Je suis garçon (fragment)

Într-o  zi călduroasă  de mai, într-o duminică dimineața, chemat  parcă de o forță  ocultă,           am abandonat laboratorul  meu de huhurez și am plecat  la o plimbare  pe jos. Pașii m-au purtat fără voia mea spre   grădina Copou. Am intrat  și,  auzind  undeva o  muzică deosebită, pe care nu o mai auzisem  până atunci,  o   muzică exotică, dacă se poate exprima prin  exotic    misterul și fascinația pe care o emana, am luat-o pe alee spre locul de unde venea muzica aceea  și am descoperit grădina  de vară  „Vânătorul”.  Am rămas o clipă descumpănit . Mai fusesem la „Vânătorul” cu ani în urmă   și  nu-mi plăcuse.   Eram gata să fac cale întoarsă, dar o  sete neobișnuită s-a declanșat parcă instantaneu.                                           Mi-am zis, hai azi să-mi ofer o scurtă pauză  și o  bere. Nu sunt băutor de bere, dar cum nu băusem  demult,  am  simțit  nevoia să beau o bere.  M-am așezat la o masă  mai retrasă  și am cerut o bere. Nu mult  timp  după  ce  m-am așezat cu berea în față  a intrat un tânăr  blond care s-a precipitat spre masa mea. „Asta  e masa mea preferată” mi-a zis el.                                                                                                         Am rămas oarecum intrigat, fiindcă la ora aceea  de dinainte de prânz erau suficiente   mese libere. Mi-am zis că e pus pe scandal  și am  dat  să mă ridic.„Nu,  zice el, rămâneți aici, la masa asta, eu trebuia să vă cer permisiunea să mă așez la masa ocupată  înainte de dumneavoastră. Am  vrut doar să vă atrag atenția că  sunt un client  vechi   și permanent   al „Vânătorului”  și  masa  la care v-ați  așezat  e masa mea preferată. Cine  se așează la masa mea  e prieten cu mine.  Așadar,   îmi întinse el mâna: să dăm mâna prietene! Eu mi-s  Nelu Mielu.                                                                                                                                     Numele dumitale   îmi pare cunoscut…,  Ieșeanu! A, da.., da..,  mi-amintesc ceva,  de pe Facebook. Pot să vă tutuiesc?  Zici că nu te formalizezi, fiindcă  formula  de politețe  impune bariere de comunicare și  face  uneori  vorbitorul nesincer? Asta înseamnă   că ești   un tip  cu  care se poate  comunica. Cine zice că există bariere între generații?                                                                                                                     Spui că ai un blog? Care-i  blogul dumitale? A, Filosofie și literatură?! Ciudat  cum   funcționează  comunicarea la nivelul  inconștientului! Aș crede că în   întâlnirea  această nu este pur  întâmplătoare, ci  programată.  Numele  meu    real nu e Mielu, dar  nici prenumele Nelu. Ție am să-ți mărturisesc. Numele meu adevărat este   Eduard. De ce mi-a dat numele acesta german, nu  știu! Eduard -  Straja comorii!  Are numele  un mesaj ascuns  cu  o  anume predestinare?  Eduard,  prinț englez, prizonier în turn? Poate fi numele  un jalon al sorții?!   Mama  mi-a zis  Nelu  Mielu. Că a zis ea  acum sunt  ca   mielul cel blând, știi dumneata povestea cu mielul blând care suge la mai multe oi.                                   

