România încotro?
Moto: ,,Nu vor trece nici cincizeci de ani şi i se vor ridica statui lui Ceauşescu’’ - Din profeţiile Casandrei
Imediat după revoluţie, mă aflam la Academia Navală din Constanţa, unde participam la un curs de limbă franceză. Era o schimbare la 180 de grade. Se renunţase la învăţarea limbii ruse în favoarea francezei şi englezei. Eram încă sub influenţa euforică a revoluţiei şi a schimbărilor în bine spre care tindeam. Într-o discuţie, de-acum liberă, într-o pauză, mi-am exprimat entuziasmul în valorile şi libertăţile democraţiei. Profesorul , apropiat de vârsta mea, avea să-mi dezumfle entuziasmul cu o profeţie á la Casandra: ,,Nu vor trece nici cinzeci de ani şi i se vor ridica statui lui Ceauşescu.’’ Din acel moment l-am privit cu suspiciune , bănuindu-l nostalgic comunist, ba chiar ,,securist’’ ,,informator’’, ,,nomenclaturist’’. Bănuiesc că profesorul nu era nimic din toate acestea, nu părea să fie un Iuda mieros, care te ascultă şi te vinde. Acum realizez că omul studiase ceva istorie şi avea o altă viziune asupra mersului politic al lumii. (Pe data de 26 ianuarie 2011 am văzut un număr îngrijorător de nostalgici ai comunismului. Asta m-a determinat să scriu acest eseu.) Culmea ironiei istorice este că sistemelor totalitare s-au constituit, în interiorul democraţiilor pe baza alegerilor libere, democratice - Partidul nazist şi Hitler în Germania, Mişcarea Legionară şi Căpitanul în România. Dar ascensiunea forţelor politice extremiste a avut loc, după cum se cunoaşte, în societăţi cu democraţii ajunse în faza critică a anarhiei. Într-o astfel de democraţie, în care credibilitatea scade până la nivelul zero, se instalează suspiciunea şi defetismul. Toate acestea se petrec când în fruntea ţării ajunge un fanfaron , ca acel odios Carol al II-lea şi ,,lupoaica’’ lui sau un Băsescu şi Elena Udrea. Ce asociere bizară – un fanfaron pus pe căpătuială, cu tendinţe autocrate şi o metresă cu pretenţii regale, un pirat al puterii şi o propagandistă cu pretenţii de prim-ministru. Pentru a-şi masca sfidătoarea lui imoralitate, 1931, Carol al II-lea apelează la valoarea unui politician, de clasă internaţională, la Nicolae Titulescu spre a forma guvernul într-o criză politică. Titulescu, considerat de cei mai avizaţi politicieni occidentali, drept un profet al politicii internaţionale, este de acord, dar după două săptămâni de discuţii cu liderii multiplelor partide - ,,creaturi regale’’, se vede pus în imposibilitatea de a forma un guvern. ,,Dar Titulescu, care vrea să constituie un guvern de uniune naţională cu toate partidele, întâlneşte în discuţiile cu unele partide mici, manevraţi de rege, care doresc eşecul aceste tentative. Carol înţelege să divizeze şi să domnească. Scârbit de discuţiile sordide cu aceste <
Din păcate, e o practică recurentă în politica românească, în ,,facerea de creaturi’’ prezidenţiale, care sunt folosite drept masă de manevră în obţinerea portofoliilor şi privilegiilor ministeriale, în scopul vădit al perpetuării la guvernare a unei clici oligarhice. Asemănarea perioadei portocaliilor cu perioada carlistă este izbitoare. Partidul Independenţilor sunt de fapt o creatură de-a lui Băsescu. În discursul său de la APCE de la Strasbourg, Preşedintele Traian Băsescu ,,legitim ales’’ afirmă: România are o DEOCRAŢIE SOLIDĂ (SIC!). În accepţia lui Traian Băsescu, DEMOCRAŢIE SOLIDĂ este DICTATURA BĂSĂSCIANĂ , la fel cum a fost dictatura carlistă. El, împreună cu camarila de portocaliu, doar mimează democraţia, dar nu respectă nimic din valorile democratice. Constituţia - legea fundamentală a democraţiei a fost în repetate rânduri încălcată abuziv tocmai de cel care ar fi trebuit s-o apere în litera şi spirtul ei.
