Pe când raţiunea nu ne-a fost dată de nimeni, ea nu este nici a mea, nici a ta, ea nu se află nici la prieteni , nici la duşmani, nici la rude , nici la străini, nici aici , nici acolo, nici înainte, nici în urmă. Ea este pretutindeni şi totdeauna, la toţi şi deasupra tuturor. Trebuie doar să înveţi să iubeşti această eternă raţiune, întotdeauna egală cu ea însăşi , niciodată supusă cuiva; trebuie ca omul să vadă în ea propria sa esenţă; aşadar, în această lume, până acum atât de enigmatică, nu va mai exista nimic misterios şi nici înspăimântător.’’ (Lev Şestov – Noaptea din grădina Ghetsimani, Privilegiaţii şi dezmoşteniţii istoriei, Ed. Polirom, Iaşi, 1995, p. 47).

Aderare la ideologie înseamnă aderarea la iluzie, la utopie, care este evident o renunţare la raţional. Ceea ce înseamnă, fie supunerea şi subordonarea raţiunii ideologiei, fie renunţarea la raţiune pentru triumful ideologiei. Cei care renunţă la raţiune sau îşi pierd uzul raţiunii devin nebuni.

Nebunii sunt cei mai nefericiţi oameni, cel mai mare procent de sinucideri întâlnindu-se la aceşti nefericiţi ai sorţii. Pierderea raţiunii echivalează cu incapacitatea de a mai percepe realitatea; pentru ei lumea e o mare plină de ostilitate. Odată cu pierderea raţiunii ei îşi pierd şi capacitatea de a iubi. Când iubeşti prea mult o iluzie, eşti incapabil să mai iubeşti altceva. Pe aceste considerente, putem afirma că orice ideologie e o formă de nebunie colectivă. E valabil şi pentru orice religie, care se metamorfozează în ideologie.

În totalitarism dominant este sentimentalul şi obligă raţiunea umană să i se subordoneze sau chiar să fie eliminată complet, dacă contravine credinţei ideologice. Prin urmare, dominanta într-un regim totalitar este latura umană sentimental-iraţională. Conducătorul însăşi,într-un sistem totalitar, spre deosebire de cel democratic, este sau devine el însuşi un iraţional. Iraţionalitatea lui constă, în primul rând, în infailibilitatea lui. Într-un sistem politic extremist, tiranic , conducătorul nu poate greşi. De aceea el nu poate fi atins de critici, fără consecinţele unei răzbunări crunte. El acceptă doar laudele, adesea fantasmagorice, care ating adesea demenţa, grotescul şi absurdul.

La fel cum raţionalul este dominat sau este eliminat de latura iraţională , adversarul este la fel , fie dominat, în cazurile cele mai fericite sau adesea, eliminat fizic. Dar, omul este o fiinţă conştient raţională. Prin urmare, opţiunea pentru totalitarism este absolut opusă conştientului raţional, improprie naturii umane şi este de respins ca opţiune politică.

Grupul interesat, să ajungă la putere, nu-şi va prezenta ideologia ca fiind iraţională, dar însăşi utopia ei o trădează. Dimpotrivă, ideologia va fi considerată ca fiind cea mai raţională opţiune; mirajul ei va anihila chiar şi multor intelectuali gândirea raţională. Deci totalitarismul, nu este o opţiune, fiindcă alegerea acestei forme politice bazată pe credinţă şi nu pe raţiune, face caducă alegerea raţională şi prin urmare în societatea totalitară, unde alegerea raţională nu e, nici libertate nu e.

Nu mai suntem liberi fiindcă, alegerea nu mai este opţiunea noastră raţională – alegerea este dictată de principiile ideologiei. Şi totuşi, în ideologie există un anumit grad de libertate, dar este o libertate de grup, care anulează complet libertatea individuală. Libertatea individuală practic nu există - e musai să se înscrie în regulile grupului, ca de pildă la comunişti în regulile detaşamentului de pionier sau detaşamentului de utecişti, gărzi patriotice, etc. Detaşamentul este o expresie care vorbeşte deja despre o organizare militară au paramilitară. Or, organizarea de acest tip anulează orice libertate individuală. Într-o societate democratică a avea ceva înseamnă a fi cineva, dar în societatea comunistă unde omul nu are nimic este un nimic. Da, se poate spune că spiritul, în orice tip de societate omul îl are, dar într-o societate totalitară omul nu mai are nici spiritul , de vreme ce îi este cenzurat.