***

„De când tata s-a despărțit de mama  mă simt liber ca  o pasăre  scăpată din colivie.  Când  erau împreună eram constrâns  de reguli și  interdicții. Nu  știu de ce m-am apucat să  spun   povestea mea  unui  necunoscut  când eu nu am spus-o nimănui, nici măcar prietenilor. Poate  fiindcă  îmi   inspiri mai multă  încredere  decât  prietenii…                                                                                                                                                         Când erau  împreună casa noastră era un  iad. Acum sunt   ca Adam  în grădina raiului. Tata  și mama  duceau lupte   grele pentru  dominare în familie   -  cu strigăte, urlete,  înjurături,  imprecații și  blesteme.  Etichetări dintre cele mai savuroase  – bou  încălțat,  taur în călduri, curvarul dracului,  vacă  proastă,  balenă albă, minte-n colțuri, impotent afemeiat, curvă frigidă, obsedat sexual, idioata  dracului, sifilisul să  dea în tine și câte altele  făceau deliciul  vecinilor  și  spaima mea, dar  mai cu seamă   a soră-mii. Mama i-a tot repetat suroră-mii: „Poți să faci ce vrei Fana dar să nu faci ceva de care mai târziu să-ți fie rușine.” Dar soră-mea  nu auzea  ce tot îi repeta mama.  A făcut o adevărată  criză  de nervi când tata  și mama s-au despărțit. Imediat după  revoluție  mama nu a vrut să mai rămână cu tata.  A dus-o mama la un psihoterapeut, apoi a internat-o la  temuta  Socola. Colegii îi ziceau, prin spate, „socolista”.         Depresia a transformat-o  într-o balabustă rebelă. A fugit  de-acasă, a colindat pe  străzi, a ajuns  printr-un cartier mărginaș a   orașului   și  într-o noapte  și  a încăput pe mâna unor interlopi. Aceștia au ademenit-o  pe capră cu iarbă și alcool  și  i-au făcut educație sexuală.                                                                                                              Au   vrut  s-o ducă în Italia l-a produs – cum spun  ei,  dar mama  și tata  au   intervenit  la timp  și au  reușit  s-o scoată de sub  influența  lor, în pofida faptului  că  refuza să vină acasă. Până la urmă tata a convins-o.                                                                                                                                                                                        Cum făcuse  sex cu toți  trei cu acceptul ei,  mama   n-a avut  încotro, a trebuit să accepte compromisul.  Mai bine așa, că acum grasă cum e,  nu știu dacă o să  mai aibă parte de o asemenea iubire nebunatică!..   „Cum ai putut  fată, a  întrebat-o mama  să  accepți … așa în gură, tu care te  îngrețoșai când erai mică,  când  încercam să-ți scot vreun obiect pe care  îl băgai  gură. Soră-mea Fana doar  rânjea tâmp.                                                                                                                                                                                                E u  am  rămas  indiferent  și sănătos  bine mersi   la drama familiei. Despărțirea alor nu  m-a afectat  negativ ca pe soră-mea. Dimpotrivă! Scăpasem  de țipetele lor  care mă  exasperau și  începuseră să mă sponsorizeze en gros.   Îmi   trecuse prin minte  să-i înregistrez  pe   Maiak-ul rusesc  și  să mă duc să-i  reclam  la  partid, să le facă   instructorul terapie de  cuplu.  Nu m-am dus, nu din lașitate , ci fiindcă îmi repugnă să fiu spion și  informator. Unii nu s-au dezbărat nici acum, după revoluție, au rămas  cu această  vocație. Pe un coleg,   pe  care l-am prins că  era informator  i-am   aplicat corecție, fără să știe cine l-a altoit. Spui că lupul își schimbă părul dar năravul ba. Colegul a dispărut,  a schimbat facultatea.                                                                            Când  mama și tata erau  împreună, mama  îmi  dădea bani  de buzunar cu țârâita.  Nu că nu ar fi avut  că  amândoi câștigau bine, dar  mama  avea  niște principii draconice – anume  să nu dai bani pe mâna copiilor decât minimul necesar   să nu se învețe cu banul nemuncit. Acum  mama  cred că nu mai e nevoie să aplice acest  principiu  că-s matur, zice ea și  pot s-mi administrez viața singur.  Salut totuși  efortul  alor mei, acum când  sunt student, de a-mi fi cumpărat  o garsonieră.  Pot să duc   o viață de   boem, deși nu-s  un boem autentic.  Un boem autentic ar putea fi asemuit cu un măgar, dar eu sunt o corcitură  între  mânzoc  și măgar, adică catâr,deși am fost  făcut măgar.                                                                                                   Eram mereu în pană de pitaci. Așa le spunea  bunica: pitaci.   „I-a să-ți de bunica un pitac.”  Și bunica îmi dădea o sută de lei din mica ei  pensie de ceapistă. Dar pe la bunica mergeam rar, doar atunci când  sunt  în  mare criză de lovele. Și-apoi să mă duc la țară pentru o sută de lei. Nu știu de ce simt o repulsie față de   tot ce-i îmbătrânit  și vetust.  Nu, nu mi-o lua ca o aluzie  indirectă. Bunica are aproape  90 de ani. Nu, nu sunt un snob care  mă dau în  vânt după tot ce-i nou, dar voiam să-ți  motivez de ce o  vizitez  pe bunica atât  de rar. Cu dumneata e alt  complex conjunctural;  e ca  și cum ar  fi  o    întâlnire  întâmplătoare  între discipol și învățător, fiindcă nu avem  altă relație decât  comuniunea de idei  sau  disputa  filosofică.  Cu bunica nu puteam  discuta filozofie, iar  plângerea ei   tristă  și  tărăgănată, că Dumnezeu a uitat s-o mai ia  la El,  îmi face și mai  mult  rău. Nu știu  cred că  sufăr de angoasa morții,  nu mă pot împăca cu ideea că voi muri cândva.                                                                                                              Când în sunt în lovele  mă  simt  eliberat de  toate  constrângerile  sociale. Dacă vreau, uite pot să   urinez acum,  aici  în paharul  acesta  de bere. Ce crezi c-o să-mi facă?! O să le plătesc deranjul și faptul că m-am exhibat  în public. Zici că-i un gest odios, că doar tinerii infantili, fac gesturi teribiliste? Eu când vreau să urinez, urinez  d-le.  Nicușor  prințișorul   urina în farfuriile cu stridii ale generalilor și-i  punea apoi să hăpăie  și ei se executau,  iar ceilalți îi aplaudau   geniala-i  faptă. În fond, generalii aceia erau niște  ordonanțe  ceaușiste  care l-ar  fi șters și la fund pe prințișor, ca să-i intre în grații. Bleah! Mi-e greață Ce otrepe!                                                                                                                                                                                   Înainte puterea făcea  banii,  le dădeau privilegii, de aia   îi pupau și-n  fund pe ceaușești,  acum banii  fac  puterea. Nu sunt obsedat de bani, dar am o obsesie, o  imagine…   Spui că tinerii, în general cei lipsiți de educație  se manifestă teribilist … Bla!...Bla!... Bla!...    Mă întrebi de ce folosesc expresiile astea?  Nu știi de noua limbă a internetului, o limbă  pidgin, derivată din engleză?  Ziceai că ești  internaut, că ai blog? Trebuie să   fii la curent  cu limbajul  virtual, altfel devii  un scriitor perimat; neolimba virtuală este eminamente  denotativă  -   fără echivoc, precisă, clară , directă, frustă,  adesea licențioasă. Limbajul  virtual  se impune  în comunicare ca o limbă pidgin     în acest  Turn Babel, numit Internet   și va evolua spre   o limbă universală și gramatici noi.  Poezia, dar mai cu seamă  proza trebuie să se adapteze noului limbaj elementar, sărac în metafore, dar bogat în idei. Subiectul trebuie să fie „brut”, neprelucrat, chiar dacă este  unul mediocru.                                                                                                                                                                   Patronul  n-o să vrea  să piardă un client fidel și cu bani ca mine, mai ales pe criza asta.  Când  sunt  în  bani, și de când  mama s-a despărțit de tata, slavă Marelui Anonim, sunt permanent  bani, îmi pot permite orice.  De pildă  să urinez  și contra vântului… Ei nu, spun așa ca o metaforă, adică aș urina contra puterii …,    am văzut pe unul beat care  locuia  la parter, avea  fereastra deschisă  și  lălăia o melodie de bețiv.  O doamnă care locuia  deasupra lui, deranjată de bețiv, l-a apostrofat, iar el  încerca s-o scuipe.        M-am pișat pe mine de râs. Cum să scuipi  în sus?  E ca și cum ai urina contra vântului. Scuipând   în sus  scuipa tot pe el. Și m-am  întrebat cum să scuipi contra overclass,deși îți vine adesea să scuipi? Vezi,   e o imposibilitate din cauza gravitației. Îți  înghiți scuipatul sau flegma.  Ei, acolo  sus, sunt  imponderabili și inaccesibili.                                                                                                                                                    Nu că m-aș scălda în bani, dar am suficienți să-mi permit o  mică  sfidare socială. La șaptesprezece ani, când s-au despărțit ai mei   am dat de gustul banului, a banului nemuncit evident  și  de-atunci am simțit ce înseamnă   la dolce vita.                                                                                                                           Zici că   mă  pozează careva  și apar prin ziare sau pe internet.  Meh! Îmi fac reclamă gratuit… Paparazzi de al tabloide  sunt  în stare să  te pozeze și când faci dragoste cu nevasta. Transparență democratică, dar până unde? Observ fascinația exercitată de  Mireasă pentru fiul meu. Intimitatea exhibă, devine spectacol. Până unde impudoarea?                                                                                                                                     N-am să mă exhib,   nu pentru că sunt prea lucid acum , adică  nu sunt atât de beat  încât să-mi anulez   funcția de om și să devin  animal , nu pentru că nu mi-ar sta în caracter ci   pentru că  nu-mi place exhibarea. Am vrut să-ți  transmit ce poate să facă omul  actual. Afirmi  că  noile generații, de după optzeci și nouă, și-au schimbat  modul  de viață, de gândire  -  de  la refularea tiranică, la exhibarea libertină, de la „nu putem avea totul” la „totul vă e permis”, îndeosebi  perversiunile. Această libertate aproape totală determinată de  știință și tehnologie, sincronă  cu  morala a redus la minim interdicțiile.                              Noua dezordine a născut  o nouă psiho-cultură  - anume  aceea a experimentării erotice fără limite  și a   exhibării fără rușine.  Exhibarea devine o propensiune, un comportament natural.                                        Poeți, scriitorii, în general oamenii de artă s-au adoptat  acestei  orientări  culturale.  Noua direcție constă în exhibarea sexului   și a perversiunilor  în poezie proză și  artele plastice.  Cinematografia actuală este dominant exhibiționistă.   Oamenii cu bani se exhibă  urinând  pe cei sărmani. Și la noi  oamenii cu bani sunt de regulă politicienii. Într-o cultură a exhibării  iresponsabilitatea  mioritică  endemică capătă forme aberante. Este posibil ca acest progres să ne afunde  până la gât  în mocirla hedonistă, dar acesta  este  trend-ul psiho-cultural și este  de neoprit. Copiii, aflați la vârsta  pubertății sunt deja maturi  în privința eroticului.  Începerea vieții sexuale a coborât tot mai jos  pe scara vârstei   biologice. Unii  mărturisesc  că la doisprezece ani  umblă cu fete și fac  și „prostii„.  Fetele.  devenite atât de ușor accesibile., nu mai sunt interesante erotic.  O acțiune  izolată  este fără îndoială  reprimată, interzisă, dar imitația colectivă  e o nouă plăcere.  Nu va trece  mult și  vom afla că și ultima redută a interdicției  morale – pedofilia a căzut  asaltului  haosului erotic.  E o viziune apocaliptică… , bleah!                                                               