Încercările unor forţe politice, chiar cu intenţii rezonabile de a redresa situaţia şi a întări încrederea populaţiei în sistemul democratic sunt sortite eşecului. Populaţia saturată de o democraţie cu guvernări corupte şi anarhice, cu o autoritate poliţienească şi judecătorească coruptă, complexată de birocratism şi tot mai mult angajată să facă ,,dreptate’’ celui mai tare(adică a celui avut şi politicianului de portocaliu) şi nu tuturor cetăţenilor egali în faţa legii, va înclina spre salvatorul mesianic, atrasă de vraja ideologiei extremiste care iluzionează masele cu mesajul renaşterii dreptăţii sociale. O guvernare tot mai coruptă împinge încet dar sigur forţele subterane ale societăţi spre extremismul de dreapta sau de stânga.
După cum se observă partidele se folosesc şi astăzi de latura sentimental iraţională a omului, cei mai mulţi aderenţi îi câştigă tot pe baza exaltării laturii sentimentale iraţionale umane, dar tendinţele totalitare sunt limitate de alegerile libere ale electoratului.
Prin alegeri democratice se creează posibilitatea menţinerii extremismelor în limitele căii de mijloc a raţiunii. În condiţiile unei economii normale, a unui interes susţinut pentru sancţionarea corupţiei, forţele extremiste sunt sancţionate de electorat şi după cum s-a văzut partidele cu ideologii extremiste au fost scoase în afara legii. Dar, în condiţii extreme, de criză economică, de scădere a nivelului de trai, de exacerbare a revendicărilor sindicale, concomitent cu amplificarea acţiunilor anarhice se vor activa forţele extremiste rămase în stare latentă.
Iluzionarea electoratului este cea mai eficientă metodă de activare a laturii sentimental iraţionale. Totalitarismul tocmai pe această latură se fundamentează, pe exaltarea sentimentelor de iubire şi devotament absolut pentru ideologie faţă de conducătorul ideologic şi ură faţă de adversar.
Orice ideologie se bazează doar pe sentimental, or, sentimentalul este iese din emisfera raţionalului, intră în emisfera iraţionalului şi prin urmare, inumană. Astfel se poate afirma că orice ideologie este o spiritualitate îndreptată împotriva naturii umane, o mizalogie, adică este o spiritualitate care simte aversiune faţă de raţiune.
Ideologul se aseamănă într-un anume sens cu mizantropul. Ideologul simte iubire doar pentru ideologie şi pentru cei care au aderat la ea şi o profundă ură şi dispreţ faţă de ceilalţi din specia umană care refuză să adere la ideologie lui. Aderând la ideologie omul îşi pierde practic esenţa sa, aceea care îl face să fie uman – raţiunea. ,,Cea mai mare nefericire ce poate lovi un om, spune Şestov, este aceea de mizalogos. Va-ţi pierdut averea, gloria, părinţii , patria, toate acestea nu înseamnă nimic . dacă renunţaţi la raţiune, aţi pierdut totul. căci prietenii, gloria, patria , bogăţia sunt trecătoare; cineva , un hazard ne-a dat toate acestea fără să ne ceară acordul , şi el poate, în orice moment, să ne retragă darul, tot fără să ne consulte . Pe când raţiunea nu ne-a fost dată de nimeni, ea nu este nici a mea, nici a ta, ea nu se află nici la prieteni , nici la duşmani, nici la rude , nici la străini, nici aici , nici acolo, nici înainte, nici în urmă. Ea este pretutindeni şi totdeauna, la toţi şi deasupra tuturor. Trebuie doar să înveţi să iubeşti această eternă raţiune, întotdeauna egală cu ea însăşi , niciodată supusă cuiva; trebuie ca omul să vadă în ea propria sa esenţă; aşadar, în această lume, până acum atât de enigmatică, nu va mai exista nimic misterios şi nici înspăimântător.’’ (Lev Şestov – Noaptea din grădina Ghetsimani, Privilegiaţii şi dezmoşteniţii istoriei, Ed. Polirom, Iaşi, 1995, p. 47).
Aderare la ideologie înseamnă aderarea la iluzie, la utopie, care este evident o renunţare la raţional. Ceea ce înseamnă, fie supunerea şi subordonarea raţiunii ideologiei, fie renunţarea la raţiune pentru triumful ideologiei. Cei care renunţă la raţiune sau îşi pierd uzul raţiunii devin nebuni.