Astfel a ajuns K. R. Popper să creadă că Hegel, opunându-se alegerilor libere, s-a făcut apărătorul statului totalitar. Hegel doar a remarcat această ,,anomalie’’ a democraţiei - alegerea arbitrară a guvernării unei comunităţi, care contravenea opţiunii sale monarhice. Dar Hegel a spus: ,,Totul este ca legea raţiunii şi aceea a libertăţii individuale să se întrepătrundă.’’

K. R. Popper a numit aceste viziuni ale lui Hegel şi predicţiile sociale ale lui Marx - istoricism. ,,Se face auzită foarte des sugestia că o formă sau alta de totalitarism ar fi inevitabilă. Mulţi din cei ce, având în vedere inteligenţa şi cultura lor , ar trebui să aibă responsabilitatea afirmaţiilor pe care le fac , declară că de totalitarism nu ne putem feri. Ei ne întreabă dacă naivitatea noastră merge într-adevăr până acolo încât să credem că democraţia poate fi permanentă şi să nu înţelegem că ea este una din formele de organizare care apar şi dispar în decursul istoriei. Ei argumentează că democraţia pentru a combate totalitarismul, este nevoită să copieze metodele lui şi să devină ea însăşi totalitară.’’ (K.R. Popper - Societatea deschisă şi duşmanii ei, Vraja lui Platon – Ed. Humanitas, 1992, Bucureşti, p. 14).

Democraţia se foloseşte de metodele totalitarismului, nu pentru a combate totalitarismul, ci pentru a combate anarhia care erodează democraţia, pentru a-i limita efectele nefaste şi pentru a nu atinge acel punct critic, când socialul este tot mai puternic afectat, iar autoritatea incapabilă să facă faţă presiunii grupurilor şi mişcărilor organizate sub oblăduirea unor ideologii de tip totalitar, pe care le propagă subversiv.

Democraţia, nu numai că se poate folosi, dar trebuie să se folosească de metodele totalitarismului pentru a combate extremismul de orice fel, de a limita tendinţele totalitariste ale unor forţe politice, care se pot folosi de orice sprijin, inclusiv străin şi antinaţional pentru ajunge la putere, cum a fost, spre exemplu PCR, scos în 1924, în afara legii.

Asta nu înseamnă că în fundamentul ei democraţia s-a transformat în totalitarism, numai pentru că a scos un partid extremist în afara legii, dar el a fost scos nu atât pentru că se situa la extrema stângă, ci pentru că aderase la poziţii antinaţionale, făcând jocul perfid al Moscovei şi a Cominternului. Celelalte forţe politice, inclusiv, Partidul social democrat de stânga şi forţele de extremă dreapta, Garda conştiinţei naţionale, au funcţionat nestingherite în statul democratic român din perioada interbelică. Aşadar, nu metodele totalitariste folosite conduc o societate democratică spre totalitarism, ci ideologiile utopice şi vraja spirituală exercitată de acestea.

Viziunile sociale ale lui Hegel şi profeţiile lui Marx au fost combătute de Popper ca fiind credinţe ce maschează ideologii totalitare, şi care nu au fost fundamentate ştiinţific, ci doar pe presupunerea că procesele istorice sunt bazate pe legi imune la acţiunile oamenilor.

Raţiunea este nemijlocit legată de cunoaştere, ea este, am putea spune în raporturi direct proporţionale cu cunoaşterea. Cu cât omul cunoaşte mai bine şi mai profund realitatea cu atât realitatea îl obligă să fie mai raţional şi mai responsabil. În acelaşi raporturi de proporţionalitate se află şi cu libertatea. Este nevoie în democraţie de a statornici conştiinţa libertăţii, care presupune responsabilitatea actelor individuale şi nu de promovarea unei libertăţi a conştiinţei(specifică sistemelor totalitare, când ,,cine-i nu e cu noi, e împotriva noastră’’ conferă angajatului ideologic libertate de al e extermina. Cu cât omul cunoaşte mai mult cu atât libertatea sa este mai mare. Cu toate acestea creşterea gradului de libertatea conferită de cunoaşterea raţională este limitată de responsabilitatea crescândă, în egală măsură. Totul este ca legea raţiunii să se întrepătrundă cu aceea a libertăţii individuale. Care este legea raţiunii? Căutarea adevărului şi aspiraţia către bine. Dar dacă căutarea adevărului şi aspiraţia către bine este, conform viziunii lui Hume, înrobirea raţiunii dorinţei, pasiunilor, deservirea şi slujirea acestora.

