Băsescu şi Boc daţi-ne ţara înapoi!

România  mea - Desen Ligia Maria Pascal


    Moto: ,,Celălalt nu trebuie să fie!’’ Alain Finkielkraut 

                                                  
                                       Avertisment!  
          CEI CARE  NU IUBESC DEMOCRAŢIA  SĂ NU CITEASCĂ ACEST TEXT!   Cei care au drept alibi de beton, adevărul unic portocaliu  şi credinţa  într-o înţelegere  mai profundă a realităţii  noastre politice, îi rog, să  nu citească acest text!                                                                                                                                                                                                         În România nu poţi  să critici puterea, fără ca politrucii de profesie  să nu te creadă angajat  în cealaltă tabără;   nu poţi să ai o opinie contrară (valabilă  în  orice democraţie reală), fără să creadă că urmăreşti un scop; nu pot  admite că nu eşti de partea cuiva, că  nu urmăreşti ceva, că nu ai un scop,  iar dacă le spui  că,  pur şi simplu,  aperi   un ideal moral, te cred fie nebun de legat, fi  angajat mascat.  Dogmatici până la absurd ei nu cred decât în adevărul unic – acela emanat de putere. Obtuzi  şi aroganţi  politrucii de profesie  interpretează  textul  fără a-l citi cu atenţie , la fel cum  ascultă  adevărul  unic emanat de putere, fără a-l interpreta.   Ei nu judecă lumea prin prisma raţiunii  şi a discernământului moral, ci doar prin starea afectivă – simpatie sau aversiune, iubire sau ură. Or,  în relaţia cu  lumea omul  trebuie  se judece cu mintea adică cu raţiunea care  conferă  un anume  grad de încredere, nu de credinţă.    Numai  în  relaţia cu  Dumnezeu omul  poate relaţiona cu inima  şi îşi poate manifesta credinţa. În relaţia  cu  omul puterii, individul trebuie să-şi folosească judecata nu sentimentul. Cine judecă lumea  cu inima  lesne  devine fanatic. Pe această  judecată  şi-au fundamentat  oameni politici – pilonii dictaturii.    
                                                        
    România este a românilor, nu este fieful nimănui, cu atât mai puţin al lui Băsescu, Boc,  a camarilei Udrea, Oprea, Anastase  şi  a politrucilor portocalii. ROMÎNIA, DACĂ VREM  SĂ   FIE  A ROMÂNILOR , TREBUIE  SĂ RĂMÂNĂ O ŢARĂ  DEMOCRATICĂ!              
            Oamenii au ieşit în stradă,  nu îndemnaţi de partidele din Opoziţie, ci pentru a da o palmă acestei clase politice  arogante, în speţă  portocaliilor, care doar a mimat democraţia, şi au comis un lung şir de abuzuri  şi încălcări ale Constituţiei,  ce denotă, o evidentă, deraiere spre dictatură.                                                              Dacă nu este oprită la timp  ( mitingiştii asta  încearcă), această mafie portocalie are intenţia de a instaura dictatura. În acest sens, Traian Băsescu şi-a asigurat complicitatea Curţii Constituţionalei, a fătat creaturi politice, cum  este UNPR – ul. Să amintim, în acest sens  că,  acelaşi  procedee, le-a uzitat şi Carol al II-lea.                          Titulescu, chemat  de Carol al II-lea  să  constituie  guvernul, spre a da  o  notă  de moralitate guvernării,  cu  autoritatea şi  prestanţa sa   şi  a acoperi, astfel,  matrapazlâcurile  regelui-fanfaron, a amantei  regale,   Elena Lupescu   şi a camarilei,   este pus  în imposibilitate de a constitui  guvernul,  de   partidele  regelui , ,,aceste creaturi  regale’’ , cum le-a numit  Titulescu; acestea  voiau, nu  centrarea pe   programe , ci pe portofolii.                                  Ca un bun  fan al  lui Carol al II-lea (sunt multe asemănări comportamentale ale lui Traian Băsescu cu Carol al II-lea), Traian Băsescu ,,a  cules’’   senatori şi deputaţi  de la  partidele de opoziţie,  prin şantaj, ameninţări  sau cumpărări  cu bani (de unde?)  sau oferindu-le  funcţii) a reiterat aceste metode   şi a pus  Opoziţia cu botul pe labe.  Pozând în campionul anticorupţiei,   Traian  Băsescu  a  generat  cea  mai profitoare şi mai hrăpăreaţă clasă politică de la revoluţie, făcând din  portocalii şi independenţii de la UNPR , unelte  de manipulare  şi  de votare  de  legi aberante.  În raport cu aceşti mafioţi portocalii,  membrii  partidului  celor trei roze  s-au dovedit a fi  nişte găinari, mici hoţi  de buzunare.                     Traian Băsescu a  generat  o superclasă a îmbogăţiţilor de portocaliu, care deţin  puterea din umbră  - Udrea, Videanu, Berceanu  şi alţii de teapa  lor.                                                              Nu o vor ceda uşor  şi nici nu ştiu dacă mai va fi posibil , atâta vreme cât au  pâinea şi cuţitul.  Sunt asiguraţi şi pentru viitoarele alegeri: au bani şi mijloacele cu care să cumpere voturile. Vor câştiga, alegerile, în pofida sondajelor defavorabile.        Menţinerea la putere al lui Traian Băsescu depinde, în cea mai mare măsură, de UDMR . Pe acest  fond  vulnerabil al puterii portocalii,  UDMR-ul  face cărţile  în politica României. Coaliţia  cu UDMR-ul a  impus PDL-ului  acordarea unor  drepturi   maghiarilor, chiar în  detrimentul românilor. Dar ce-i pasă lui Traian Băsescu de români!                                                                                       Cât îi costă pe români menţinerea la putere al lui Traian Băsescu? Cum  UDMR-ul  a ajuns să facă cărţile  în politica României, această formaţiune  politică îşi arogă, peste capul puterii portocalii, dreptul de a  solicita de la FMI,   măriri  de salarii.  Până  la ce nivel de  umilire poate merge  această putere portocalie? Dintr-odată,  nu mai văd  PDL- ul , ca   pe un partid puternic,  egal în coaliţie, ci vasal UDMR-ului.                                                           Cea mai mare realizare a lui Traian Băsescu, ca preşedinte al tuturor românilor,  este aceea că a reuşit să dezbine forţele politice româneşti şi a dat un gir nemăsurat UDMR-ului. În loc să unească forţele politice româneşti în două partide mari, să realizeze bipartismul, care este, după opinia mea rezultată din analiza  democraţiilor  din Vest , cea mai bună formă democratică, el le-a dezbinat în defavoarea românilor.                                                         Ca autocrat  nu  şi democrat,  Traian Băsescu  a  instituit  în PDL   o disciplina de fier,  prin şantaj, ameninţări, dosare sau  tăierea porţiei de la ciolan (nimeni nu are  voi să crâcnească, toţi la unison propagă adevărul unic emanat de la cel mai iubit portocaliu, toţi  execută la fel de  zelos,  precum  Boc , ordinele emanate de la centrul de putere  prezidenţial. Când i-am  pus  eticheta de  autocrat n-am greşit . Prin toată  structura sa psihomentală, prin  cultura sa eminamente comunistă( tatăl său a fost un vajnic  politruc în  armată) Traian Băsescu are această remanenţă comunist-dictatorială (orice ideologie impune dictatura)  , ,,în sânge’’, mai precis  în reţelele sale  neuronale  fundamentale .            Disciplina  membrilor PDL-ului  este echivalentă  disciplinei membrilor   partidului  comunist. Şi corul politrucilor  de profesie, susţin cu tărie  adevărul unic al lui Traian Băsescu, chiar dacă acest ,,adevăr’’ este  aberant  şi absurd.                               Încălcarea Constituţie este,  pentru Traian Băsescu o lege care  trebuie încălcată; el se conduce, cred,   după bancul acela cu legea. Legea este o barieră peste  care  sar şmecherii de teapa lui, se   strecoară pe dedesubt  hoţii,  iar b(oii) se opresc la barieră. B(oii) sunt  oamenii corecţi  şi cinstiţi,  idealiştii  care, în această lume coruptă şi imorală, mai cred în valorile morale, valori  fără de care nu ne-am putea  numi oameni, ci animale de pradă.                                       Sau ceva de genul: Constituţia  este  făcută spre a fi încălcată de  preşedinte, cum încălca Hitler tratatele.  Este dovada cea mai edificatoare că Traian Băsescu nu este un dictator , dar calcă a dictator. Ca şi Lukaşenko, Traian Băsescu a evoluat spre dictatură, folosind  tactica  de intimidare cu asumarea răspunderii  guvernului pentru  principalele legi, amestec în  guvernare şi justiţie, reducerea opoziţie la funcţia de decor  democratic,   subminarea  principalei instituţii a Democraţiei – parlamentul prin intenţia de a-l reduce la o singură cameră,  comasare  alegerilor, în scopul evident de a frauda alegerile  şi  a-şi asigura o  concentrare  şi mai mare a  puterii.                                                                           Din aceste motive, statul român,    care ar trebui să fie un părinte bun  pentru contribuabilii  existenţei sale  - fii săi -   devine, în drumul apucat de Traian Băsescu,   aşa cum  profetiza  Nietzsche despre statul totalitar   ,, cel mai rece dintre toţi monştri reci’’                    Să ştie toţi  politrucii de profesie,  care mai visează la dictatură, că statul totalitar  este  un monstru fără chip, un adevărat Golem ce se hrăneşte cu toate  energiile noastre materiale şi spirituale.                         