Nebunii sunt cei mai nefericiţi oameni, cel mai mare procent de sinucideri întâlnindu-se la aceşti nefericiţi ai sorţii. Pierderea raţiunii echivalează cu incapacitatea de a mai percepe realitatea; pentru ei lumea e o mare plină de ostilitate. Odată cu pierderea raţiunii ei îşi pierd şi capacitatea de a iubi. Când iubeşti prea mult o iluzie, eşti incapabil să mai iubeşti altceva. Pe aceste considerente, putem afirma că orice ideologie e o formă de nebunie colectivă. E valabil şi pentru orice religie, care se metamorfozează în ideologie.
În totalitarism dominant este sentimentalul şi obligă raţiunea umană să i se subordoneze sau chiar să fie eliminată complet, dacă contravine credinţei ideologice. Prin urmare, dominanta într-un regim totalitar este latura umană sentimental-iraţională. Conducătorul însăşi,într-un sistem totalitar, spre deosebire de cel democratic, este sau devine el însuşi un iraţional. Iraţionalitatea lui constă, în primul rând, în infailibilitatea lui. Într-un sistem politic extremist, tiranic , conducătorul nu poate greşi. De aceea el nu poate fi atins de critici, fără consecinţele unei răzbunări crunte. El acceptă doar laudele, adesea fantasmagorice, care ating adesea demenţa, grotescul şi absurdul.
La fel cum raţionalul este dominat sau este eliminat de latura iraţională , adversarul este la fel , fie dominat, în cazurile cele mai fericite sau adesea, eliminat fizic. Dar, omul este o fiinţă conştient raţională. Prin urmare, opţiunea pentru totalitarism este absolut opusă conştientului raţional, improprie naturii umane şi este de respins ca opţiune politică.
Grupul interesat, să ajungă la putere, nu-şi va prezenta ideologia ca fiind iraţională, dar însăşi utopia ei o trădează. Dimpotrivă, ideologia va fi considerată ca fiind cea mai raţională opţiune; mirajul ei va anihila chiar şi multor intelectuali gândirea raţională. Deci totalitarismul, nu este o opţiune, fiindcă alegerea acestei forme politice bazată pe credinţă şi nu pe raţiune, face caducă alegerea raţională şi prin urmare în societatea totalitară, unde alegerea raţională nu e, nici libertate nu e.
Nu mai suntem liberi fiindcă, alegerea nu mai este opţiunea noastră raţională – alegerea este dictată de principiile ideologiei. Şi totuşi, în ideologie există un anumit grad de libertate, dar este o libertate de grup, care anulează complet libertatea individuală. Libertatea individuală practic nu există - e musai să se înscrie în regulile grupului, ca de pildă la comunişti în regulile detaşamentului de pionier sau detaşamentului de utecişti, gărzi patriotice, etc. Detaşamentul este o expresie care vorbeşte deja despre o organizare militară au paramilitară. Or, organizarea de acest tip anulează orice libertate individuală. Într-o societate democratică a avea ceva înseamnă a fi cineva, dar în societatea comunistă unde omul nu are nimic este un nimic. Da, se poate spune că spiritul, în orice tip de societate omul îl are, dar într-o societate totalitară omul nu mai are nici spiritul , de vreme ce îi este cenzurat.
Astfel a ajuns K. R. Popper să creadă că Hegel, opunându-se alegerilor libere, s-a făcut apărătorul statului totalitar. Hegel doar a remarcat această ,,anomalie’’ a democraţiei - alegerea arbitrară a guvernării unei comunităţi, care contravenea opţiunii sale monarhice. Dar Hegel a spus: ,,Totul este ca legea raţiunii şi aceea a libertăţii individuale să se întrepătrundă.’’