Dar, este aceasta o viziune raţională asupra raţiunii? Noi credem că este mai degrabă iraţională. Dacă raţiunea este latura conştient raţională dominantă a omului raţional nu poate fi roaba pasiunilor. Dimpotrivă, pasiunea este roaba raţiunii, o serveşte şi o ascultă, dacă omul se consideră într-adevăr o fiinţă raţională. Pasiunea, patima, spune Mircea Eliade se constituie în energia necesară inteligenţei pentru descoperirea adevărurile esenţiale. ,,Patima aţâţă inteligenţa , iar imboldul pe care îl dă de a găsi adevărul obiectiv – e singurul fecund.’’(Profetism românesc (Critica diletantismului) - Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 25)

În situaţia când, dominantă este pasiunea, iar raţiunea devine roaba ei , o deserveşte şi o slujeşte, iese din latura conştient raţională, iese din legea raţiunii, şi intră în sfera sentimental-iraţională, care ţine de sfera instinctualului, a viciului, a misticii, a himerei credinţei şi a fanatismului ideologic.

Pentru Platon însă, nu pasiunea este energia motivaţională a raţiunii, ci mai degrabă binele de care este atrasă – Binele, ar fi în accepţia noastră - scop raţional, care satisface atât rolul cognitiv , cât şi cel motivaţional al raţiunii.

Din aceste considerente. legea fundamentală a raţiunii, nu este căutarea adevărului şi aspiraţia spre bine, ci, cum ne-a învăţat Socrate, este puterea de a judeca bine – élenkhos – prin cunoaştere şi examinarea critică cu argumente şi contraargumente, a decelării binelui de rău şi alegerii în consecinţă a binelui în viaţă. Pentru a judeca bine, trebuie să ne supunem judecata metodei de cântărire a informaţiilor pe care le deţinem despre politică, despre binele şi răul prezumtiv, căci în fiecare bine aparent, există un rău şi în fiecare rău aparent, există un bine. Dar, alegerea binelui dorit înseamnă cunoaşterea lui. Or, odată cunoscut , dorinţa scade. Pomul interzis este dorit până când este cunoscut. E aici o tentaţie euristică, mereu prezentă a pomului interzis – dorim mereu să cunoaştem mai mult din ceea ce nu cunoaştem, căci în el este presupus binele.

Viziunea binelui, la Platon, e ca pomul cunoaşterii; a considera că ceva este bun este echivalent cu a dori acel lucru necunoscut, pe care dorim să-l cunoaştem şi a alege binele din el. Pe măsură ce am cunoscut din ceea ce nu cunoşteam, dorim să cunoaştem mai mult, suntem prinşi astfel în cursa supremului. Descoperim cu fiecare fruct cules din pomul interzis pe care îl cunoaştem, un bine mai mare şi un rău pe măsură de mare. Binele , aşa cum spunea Aristotel, îl urmăresc toţi, dar oamenii ignoranţi se folosesc de cunoaşterea răului pentru a domina pe ceilalţi prin forţă.

În acest scop, Socrate a afirmat că pentru desăvârşirea caracterului, omul trebuie să cunoască adevărul despre bine ca să poată aspira spre bine. Or, pentru cunoaşterea adevărului despre bine, omul trebuie să înveţe să gândească şi să judece bine. A gândi şi a judeca bine înseamnă decela ceea ce pare de ceea ce este. Asta a fost toată străduinţa maieutică a lui Socrate; el a moşit adevărul, dar niciodată nu a născut adevărul, ci în toată dialectica lui, el ne-a arătat cum să deosebim adevărul real de cel plauzibil, omul drept de cel aparent drept, binele adevărat de binele aparent.

O gândire bună dă o viaţă bună. Numai aşa poate omul decela binele şi răul şi poate alege raţional binele. Tineretul trebuie să înveţe să gândească şi să judece bine, să ştie a deosebi aparenţa de real, iar sarcina aceasta revine educaţiei. Dar, pentru acest lucru, omul trebuie să-şi folosească latura conştient raţională ca dominantă şi nu pe aceea sentimental iraţională.

Cum oare putem trăi viaţă bună se întreabă Platon , citându-l pe Pindar? Cum e mai bine pentru un tânăr să-şi trăiască viaţa? Să urce zidul cel înalt cu dreptate sau cu iscusite înşelăciuni? Cele mai multe cariere politice s-au construit pe iscusite înşelăciuni, cel puţin la noi în România. Prin urmare, cei care ne conduc sunt aparent drepţi , iar aparenta dreptate, spune Platon, e suprema nedreptate.

Puterea de a judeca bine este dată de cunoaşterea realităţii. A judeca bine înseamnă a şti, a avea suficiente informaţii care să te facă capabil să decelezi în timp oportun, adevărul de minciună şi binele de rău şi a alege binele.

Într-o comunitatea, în care cunoaşterea a atins un anumit grad de pătrundere a realităţii, individul trebuie să ţină pasul cu nivelul de cunoaştere la care a ajuns comunitatea respectivă, altfel, există riscul să fie lesne manipulat, de cei interesaţi să-l domine. Căci, amăgitorii ascund totdeauna minciuna sub masca adevărului aparent şi răul sub masca binelui iluzoriu . Cel mai lesne de amăgit este omul ignorant. Cum la omul ignorant dominant este spiritul de turmă, el se va înrola în masă vrăjit de ideologia care-i flutură ca o pânză roşie de drapel, binele suprem. Pe aceste raţionamente s-au fundamentat sistemele totalitare şi s-au erijat la putere corifeii ei.

Socrate a arătat că nu cunoaşterea în general, nu presupunerea corectă, ci cunoaşterea ştiinţifică, bazată pe argumentul raţional este condiţia care îl face pe om virtuos şi opţiunea pentru bine o alegere raţională. Binele, nu înseamnă numai aspiraţia spre bine, ci şi depistarea răului deghizat în bine şi găsirea remediului. Socrate a crezut cu tărie în această morală fundamentată pe raţiune, dar puţini oameni l-au crezut. Dar, cunoaşterea ştiinţifică din epoca modernă confirmă această viziune asupra moralei al lui Socrate. Cu mijloacele tehnice actuale, e lesne a comite răul, dar omul de ştiinţă este tot mai conştient, că răul se întoarce ca un bumerang asupra celui care îl comite. Abilitatea intelectuală, inteligenţa nativă nu este neutră faţă de morală; dimpotrivă sprijină, influenţează şi amplifică morala, fie în sens pozitiv ca aspiraţie spre bine, fie în sens negativ, ca predispoziţie distructivă, spre rău şi nedreptate. Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor va fi împărăţia cerurilor ! Această spusă (logion) al lui Isus, nu se referă la omul ignorant, sărac la minte, ci la omul inocent , profund moral, aflat într-o stare psihică ideală, acea stare de meditaţie profundă, complet rupt de realitatea imediată, cu eul situat deasupra binelui şi răul acestei lumi. Un om, ,,sărac cu duhul’’ poate fi şi acel savant prins în lumea ideilor, care nu vede în lume nici răul, nici binele social sau vede doar binele. Dar, în afara unor savanţi, a iluminaţilor sau a marilor mistici, omul comun se află în două ipostaze dincolo de bine şi rău - în inocenţa copilăriei şi în senilitatea senectuţii.

Prin asta, Socrate a situat raţiunea drept criteriu de bază al moralei. Primul mare moralist al lumii a fundamentat morala pe legile raţiunii. Socrate a sugerat în spusele sale următoarea judecată: suntem oameni raţionali? Da! Atunci nu putem fi nedrepţi cu aproapele nostru. Dacă suntem nedrepţi, concluzia este evidentă – suntem iraţionali. Prin urmare, sistemele politice care nu-şi fundamentează ideologia pe morala raţiunii, sunt sisteme iraţionale şi implicit nedrepte cu oamenii din comunitatea pe care o guvernează. Căci binele, conform lui Platon, înseamnă pentru un conducător să se pună în slujba dreptăţii comunităţii pe care o conduce şi nu să se situeze deasupra legilor, a oamenilor ca un zeu infailibil şi intangibil.

,,Politicienii, spune exegetul lui Platon, nu fac totdeauna ce recomandă în discursurile lor; dar câteodată o fac şi asta a făcut ca lumea să evolueze. O parte a acestei evoluţii o datorăm lui Platon. (Şi lui Socrate adăugăm noi). În cele din urmă i-a făcut pe mulţi oameni să vadă că ambiţia şi reuşita personală sau chiar naţională nu sunt cele mai importante lucruri în viaţă şi că binele multor oameni este un ţel mai valoros.’’(R. M. Hare – Platon, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p 135)