 În condiţiile crizei  politice actuale, aceea a  protestatarilor   şi a  grevei Opoziţiei,   mulţi încep să se declare apolitici.   Eugen  Ionescu  spunea  despre neimplicaţi  un mare adevăr: ,, dacă exişti nu poţi  să nu  participi.’’  Eminentul  dramaturg  avea oroare  faţă de cei indiferenţi. Îi considera mai mult decât  imorali, îi considera lipsiţi de Dumnezeu, adică fără  un crez anume.                                                                                                  În 1993, Octavian  Paler a votat împotriva Constituţie. Şi pe bună dreptate a votat  împotrivă. Anglia e singura democraţie  fără Constituţie , dar  nu are nevoie de o lege a legilor ca legea să fie supremă în stat.  De ce a votat Octavian Paler  împotriva Constituţiei?                                           O spune chiar scriitorul: ,,Recunosc, stimate  domnule preşedinte al Curţii Constituţionale, că la referendum  eu am votat împotriva Constituţiei. Era, sper, dreptul meu de  cetăţean liber. Dar, fireşte, de vreme ce Constituţia  a devenit lege , sunt dator s-o respect . De aceea  v-aş ruga să consideraţi nedumeririle mele, nu ca o insurgenţă împotriva actului  fundamental al ţării , ci ca o încercare de a-l apăra contra celor care , deşi l-au votat, îl desconsideră acum şi-l interpretează  după bunul plac. ‚’ (Octavian Paler – Vremea întrebărilor, Ed. Polirom , Iaşi, 2011, pp.176-177).                                                                                        Oare de ce Doamna Curte nu a intervenit când Constituţia era încălcată, în mod samavolnic, de Traian Băsescu? Ghici , ghicitoarea mea?!!!  Şi-acum, după respingerea comasatelor,  curtea a lăsat o ambiguitate, de vreme ce Boc  are informaţii cum că  doamna  Constituţională ar fi respins numai anumite  articole , nu legea în ansamblul ei. Dar de unde are Boc cunoştinţă de  analizele decizionale   ale  Curţii? A participat la analizele ei  juridice?  Nu cumva  premierul se implică în actul de justiţie al Curţii Constituţionale? Sau  ii transmite mesaje  prin intermediul posturilor de televiziune, cum şi ce să facă, dar să rămână alegerile  comasate? A mai procedat astfel şi cu alte legi neconstituţionale asumate.                                                                                                      La fel, precum un crupier de la Monte Carlo, Boc  îi anunţă  pe  români că ,,le  jeux sont faits!’’, bătându-şi  joc de protestatarii din Piaţa Universităţii  şi din ţară, care  îşi susţin revendicările lor,   în frig şi ger,  fără speranţă.                                                                                                                               Dacă jocurile sunt făcute, în culisele puterii,  atunci protestele sunt zadarnice şi mitingiştii sunt nişte fraieri.  E un viclean  îndemn   la resemnare (emanaţie  a minţii  pidosnice al  lui Băsescu). ,,Resemnarea spune Octavian Paler este  unul  din   pilonii pe care s-a  sprijinit  dictatura.’’ (  ibid.,   p.  199)                                    Toate aceste mesaje  sunt susţinute de alte ameninţări mai mult sau mai puţin  subtile, îndeosebi  economice (a da sau a nu da cinci la sută , creştere salarială, în funcţie de  cum oamenii înţeleg să devină cuminţi, pentru ,,stabilitate.’’  Ssst! linişte, stabilitate cere  Traian  Băsescu. El şi guvernul  Boc lucrează pentru popor(sau se preface că  lucrează,   dând  cu lopata ca Boc! )  Ha,ha,ha!  parcă-i aut   râsul mefistofelic. V-am ciuruit  şi de data asta.  Ca şi în  1989, acum în anul al 22-lea al democraţiei noastre originale, românii au devenit  trişti, tot mai trişti. Nu mai vezi zâmbete  pe chipurilor lor , ci doar o cruntă încrâncenare. Sunt semnele vizibile ale unei  profunde  nevroze  sociale.                                                           Totodată.   a activat  caracuda politică, politrucii de profesie, care aruncă cu praf  în ochii oamenilor, inducând  ideea că  Opoziţia este la fel de coruptă ca şi guvernarea Băsescu-Boc. Asta  îi  convine de minune  lui preşedintelui  în funcţiune,  fiindcă, unele voci ale politrucilor de profesie, ,,scârbiţi’’ de   furăciunile  clasei  politice, ar prefera dictatura, chiar şi  al  lui Traian Băsescu.   ,, Nu cred ca o sa se schimbe ceva chiar daca ies,   nu câteva mii de oameni in strada, ci milioane, tot nu se schimba nimic in ţara noastră. Noua ne trebuie o dictatura,  comenta  un anume Andrei din Iaşi, la eseul meu  ,, Sunt  mitingiştii nişte  fraieri?’’  Numai aceasta poate pune ordine in ţara aceasta, sa scăpăm de hoţie, minciuna, nemunca, etc.                                                                        Oare,  ne trebuie nouă dictatură?  Oare, dictatura ne va scăpa de hoţie, minciună, nemuncă? Păi, domnul acesta,  ori n-a trăit în  dictatura ceauşistă, ori, dacă a trăit,  nu a văzut  că, toate aceste metehne mioritice,   erau practicate la scară naţională, drept   politică de stat.                                                                                           Nouă  ne trebuie dictatură! O prostie mai mare nici că poate fi în mintea unui om! Dictatura  e de factura omului primitiv. De ce ar avea nevoie românii de dictatură? 