K. R. Popper a numit aceste viziuni ale lui Hegel şi predicţiile sociale ale lui Marx - istoricism. ,,Se face auzită foarte des sugestia că o formă sau alta de totalitarism ar fi inevitabilă. Mulţi din cei ce, având în vedere inteligenţa şi cultura lor , ar trebui să aibă responsabilitatea afirmaţiilor pe care le fac , declară că de totalitarism nu ne putem feri. Ei ne întreabă dacă naivitatea noastră merge într-adevăr până acolo încât să credem că democraţia poate fi permanentă şi să nu înţelegem că ea este una din formele de organizare care apar şi dispar în decursul istoriei. Ei argumentează că democraţia pentru a combate totalitarismul, este nevoită să copieze metodele lui şi să devină ea însăşi totalitară.’’ (K.R. Popper - Societatea deschisă şi duşmanii ei, Vraja lui Platon – Ed. Humanitas, 1992, Bucureşti, p. 14).
Democraţia se foloseşte de metodele totalitarismului, nu pentru a combate totalitarismul, ci pentru a combate anarhia care erodează democraţia, pentru a-i limita efectele nefaste şi pentru a nu atinge acel punct critic, când socialul este tot mai puternic afectat, iar autoritatea incapabilă să facă faţă presiunii grupurilor şi mişcărilor organizate sub oblăduirea unor ideologii de tip totalitar, pe care le propagă subversiv.
Democraţia, nu numai că se poate folosi, dar trebuie să se folosească de metodele totalitarismului pentru a combate extremismul de orice fel, de a limita tendinţele totalitariste ale unor forţe politice, care se pot folosi de orice sprijin, inclusiv străin şi antinaţional pentru ajunge la putere, cum a fost, spre exemplu PCR, scos în 1924, în afara legii.
Asta nu înseamnă că în fundamentul ei democraţia s-a transformat în totalitarism, numai pentru că a scos un partid extremist în afara legii, dar el a fost scos nu atât pentru că se situa la extrema stângă, ci pentru că aderase la poziţii antinaţionale, făcând jocul perfid al Moscovei şi a Cominternului. Celelalte forţe politice, inclusiv, Partidul social democrat de stânga şi forţele de extremă dreapta, Garda conştiinţei naţionale, au funcţionat nestingherite în statul democratic român din perioada interbelică. Aşadar, nu metodele totalitariste folosite conduc o societate democratică spre totalitarism, ci ideologiile utopice şi vraja spirituală exercitată de acestea.
Viziunile sociale ale lui Hegel şi profeţiile lui Marx au fost combătute de Popper ca fiind credinţe ce maschează ideologii totalitare, şi care nu au fost fundamentate ştiinţific, ci doar pe presupunerea că procesele istorice sunt bazate pe legi imune la acţiunile oamenilor.
Raţiunea este nemijlocit legată de cunoaştere, ea este, am putea spune în raporturi direct proporţionale cu cunoaşterea. Cu cât omul cunoaşte mai bine şi mai profund realitatea cu atât realitatea îl obligă să fie mai raţional şi mai responsabil. În acelaşi raporturi de proporţionalitate se află şi cu libertatea. Este nevoie în democraţie de a statornici conştiinţa libertăţii, care presupune responsabilitatea actelor individuale şi nu de promovarea unei libertăţi a conştiinţei(specifică sistemelor totalitare, când ,,cine-i nu e cu noi, e împotriva noastră’’ conferă angajatului ideologic libertate de al e extermina. Cu cât omul cunoaşte mai mult cu atât libertatea sa este mai mare. Cu toate acestea creşterea gradului de libertatea conferită de cunoaşterea raţională este limitată de responsabilitatea crescândă, în egală măsură. Totul este ca legea raţiunii să se întrepătrundă cu aceea a libertăţii individuale. Care este legea raţiunii? Căutarea adevărului şi aspiraţia către bine. Dar dacă căutarea adevărului şi aspiraţia către bine este, conform viziunii lui Hume, înrobirea raţiunii dorinţei, pasiunilor, deservirea şi slujirea acestora.
Dar, este aceasta o viziune raţională asupra raţiunii? Noi credem că este mai degrabă iraţională. Dacă raţiunea este latura conştient raţională dominantă a omului raţional nu poate fi roaba pasiunilor. Dimpotrivă, pasiunea este roaba raţiunii, o serveşte şi o ascultă, dacă omul se consideră într-adevăr o fiinţă raţională. Pasiunea, patima, spune Mircea Eliade se constituie în energia necesară inteligenţei pentru descoperirea adevărurile esenţiale. ,,Patima aţâţă inteligenţa , iar imboldul pe care îl dă de a găsi adevărul obiectiv – e singurul fecund.’’(Profetism românesc (Critica diletantismului) - Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 25)
În situaţia când, dominantă este pasiunea, iar raţiunea devine roaba ei , o deserveşte şi o slujeşte, iese din latura conştient raţională, iese din legea raţiunii, şi intră în sfera sentimental-iraţională, care ţine de sfera instinctualului, a viciului, a misticii, a himerei credinţei şi a fanatismului ideologic.