Vasile Anton Ieșeanu, 5 aprilie  2013, Iași
   

Video: Nuntă cu har la Topraisar

 Nuntă cu har  la Topraisar

      Pe 22 septembrie 2012,  nepotul meu, Mădălin Anton  a făcut nuntă  la Topraisar. De la Iași  ne-am deplasat  două familii, rude:  familia  mea Anton  Vasile   și Maria   și ginerele, avocat Pascal Marius Iulian cu fiica mea Anca  Pascal. 

              După un drum de 500 de kilometri  ne așteptam la o nuntă obișnuită, la sat, la care  veneam   din ,,obligație” și  la care  mă gândeam că  mă  voi plictisi și am să-mi     omor timpul în discuții elitiste cu   un pahar de vin.  Aveam să mă  înșel.   

           Mă așteptam  la o nuntă  anostă, dar avut cea mai plăcută surpriză  să asist și să particip la  un adevărat spectacol. Scena,  atmosfera, scenariul  și scenografia  nunții  aveau să-mi răstoarne viziunile mele pesimiste.                                                       Fie că nunta s-a transformat, în prezent, în nuntă-spectacol, fie că  organizatorii au inițiat o asemenea  surpriză,  m-am simțit ca la o mare sărbătoare  -   o serbare cu  cântec, dans profesionist  și pantomimă  reușită,  improvizată ad-hoc.  

               O seară minunată,  o nuntă reușită  mi-a rămas  întipărită pe retină și în memorie. Ce seară  minunată!   

O atmosferă superbă,   provocată parcă instant de starea de spirit generală   de fericire a invitaților pe care numai anumite  momente rare, acele momente de har,  în care   este „prinsă”  o comunitate în înlănțuirea ei dionisiacă a  uitării de sine   și a  bucurii vieți, le poate genera.  De ce nuntă cu har și nu cu dar?  O dispoziție naturală de voie bună și bună dispoziție, fără nimic fals, fără invidie  și prefăcătorie,  o trăire a   momentului  ca o adevărată grație divină. Cel puțin așa  am perceput eu acele momente. Nu, nu  eram în stare euforică ca să văd totul  în roz. Nu-mi puteam permite să beau până  la starea de  la vie en rose, cum spun francezii,  fiindcă urma, a doua zi să conduc alți 500 de kilometri până la Iași. Așa că  toată noaptea   am   pupat paharul în care mi-am pus, ca francezii, une goutte de vin.                        

Vinul  îl  cunoșteam  bine, era   vin de   din podgoria mea;  în acel moment  însă  mi s-a părut  a fi  bestial. Părea că și-a dezvăluit toate aromele  și toate  calitățile, la fel  ca vinul, de la urmă, de la nunta din Cana Galilei, când Isus a făcut  prima minune, transformând apa  în cel mai bun  vin. Un singur regret mă încearcă, anume că n-am   putut bea mai mult. Acasă  nu  mi s-a  mai părut la fel de bun ca cel de la nuntă.                          

   Un sentiment de    comuniune cu omenirea și  cosmosul  părea să fi prins comunitatea  nuntașilor de la căminul cultural din Topraisar.   Toți  parcă trăiau  acel  sentiment de comuniune  generală, cum ar spune Adler,  în care bucuria momentului dă   sens  vieții. O energie  tinerească de sentimente  erotice, nevăzute și nepercepute  de nimeni,  dar trăite   de fiecare,  păreau să plutească în sala de nuntă. Poate  prezența tinerilor genera această   plăcută  și benefică energie  erotică. Era,  ca și cum   natura  umană, în acele momente,  ar fi dat  în floare.       

   Poate că această trăire,  în armonie   și  comuniune dionisiacă, constă  fericirea vieții  umane.                                                         

  Mai întâi a deschis  invitația la dans un grup de dansatori adolescenți din Topraisar;  apoi a urmat surpriza pe care Mădălina,  sora mirelui    i-a făcut-o fratelui său  și cumnatei sale  -   mirelui Mădălin  și  miresei Ana.    Mădălina a  intrat ca amatoare în costum o și pași de   dans    oriental. Părea să fie o scenă  anostă  - un dans de rutină,dar…  a fost  doar o mică farsă,  o inducere în eroare  a  nuntașilor.

La scurt  timp   și-a făcut   intrarea  în scenă  dansatoarea  din buric,   profesionistă  Carla  care a făcut marea senzație  a  nunții și a fost surpriza promisă   de Mădălina    – miza   spectacolului  nunții.                                         

A urmat, apoi  dansul miresei și  cântecul „Ce seară minunată”, interpretat  în stil   karaoke    de Mădălin și Mădălina, secondați  de   guristul  formației  muzicale.                   

 După dans și   muzică   pentru toate vârstele   și toate gusturile,  un  grup  de tineri  adolescenți, în frunte  cu o adolescentă blondă,  a improvizat  într-un dans pantomimă  - dansul găinii.  

  La final, ca la fiecare nuntă,  ritualul   tortului miresei în care   mirele și mireasa se străduiau să se  delecteze reciproc cu  tort au generat alte  momente de râs  și  voie bună.         

 Sfârșitul  nunții a fost, ca la orice nuntă, cu  ritualul  „dezgătitului miresei” și toastul de final.