Relaţia omului de rând, cu puterea democratică, se bazează pe încredere. Când omul de rând îi acordă votul politicianului, el îi acordă o parte din sufletul său, speranţa sa, desemnându-l astfel cu puterea de a guverna şi administra ţara şi implicit de-ai apăra interesele. Încrederea este deci o măsură de judecată a raţiunii, o scală de valori a cinstei , a corectitudinii, a seriozităţii, prin care alegătorul, optând pentru anume om dintr-un partid sau altul, investeşte sentimentul de convingere, că acel om şi acel partid este cel mai capabil să îndeplinească programul de guvernare, şi prin asta, să-i ofere certitudinea fericirii existenţiale – mulţumirea sufletească pentru un nivelul de viaţă mai bun, pe care administrarea judicioasă a ţării i l-a înlesnit şi cel pe care l-a votat nu i-a înşelat încrederea. După cum se observă, încrederea nu vizează gradul de inteligenţă a oamenilor unui partid sau altul, ci caracterul acestora, cu cele trei valori fundamentale – cinstea, corectitudinea, seriozitatea.

Din nefericire, într-o democraţie în formare, ca a noastră, pot apare sisteme sau instituţii de tip tiranic, abuzive în care se comit abuzuri şi nedreptăţi fără a fi cineva pedepsit, iar cel nedreptăţit în mod vădit, fără putinţă de a fi în vreun fel răzbunat. Pe fondul unei politici decrepite care repetă aproape identic pe cea din perioada interbelică, unele instituţii s-au blindat cu legi care să-i apere pe vinovaţi în orice împrejurare, iar omul-victimă să nu poată face nimic împotriva unui individ abuziv din sistem. A ascunde mereu spiritul de tip mafiot a omului tiranic care doar pozează în om drept şi se face cel mai aprig apărător al confraţilor din sistem motivând salariilor mereu neîndestulătoare, o tactică oportunistă specifică omului tiranic, slab pregătit profesional , ajuns în sistem pe baza celebrei şi mult uzitatei expresii populare – pile, cunoştinţe, relaţii – atât de bine cunoscută în formula abreviată - PCR. Românul doarme când Isus se află în agonie: astfel ar fi scris Pascal dacă ar fi trăit aceste vremuri în România. ’,,Nu trebuie să dormiţi!’’ ne-ar îndemna Pascal, la deşteptare. Acelaşi lucru îl afirmă şi poemul ,,Un răsunet’’ al lui Andrei Mureşean, devenit imn naţional ,,Deşteaptă-te române!’’, după 1989. Dar tocmai imnul ne face să dormim. Căci adevăraţii duşmanii, nu sunt cei din exterior, cum cred unii, ci aceia din interiorul nostru, aceştia sunt marele pericol de lunecare spre sistemul totalitar şi spre tiranie. Ne place siguranţa, ar spune Pascal, de aceea e preferinţa noastră să trăim liniştiţi şi să dormim adânc.

O democraţie se ruinează din interior; nici o forţă exterioară nu o poate ruina, căci nici o forţă exterioară nu poate acţiona asupra stării morale a unei naţiuni. Avem exemplul democraţiei ateniene: scurtul regim al celor treizeci de tirani, impuşi de Sparta, nu a afectat fundamentele democraţiei, de vreme ce după alungarea acestora, Atena a revenit la regimul democratic, dar revenirea la democraţia, din păcate nu a fost şi revenirea la adevăr şi dreptate. Dimpotrivă, scurta tiranie a celor treizeci a promovat mai mult ca oricând pe omul tiranic . Pe acest fundament psihosocial şi moral a fost posibilă în democraţia ateniană crima împotriva lui Socrate.

Bibliografie:

1) Jacques de Launay - A cincea valiză, Ed. AGNI, Bucureşti, 1993;

2) Lev Şestov – Noaptea din grădina Ghetsimani, Privilegiaţii şi dezmoşteniţii istoriei, Ed. Polirom, Iaşi, 1995;

3) K.R. Popper - Societatea deschisă şi duşmanii ei, Vraja lui Platon – Ed. Humanitas, 1992, Bucureşti;

4) Profetism românesc (Critica diletantismului) - Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990,

5) R. M. Hare – Platon, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997

Manifest pentru Democraţie

Să apărăm valorile Democraţiei!

Cu toţi suntem datori să le apărăm

Dacă vrem să fim raţionali şi liberi

Democraţia conferă omului,

Două nepreţuite Drepturi:

Dreptul la Adevăr şi Dreptul la Libertate

Nimic nu-i mai de preţ

Ca Adevărul şi Libertatea.

Numai în Democraţie,

Adevărul şi Libertatea sunt Garantate.