Pentru Platon însă, nu pasiunea este energia motivaţională a raţiunii, ci mai degrabă binele de care este atrasă – Binele, ar fi în accepţia noastră - scop raţional, care satisface atât rolul cognitiv , cât şi cel motivaţional al raţiunii.
Din aceste considerente. legea fundamentală a raţiunii, nu este căutarea adevărului şi aspiraţia spre bine, ci, cum ne-a învăţat Socrate, este puterea de a judeca bine – élenkhos – prin cunoaştere şi examinarea critică cu argumente şi contraargumente, a decelării binelui de rău şi alegerii în consecinţă a binelui în viaţă. Pentru a judeca bine, trebuie să ne supunem judecata metodei de cântărire a informaţiilor pe care le deţinem despre politică, despre binele şi răul prezumtiv, căci în fiecare bine aparent, există un rău şi în fiecare rău aparent, există un bine. Dar, alegerea binelui dorit înseamnă cunoaşterea lui. Or, odată cunoscut , dorinţa scade. Pomul interzis este dorit până când este cunoscut. E aici o tentaţie euristică, mereu prezentă a pomului interzis – dorim mereu să cunoaştem mai mult din ceea ce nu cunoaştem, căci în el este presupus binele.
Viziunea binelui, la Platon, e ca pomul cunoaşterii; a considera că ceva este bun este echivalent cu a dori acel lucru necunoscut, pe care dorim să-l cunoaştem şi a alege binele din el. Pe măsură ce am cunoscut din ceea ce nu cunoşteam, dorim să cunoaştem mai mult, suntem prinşi astfel în cursa supremului. Descoperim cu fiecare fruct cules din pomul interzis pe care îl cunoaştem, un bine mai mare şi un rău pe măsură de mare. Binele , aşa cum spunea Aristotel, îl urmăresc toţi, dar oamenii ignoranţi se folosesc de cunoaşterea răului pentru a domina pe ceilalţi prin forţă.
În acest scop, Socrate a afirmat că pentru desăvârşirea caracterului, omul trebuie să cunoască adevărul despre bine ca să poată aspira spre bine. Or, pentru cunoaşterea adevărului despre bine, omul trebuie să înveţe să gândească şi să judece bine. A gândi şi a judeca bine înseamnă decela ceea ce pare de ceea ce este. Asta a fost toată străduinţa maieutică a lui Socrate; el a moşit adevărul, dar niciodată nu a născut adevărul, ci în toată dialectica lui, el ne-a arătat cum să deosebim adevărul real de cel plauzibil, omul drept de cel aparent drept, binele adevărat de binele aparent.
O gândire bună dă o viaţă bună. Numai aşa poate omul decela binele şi răul şi poate alege raţional binele. Tineretul trebuie să înveţe să gândească şi să judece bine, să ştie a deosebi aparenţa de real, iar sarcina aceasta revine educaţiei. Dar, pentru acest lucru, omul trebuie să-şi folosească latura conştient raţională ca dominantă şi nu pe aceea sentimental iraţională.
Cum oare putem trăi viaţă bună se întreabă Platon , citându-l pe Pindar? Cum e mai bine pentru un tânăr să-şi trăiască viaţa? Să urce zidul cel înalt cu dreptate sau cu iscusite înşelăciuni? Cele mai multe cariere politice s-au construit pe iscusite înşelăciuni, cel puţin la noi în România. Prin urmare, cei care ne conduc sunt aparent drepţi , iar aparenta dreptate, spune Platon, e suprema nedreptate.
Puterea de a judeca bine este dată de cunoaşterea realităţii. A judeca bine înseamnă a şti, a avea suficiente informaţii care să te facă capabil să decelezi în timp oportun, adevărul de minciună şi binele de rău şi a alege binele.