 Nunta cu har de la Topraisar  a nepotului  meu Anton Mădălin   m-a impresionat la modul sublim, în sensul că, fără  avea  opulența marilor   învârtiți   ori  a politicienilor îmbogățiți peste noapte, a  generat acel sentiment de comuniune generală și de fericire  fulgurantă, arareori întâlnit la români.  I-am  spus  Angelei, soacra mare, că mi-a plăcut   mult nunta - totul  - aranjamentul, scena,  scenariul și  tot  spectacolul. „Știi, i-am zis, Dumnezeu le dă oamenilor, astfel de momente unice în viață,  după suflet. Și cred că Mădălin  are un suflet mare.”                                         

Vasile  Anton,Iași, 29 septembrie 2012                                          

                                                                                                                                                                                                             

Video: Trăiește-ți clipa lângă teiul lui Eminescu...

http://blogulluianton.blogspot.ro/2012/09/video-muzica-dans-si-poezie-in-orasul.html
             Aproape de teiul lui Eminescu, în fiecare duminică,    la Iași, parcul Copou este animat de tineri care  își  consumă energiile  în muzică, dans și  poezie. A trăi „farmecul vieții" în  muzică, dans și poezie este o plăcere fizică, psiho-mentală și spirituală pe care fiecare generație  de tineri o repetă. Azi  în admirația  și aplauzele celor de vârsta a treia.  Farmecul vieții, atât de bine surprins de Eminescu la numai 16 ani, în poemul  „Amicului F.I.",  îl face, încă din adolescență,  genial.
 „Dar  tot amice nu voi uita
Acele doruri tainice, sfinte
Farmecul vieţii, îl ţii tu minte?
Cum şoptia dulce, deşi minţia.''
(M. Eminescu - Amicului FI)
Cine nu a trăit la timp farmecul vieții nu-l va mai trăi niciodată.                        
                            Carpe diem!  Trăiește-ți clipa!   
Vasile Anton, Iași, 9 septembrie 2012 

Lady Gaga în viziunea Ligiei Maria Pascal, clasa a III-a (Video: Lady Gaga - Just Dance ft. Colby O'Donis)

Lady Gaga  - desen Liga Maria Pascal    

Lady Gaga (poem renga) 




Cântec de inimă 
viața mea închisă - în bar
 îmi beau amarul
mă sinucid cu  alcool
just dance mă salvează...          

bucuria vieții
e creativitatea
  cântecul just dance 
vorbește de viața mea  
 schimbată de muzică!        

Cum m-am luptat as-noapte cu Michiduţă, demonul cel rău

 Moto: ,,A visa înseamnă a spera. A spera înseamnă a visa. E  un  cerc  vicios’’  

          Michiduţă, demonul născut din gândul cel rău, cârtitor şi bârfitor, cum îl ştiam,  m-a trezit în plină noapte, dintr-un vis atât de frumos, că aproape îmi venea să-i tai coarnele şi coada, să-l fac om de omenie şi să mă salvez de acest cel rău şi viclean.  Să te scoale cineva în plină noapte e de-a dreptul cinic. Dar să te mai trezească şi din vis, e de-a dreptul sadic. Deşi sfinţisem de curând apartamentul , deşi  preotul dăduse cu agheasmă  peste tot,  totuşi  pătrunsese  pe undeva… Cum a pătruns   prin cele sfinte, nu ştiu.  Poate prin cablu TV.  S-o fi dat Necuratul   cu odorante sfinte (tămâie , agheasmă, mir)  şi astfel, păcălindu-i pe  îngerii mei păzitori, a intrat nestingherit în casă.  ,,Scoală!’’ strigă Michiduţă.  ,,Scoală-te c-ai să te pierzi în vis… trezeşte-te  la realitate filosofule!’’                                                Cine oare nu-i morocănos când te scoală din somn?  Dar mai ales în plin vis! Şi nu era un coşmar, pentru care l-aş fi iertat,  era un vis  atât de frumos…

 Începuse să  mă doară capul. Totdeauna mă ia cu  dureri de cap când mă trezeşte cineva din vis.  Deconectarea din somnul profund( somnul profund  înseamnă când  are loc visul), de la inconştient  şi conectarea bruscă  la starea conştientă provoacă în creier adevărate furtuni electrice. Eram  morocănos şi pus  pe ceartă. Prezenţa demonului mă irita  la culme. Dar lui Michiduţă nici că-i pasă de starea   mea şi de insomnia pe  care mi-o provocase înadins.  Mai sadic decât contele de Sade, acest demon al gândului rău  e în stare să-mi curme şi cele mai frumoase vise, numai aşa din pură răutate, de care numai demonii sunt în stare, dar ei nici în ruptul coarnelor de drac n-ar recunoaşte-o.  

          Imediat  ce m-a trezit,  mi-am amintit visul acela frumos.., un vis care mă făcuse în  timp ce visam atât de fericit, încât  nu mai ştiam de trăiesc aievea sau de visez. Dacă nu-ţi aminteşti visul imediat şi aprinzi lumina ori dacă, dimineaţa te uiţi pe fereastră, rişti să-l uiţi. Am mai avut astfel de experienţe nefericite , aşa că m-am învăţat minte.  Stând  încă în pat, am făcut bine să mi-l amintesc mai întâi,  înainte de aprinde lumina. Dar demonul mă zgâlţâia în continuare,  crezând că  dorm. ,,Mai  lasă-mă un pic dihanie rea  şi păroasă! îi strig eu  ţinând încă ochii  închişi. Ce vrei de la mine spurcatule, du-te  pe pustii!’’  Demonul mormăi ceva neînţeles. Trebuia musai să-mi amintesc  visul, altfel  îl pierdeam în cealaltă lume. Odată refulat, acolo, în străfunduri de inconştient, e imposibil să-l mai aduci în memoria conştientului. Sub efectul  luminii conştientul nu mai are acces dincolo, în cealaltă lume.  De aceea,  mintenaş mi l-am amintit şi după ce mi l-am amintit, am aprins lumina şi l-am scris pentru Reţeaua literară. Ce vis …, ce trăire onirică!...  

          Am visat  că  trăiesc într-o ţară a minunilor,  unde oamenii erau veseli, buni şi respectuoşi. În acea ţară  omul tiranic era absent, nu mai rămăsese   în   ţara aceea nici de sămânţă.  La fel ca unele specii rare, omul tiranic era pe cale de dispariţie. Astfel că în ţara aceasta trăiau numai oameni dintr-o bucată, bărbaţi adevăraţi, nu făţarnici , nu duplicitari, nu ipocriţi  cum e spre exemplul omul tiranic, descris de Socrate în Republica ideală al lui Platon.

         

Cât despre mitocani, cocalari şi fiţoase, grandomani cu lanţuri la gât, gonflabili cu burtă  şi Gipane, cu acoperire mai mult pecuniară decât mintală şi culturală, nu mai existau pe aceste meleaguri. Mă găseam,ca să zic aşa, într-o ţară de supradotaţi. Şi totuşi eram în România. Vedeam destul de clar plaiurile mioritice. Să fi fost creat  în România  omul  transgenic?                                   

          Se făcea   deci că trăiam în  România, dar  surprinzător, oamenii erau cu  totul  şi cu totul schimbaţi – munceau!  N-ai fi văzut un român care să tragă chiulul, ori să se prefacă că munceşte sau că se ocupă, la serviciu, cu  omorârea timpului, ori cu chiolhanuri ad-hoc. N-ai fi văzut pe stradă un cerşetor sau vreun boschetar. Dimpotrivă! Toţi cerşetorii şi boschetarii care mai erau îi angajase primăria pe post de gunoieri. Erau harnici românii, perseverenţi, cu iniţiativă, inventivi, nu la hoţii, ci numai în probleme ştiinţifice şi tehnice. Vânătorii de mituri şi brainiac -  maniacii ştiinţei deveniseră seriale româneşti.                  

         

Veneau nemţii pe la noi şi se minunau de cum munceau românii. Rămâneau, vorba ceea,  ca la dentist. Un adevărat cult al muncii pusese stăpânire pe români. Fără nici o laudă deşartă –  parcă reînviase în oamenii acestor pământuri, spiritul vechilor geţi,  vestiţi în  lumea greacă ca,,cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci’’, cum îi văzuse grecul acela peregrin, Herodot. 

          Cât despre a bea în timpul programului de lucru! Nu mai existau la români de mult  asemenea metehne: birturile , crâşmele dăduseră faliment. Nici droguri nu mai existau. Refuzul tinerilor de a se mai droga i-a făcut pe distribuitori să ocolească. România. Alcoolul şi drogurile au ajuns prohibite în rândul tinerilor. Doar bătrânii se mai îndulceau cu câte un păhărel de zaibăr, de căpşună sau de fragă.  E adevărat că şi acum  tinerii  se îmbătau şi se drogau, dar numai cu poezie, frumos şi adevăr.

          O extraordinară efervescenţă creativă, în domeniul artistic, ştiinţific şi tehnic cuprinsese generaţia născută la începutul mileniului trei. Noile descoperiri în domeniul aerodinamicii reînsufleţise spiritul marilor noştri inventatori Aurel Vlaicu , Traian Vuia, Henri Coandă.  Agenţia spaţială română , condusă de venerabilul  cosmonaut  Dumitru Prunariu devenise o sursă de inteligenţă pentru NASA. Majoritatea cosmonauţilor, inginerilor,  tehnicienilor, psihologilor erau recrutaţi de NASA din rândul românilor.

 Spiritul lui Brâncuşi, al lui Irimescu, al lui Grigorescu, Andreescu, Luchian          şi a altora reînviase în noua generaţie de artişti. Lucrările noii generaţii de  sculptori  şi graficieni au fost expuse la Parlamentul  Europei la Strasbourg                                            

          Era o adevărată însufleţire creativă. Pasiunea pentru frumos i-a făcut pe români să facă din muncă o adevărată artă. Japonezii veneau să fotografieze şi să copieze pe furiş noua estetică românească din care reproduceau, din concurenţă neloaială, anumite design-uri româneşti atât de  competitive şi de căutate în lumea întreagă, adevărate brand –uri comerciale de succes internaţional.                                      

         

Dar, ce să vă mai spun despre blocurile acelea cenuşii  şi sordide, rămase de pe timpul celor mai iubiţi fii ai poporului,   mirosind pe scară  a WC public,  adevărate focare de infecţii. Ei bine, în locul acestora apăruseră nişte construcţii superbe de se roteau după soare, viu colorate, frumoase şi dotate cu toate utilităţile. O muzică superbă, plăcută şi stimulatoare crea o stare de bine , de-ai fi crezut că un prinţ ar fi adus, pe aceste  meleaguri,  pasărea măiastră din basmele româneşti. Sau poate Măiastra lui Brâncuşi prinsese glas, cine ştie…                    

           

          Să nu mai vorbesc despre şcoala românească. Ah, educaţia ajunsese o adevărată pasiune naţională. Profesorii nu mai erau preocupaţi de salarii,  nici să ia şpagă la examene,  cu atât mai puţin de greve,  ci doar de pasiunea pentru educarea tineretului. O educaţie, care punea la loc de frunte, cultul muncii creative, în care pragmatismul era fundamentat pe analiza  valorilor raţionale ale utilului , ale frumosului, ale eficienţei şi mai cu seamă se punea accent pe principalele valori morale: adevăr,  dreptate, cinste, corectitudine. 

          La loc de frunte, intelectualii români, ruşinându-se de trădările din trecut, înfierate atât de vehement de Julien Benda , nu se retrăseseră în ,,turnul de fildeş’’. Refuzând să se implice în patimi deşarte şi uri  politice, mai  pro-activi decât re-activi se înhămaseră la cea mai grea sarcină de schimbare la faţă a României.

          Adevăraţi paraintelectuali , ei reuşeau asemenea paramedicilor, să îndrepte punctual toate racilele psio-spirituale ale  societăţii româneşti. În noua generaţie nu se mai regăsea nimic, dar absolut nimic din metehnele balcanice, nimic care să amintească mai ales de fariseismul cărturarilor, cu atât mai puţin să fi fost el preluat de  tinerii noii generaţii.

           Astfel, creatorii de spirit  români  le-au închis gura, unora din afară, care afirmau că România n-a dat nimic culturii europene, şi  altora din interior care spuneau că, în epoca actuală, cultura românească e  doar o speranţă, ceea ce avea semnificaţia că nu este încă nimic. Şi eu mă bucuram, în vis , nespus.  Iată, îmi ziceam în sinea mea,  uite domnule de ce sunt în stare românii…          

          Tinerii intraseră  într-o adevărata competiţie, aceea a creării de brand-uri personale, brand-uri comerciale în companii şi firme de prestigiu. Nu se mai fandoseau cu maşinile primite cadou de la tăticu, cum făceau parveniţii aceia de după revoluţie. Nu! Toţi tinerii munceau de dragul muncii.  Noul lor  cod  moral era cel  promovat de  Eminescu -  ,,inimă curată şi minte deşteaptă.’’ Prin asta,  îi  izolase pur şi simplu pe sclifosiţii aceia de bani gata,  dându-le cu flit.    

          Noi soft-uri, inventate de informaticienii noştri înscriseseră limba română ca limbă computaţională, în locul celei engleze. Sistemul binar era mai operaţional cu Da-ul  şi Nu-ul românesc.

          Nici un filolog român nu mai avea anxietăţii de genul ,, drobului de sare’’   în privinţa agoniei limbii materne. Odată cu globalizarea, româna îşi aflase ,,trend-ul’’  – devenise românofonă.

          Economia românească duduia. Leul devenise atât de puternic încât recunoscut  chiar şi de americani drept rege, luase locul dolarului ca monedă în tranzacţiile internaţionale.

                     

          Noua cultură psihologică a ruşinii, impusă  de democraţia românească,  ca o puternică  individualizarea a personalităţii,  genera  o concurenţă pe cât de acerbă  pe atât de corectă. La examene nu aveau nevoie de supraveghetori căci se supravegheau reciproc. Nici unul nu încerca să copieze, iar acele minuscule hands-free dispăruseră din tehnica uzuală a studenţilor români. Paradoxal, acest hi-tec românesc a  început să fie uzitat de studenţii elveţieni. Ca să vezi cum se schimbă mentalităţile!       

          Românii, mai ales  cei tineri, nu mai sufereau de  inflaţia aceea tipic  comunistă,  care îi împingea spre filosofia falsului, a compromisului, a facilului şi care genera  pe omul tiranic.  O nouă doctrină filosofică,  aceea a relaţiilor sociale bazate pe adevăr, luase locul filozofiei de tip balcanic, al lui pseudo. Adevărul, munca, creaţia era deviza noii generaţii  de tineri -  AMC -  aşa  numeau tinerii noua filozofie a vieţii.                                              

           

                                                                               

           La cea mai mare înălţime se situa sistemul sanitar românesc. Doctorii erau atât de  pătimaşi profesionişti încât mulţi  preferau să moară ei înşişi decât să vadă  vreun pacient murind pe holurile vreunui spital. Adesea rămâneau de strajă pe holurile spitalelor de urgenţă ca nu cumva să fi  fost uitat vreun pacient pe-acolo. Doctorii de familie aveau  pagere ,  gata la orice oră din zi sau din noapte să ajungă la un pacient doar şi pentru a-i face o clismă.  Erau de o probitate profesională şi morală fără cusur, astfel că, deveniseră celebri în toată lumea occidentală şi mulţi, foarte mulţi pacienţi occidentali preferau spitalele româneşti, mai ieftine, mai bine dotate şi cu profesionişti de primă mână.

          Cercetarea medicală românească  era în fruntea tuturor  celorlalte institute de cercetare, iar experienţele cu celule stem asiguraseră o prelungire a vieţii dincolo de limitele biologice. Ce să mai vorbesc de cercetările transgenice.  Medicina română făcuse adevărate minuni. Media de vârstă ajunsese la o sută douăzeci de ani şi tindea să atingă vârstele matusalemice de dinainte de potop. Prelungirea vieţii românilor până la asemenea vârste atrăgeau ca un magnet pe toţi  magnaţii lumii.     Cazul Ciomu  sau alte cazuri de mal praxis erau de mult  îngropate de istoria nefastă a primilor douăzeci de ani,  Nimeni nu-şi mai amintea de ele.

           

          Veniturile pe cap de locuitor erau cele mai mari din Europa, mai mari chiar decât ale elveţienilor. România devenise o ţară de vis. Din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii veneau puhoi de turişti. Deservirea ireproşabilă, amabilitatea, zâmbetul mereu binevoitor  a româncelor  – ah, toate acestea făceau pe mulţi turişti să viseze la plaiurile noastre adevărate grădini  ale raiului şi la fetele noastre din comerţ şi turism atât de drăguţe, educate, stilate şi deosebit de amabile.

          O efervescenţă generală a muncii creative pusese stăpânire pe românii de pretutindeni. Aşa se simţeau eliberaţi de toate silniciile de a fi român din  trecutul apropiat pe când europenii simţeau anumite sentimente barbare faţă de conaţionalii noştri. Conlucrarea şi cooperarea, spiritul de echipă, încrederea, toate acestea luaseră locul individualismului şi suspiciunii caracteristice omului tiranic care sufocase aproape spiritul creativ,  prin exaltarea  orgoliului  lui maladiv. Orice defetism pierise definitiv la români. Dragostea de ţară era prima vioară. 

                                                                                                                         

          Ce mai! Lumea românească se metamorfozase în una fantastică, în care la loc de frunte, erau  eficienţa şi eficacitatea economică,  un mod de trai raţional, fără  nici un fel de excese.

          În aceeaşi schimbare radicală de mentalitate,  infracţionalitatea dispăruse aproape complet, poliţiştii aproape că nu mai aveau ce face,  neînţelegeri nu mai existau, bărbaţii şi femeiele se respectau,  divorţurile erau tot mai rare, avocaţii şomau, judecătorii abia de judecau câte un caz pe săptămână, toţi  oamenii se străduiau să fie amabili şi respectuoşi.

          Nici un scandal de corupţie nu mai zguduia  ţara, cum zguduia altădată politica românească, aproape zilnic, asemenea cutremurelor nipone. Evaziunea fiscală era redusă la nivelul zero .  Întreaga magistratură  românească, incoruptibilă,  ajunsese vestită pentru statutul ei de cinste şi corectitudine.                                        Lovite în plin de incoruptibilitatea magistraţilor,  grupările de tip mafiot se autodesfiinţaseră de la sine. Cei mai mulţi schimbară macazul. Prinşi şi ei  de emulaţia  noii ordini morale  ce  cuprinsese  întreaga ţară, interlopii  intrară în poliţie, în scopul evident de a da ajutor specializat acestei  instituţii.                                          

          Ce să mai  spun despre funcţionarii publici? Erau atât de conştiincioşi, atât de  amabili şi îndatoritori,  încât  nu numai că   refuzau categoric cea mai mică atenţie sau cadou, ba, dimpotrivă,  chiar ei ofereau premii de consolare pentru cei care aşteptau mai mult de zece minute la rând.

          Pe străzi  şi şosele  nu se mai  vedea o groapă în asfalt, nu  mai vedea nimeni  mizerie, câini vagabonzi, cerşetori,   boschetari sau copii ai străzii. Toate străzile erau asfaltate , curate şi miroseau a civilizaţie. Mijloacele de transport în comun erau superbe, asemenea tramvaiului din Baurdaux, curate şi silenţioase. Trenurile  le întreceau pe cel japoneze în respectarea strictă a orarului, cât despre curăţenia din vagoane  siguranţă călătorilor şi buna cuviinţă erau respectate mai ceva ca în ţara cantoanelor.

           

          Garda financiară, inspectorii fiscali, poliţia , parchetul mai existau  doar ca instituţii  decorative , activitatea acestora reducându-se la minim. Crima, tâlhăria, violul, crima organizată  nu mai existau în dosare pe rol, cât despre infracţiunile economice dispăruseră complet din sfera in instituţiilor  abilitate. Concurenţa neloială, evaziunea fiscală nu mai existau ca infracţiuni în codul penal. Trăiam parcă în ţara cantoanelor,  ca şi cum  românii ar fi  furat  aceste virtuţi  de la elveţieni. 

          Cât despre oamenii bogaţi, ah, erau adevăraţi samariteni. Nu numai că făceau acte de caritate , dar erau preocupaţi şi chiar pasionaţi de promovarea creativităţii româneşti. Toţi patronii  români adoptaseră o nouă etică a afacerilor, stabiliseră responsabilităţi sociale clare pentru firme, concepuseră un cod al unei competiţii juste, acceptate, susţinute şi respectate de toate firmele. Tot ei concepură coduri riguroase de respect şi condescendenţă faţă de clienţi, reguli clare ale limitelor loialităţii angajaţilor faţă de companie.

          Odată, cu nouă ordine morală instituită în ţară, majoritatea  românilor se întorseseră acasă din  UE. În mod paradoxal veniseră italienii şi spaniolii, ba chiar şi nemţii să muncească la noi. Şi cu toate că italienii aveau comportamente infracţionale bizare, românii, prin excelenţă toleranţi,   nu aveam atitudini  xenofobe faţă de ei.

                  

          Cât despre guvernanţi şi parlamentari, pot spune, că erau de-a dreptul cei mai buni români,  cei mai drepţi, cei  mai înţelepţi. Despre politicieni, în general, pot afirma că erau adevărate exemple de  onestitate, cinste şi corectitudine şi  hărnicie, adevăraţi oameni drepţi. Nimic insidios, duplicitar, fariseic nu se mai manifesta în atitudinea lor, cum se manifestă de regulă la politicienii noştri. Nici o manifestare funciară  de balcanism  nu mai ieşea la iveală în acţiunile lor.  Moralitatea  le era ireproşabilă.                  

          Mulţi, foarte mulţi, majoritatea politicienilor, am putea spune, refuzau cu onestitate să meargă cu maşinile oficiale ale statului acasă sau în alte deplasări. Cel mai adesea foloseau mijlocele de transport în comun, făceau economii,  era o întrecere în a returna motokilometri neconsumaţi. Îşi luaseră numai secretare în vârstă, bune profesioniste.  Nici o secretară blondă, nici un şofer personal. Dimpotrivă,  unii mai conştiincioşi refuzaseră din acelaşi spirit parcimonios maşina şi secretara. Îşi făceau treaba singuri, munceau chiar şi şaisprezece ore pe zi  pentru o leafă mică, numai şi numai din acel spirit  integru, de a servi interesele naţiunii.

           Mass-media aducea numai laude  guvernanţilor noştri căci nu găseau  nici cel mai mic motiv  de critică. Politica în general  şi guvernarea ţării îndeosebi  era făcută de oameni înţelepţi, care refuzau orice compromis nedemn de înalta funcţie pe care o îndeplineau. Politicieni noştri erau cu adevărat pasionaţi şi devotaţi interesului general; banul public era cheltuit cu parcimonie, iar în obiectivele  de interes general erau realizate cu mai multă investiţie de inteligenţă şi cu mai puţini bani.

          Românii se situau, de departe,  în fruntea oamenilor fericiţi din Europa. Asta însemna în primul rând că veniturile era mai mult decât decente. Majoritatea intelectualilor din vest vorbeau despre  miracolul românesc, o adevărată  renaştere naţională. România începuse să prindă cu adevărat rădăcini.             

          World Records Academy (Academia Recordurilor Mondiale) trimiteau comisii peste comisii să înregistreze miracolul românesc. Ne-au  înscris mintenaş în cartea recordurilor ca cei mai drepţi, cei mai cinstiţi dintre toate popoarele lumii. Ce mai, parcă eram în cetatea ideală al lui Platon.

          Mă simţeam cu adevărat mândru că sunt român. Şi oriunde aş fi mers în Europa eram pe deplin  respectat, iar uşile se deschideau de la sine.

          Şi  unde, nu de mult, îmi pusesem în gând să plec unde-oi vedea cu ochii în UE, acum voiam să rămân să trăiesc fericit până la adânci bătrâneţe pe aceste meleaguri unde se întorsese Dumnezeu.

          Pe când mă simţeam eu aşa de bine în ţara mea,  m-am trezit în zgâlţâitura şi strigătul dement al demonului, de-am crezut  că a început cutremurul cel mare prezis de mulţi profeţi mincinoşi.

          - De ce m-ai  trezit ucigă-te toaca ? strig  eu, sărind din pat,  enervat de-a binelea.  Tocmai când visam un vis atât  de frumos tu  mă trezeşti împieliţatule? Măi Aghiuţă nu ţi-e bine! Vrei să-ţi pun pielea pe băţ?

          - Stai domol, nu te enerva stăpâne!  De ce  vrei să-mi faci rău când eu vreau să-ţi fac bine?  

          - Tu, gândul cel rău  vrei să-mi faci bine?!  N-am  auzit  încă, ca  vreun demon să facă vreun bine. Rău da!     

          - Ai să auzi acum, că şi demonii fac bine!’’ zise el calm, un calm care mă călca pe  nervi  şi-mi  producea mâncărimi la palme, de-mi venea  să-l plesnesc, atunci pe loc.

          - Poate daimonii, îi replic eu, nu demonii. Ca daimonul lui Socrate, gândul cel bun, care-l oprea să facă vreun rău sau să spună vreo prostie. Dar el nu-mi luă în seamă precizarea, semn că nu putea să-i sufere pe daimonii de tipul celui al lui Socrate. Nu voia să polemizeze pe această temă, ştiind că eram de partea daimonilor şi nu a lui.                                

 - Tocmai de aceea te-am sculat, continuă el la fel de calm , fără să ia în seamă cele spuse de mine, dar cu glasul puţin  tremurat, semn că-l atinsesem la coarda sensibilă, ca să te readuc la realitate.  Să-ţi spun că suntem în România, nu în Elveţia.

- Dar ce crezi că eu m-am visat în Elveţia?  În România, cătrănitule! El însă nici nu luă în seamă iritarea mea. Continuă la fel de calm.  

          - În România, dar ai visat ca şi cum ai fi fost în Elveţia.  Te-am văzut aseară, înainte de culcare citind cartea aceea al lui Denis de Rougemont   ,,Elveţia sau istoria unui popor fericit’’.  Ia spune, nu cumva ai pus cartea sub pernă? Ei bine, ai pus-o, ştiu! Asta se numeşte incubaţie! E un procedeu prin care  vechii greci îşi provocau visul. Aşa ,,ai văzut’’ visul acesta frumos. Şi în vis ţi-a apărut cele descrise în carte ca petrecându-se aievea  în România. Doar ştii interpretarea lui Freud a viselor:   dorinţele pe care  nu putem să ni le împlinim, sunt refulate în inconştient, iar inconştientul ni le arată în vise.  A vedea un  vis, cum spuneau vechii elini, e ca şi cum ai obiectiva ceva real. De aceea te-am trezit stăpâne. 

          Da, de unde ştii întunecatule ce-am visat? Că doar te-am închis aseară  în adâncuri Satană! Aseară  aveam numai gânduri bune , nici un gând rău  ca tine nu mă încerca.    E adevărat, am citit aseară Elveţia sau istoria unui popor fericit. Da, de ce a trebuit să mă scoli în plină noapte, nu-nţeleg? De ce nu m-ai lăsat în visul acesta frumos? Să-mi spui!

          - Sincer?

          - Da! Sincer!

          -  M-am temut că vei trăi un coşmar mâine, că  o să te şocheze, când te vei trezi în realitatea românească. Atât de tare te va şoca,  încât îţi va refula conştientul  şi vei rămâne prins în capcana acestui vis!  Era  un vis prea frumos ca să fie adevărat…  E visul care de regulă îţi induce iluzia. Tu te bucurai în vis ca şi cum ai fi trăit deja în acea lume românească fericită. E periculos să rămâi în vise din acestea. Când te trezeşti, realitate te şochează, cum ne şochează pe toţi viitorul!             

          - Măi Aghiuţă de unde vii de eşti mereu aşa de rău  cu lumea?

          - Din inconştientul tău, doar ştii bine!  

          -  Ştiu şi eu că  inconştientul nu poate vedea lumea realist, el  nu vede  lumea în mod obiectiv de vreme ce are această dominantă de a simţi lumea ca fiindu-i ostilă. Asta te face să vezi totul în negru, taman cum eşti tu, piază rea. N-o fi lumea românească aşa ca în vis, dar nici aşa rea, cum o vezi tu!            

          -  Jumi - juma! Adică nici prea-prea, nici foarte-foarte, mai degrabă  mijlocie sau chiar sub-mijlocie, se hlizi el. Ştii cum  spunea despre români,  scriitorul acela , corespondent pe fronturile trecutului, Mihai Stoian, ,,nici cuceritori, nici cuceriţi’’, adică, undeva pe la mijloc… călduţi …, aurea mediocritas.                          

          - Vrei să spui că lumea românească e mediocră sau sub-mediocră?                 

          - Eu n-am vrut să fiu aşa de tranşant, aşa de eufemistic…   dar dacă tu o spui!

          - N-ai spus-o,  dar ai sugerat-o, drac împeliţat ce eşti.   

          - Dar ştii la ce-i bună aurea mediocritas?  mă întrebă repede demonul ca să-mi ia maul.          

- Ei bine, la ce-i bună? 

          - La somn!  Visul e cel mai bun somnifer. În aurea mediocritas trăieşti o dulce  somnolenţă care te face să visezi mereu. Visezi cu ochii  deschişi şi nici nu mai auzi,   nici nu mai vezi ce-i rău şi josnic în jurul tău. Prin urmare a te complace într-o  astfel de lume e ca şi cum ai trăi în cea mai bună lume dintre toate lumile posibile. Parcă aşa spunea Leibniz…    

          - Ei, nici chiar aşa nu e lumea noastră, cum o vezi tu necuratule. Lumea noastră tinde spre bine, se aliniază cu cea din UE. Nu-i oare aşa cum spunea Aristotel, că e  în firea lucrurilor să tindă  spre bine? Eu cred că eudaimonia  va cuprinde România! Cred că bunăstarea şi fericirea va cuprinde ţara. Şi oamenii trăind bine, vor dori să facă totul  bine.     

           - Ha! ha! ha!  îi aud  hohotele sardonice.  Poate vrei să spui, anarhia va cuprinde România! Că după cum se aliniază la cele rele… scandaluri politice,  corupţie, crime, furturi, sustrageri de arme, corupţie, pornografie, homosexualitate, pedofilie…, mai puţin la hi-tec, economie,  bună administrarea, comerţ, export,  turism… iar  după cum arată realitatea românească în criza economică  de azi, lucrurile merg mai degrabă spre cel rău şi viclean, adică spre mine, ha! ha! hai  râse el  din nou, cu râsul acela sardonic cunoscut ( nu-mi aminteam cu  al cui semăna râsul lui batjocoritor, aveam un lapsus)   nu spre bine.  Toate astea deschid uşile reacţiunii extremiste. Şi-atunci  să mă vezi, pe mine, la mare cinste! Ha! ha! ha! , rânjea cu toată gura. Mai auzisem  râsul acesta, mi se părea cunoscut, mă chinuiam să-mi amintesc purtătorul acestui râs mefistofelic,  dar ca un făcut memoria  refuza categoric să mi-l aducă în conştient.

- Suntem într-un timp al istoriei care se repetă în alt plan, continua  demonul   atotcunoscător,  trăim într-un cerc vicios al spiralei timpului, un cerc care reiterează întocmai istoria interbelică a secolului al XX-lea, o analogie frapantă cu perioada crizei din 1929-1933, în care pe de o parte  - o clasă politică tot mai abuzivă, mai coruptă,  mai cinică şi mai neruşinată, prinsă în hăţişul de afaceri oneroase, rătăcită în propriul labirint pe care l-a creat, imposibil de ieşit fără  firul Ariadnei – discernământul moral şi, prin urmare, incapabilă să rezolve problemele administrative reale ale ţării. Demonul vorbea, eu eram cu urechile la el, dar cu gândul mă chinuiam  să-i aflu numele celui cu care se asemăna  la râs. Nimic. Parcă sufeream de amnezie.  De cealaltă  parte , zicea el cu acelaşi glas calm,  generaţiile de  tineri dezabuzaţi,  tot mai pesimişti, mai sceptici şi mai defetişti,  la fel ca tinerii dezabuzaţi din vremurile interbelice, care scârbiţi de democraţia românească s-au orientat spre extreme,  unii  spre extrema stânga , alţii spre  cea dreapta şi tinerii din zilele noastre vor căuta la extreme.  Condiţiile istorice sunt aproape analoage, iar tinerii caută o speranţă morală. Şi unde s-o afle, dacă în democraţie nu mai e de găsit?   La stânga…, la dreapta…ha!ha!ha!                                  

          - Mai tacă-ţi fleanca Încornoratule! strig  tot  mai iritat.  Ce eşti tu? Cassandra?  Şi nu te mai  hlizi de parcă te-ai bucura de răul românilor! Ce crezi că noi copiem numai ce-i rău din UE? Hai, lasă-mă, plimbă ursul, du-te în pustii! Că acolo ţi-ii locul.  Aici e plaiul gurii de rai, nu  talpa iadului. Auzi  Întunecatule,lasă-mă că  vreau să dorm! Vreau să dorm! Ai înţeles!

- Dormi!  Ţi-am spus eu, şi, dacă nu ţi-am spus, vorba lui Garcea, ţi-o repet! Dormi române,  dormi în pace!…ha! ha! ha!... ţara să  visezi te face! Ha! Ha! Ha!...

          Mă sufocam de enervare. Tocmai   mă pregăteam să-i dau un  şut la partea dorsală, dar a dispărut fulgerător din faţa mea.  Cred că-mi ghicise intenţia agresivă! Dar cum să loveşti totuşi un spirit imaterial, fie şi al răului?!...           

          N-am mai putut să adorm. M-am sculat şi am scris visul acesta frumos ca o speranţă.