Nu de dictatură avem  nevoie, ci de o societate civilă  puternică, care să iasă în stradă, la prima  încercare   de abuz a  puterii, să-i plesnească peste mâini, pe politicieni când fură şi peste bot când  debitează  prostii  sau comit abuzuri, ori încalcă legi sau Constituţia.                                                                                                                                             Dictatura nu este  o  stare  romantică; e roşie sau brună  sau fără culoare ideologică   şi are un  singur scop -  eliminarea  fizică  a adversarilor politici. Cine nu e cu noi e împotriva noastră  şi opozanţii  trebuie împuşcaţi, torturaţi, închişi.                                 Cum e să fii  vânat noaptea, scos din pat şi condus la secţie?  Dictatura este,  la fel  de lacomă şi perfidă,  în ea proliferează mai abitir  hoţia, minciuna,  nemunca,   dar nimeni  nu i se mai poate opune  şi nimeni nu mai poate cunoaşte adevărul.                                                   Cine nu  iubeşte  Democraţia e liber  să plece în Coreea! În dictatură nu are  nimeni  dreptul la asemenea opinii, nu are  niciun drept să critice puterea,  ci doar să-i cânte osanale. Aferim, Doamne!                                                                                   Nu sunt îndeplinite condiţiile pentru o dictatură?  Profesorul Liviu Antonesei, afirma, în eseul  postat pe blogul său,   Dreptăţile şi nedreptăţile preşedintelui, că  Traian Băsescu ,,nu este un dictator, pentru că nu-i permit condiţiile externe actuale în care se află România, mai ales apartenenţa la UE şi NATO şi datoriile acumulate de ţară.’’                                                             D-l profesor Liviu Antonesei  este un optimist, dar, la urmă,  imaginează  o perspectivă sumbră a unui, Traian Băsescu, dictator.   Eu sunt mai sceptic, poate influenţat  de scepticismul  lui Octavian Paler  şi deziluziile  dragostei,  induse de Alain Finkielkraut.                                 De aceea,  am mari  îndoieli  că,  occidentalii şi NATO,  i-ar stopa  drumul spre  dictatură lui Traian Băsescu.  Comportamentul  şi  acţiunile sale  politice  indică, cât se poate de evident,   că toate drumurile  portocalii duc spre dictatură.                                                                                                                                  Criza economică poate  fi invocată drept cauză serioasă pentru ca  dictatura să devină  o necesitate politică.   Democraţia reală este funcţională  într-o economie prosperă, în criză apar extremismele şi implicit necesitatea  dictaturii.                           Apartenenţa,   la  UE şi   NATO, nu e un obstacol  pentru un politician,  veros şi  lipsit de scrupule, cum e Traian Băsescu. Puţin îi pasă Occidentului cinic, de  problemele noastre democratice . Noi trebuie să-i stopăm, dacă vrem Democraţie, drumul spre dictatură.                                                                                                                                                    Autorii  cărţii,  Democraţia şi alternativele ei,  sunt de părere că, pentru dictatură mai este necesară o condiţie, anume o ideologie.  Dar  sunt şi dictaturi fără ideologii.                                                               Şi spun aceşti autori  că ,,pentru a institui o dictatură fără ideologie  este nevoie de un lider  sau o elită  care să concentreze toată puterea. Sunt destui politicieni care ar vrea să comande un regim.  Întrebarea existenţială a unui dictator în devenire este cum să câştige puterea’ ’ (Richard Rose , William Mishler, Cristian Haerpfer -    Democraţia  şi alternativele ei, Ed. Institutul   European , 2003, pp. 249-250)                                       
În aceste momente, la noi,  toate condiţiile pentru dictatură  sunt  pregătite  de  Traian Băsescu şi guvernarea portocalie.  Nu întâmplător,  clamează el, stabilitate.  Stabilitatea cui, cerea, în discursul său, Traian  Băsescu?  Cel de-al patrulea escu... după Ceauşescu, n-a precizat.   Aţi ghicit, ghicitoarea  mea! Stabilitatea  lui  Traian, Boc, Udrea, Oprea  a camarilei, a caracudei portocalii  şi implicit a ,,politrucilor de profesie’’  - acum portocalii, până la căderea lui  Băsescu-boc, mai apoi , cine ştie...                                                   Din declaraţiile premierului  de ,,parteneriat’’ politic cu  preşedintele, înţelegem că, Boc  nu  vrea să plece decât  la braţ cu  stăpânul său, cum nici Traian nu poate  pleca fără Boc.  Ei sunt Stan şi Bran ai României, comedianţii  scenei politice, comedianţi care, în mod paradoxal , nu ne fac să râdem, ci să  ne îngrijorăm.  Căci una e scena fictivă, a celebrilor actori   şi alta e scena noastră politică, cu efecte sociale  dramatice, adesea tragice.                      Ca simpli actori cei doi  ar putea fi   percepuţi drept cei mai mari comedianţi ai României. Dar, cînd aceşti doi comedianţi decid   soarta  a  22  de  milioane de români comedia se  transformă în  dramă, adesea în   tragedie.                                                                      Întâmplător,  în seara zilei  de 26 ianuarie 2012,      am urmărit  dezbaterea  politică   de la  România TV ,  având  ca moderatori  pe  Cătălin Striblea şi Corina Dragotescu şi    invitaţi jurnaliştii  Florin  Iaru, Grigore Cartianu, Bogdan Chiriac şi un anume profesor , căruia nu i-am  reţinut numele.   Dezbaterea era axată pe  afirmaţia,  lui Traian Băsescu, ,,Nu sunt dictator’’.   Florin Iaru a expus un punct de vedere  realist, exprimat , astfel ( reproduc din memorie).   Dacă privim  din  perspectiva dictaturii ceauşiste, Traian Băsescu nu este  un dictator, dacă privim  din perspectiva  democraţiilor Occidentale  este un dictator.                                                                                                       Un semnal care  trebuie să  pună în gardă pe cei care iubesc democraţia  este că Opoziţia  a fost pusă   în imposibilitatea de a-şi exercita,  conform Constituţiei, dreptul de veto la abuzurile guvernului. Aducând  opoziţia  în rolul   de decor democratic    şi  având  toate instrumentele puterii,  precum şi complicitatea justiţiei, în speţă, a Curţii Constituţionale,   drumul spre dictatură şi consolidarea oligarhiei portocalii i-a fost deschis.                                      Din aceste motive, Opoziţia a fost tratată nu  ca un partener  de dialog, ci, cum spune Octavian Paler, ,,ca  pe un duşman  care trebuie discreditat şi zdrobit.’’ (Octavian Paler   - Vremea întrebărilor , Ed. Polirom , Iaşi , p.62)   
  Toată  propaganda portocalie are un singur scop  -  acela de a impune adevărul unic. Adevărul unic, al cărui monopol, după cum au  dovedit  portocalii, îl deţine doar Traian  Băsescu de la care au emanat toate deciziile, eronate sau absurde, ori legile aberante.                                                                                                   Românii au simţit  pericolul  unei dictaturi ,,cu faţa umană’’,  care ne-ar  fi   împins  spre  renunţarea   treptată la  libertate şi demnitate.   De la furtul unei flote  la furtul unei ţări nu  fost decât un pas politic – alegerile comasate.                                                     Argumentele mele  sunt întărite de   remarcabilul eseu   al  profesorului Liviu Antonesei, intitulat:  Dreptăţile  şi nedreptăţile  Preşedintelui – http://antonesei.timpul.ro/2012/01/25/dreptatile-si-nedreptatile-presedintelui/ ,  în care domnia sa  face o caracterizare  psihologică a înclinaţiei lui Traian Băsescu  spre dictatură.  ,,Dl Băsescu are dreptate, nu, nu este un dictator, pentru că nu-i permit condiţiile externe actuale în care se află România, mai ales apartenenţa la UE şi NATO şi datoriile acumulate de ţară. D-Sa este numai un lider autoritar, fiindcă numai atât e posibil în situaţia dată. Dar, ca în gluma aritmetică cu 2 + 2 = 4, asta tare îl mai enervează. Toate datele de structură, amintite sumar în pasajul anterior, cuplate cu  experienţa dumisale profesională anterioară, în structuri militarizate – şi pe mare, dar şi pe uscat, la Anvers – îl predispun către un stil autoritar, iar în condiţii favorabile, chiar dictatorial. E o structură similară cu cea a dictatorului Lukaşenko din Belarus, a autocratului Putin, care conduce cu mâna de fier Rusia, chiar dacă e doar premier!, sau a venezuelianului Hugo Chavez, dintre cei actuali şi cunoscuţi. Şansa noastră este apartenenţa la structurile europene şi euroatlantice, altfel… Să ne imaginăm o clipă că ar fi fost ultimul secretar general al PCR! Păi, dacă am fi putut face comparaţia, Ceauşescu ni s-ar fi părut un biet copil! Sau să ne imaginăm că ar fi fost în postura dlui Iliescu imediat după 1990. Păi, Iliescu chiar ar fi părut o biată bunicuţă, pe care o ajuţi să treacă strada!’’
Din acest motiv   au ieşit , românii,   în  stradă. Nu , cum încearcă să acrediteze , unii politruci portocalii că ar fi manipulaţi de SRI sau cum clamează Traian Băsescu că ar fi din cauza crizei.  Protestele,  din  Piaţa Universităţii  şi din ţară , nu vizează  revendicări economice, ci  revendicări morale acelea că,  nu alegătorii trebuie să fie slugile politicienilor , ci  politicienii slugile  alegătorilor.         Lozinca,  ,,Jos Băsescu!’’ , revine cu obstinaţie , aproape pe toate placardele.  Oamenii au  presimţit, mai  mult sau mai puţin conştient,  pericolul, pe care îl reprezintă  drumul ,  spre  care împinge România, Traian Băsescu.  A-l ţine în frâu  pe acest politician, avid de putere şi de privilegiile ei,    este isprava ce mai grandioasă,  a protestatarilor din Piaţa Universităţii şi din întreaga ţară,   pentru  menţinerea libertăţii democratice, atât de fragilă în aceste  momente  de criză economică.                                                                    Vrei   să  rămâi    la putere , trebuie să munceşti  d-le   politician, nu să furi! Să munceşti de trei opri mai mult decât muncesc  oamenii de rând, şi pentru binele lor , nu numai a-l tău.   În  toate democraţiile   din  Vest,   politicienii muncesc, nu doar se prefac  ca Emil Boc,  dând cu lopata sau  trăgând la coasă , mimând , ca un comediant,  gen Bran sau Stan, o  jalnică comedie populistă.                                                                                                                                            Un român, în  etate  de optzeci şi patru de ani, d-l  Ionel Petrişor, stabilit,  din timpul regimului comunist, în Suedia,   pe care îl preţuiesc mult,  mi-a trimis un comentariu la  eseul meu  ,, De ce iubesc Democraţia şi Capitalismul’’, care sună astfel:   ,,La ora actuala, in Romania, nu cunosc programul politic al fiecărui partid, dar se pare ca deja majoritatea romanilor nu mai ştiu către cine sa-şi   îndrepte  votul, toate având urme de abuz politic si economic. Aici sunt doua grupări politice, socotite oarecum de stânga şi de dreapta. Vorbind mai departe, despre democraţie, substratul politic actual este diferit faţă de ce-a fost cu nu multa vreme şi aici in Suedia.  Politica am făcut aici numai cu votul pentru cel ce a făcut si in trecut ceva bun in Suedia. Explicaţia dominantă a succesului actual al partidului aflat   la guvernare   este rafinamentul politic si economic,  care a dat satisfacţie mai mare celui ce până mai ieri vota cu partidul advers.  Alegatorul a primit mai mult in traista, prin avantajele avute in timpul prezentei la guvernare a actualului partid.             Politica cere, in primul rând, acurateţea programului pentru satisfacerea majorităţii alegatorilor  in primul rând si apoi a leului.  Politica dusă  trebuie   să fie clară  in favoarea  alegatorilor, daca doreşte sa-si păstreze poziţia de guvernare. Orice greşeală  făcută de o persoana, aflată in echipa de guvernare, are urmări neplăcute pentru guvernarea.’’                                                                                    Suntem atât de departe de Suedia, atât de departe.... de   toate democraţiile   scandinavice şi cele  occidentale!                                       
Să-l dăm  jos pe Traian Băsescu  nu este un lucru imposibil. Cum am reuşit cu Ceauşescu, vom reuşi  şi cu Băsescu.  Octavian Paler  în  Vremea întrebărilor   a remarcat această  uşurinţă de a da jos un dictator.                                                                                                   Problema   foarte grea  este  reformarea   structurile de tip mafiot pe care le-a  creat, care ţin de privilegiile   puterii , această  mafie  din umbra portocaliilor , politizaţii din toate structurile statului, instauraţi, nu prin merite profesionale , ci prin obedienţa  faţă de Traian Băsescu şi puterea portocalie, veritabili mafioţi, leneşi şi  tiranici, amorfii sociali, egoişti, perfizi şi lacomi. Ei  mă îngrozesc   prin răul pe care îl pot comite  în numele  ordinelor primite  de sus,  a  ordonanţelor de urgenţă ce le sunt ,, impuse’’, prin zelul  şi  slugărnicia   faţă de putere., pentru a-şi  păstra funcţia  ori sinecura portocalie.                                                                                              Pe acest fond, se  amplifică nevroza socială ,   creşte  gradul   de  mefienţă  generală.  Din subteran,   mi-e  teamă că , se vor naşte mişcările extremiste - salvatoare ale neamului!                                          Ce poate să înveţe un tânăr român  care a depăşit stadiul edenic  şi începe a decela binele şi răul ,  păşind în această societate?  Oare,  mai crede el în valorile morale, în ,,lupta dreaptă’’, spre  a-ş realiza visurile  tinereţii?  Oare sufletul lu i nu  este  pervertit de această minciună mare cât  secolul,  care de revoluţie  şi până acum, a fost  amplificată ca un soare   muribund, ce trece prin fazele de  dilatare  roşu , portocaliu şi  sfârşeşte Democraţia  într-o pitică albă?  O minciună mare cât secolul, cu   conducători veroşi şi  duplicitari. Ce  preţ mai au valorile morale  ale Democraţiei  de dreptate şi adevăr,   pe care le propagă şcolile  şi realitate   politică, bazată pe minciună şi nedreptate, pe care o percepe?                                                                                                                           Nu va fi acest tânăr , convins  că mai de preţ , pentru o existenţă comodă  este  să devină un politruc de profesie , să-şi asigure, astfel,  o funcţie   bună  şi o  sinecura de la stat, prin   partidul aflat la putere? Ce valoare mai are  munca, ce forme concurenţiale,  ale  reuşitei  celui mai bun, vor fi agreate de tânăr, când e promovat, de  partidul  aflat la  putere,   politrucul de profesie?                                                                                                             
O primă mare reuşită a societăţii  civile  a fost respingerea  de către Curtea Constituţională a  legii comasării alegerilor.   Oare credeţi că   această Curte Constituţională , care, dacă ar fi cu adevărat   liberă şi demnă  şi nu aservită lui Traian Băsescu, ar mai fi votat legea  Comasării   alegerilor ca fiind Constituţională? Dacă am fi avut o Democraţie ca în Vest,  portocalii  n-ar fi îndrăznit  să-şi  asume   o asemenea lege.  Ne iluzionăm asupra imparţialităţii  justiţie   române, ca o ultimă ,,bucăţică de speranţă'', cum scria  poetul George Georgescu.                                                              Votul  de necostiţionalitate e o primă victorie reală a mitingiştilor şi nu judecata lucidă  a Curţii care  a dat verdictul -  împotrivă,  sub presiunea străzii.   După  Montesquieu,  justiţia trebuie să joace un  rol fundamental în Democraţie, anume acela de arbitru între guvernarea  şi Parlament, sau mai bine zis între  Opoziţia critică  şi Puterea abuzivă.  Numai că Justiţiarii noştri, în loc de a judeca  liberi şi demni,  se lasă aserviţi  de Putere,  pentru privilegii , pe care şi-aşa  le au.                                                                                                                                                     Avem dreptul la opinie. Iată o libertate de necontestat  în Democraţie. Dar ce faci cu această liberate  într-o  democraţie  originală  ca a noastră, când alte libertăţi  ne  sunt încălcate în mod samavolnic ca dreptul la adevăr,    când   aroganta  coaliţie    portocalie, cu tehnica bine  ştiută  de-a  întoarce adevărul pe  dos şi    provoacă atâtea distorsiuni şi neîncredere ,  amplificând  starea de anomie     socială.                                                                            Atunci   când  legile sunt asumate contra  poporului –   prin tăieri  de salarii şi de pensii, când Constituţia este  încălcată după bunul plac, când   transformă, prin şantaj, corupţie,  şi cumpărări de parlamentari  şi  reproduc  noi partide -  creaturi  prezidenţiale , de timpul    UNPR – ului ,    Opoziţia într-un   figurant , când îşi asigură  complicitatea  justiţie,  drumul spre Dictatura  este  deschis. ,,Nicăieri, afirmă Octavian Paler democraţia nu e de conceput   fără existenţa unei Opoziţii  serioase, capabilă să asigure echilibrul politic  şi să impună  guvernului un dialog la care acesta să n-aibă cum să se sustragă.  (Octavian Paler -  Vremea întrebărilor, Ed. Polirom , Iaşi ,2011, p.49).                                           De ce  au ieşit mitingiştii în stradă ?  E oare zadarnică acţiunea lor? Ei cer libertate  şi demnitate.  Acelaşi  doleanţe  le-am simţit şi eu , scriind în  eseul   ,,De ce iubesc Democraţia şi Capitalismul?’’      De ce iubesc cele două  ideologii  -  Democraţia şi Capitalismul - cea politică şi cea economică ( a se vedea că cele două interacţionează firesc , ca manifestări  naturale ale fiinţei umane)? Acestea   sunt interdependente,   coagulează  nu  una dintre cele mai  bune societăţi  posibile,  dar  dintre toate societăţile posibile,  este  cea care răspunde cel mai   bine necesităţilor  creative ale umanului .    ,,Fiindcă  vreau să trăiesc liber şi demn în ţara mea, fiindcă vreau să-mi câştig pâinea cinstit, cu sudoarea frunţii mele şi capacitatea mea creativă,  nu vreau să fiu sluga nimănui, cu atât mai puţin a vreunui politician, veros, de teapa lui Băsescu, Boc , Udrea , Oprea sau un unui partid unic  -  Doamne fereşte!’’                  
       Unii, naivi , au zis că  mitingiştii  repetă, prin lozinca liberate,    sloganuri de la revoluţie.   Dar pare că istoria se repetă! După cum se vede,  drumul pe care a apucat Traian Băsescu şi camarila  care îl  secondează  este unul care conduce poporul la  sclavia portocalie.  În aceste  momente, când  sunt gata să postez  acest text,  am aflat că, Piaţa Universităţii,  a  germinat un lider. Mai există  o ,, bucăţică de speranţă.''   Dacă e adevărat,  puterea  portocalie  şi Opoziţia  s-ar putea să aibă o  problemă, imposibil de rezolvat. 
Vasile Anton , Iaşi , miercuri,  1 februarie 2012                   

O retrospectivă de excepţie asupra literaturii române - Liviu Antonesei - Un popor de Şeherezade

 De ce un popor de Şeherezade?
Domnul profesor  Liviu Antonesei mi-a  făcut deosebita onoare de a mă invita,  în seara zilei de 2 decembrie  2011, respectiv  la ora 18.00, la conferinţa   domniei sale,  ţinută sub egida  Humanitas, la librăria Humanitas din Iaşi,  strada Lăpuşneanu. Am subscris la viziunea realistă a d-lui profesor, anume că suntem un popor de Şeherezade. Argumentele mele, pe care le-am postat şi pe blogul domniei sale  -   Liviu  Antonesei blog  -  au fost următoarele: Ce ne face să fim un popor de Şeherezade? Eu am convingerea că logica limbii. Sunt limbi cu logică masculină şi limbi cu logică feminină. Limba noastră e o comoară, dar e o comoară cu logică feminină. Cu certitudine, domnul profesor Liviu Antonesei a intuit genial că, suntem un popor de Şeherezade. Nu este doar o metaforă sau o alegorie. De aceea subscriu, întrutotul, la teza domniei sale. Poate în aceasta a constat şi dăinuirea noastră: la fel ca Şeherezada am reuşit, cu nesfârşite  poveşti, să domolim pornirile exterminatoare ale marilor imperii, dominant masculine. Cineva s-ar putea întreba dacă există o deosebire între logica masculină şi logica feminină? Fără îndoială că există o logică masculină; ea se manifestă prin dominanta denotativă, iar logică feminină  prin dominanta conotativă. Nici o limbă nu are  o  logică absolut denotativă  sau una absolut conotativă, dar are o dominantă, fie   denotativă , fie conotativă. Dominanta denotativă a unei limbi se manifestă  prin   limbajul direct, univoc, precis, decodat, neutru. Logica limbii  române  este una conotativă  - indirectă, plurivocă, intuitivă, încifrată, ambiguă. Vasile Anton, 4 decembrie2011,     

Un popor de Şeherezade. Explozia genurilor narative după 1990

December 2nd, 2011

În această seară, de la ora 18 la 20, 30 – se include şi dezbatarea! -, am susţinut conferinţa de faţă din  ciclul Conferinţele Humanitas, organizat de muzeograful Mirel Cană şi excelentul prozator Şerban Alexandru – care reuşesc să ocupe aceeaşi persoană fizică! -, în sediul noii librarii Humanitas din strada Lăpuşneanu. Atmosfera a fost plăcută şi dezbaterea foarte interesantă, aşa că mi-au venit gînduri noi despre temă, ba chiar şi privind dezvoltarea acesteia înspre alte teme privind „tranziţia culturală”. Mai mulţi dintre cei care frecventează pagina mea de facebook şi-au exprimat opinia că ar fi vorba despre o temă intersantă, dar nu puteau participa trăind în India, la Moscova, sau în alte părţi ale lumii şi ale ţării. Le-am promis că voi posta synopsisul conferinţei pe blog şi linkul către el pe pagina cu pricina. Cum încerc, pe cît pot, să  mă ţin de cuvînt, chiar asta fac acum!

Voi începe cu o precizare, de fapt cu două. Prima se referă la faptul că nu ţin prima conferinţă pe această temă – am mai ţinut una, acum trei ani, la Tîrgu Mureş, la invitaţia criticului Al. Cistelecan. De ce o reiau? Pentru că, în timpul care a trecut de atunci, am înregistrat unele evoluţii ale fenomenului, „explozia” a devenit mult mai puternică, mai evidentă. În al doilea rînd, pentru că anumite metamorfoze s-au petrecut şi în ceea ce priveşte felul meu de a înţelege fenomenul supus atenţiei. Şi, nu în ultimul rînd, pentru că vobirea mea de atunci a declanşat o dezbatere care a depăşit ca întindere conferinţa propriu-zisă. Sper să am norocul de atunci, o conferinţă care se încheie cu discursul conferenţiarului este, de fapt, una care nu şi-a atins scopul – dezbaterea –, fiind în sensul cel mai evident una inutilă. A doua precizarea priveşte chiar substanţa conferinţei. Ce înţeleg eu prin „genuri narative”? Toate genurile artistice care pleacă de la poveste, care spun o poveste, care istorisesc. Prin urmare, nu mă voi limita numai la proză, deşi efortul va fi centrat în această direcţie, ci voi aborda şi teatrul, ca gen literar şi ca spectacol, şi cinematograful. Nu din simplu capriciu, ci pentru că mi s-a părut că întrezăresc în ceea ce s-a întîmplat în ultimele două decenii în aceste zone artistice, un fenomen numit de specialiştii în ştiinţele antropologice, de co-evoluţie. Co-evoluţie nu înseamnă determinism, relaţie cauzală, deci nu unul dintre cele trei fenomene le-a determinat pe celelalte, ci toate trei au fost produse de un ansamblu de factori, dintre care nu voi reuşi să semnalez decît o mică parte; sper să fie şi partea semnificativă.
Am numit conferinţa aceasta Un popor de Şeherezade – explozia genurilor narative după 1989, dar titlul subîntinde numai zona de interes dominantă, dar va trebui să fac, pe parcursul vorbirii mele şi nişte retrospecţii, pentru că nimic nu apare din neant, ci totul este pregătit de ceva, este amenajat cumva de fapte anterioare. Chiar şi un copil, ca să se nască, are nevoie de o pregătire, de o bucată de timp înainte, pe care o numim a vieţii intrauterine. Iar în cazul fenomenelor culturale, desigur că vorbim de durate de gestaţie mai lungi.Voi începe însă un pic polemic, cu o vorbă, intrată în folclor de-acum, care sună astfel: „Românul e născut poet”. Da, aşa este, românul este o fire lirică, el se naşte poet. Dacă e chiar ghinionist, rămîne poet, sau rămîne numai poet, dar se poate întîmpla să aibă noroc, şi dacă are noroc el creşte, şi dacă creşte poate deveni prozator. Sigur, asta pare prea polemic şi poate induce gîndul că aş dispreţui poezia. Departe de mine gîndul acesta! Am scris şi eu cărţi de poezie – tocmai am terminat una nouă, după ce nu mai scrisesem poezie vreo zece ani. Dar eu nu spun „mă aşez la masă şi scriu o poezie”. Îmi vine! Dacă-mi vine, o scriu. Poate o să mai scriu poezii, poate nu. Nu asta contează, esenţial este altceva, că respect şi iubesc poezia.
Eu nu fac aici, prin urmare, o ierarhizare a tipurilor de creativitate literară, nu spun că proza este superioară poeziei, dar fac altă ierarhizare, anume între culturile minore şi culturile majore, înţelegînd prin culturi minore acele culturi care sînt centrate pe literatură şi folclor. În asemenea culturi, literatura ţine loc cam de tot, de la istorie la ştiinţele antropologice, e un fel de moaşă comunală la nivelul comunintăţii, iar în centrul literaturii se situează poezia. Să ne gîndim un pic la începuturile literaturii române, nu ştiu dacă să-i zic moderne, pentru că nu sînt deloc sigur că noi am avut literatură modernă. Eu nu cred în lucruri de genul celor susţinute de domnul Eugen Negrici privind „expresivitatea involuntară”. Hai să fim serioşi! Documentele pe care dumnealui le caracterizează ca fiind expresive involuntar sînt, de fapt, dotate cu expresivitatea aceea involuntară de noi, de urmaşii de peste generaţii, nu de către oamenii din acea epocă, care foloseau limbajul respectiv şi tipul acela de text în sens pur tehnic. Ei nu au nici o treabă cu vreo expresivitate involuntară, aceasta este treaba noastră, mai precis a domnului Negrici! Şi, desigur, o să-mi puteţi răspunde că estetica receptării contează. Sigur că aceasta contează, nu o să vă contrazic deloc! Dar nu cred că asta înseamnă că putem muta aşa, chiar după bunul nostru plac, în mod arbitrar şi post festum, o grupă de productivitate spirituală dintr-o categorie în alta.
Să revin însă la ceea ce spuneam despre culturile minore. În mod firesc, dacă am spus că există culturi minore, trebuie să ne gîndim că există şi culturi majore. De bună seamă că acestea există! Culturile majore sînt cele care au bunul obicei de a nu avea un centru, deci de a nu se coagula neapărat în jurul Mioriţei şi al poemelor culte, ci de a fi policentrice, de a iradia din mai multe puncte. Au existat perioade în cultura noastră de policentrism, sau măcar o căutare, un drum către aşa ceva – este ceea ce s-a întîmplat din epoca marilor clasici pînă în interbelic. În interbelic, am avut acces la o viaţă spirituală destul de diferenţiată. Nu? Literatura nu mai ţinea loc de tot. Am avut, după puterile noastre, o filosofie, o sociologie, istoriografie şi alte discipline ale umanităţilor, unele bine specializate, altele pe cale de specializare, proces care, din păcate, a fost întrerupt, a fost fracturat de regimul comunist.
Interesant este că, în timpul comunismului, am făcut, în acelaşi timp, un regres temporal şi un regres tipologic, am decăzut de la statutul fie şi aproximativ de cultură majoră la cel de cultură minoră, cînd iarăşi poezia a devenit un gen central şi literatura a început să se substituie aproape întregului teritoriu al umanităţilor. Literatura a început să ţină loc de poliţie, de justiţie, de istorie, de sociologie, de moaşă comunală, ca să reiau formula lui Mircea Dinescu, amintită mai înainte. Dacă privim spre romanele „obsedantului deceniu”, observăm că acestea, săracele, încearcă să fie, în acelaşi timp, literatură tezistă, istorie, politologie, justiţie simbolică şi tot ce vrei. Mai puţin romane, cele mai multe dintre ele, din păcate. Deci, cam aşa stăteau lucrurile pînă prin anii optzeci. În mod neaşteptat, în anii ’80, deci în ultimul deceniu, cel mai sinistru, al comunismului, încep să apară rădăcinile neaşteptatului. Pentru că, probabil, cu excepţia începutului proletcultist, ultimul deceniu comunist a fost cel mai sumbru din punctul de vedere al cenzurii, din punct de vedere ideologic, din punctul de vedere al îndrumării de către partid a artelor şi aşa mai departe. Şi totuşi, în acel deceniu cumplit, apar optzeciştii. Care sînt o generaţie foarte interesantă. Prima, probabil, în cuprinsul căreia prozatorii au o prezenţă numeric semnificativă. O să spuneţi că-i laud pentru că este vorba de generaţia mea. Dar nu vorbesc acum  în termeni evaluativi, ci iarăşi tipologici, vorbesc despre nişte evoluţii care trec de valoarea estetică strictă, nu valorizez, încerc să surprind un fenomen. De altfel, o evaluare există, efectuată de critica literară a momentului respectiv, de istoriile literaturii contemporane, de publicul acelor vremuri, ba chiar, ţinînd seama de procesul de re-editare, şi de critica şi publicul de azi.
După 1990, am avut de-a face cu o explozie, de fapt, a genurilor narative –  şi, cum a precizat deja, nu mă refer doar la literatură. Dacă o să-mi permiteţi, voi asocia şi teatrul genului narativ, pentru simplul motiv că are poveste. Prin urmare, vreau să reamintesc că, atunci cînd folosesc termenul narativ, eu îl folosesc într-un sens tehnic destul de larg, înţelegînd prin asta „ceea ce are poveste”. Filmul are poveste, teatrul are poveste, fie ea şi dialogată şi pusă în scenă, proza, indiferent de dimensiune, are poveste. Toate aceste genuri trăiesc din poveste. Sigur s-a încercat producerea lor şi fără poveste, dar a fost ca şi cum ai vrea să faci o nuntă nu numai fără lăutari, dar de-a dreptul fără miri!Putem înregistra, de fapt, două momente importante după 1990. Primul moment, de imediat după ’90, a fost un moment, mixt, de recuperare şi noutate în acelaşi timp. A fost primul val de la Nemira, dacă vă amintiţi. Cel cu Daniel Bănulescu, Radu Aldulescu, Petre Barbu, Dan Stanca etc. Aceştia erau optzecişti, optzecişti întîrziaţi, care, din diverse motive, în special care ţin de cenzură, nu reuşiseră încă să debuteze. Dar a apărut atunci şi un număr de autori noi, mai tineri, care nu se manifestaseră nici măcar în reviste în anii optzeci. Atunci, la nivelul începutului anilor ’90,  Nemira şi alte cîteva edituri, dar ea a fost în centru, au susţinut procesul „valul” de prozatori, aşa cum, la nivelul anilor  2000, Polirom a fost în centru, iar acestei edituri i s-au asociat altele. Cantitativ vorbind, înregistrăm cîteva bune zeci de apariţii, vorbim probabil despre 30, 35, 40 de tineri autori, din care sigur măcar 5-6 au rămas. Cei pe care i-am amintit deja, după părerea mea, au rămas cu siguranţă – Bănulescu, Albulescu, Dan Stanca, Petre Barbu –, nu cred că putem face abstracţie de ei atunci cînd discutăm despre proza contemporană. Mai trebuie amintit că rolul lui Dan Petrescu, pe atunci consilier al Nemirei, a fost decisiv în lansarea acelei serii. Asta pe de de o parte.
Pe de altă parte, trebuie să fie vobim despre teatru, pentru că teatrul care a fost primul fenomen cultural românesc post-decembrist care s-a impus în arena internaţională. Gîndiţi-vă, în primii ani după ’90, cînd Purcărete, Caramitru, Tocilescu, Dumnezeu să-l odihnească etc.  bîntuiau Anglia, bîntuiau festivalurile din Europa cu spectacole de teatru excepţionale. Sigur, piesele erau aproape exclusiv străine, aparţineau marelui repertoriu universal. Cum s-ar spune, era o fază cînd spuneam poveştile altora! Mă refer aici, repet, la teatrul ca spectacol, pentru că, în jurul anului 2000, încep să apară şi dramaturgii, dramaturgi noi, deci cei care scriu teatrul, nu-l joacă, nu-l prezintă în spectacole.
Dar a fost o epocă de recuperări şi la nivelul filmului, în sensul că mulţi dintre regizorii importanţi de dinainte, din comunism, şi-au văzut filmele în sfîrşit difuzate. Gîndiţi-vă că De ce bat clopotele Mitică? de Pintilie abia atunci a început să circule. Înainte de ’90, a avut parte doar de un spectacol de vizionare după care a fost interzis instantaneu. Îmi aduc aminte că scria Al. Paleologu – sau Al. George, că apucaseră amîndoi să-l vadă la unica vizionare – şi apoi au stat ore întregi la telefon să discute filmul, să şi-l povestească unul altuia! De atît a avut parte atunci, de spectacolul de vizionare şi gata, n-a apărut pe ecrane pînă în 1990. A apărut pe piaţă şi Glissando, căruia îi dăduseră drumul, cînd protestase Daneliuc cu depunerea carnetului de partid, dar îi dăduseră drumul, ca şi în cazul mai vechi al Reconstituirii, în sensul c-a circulat o săptămînă, două şi l-au băgat repede înapoi, la cutie.  Ne-am putut bucura şi de vizionarea Falezelor de nisip, interzis personal de Ceauşescu în celebra cuvîntare de la Mangalia, că genialul era şi critic de film!  Şi aceiaşi regizori, din generaţia care într-un fel e produsă de inundaţiile din ’70, ca să zic aşa, mă refer la opera colectivă Apa ca un bivol negru, au făcut şi filme noi. Nu vorbim prin urmare doar de recuperări. Mă refer la Hotel de lux de Dan Piţa, la Balanţa lui Pintilie – să ne amintim că a fost un moment în care regizorii deja consacraţi, unii care trăiseră în străinătate, s-au întors, au montat spectacole, au făcut filme. Asta s-a întîmplat deci atunci, imediat după ’90, în primii ani după ’90.
În ceea ce priveşte literatura, în ce priveşte proza, rolul esenţial l-au avut Nemira şi Dan Petrescu, cum spuneam, cel amintit a citit cîteva manuscrise depuse la editură, i-au plăcut şi a deschis o serie de proză originală la o editură care debutase şi trăia la început din traduceri. În fine, în jurul anului 2000, eu aş pune reper 2002, cînd Lucian Dan Teodorovici publică la Polirom prima ediţie a romanului Circul nostru vă prezintă:, a început să se manifeste al doilea „val” al prozei post-revoluţionare, care continuă exuberant şi acum. Teodorovici publicase două cărţi şi înainte, dar la edituri mici, acela e romanul lui publicat la o editură care contează. Am prefaţat cartea şi, în finalul acelui text liminar, scriam că vine un puternic val de proză. Culmea este că nu m-am înşelat! După vreun an, prorocirea mea s-a împlinit! Deci, eu spuneam acolo că simt proza venind. Simţeam, efectiv, asta. Ştiam asta, desigur, şi din cercul revistei Timpul, că veneau cărţi sau intrau manuscrise la lectură, aşa, de curiozitate, nu că aş fi avut eu vreo importanţă uriaşă. După vreun an, ideea a rodit şi Silviu Lupescu a lansat marele proiect de proză Votaţi literatura tînără!, în iarna 2003-2004, profitînd de primele alegeri din 2004, care erau cele pentru locale. Principiul e simplu, poporul votează ce votează, voi, cititorii, votaţi literatura tînără. Şi a venit cu opt cărţi deodată. Şi au fost votate cam toate!
După aceea, încet, încet s-au adunat; din 2003, sînt mai mult de opt ani, aproape două cincinale, nu? În această perioadă, au fost editaţi acolo peste 100 de autori. Iar Polirom a servit drept exemplu în această privinţă. Chiar edituri dintre cele mari sau specializate au început să fie interesate şi de proză. Pînă şi Humanitas, sub egida căreia conferenţiez astăzi, care nu făcea asta, în primul rînd că nu prea se omora cu literatura, decît dacă e vorba de Cărtărescu, a marşat, a scos chiar şi debuturi. Trebuie amintită, de asemenea, Paralela 45. Este adevărat că aceasta avea deja o experienţă a prozei, a reeditării prozei mai vechi, mă refer la seriile de şaizecişti, şaptezecişti, optzecişti şi, atunci cînd a trebuit să vină şi cu autori noi, s-a mişcat excelent. Probabil, nu am cifre foarte exacte, m-am chinuit cît am putut pe Google să caut, dar n-am găsit toate editurile, unele poate au scos o carte genială şi cu aia au rămas, dar cert este că eu, cu documentarea asta aproximativă, tot ajung la peste 250 de prozatori apăruţi din 2000 încoace. Mie mi se pare o cifră fabuloasă, sigur, în termeni cantitativi, dar absolut fabuloasă!
Asta s-a întîmplat deci atunci, imediat după ’90, în primii ani după ’90, în film, recuperare şi noutate.  După care, după 2000, a început să se impună „noul val” care, în timp, a început să pară un tsunami! Doar o parte a numelor: Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Nae Caranfil, Cătălin Mitulescu, Tudor Giurgiu, Radu Muntean, Lucian Georgescu, Igor Cobilianski etc. Acum, criticii şi publicul nu se mai miră cînd un cineast român ia un premiu la Cannes sau la alt mare festival internaţional, ci cînd nu ia un premiu! Prefer, din toate puterile, să am parte de o asemenea mirare!
În sprijinirea noilor prozatori, pe lîngă editurile deja amintite – Polirom, Paralela 45, Humanitas – ar trebuie neapărat amintite, Cartea Românescă, mai ales de cînd managementul a fost preluat de Polirom, Casa de Pariuri Literare, Trei, o editură specializată, în fond, în psihanaliză!, şi foarte recent Herg Benet, care a lansat şi un concurs de proză, alături de altul de poezie, ai căror laureaţi au fost lansaţi la recent-încheiata ediţie a Tîrgului de Carte Gaudeamus. Peste 250 de prozatori apăruţi din 2003-2004 încoace! Sigur nu sînt într-atît de hegelian încît să-mi imaginez că uriaşa cantitate se va transforma într-o nouă calitate! Însă, cu siguranţă, altceva pot să-mi imaginez. Că, dacă din cîteva zeci de autori din primul „val” post-revoluţionar al prozei, care a cuprins cîteva zeci de nume, a rămas un număr semnificativ de autori, e foarte posibil ca, din sutele de nume din cel de-al doilea „val”, să rămînă cîteva bune zeci. Dacă ar fi să fac un pariu riscant cu viitorul, dar nu chiar atît de riscant pe cît pare la prima vedere, aş spune că este greu de imaginat că nu vor rămîne în istoria literară, ca prozatori, autori precum Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Suceavă, Florin Lăzărescu, Ovidiu Nimigean, Liviu Bârsan, Ioana Bradea, Ioana Baetica Morpurgo, Dan Lungu, Filip Florian, Şerban Alexandru (căruia îi aştept cam de mult ultimele două volume dintr-o excepţională tetralogie!), Andrei Ruse, Alexandru Vakulovski, Mihai Vakulovski, Ştefan Baştavoi, Iulian Ciocan, Cristina Nemirovski, Jean Lorin Sterian, Constatin  Arcu, Doina Ruşti etc. Nu am amintit cîteva zeci, ci doar vreo douăzeci de  autori, numai pentru că nu voiam să-mi iasă un adevărat pomelnic!  Dar aş putea dubla numărul.
Avem acum un diagnostic, dar unul incomplet. Pentru a-l completa, trebuie adăugate cel puţin încă două dimensiuni ale fenomenului, poate chiar trei. Primul îi priveşte pe optzecişti, probabil generaţia cea mai activă, sau măcar cea mai prezentă în perioada de după revoluţie şi nu doar în scris. E generaţia care a făcut edituri, a preluat sau creat reviste noi, a încercat chiar şi o formă de asociere de breaslă, ASPRO, ca altenativă la USR. Cît priveşte scrisul ca atare, prozatorii generaţiei au continuat să publice proză, unii dintre ei –  Gheorghe Crăciun, cu Pupa rusă, Petru Cimpoieşu,  Ioan Groşan, primul volum  din Un om din Est, Cristian Teodorescu, Alexandru Vlad, Radu Ţuculescu, Constantin Stan, Bedros Horasangian, Vasile Gogea, Stelian Tănase etc. – dîndu-şi în aceşti ani operele majore. Dar mai spectaculoasă este, poate, convertirea, parţială sau totală, a poeţilor generaţiei mele. Buzduganul a fost aruncat de Mircea Cărtărescu, iar acesta a fost urmat în această nouă aventură de Nichita Danilov, Liviu Ioan Stoiciu, Mariana Codruţ, Matei Vişniec, Octavian Sofiany, Gellu Dorian, Lucian Vasiliu, Marta Petreu, Magda Cârneci  ş. a.
O a doua dimensiune a extinderii diagnosticului priveşte, ca să spun aşa „întoarcerea renegaţilor”, mă refer la Paul Goma, Norma Manea, Dumitru Ţepeneag, întorşi în literatura română după mai bine de un deceniu de absenţă involuntară!, dar şi la Vintilă Horia, absent în toată perioada postbelică, sau Petru Dumitriu, care a lipsit aproape treizeci de ani. Şi două cazuri greu de clasat! S-au reîntors acasă şi doi autori care nu scriu în limba română, ci în germană, dar care exploatează o substanţă epică românescă, mă refer, desigur, la Herta Muller şi la Cătălin Dorian Florescu. Ne amintim cu toţii disputa apărută în momentul primirii Premiului Nobel pentru Literatură de către cea dintîi – cui aparţine premiul, României sau Germaniei? Limba autoarei fiind germana, însă substanţa românească. Am încercat să rezolv atunci litigiul tăind nodul, ca să spun aşa – premiul aparţine Hertei Muller, pur şi simplu, întrucît literatura este un sport individual, nu unul pe echipe! –, dar nici acum nu sînt sigur că am rezolvat problema sau numai am evitat-o, am mutat-o în altă parte.
În sfîrşit a treia dimensiune menită să completeze diagnosticul se referă la procesul de traducere a acestei proze, la exportul său în alte culturi. Şi aici primul pas a aparţinut lui Mircea Cărtărescu, tradus foarte repede, şi ca prozator, nu doar ca poet, în mai multe limbi, precum franceza, spaniola, dar şi poloneza. Nu vreau să trec sub tăcere rolul ICR în sprijinirea acestui efort. De altfel, toate culturile serioase îşi sprijină exportul cultural şi, cu cît o cultură este mai serioasă, cu atît aceste „prime de export” sînt mai consistente. Vreau însă să subliniez altceva – că pe lîngă traducerile editate cu sprijinul statului român, apar, ba chiar din ce în ce mai multe, traduceri apărute din iniţiativa editurilor şi instituţiilor de finanţare străine, ceea ce mi se pare mai important. În momentul de faţă, autori precum Dan Lungu, Bogdan Suceavă, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Filip Florian, CeciliaŞtefănescu, Doina Ruşti, Radu Aldulescu etc au una sau mai multe cărţi traduse într-una sau mai multe limbi străine. Şi nu mă refer numai la engleză, franceză sau spaniolă, limbi de mare circulaţie, ci şi la maghiară, polonă, bulgară sau cehă.
Cred că în acest moment ne putem declara mulţumiţi de diagnostic, sau măcar eu mă pot declara astfel. Să vedem dacă putem accede şi la o explicaţie a acestuia, dacă pot formula, în chip conclusiv, măcar cîteva elemente de etiologie. Am plecat de la vorba, devenită folclor, că „românul s-a născut poet” şi sînt de acord cu ea, dar cultura română se mai şi maturizează, cum a făcut-o şi în interbelic, cînd apar mai multe centre de creativitate culturală. Deci, pe lîngă poezie, am constatat că, după ’90, au început să capete amploare genurile narative – proza, filmul şi chiar teatrul. Am vrut să subliniez acest fenomen care mi se pare cel mai interesant dintre toate apărute în cultura noastră din ’90 încoace. Şi am recurs la metafora cu Şeherezada pentru că, atunci cînd spui Şeherezada, spui poveşti, spui chiar 1001 de poveşti. Acum, sîntem într-o lume în care începem s-avem poveşti, să avem poveşti filmate, să avem poveşti scrise, să avem poveşti scrise lungi, pentru că, acum constat o retragere a prozei scurte şi o expansiune a romanului. De vreo trei ani, deja etichetăm anii literari succesivi drept „anul romanului”! Eu însumi am făcut-o! Nu ştiu dacă am reuşit neapărat să conving în tot ce am spus, dar  dacă reuşesc să provoc o dezbatere, eu sînt foarte mulţumit.
Cred că acest fenomen, etichetat ca „explozie a genurilor narative”, are o legătură puternică, mai întîi, cu schimbarea de mediu în general. Mă refer la mediul politic, social, cultural, la cel al mentalităţilor şi la cel al ideilor. Trăim acum într-o lume fără cenzură, fără îndrumare ideologică, cum era pînă în ’89, deci putem povesti liber, de la „gura sobei” pînă aici, cum stăm noi de vorbă, în interiorul unei librării. Asta nu putea să nu încurajeze povestea! Pe de altă parte, uneori, din motive rele, nu neapărat şi bune!, avem şi ce povesti. Totuşi, în cei aproape 50 de ani de comunism, au fost implicate şi vieţile noastre, aşa chinuite cum au fost ele. Chinuite, de bună seamă, dar şi cu destule părţi vesele, chiar cu momente de fericire, pentru că fiecare s-a îndrăgostit, a avut prieteni, a călătorit la munte sau la mare, deci nici nu trebuie privit totul în negru. Sigur, regimul este absolut condamnabil, ne-a marcat vieţile, unora ireversibil din păcate, unora le-a terminat vieţile înainte de vreme, dar s-a adunat o mulţime de magmă narativă, care poate fi povestită. Şi mai constat că, în cei 20 de ani de la schimbare, într-o perioadă mai scurtă decît comunismul, s-au adunat încă şi mai multe poveşti. De ce? Pentru că tranziţiile sînt mai interesante decît stagnările. În tranziţii, se întîmplă tot felul de nebunii. Să ne amintim cum a explodat la un moment dat proza sovietică, cînd a fost mica lor perioadă de liberalizare, de vreo 2-3 ani, celebrul NEP leninist. Au apărut nişte demenţi de prozatori care descriau acea tranziţie năucitoare, care din păcate era una către totalitarism. Acum, trăim o tranziţie inversă, cel puţin aşa sper, una spre libertate. Şi e firesc să apară toate aceste lucruri, totul să fie atît de complicat. Aproape că strigi după Caragiale, pentru că se cere un Caragiale în epoca asta. Dacă nu cumva chiar mai mulţi!
Să nu uităm ce-a spus Adam Michnik, marele disident polonez. Cu trecerea de la lumea liberă la comunism e simplu, iei un acvariu, îl pui pe plită şi faci o ciorbă de peşte. Procesul invers, să treci de la un sistem totalitar la o lume liberă, exuberantă, vie, diversă, cere ceva aproape imposibil, să iei ciorba de peşte şi să faci înapoi acvariul. Asta trăim acum! Încercăm să facem o grădină din ceva total părăginit, încercăm să facem un acvariu dintr-o ciorbă, reuşim mai mult sau mai puţin, dar apar o mulţime de lucruri pitoreşti, spectaculoase, interesante. De aceea spuneam că mai degrabă decît un tragedian, s-ar cere un mare comediograf, un Caragiale. Pentru că, de fapt, tranziţia asta e chiar mai interesantă decît cealaltă, dar n-a reuşit încă nimeni s-o picteze aşa bine cum a reuşit Caragiale cu cealaltă. Deşi, în absenţa frescii, nu putem spune că nu ne putem bucura, deocamdată, de destule portrete şi peisaje foarte reuşite!
Eu cred că eliberarea mentală nu se poate face brusc şi nici aceasta nu s-a făcut brusc. Nici închiderea nu a fost bruscă, de altfel, s-a produs în timp, cumva gradual şi a durat. Eliberarea mentală a cerut timp, măcar un deceniu, pînă cînd şi-a dat seama prozatorul român că poate spune ce vrea şi, în al doilea rînd, că poate să spună aşa cum vrea el să spună. Deci, nefăcând, precum unii optzecişti, în prima fază, felurite experimente tehnice. Aceia, pentru că nu puteau avea un conţinut revoluţionar, erau revoluţionari la nivel de tehnică. Acum, tehnica nu mai este importantă în sine, e doar instrument, cum şi trebuie să fie pentru orice artă. După 2000, asta s-a petrecut, normalizarea tehnicii, punerea ei în serviciul motivaţiei compoziţionale, în slujba viziunii. Cred că sîntem pe drumul cel bun. Nu spun că toţi cei peste 250 de noi prozatori din 2000 încoace rămîn, dar, repet, cred că vor rămîne nişte zeci de prozatori, ceea ce nu-i puţin. Nu toţi vor fi geniali, dar nu toţi interbelicii sînt geniali, unii fiind totuşi scriitori buni, care merită să mai fie citiţi şi care asigură un fond de calitate pe care şi protagoniştii au şanse să evolueze mai bine.
Voi încheia comentînd un citat, de fapt comentînd citatul şi un comentariu al acelui citat. Nu fac asta nici pentru că aş dori să par mai cultivat decît sînt, nici pentru că aş dori neapărat, pentru că sînt psiholog de formaţie, să psihiatrizez tema, ci pentru că, în opinia mea, citatul şi comentariul cu pricina, mă pot ajuta să ajung cu etiologia pînă la capăt. Deci, filosoful Jean-Claude Carrière l-a întrebat odată pe neurologul Olivier Sacks ce înseamnă un om normal, iar acesta după cîteva momente de ezitare, i-a răspuns că un om normal este acela care este în stare să-şi istorisească propria poveste: „Ştie de unde vine (are o origine, un trecut, o memorie odonată), ştie unde se află (are o identitate) şi crede că ştie încotro se îndreaptă (îşi face planuri, chiar dacă la capăt aşteaptă moartea). Este, aşadar, instalat în mişcarea unei poveşti, este o istorie şi se poate povesti”. Jean- Claude Carrière cred că ceea ce spune Sacks despre indivizi este valabil şi pentru societăţi: „Neputinţa de a se povesti, de a se identifica, de a se aşeza firesc în curgerea timpului, ar putea duce popoare întregi la dispariţie, le-ar putea despărţi de altele şi mai ales de ele însele, în lipsa unei memorii mereu împrospătate”. Cred că am trecut prin această experienţă sinistră vreme de aproape jumătate de secol, timp în care poveştile au fost înlocuite cu unica poveste autorizată, abia găurită uneori de poveştile care reuşeau să străpungă pînza sufocantă, de la anecdotă la poveştile de familie şi de la basmele nu de tot interzise la operele care reuşeau să sustragă cenzurii cîte ceva din adevărul poveştilor. Mai cred că explozia genurilor narative reprezintă un început de recuperare a sănătăţii, de început al normalităţii. În sfîrşit, cred că este mai sănătos pentru noi toţi să ne dăm pe mîna povestaşilor, mai degrabă decît pe cea a politrucilor, care întreţin de fapt boala în loc s-o vindece.
2 Decembrie 2011, în Iaşi
Sursa: Liviu Antonesei blog  

http://antonesei.timpul.ro/2011/12/02/un-popor-de-seherezade-explozia-genurilor-narative-dupa-1990/