Într-o comunitatea, în care cunoaşterea a atins un anumit grad de pătrundere a realităţii, individul trebuie să ţină pasul cu nivelul de cunoaştere la care a ajuns comunitatea respectivă, altfel, există riscul să fie lesne manipulat, de cei interesaţi să-l domine. Căci, amăgitorii ascund totdeauna minciuna sub masca adevărului aparent şi răul sub masca binelui iluzoriu . Cel mai lesne de amăgit este omul ignorant. Cum la omul ignorant dominant este spiritul de turmă, el se va înrola în masă vrăjit de ideologia care-i flutură ca o pânză roşie de drapel, binele suprem. Pe aceste raţionamente s-au fundamentat sistemele totalitare şi s-au erijat la putere corifeii ei.
Socrate a arătat că nu cunoaşterea în general, nu presupunerea corectă, ci cunoaşterea ştiinţifică, bazată pe argumentul raţional este condiţia care îl face pe om virtuos şi opţiunea pentru bine o alegere raţională. Binele, nu înseamnă numai aspiraţia spre bine, ci şi depistarea răului deghizat în bine şi găsirea remediului. Socrate a crezut cu tărie în această morală fundamentată pe raţiune, dar puţini oameni l-au crezut. Dar, cunoaşterea ştiinţifică din epoca modernă confirmă această viziune asupra moralei al lui Socrate. Cu mijloacele tehnice actuale, e lesne a comite răul, dar omul de ştiinţă este tot mai conştient, că răul se întoarce ca un bumerang asupra celui care îl comite. Abilitatea intelectuală, inteligenţa nativă nu este neutră faţă de morală; dimpotrivă sprijină, influenţează şi amplifică morala, fie în sens pozitiv ca aspiraţie spre bine, fie în sens negativ, ca predispoziţie distructivă, spre rău şi nedreptate. Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor va fi împărăţia cerurilor ! Această spusă (logion) al lui Isus, nu se referă la omul ignorant, sărac la minte, ci la omul inocent , profund moral, aflat într-o stare psihică ideală, acea stare de meditaţie profundă, complet rupt de realitatea imediată, cu eul situat deasupra binelui şi răul acestei lumi. Un om, ,,sărac cu duhul’’ poate fi şi acel savant prins în lumea ideilor, care nu vede în lume nici răul, nici binele social sau vede doar binele. Dar, în afara unor savanţi, a iluminaţilor sau a marilor mistici, omul comun se află în două ipostaze dincolo de bine şi rău - în inocenţa copilăriei şi în senilitatea senectuţii.
Prin asta, Socrate a situat raţiunea drept criteriu de bază al moralei. Primul mare moralist al lumii a fundamentat morala pe legile raţiunii. Socrate a sugerat în spusele sale următoarea judecată: suntem oameni raţionali? Da! Atunci nu putem fi nedrepţi cu aproapele nostru. Dacă suntem nedrepţi, concluzia este evidentă – suntem iraţionali. Prin urmare, sistemele politice care nu-şi fundamentează ideologia pe morala raţiunii, sunt sisteme iraţionale şi implicit nedrepte cu oamenii din comunitatea pe care o guvernează. Căci binele, conform lui Platon, înseamnă pentru un conducător să se pună în slujba dreptăţii comunităţii pe care o conduce şi nu să se situeze deasupra legilor, a oamenilor ca un zeu infailibil şi intangibil.
,,Politicienii, spune exegetul lui Platon, nu fac totdeauna ce recomandă în discursurile lor; dar câteodată o fac şi asta a făcut ca lumea să evolueze. O parte a acestei evoluţii o datorăm lui Platon. (Şi lui Socrate adăugăm noi). În cele din urmă i-a făcut pe mulţi oameni să vadă că ambiţia şi reuşita personală sau chiar naţională nu sunt cele mai importante lucruri în viaţă şi că binele multor oameni este un ţel mai valoros.’’(R. M. Hare – Platon, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p 135)
Relaţia omului de rând, cu puterea democratică, se bazează pe încredere. Când omul de rând îi acordă votul politicianului, el îi acordă o parte din sufletul său, speranţa sa, desemnându-l astfel cu puterea de a guverna şi administra ţara şi implicit de-ai apăra interesele. Încrederea este deci o măsură de judecată a raţiunii, o scală de valori a cinstei , a corectitudinii, a seriozităţii, prin care alegătorul, optând pentru anume om dintr-un partid sau altul, investeşte sentimentul de convingere, că acel om şi acel partid este cel mai capabil să îndeplinească programul de guvernare, şi prin asta, să-i ofere certitudinea fericirii existenţiale – mulţumirea sufletească pentru un nivelul de viaţă mai bun, pe care administrarea judicioasă a ţării i l-a înlesnit şi cel pe care l-a votat nu i-a înşelat încrederea. După cum se observă, încrederea nu vizează gradul de inteligenţă a oamenilor unui partid sau altul, ci caracterul acestora, cu cele trei valori fundamentale – cinstea, corectitudinea, seriozitatea.
Din nefericire, într-o democraţie în formare, ca a noastră, pot apare sisteme sau instituţii de tip tiranic, abuzive în care se comit abuzuri şi nedreptăţi fără a fi cineva pedepsit, iar cel nedreptăţit în mod vădit, fără putinţă de a fi în vreun fel răzbunat. Pe fondul unei politici decrepite care repetă aproape identic pe cea din perioada interbelică, unele instituţii s-au blindat cu legi care să-i apere pe vinovaţi în orice împrejurare, iar omul-victimă să nu poată face nimic împotriva unui individ abuziv din sistem. A ascunde mereu spiritul de tip mafiot a omului tiranic care doar pozează în om drept şi se face cel mai aprig apărător al confraţilor din sistem motivând salariilor mereu neîndestulătoare, o tactică oportunistă specifică omului tiranic, slab pregătit profesional , ajuns în sistem pe baza celebrei şi mult uzitatei expresii populare – pile, cunoştinţe, relaţii – atât de bine cunoscută în formula abreviată - PCR. Românul doarme când Isus se află în agonie: astfel ar fi scris Pascal dacă ar fi trăit aceste vremuri în România. ’,,Nu trebuie să dormiţi!’’ ne-ar îndemna Pascal, la deşteptare. Acelaşi lucru îl afirmă şi poemul ,,Un răsunet’’ al lui Andrei Mureşean, devenit imn naţional ,,Deşteaptă-te române!’’, după 1989. Dar tocmai imnul ne face să dormim. Căci adevăraţii duşmanii, nu sunt cei din exterior, cum cred unii, ci aceia din interiorul nostru, aceştia sunt marele pericol de lunecare spre sistemul totalitar şi spre tiranie. Ne place siguranţa, ar spune Pascal, de aceea e preferinţa noastră să trăim liniştiţi şi să dormim adânc.
O democraţie se ruinează din interior; nici o forţă exterioară nu o poate ruina, căci nici o forţă exterioară nu poate acţiona asupra stării morale a unei naţiuni. Avem exemplul democraţiei ateniene: scurtul regim al celor treizeci de tirani, impuşi de Sparta, nu a afectat fundamentele democraţiei, de vreme ce după alungarea acestora, Atena a revenit la regimul democratic, dar revenirea la democraţia, din păcate nu a fost şi revenirea la adevăr şi dreptate. Dimpotrivă, scurta tiranie a celor treizeci a promovat mai mult ca oricând pe omul tiranic . Pe acest fundament psihosocial şi moral a fost posibilă în democraţia ateniană crima împotriva lui Socrate.
Bibliografie:
1) Jacques de Launay - A cincea valiză, Ed. AGNI, Bucureşti, 1993;
2) Lev Şestov – Noaptea din grădina Ghetsimani, Privilegiaţii şi dezmoşteniţii istoriei, Ed. Polirom, Iaşi, 1995;
3) K.R. Popper - Societatea deschisă şi duşmanii ei, Vraja lui Platon – Ed. Humanitas, 1992, Bucureşti;
4) Profetism românesc (Critica diletantismului) - Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990,
5) R. M. Hare – Platon, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997
Manifest pentru Democraţie
Să apărăm valorile Democraţiei!
Cu toţi suntem datori să le apărăm
Dacă vrem să fim raţionali şi liberi
Democraţia conferă omului,
Două nepreţuite Drepturi:
Dreptul la Adevăr şi Dreptul la Libertate
Nimic nu-i mai de preţ
Ca Adevărul şi Libertatea.
Numai în Democraţie,
Adevărul şi Libertatea sunt Garantate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu