Cum poate statul național crea proprii lui dușmani în interior.

Iată de ce se comportă atât de agresiv USR-ul! Alexandru Petria dezvăluie adevărata față a ONG-urilor. Amenințările lui Dragnea că nu vor mai fi subvenționate de la stat, precum și ale lui Sorin Grindeanu că vor fi controlate a pus jar toată șerpăria care colcăie în ONG-uri. Evident că pierzând privilegiile statale, pierd și puterea de a face politica lor sau al altora( al lui Soroș de pildă) în România.

Puteți să vă închipuiți acum de ce Liicheanu, această otreapă globalistă cu ifose de mare gânditor (al cremelor și unguentelor ca fostul prim-sinistru MRU) făcea spume la gură la UE, împotriva administrației PSD-ALDE. Și vă mirați că USR-iștii sar la bătaie la jandarmi să intre cu forța în Primăria Capitalei. Ce-i ,mână pe ei în luptă nu e vreun ideal moral, ci vorba lui Eminescu „ ei banul îl vânează și câștigul fără muncă.”

Vasile Anton Ieșeanu, 15 iunie 2017, Iași

24 ianuarie - zi de poezie patriotică (Emilian Marcu – Fețele insomniei sau chemare la Marea Horă a Unirii Românilor )

          

De ziua Unirii  ar trebui să  începem  a vorbi  la superlativ despre   idealul  românesc   al unirii  realizat  prin alegerea aceluiași domnitor   Alexandru Ioan Cuza, nu despre  starea actuală a  politicienilor tembeli . Dar nu putem  vorbi. Nu putem vorbi pentru că e necesară o antiteză a ceea ce se întâmplă azi pe scena politică a  țării și consecințele nefaste pe care le trăim. Poezia patriotică  al lui Emilian Marcu  - Fețele insomniei  vine ca   o  necesitate a  trezirii  din marasmul politic.                             

 Nu putem vorbi  pentru că de zece ani  TemBelul de la Cotroceni  încearcă  prin toate mijloacele să-și atingă scopul malefic  -  tâmpirea progresivă a  românilor. „Vreau să înțeleagă și românii, și politicienii că suntem cu un pas în prăpastie”  , perorează dezaxat acest președinte   ilegal ales ce se mai crede  președintele   tuturor   românilor. Ei bine, al meu nu este  fiindcă refuz să am un asemenea președinte. Nu l-am  votat  decât  la Referendum  pentru demitere.                                         

 Mulți  români  au fost  tembelizați de acest   șpăgar ordinar, care a vândut țara străinilor - americanilor, rușilor cui a  dat mai mult, și chiar  crede că patria  este  cu un pas în prăpastie.                                                 Îndeajuns de   incult și ignorant, dar și îndeajuns  de   viclean cum altul nu-i  pe plaiul mioritic, Traian Băsescu  a ajuns  să creadă că legea e ceva asemănător cu o mină subacvatică  ce face să explodeze la comandă adversarii politici   și oricare alt opozant,  fie din presă sau din popor, că  legea este sclava lui, că  puterea  îi permite orice abuz și  îl   disculpă  de orice  hoție. E îndeajuns  de viclean  să creadă că  el se poate folosi de lege, numai în scopuri personale. Din nefericire pentru noi românii,  corifeul  a  găsit destui  slugoi după chipul și asemănarea lui.                               

 În realitate, nu   patria, ci el este cu un pas în  prăpastie.  Dar mereu, când  Iuda  de la Cotroceni   s-a aflat în dificultate, a aruncat pisica pe patrie  ca și când   el ar fi patria, când în realitate este dușmanul ei . În solda  cărui   serviciu secret  o fi  ajuns  pe tron?  Blestemul lui Eminescu cadă asupra lui   și  asupra   tuturor acelora care   „îndrăgesc” străinii.

„Cine-au îndrăgit străinii,                                                                  
Mâncă-i-ar inima câinii,                                                                     
 Mânca-i-ar casa pustia,                                                                                  
Și neamul nemernicia! ”  

(M. Eminescu - Doina)   

         

          Mulți  români  ignoranți și tembelizați  chiar cred că Băsescu  este  țara, când de fapt  este Iuda  care  a vândut  țara  pe   treizeci de arginți.   Trebuie să fii  retardat mintal să-l   identifici pe Traian Băsescu  cu  patria.  Patria  e  norodul, nu tagma jefuitorilor, spunea  Tudor Vladimirescu.                                                                                  

         După  guvernarea  dementă a portocaliilor,    regizată de Maestrul    de la Cotroceni (Doamne! De ce îmi vine  minte tocmai acum  Maestrul  și Margareta  -  romanul  lui Bulgakov, în care   Maestrul  este  Traian Băsescu ,  vrăjitoarea  Margareta - Elena Udrea, iar Behemoth  - Marius Opriș), am crezut  că  va urma  o  renaștere a spiritului dreptății și demnității.                                                                                                        

  Pentru   cine  nu  cunoaște  romanul lui Bulgakov,  Maestrul  este Satana, iar Azazello, Behemoth ,  vrăjitoarea  Margareta,    ajutoarele sale.                                                                                                           

             Există  o asemănare  izbitoare   între  personajele   satanice  ale lui Bulgakov  și   corifeii politicii noastre mioritice. PNL  pare a se apropia tot mai mult  de demența  portocalie decât  de  dreptate și demnitatea mult așteptată de români.                                                                          

             Au   pus în funcții   importante de mare responsabilitate miniștri   infractori -  ca  Relu  Fenechiu,  imbecili, ca Radu  Stroe,  incompetenți  cum e  Cătălin Chiper și alții. Oare  Crin Antonescu  are   în   rezerva lui de cadre numai infractori  și   imbecili?!                                                                     

  

   Dacă am  putea să punem  într-o balanță  a valorii umane, (o, dacă am avea o asemenea balanță!)  pe cei doi sacrificați (din cauza aroganței, indolenței  și prostiei  autorităților)  în accidentul  aviatic  - pilotul Adrian  Iovan și studenta Aurelia  Ion  și pe   cei  trei localnici salvatori   Gheorghe Trif, Gheorghe Giurgiu și Argentin Toader  pe un talger  și pe celălalt talger  pe Traian Băsescu, Marius Opriș, Radu Stroie, Cătălin Chiper , am putea vedea atunci  cât de  sus  sunt  cei de jos,  cât de josnici sunt cei de  sus.                                                                                                       

  

         Din aceste motive,   români  creduli, sugestionați de forțe  românești viclene  și străine  deloc  dezinteresate,   au  început să transmită pe varii canale (eu  am primit prin email  mesaje)   mitul acela   vechi,   defetist și absurd, cum că românii  nu ar fi  guvernabili  de către   români  și ne-ar trebui un străin  să ne conducă țara.                                       

  

      Sugestia,  indusă de străini   și de acei români  îndeajuns de   inculți  și  ignoranți , dar și   îndeajuns de  vicleni,  preluată de creduli,   este de un   cretinism  abominabil de a  ne face să credem că suntem  o țară  de oligofreni, că nu mai sunt bărbați  cu caracter, demni și  devotați, ci doar otrepe și stârpituri  cum  ne-au arătat a fi până acum  portocalii în frunte cu   Traian Băsescu și cum are tendința  a ne arăta  PNL-ul.                                   

         Azi, 24  ianuarie 2014,  la 155 ani de la Unirea principatelor   românii  sunt  și mai  dezbinați, mai sceptici și mai pesimiști ca oricând.     Maestrul dezbinării,   Iuda de la Cotroceni a regizat  cu   propaganda lui  portocalie   tâmpirea progresivă  a românilor. Iertată-mi fie  plagiatul   expresiei   „tâmpirea  progresivă a românilor”   ce aparține   celebrei moderatoare   Eugenia Vodă                                                   

              Imposibila guvernare  a românilor de către români  e  o  aberaţie  indusă luminal  de străini și de   trădători  de neam și țară,    menită să ne   tembelizeze și mai profund psihomentalul    și să ne facă să credem că suntem  un popor de   infantili,     greu de guvernat, iar  pe tronul țării trebuie pus musai , nu președintele nostru, ci omul lor de paie.                                            

  

         Veniți  străinilor  să   guvernați peste noi, americani, ruși, germani , englezi, francezi  și unguri  sau  alții  care mai sunteți   interesați,  peste  această    țară de oligofreni!  Că noi nu mai avem bărbați  adevărați – oameni de caracter, ci doar, cum spune  Eminescu, numai rumunculi .    Din  motivele enunțate mai sus,  fac apel către români: citiți, citiți, citiți! Nu vă mai lăsați tembelizați  de  televiziuni  și de  propagandiști!  Citiți,  ca să gândiți  cu propria voastră minte,  nu cu mintea propagandiștilor!                                                                                                  

         Așadar, în   condițiile   interne ale  deconstrucției cu obstinație a patriotismului, precum și în condițiile  în care  coana mare  UE  a devenit pentru  români,  din mama cea bună – mama vitregă   și unde românii au ajuns sclavi, după ce  marele corporații  vestice  au   pus mâna  pe   întreaga economie românească,    acum când  coana mare  s-a  metamorfozat subit din Uniunea Europeană  în Utopia Europeană, un poet  ieșean  mai crede  în  patrie   și patriotism.                                               

           Un    poet  ieșean,  patriot idealist  și  curajos,  strigă cu  puterea revelatoare a  poeziei  că  patria nu a murit, că  ea mai există chiar  și acum  când  postmodernitatea și postmodernismul cântă  de ne-asurzește cântecul  culturii  fără frontiere.                                                          

        Emilian Marcu cântă    și ne încântă  în Fețele insomniei,  cu   patriotismul istoric al neamului românesc. Și  nu întâmplător  numește  volumul  de poeme   Fețele insomniei, căci, în condițiile  expuse mai sus,   poemele  patriotice  trebuie să ne inducă nouă,  românilor,  insomnii, adică să ne facă  să  gândim, și, mai cu seamă, să gândim românește.  Aici nu e vorba de naționalism , ci de  patriotism. Te iubesc străine ca om, dar mai mult îmi iubesc aproapele, neamul meu cel românesc.                                                                                              

     Într-o prefață a cărții de poeme, scrisă  de  Ioan Holban  în 2001, acesta  numește  apariția  volumului de poeme patriotice  al lui Emilian Marcu  drept  ,,un gest de curaj  - să aducă  din nou în circuitul ideilor  literare   poezia patriotică”[…] „la mai bine de un deceniu de când aceasta va fi fost expulzată din literatura noastră.”                                                   
            În vreme ce în  vest  şi în SUA, spune scriitorul Ioan Holban,     patriotismul este o manifestare   normală a dragostei de patrie, la noi a fost dus în  deriziune.                                                                                   

           Ion Roșioru  numește   publicarea  cății cu poeme  Fețele insomniei  în  perioada controversatului postmodernism, drept   „un gest  frondeur și simptomatic”.                                                                           

   

     Mai radical Gheorghe Lupu o spune pe șleau. „Unora li-i rușine că-s români, alții tipăresc pe banii statului blasfemii greu imaginabile (Patapievici  n.n.). Nu de mult un scatofag publica niște versuri  în care  numea patria  o târfă. ”                                                                                   

  

       Sunt  cetățean  al universului perora  filosoful grec, cinicul  Diogene, dar sta ascuns într-un  butoi  grecesc  și   visa la un „stat al lumii”, fără legi, anarhic.                                                                                     Un „Socrate înnebunit” l-a calificat  Platon. Un „stat al lumii” e o utopie  imposibil de  administrat de un  guvern mondial.                                 Să te dezici de patrie e ca și cum te-ai dezice de mama care ți-a dat viață. Cum a putut să scrie un asemenea tembelism, un ignorant ce se vrea poet, anume  că patria e o târfă?!...  Cred că  înțelegem ,  în  acest consens, de ce a scris  această blasfemie! A scris-o  pentru  că mă-sa e o târfă străină de neamul românesc.                                                                 

       Eu am  și scris, îmi mărturisea  Emilian Marcu, mai demult, anume  că,  mișcările naționaliste  vor renaște până în  2027,  un an pe care l-am ales  aleatoriu, nu e  an  profetic, dar cred că,  în condițiile când ni se impun,  de la Bruxelles,  directive absurde și  conducători   impostori, patrioții, cei care mai credem   în  idealul  numit   patrie  și în  valorile  românismului, trebuie să strângem rândurile, să ne unim în  cuget și simțiri.                                                                                                 

     Altfel țara chiar va ajunge   pe marginea prăpastiei,  și, în acel moment,  din subterane   vor reizbucni   mișcările  naționaliste-extremiste. Asta nu e de dorit în politica  țării noastre !                                                                                                                                    

   

          Să nu ne iluzionăm  cu Uniunea Europeană. Nu suntem egali occidentalilor, nici  egalii americanilor. Suntem cetățenii de grad doi, rudele sărace  de la țară.  Că suntem astfel, de vină sunt  politicienii noștri care   ploconindu-se  pentru a se   menține cu orice preț  la  puterea  pe care nu o  mai  meritau,  ne-au  lezat demnitatea de a sta drept și mândri  în fața Vestului. 

 În această ordine de ideii, eu am altă  opinie față de  eminenții  prefațatori , anume că,  în condiţiile  globalizării,  ale postmodernităţii,  ale iluzionării cu  paradisul UE,    deziluzionarea ne  trezește din amăgire  și ne face  să   trăim o mutație  metafizică  de la exterior spre  interior  și să   reînviem  valorile  noastre  autentice românești.                       

  

De aceea îmi plac  poemele lui   Emilian Marcu. Pentru poetul   ieșean   a scrie poezie patriotică,  nu înseamnă  a  exalta trecutul, ci     înseamnă  a  încinge o  Mare Horă   a Unirii Românești, o Mare Horă  Istorică a martirilor neamului,  un priveghi  continuu la jertfa lor.   Emilian  Marcu  îi   îndeamnă  pe români  să nu se  mai lase amăgiți  de  luminile strălucitoare,  artificiale, ale  Occidentului  și să  se   întoarcă   la „leagănul sacru”.  

 „Trăiască patria din noi

Că numai ea-i eternitate

Și-i leagăn sacru  de eroi

Și pavăză  și libertate. ” ( Trăiască patria)                                                        Poetul  ieșean  are speranța  că „În  peștera-naltă și adâncă  a ochiului ( românului spun eu) / Zidi-vom   altarul religiei   numită Patria noastră.”( Zidire de patrie)                                                                            

Cartea  cu poeme   patriotice   Fețele  insomniei , apărută    în 2013,  am primit-o mai demult, de la poetul   Emilian Marcu.     

                    

  

   Am citit-o  în nopțile mele de insomniei, și , m-am gândit că  poemele  ar putea fi   prezentate cu ocazia unui eveniment  aniversar care să vizeze Patria.  Și am ales  drept  dată,  aniversarea    Unirii Principatelor  Române -  24  ianuarie  2014,   ca fiind  cea mai  adecvată  pentru poeme patriotice.                                                                                      

       În fruntea Horei  Mari -   „Zamolxis  vorbind poporului dac”,  „Zamolxis cu straie de in peste trup” ce strigă  în zori, în „Dacia Felix”  -                                                                                                                                

                 „Acestea sunt mierea , și grâul și vinul.”, alături   Decebal   - „În munții  noștri, drapați  cu oseminte  / Se prăvălește capul dar nu-ngenunche  Domnul”(Efigii  sub lanuri  de rouă).    Și  Măreața Horă Românească, regizată de  poetul  Emilian Marcu,  se încinge  peste veacuri. Aici  îl   vedem  pe Ștefan cel Mare și Sfânt cum    „Duce  Ștefan  țara palmele lui mari”,   și alături  de  Ștefan,  Petru Rareș  -  „Patrie-n lumină  Petru  te văzuse” , și Mihai Viteazu   - „Curge blând lumina din pământul  țării,  /Curge chiar din umbra domnului Mihai”,  iar  lângă Mihai  - Ioan cel Sfânt -   „Un Cristos  al nostru  e Ioan cel sfânt”, în aceeași Măreață  Horă s-a prins  Constantin Brâncoveanu și fii săi   -    „Brâncoveanu-și cată fii  prin baladă”,  alături cărturarul  Dimitrie Cantemir   în mână   cu  Istorii ieroglife -  „… îmbracă țara  Cantemir în cărți.”                                                                                                            

          Și uite se văd  acolo în Măreața Horă – Horia, Cloșca și  Crișan     „Trei lumini curate priponite-n roți /  Drumuri de frăție, legământ  de moți.” și   Tudor Vladimirescu   în  cumpăna fântânii -  „Să-l primească  mire patria  cea pură:  / Tudor  își tot duce  somnul prin fântâni.” ,  alături de  Nicolae Bălcescu -„Conștiință  clară e  Bălcescu-n zale”,  „Cuza  tot mai poartă  patria pe brață.” și cărturarul  Miron Costin cu  Letopisețul  în mână, ucis  de  ura unui domnitor  ignorant  -  „Pân’ la Roman  drum de sară / S-a tot dus Miron Costin”.                                       

  

     Și iată-l  pe mărețul Horea  -   „E Horea-ntre suliți, sunt moții / Ninsoare stelară  pentru o mie de vieți.” , alături   Gheorghe Doja  „Țăran – erou cu flăcări arzânde la picioare” și     Avram Iancu  - Iancu cel mare  :  „E Iancu luceafăr arzând  pe sub deal/ O uriașă lumină peste-întregul Ardeal”.                                                                                                              

    Și pe toate  le adună Emilian  Marcu  într-un „Poem de  unire”

„Magnetice  zăpezi tot cad încet pe ram

Tot se întorc răpuse  la marginea privirii

Tot ne mai bate grâul cu spicele  în geam

Tot cântă-n cer , un ceas, hora unirii”         

  În fiecare an  pe  24 ianuarie, spune  poetul  ieșean , noi românii    „Îl trăim pe  Cuza”

„Orizontul, iată,  brusc azi se dilată, 

Brusc el se răsfrânge  ca un legământ

Îl trăim pe Cuza, viața-i e crestată

În pământul  țării, în acest pământ.”

   
Și   noi românii trăim  toți  alături de Cuza,    acest „Peregrin prin moarte…”

„Umblă  vodă Cuza peregrin prin moarte

Peregrin prin viață el tot a umblat

El fusese iată  dat din țară-afară

Ca și cum o țară nu l-a meritat.”              

       

    Din această Măreață   Horă Românească   nu putea lipsi firește, Eminescu  - marele patriot  înțelept, sau marele înțelept  patriot.    

  „Vorbind de Eminescu  ne tot doare

Un testament  ce l-a lăsat spre noi

Știind că  moartea   nu-i ca o trădare

Și viața   nu-i o tăvălire prin noroi.

……………………………………………….

Noi despre el  vorbim  ca de o carte

Noi despre  El vorbim ca de un vis

Știm  Eminescu  n-a plecat în moarte

Brațele lui mai duc în cer un manuscris

Și testamentul limbii îl to scrie

Tot într-o  Doină  plină de-nțeles

Și Eminescu-n limba noastră veșnicie

Și e deasupra limbii Univers.” (Vorbind de Eminescu)

 Și  la urmă încheie   Hora Unirii  cel dintâi dintre români Eminescu „cel zidit în demnitate”,  și alături de    Eminescu   s-a  prins în Măreața  Horă   Românească,  cine oare?!..., cine oare?!...  

 „Doamna noastră limbă  românească,

Doamna noastră  limbă fără spini

Peste munți  și peste râuri crească.”

Vorba noastră sfântă din străbuni”

……………………………………………..

Doamnă limbă scriere de mână,

Gura mea de rai în  care cânt

Ești de-a pururi  tainică fântână,

Ești lumina noastră pe pământ.”  (Doamna noastră  limbă românească) 

          

            Este   poetul  Emilian Marcu, cu poemele sale  patriotice, un cvasi singular,  un   poet  anacronic care înoată împotriva curentului  așa zis  postmodernist,   în care, cu  obstinație, poemele  balansează  între două extreme   - sex și cruce?!...                                                                               

   

          Este  oare  poetul ieșean   un Moise   ce strigă fără  noimă într-un pustiu  cultural  mioritic?!...  Întrebarea este evident  retorică.                      De aceea pentru poet    -  „Patria e lumina pură.”

   „Patrie  lumină pură

Leagăn sacru pe vecii

Ne ești lacrimă  pe gură

Tu ne ai de-a pururi fii.”(Patria)                                                                                                                                                                  

     Să ne întoarcem  cu fața la patrie,  să ne întoarcem cu fața la glia noastră, la plaiul nostru  mioritic, să  ne  întoarcem cu fața la casa  noastră,  să ne întoarcem la mama noastră și să-i obligăm  pe cei   pe  care îi  alegem  să gospodărească   bine ograda noastră, să nu se  preschimbe  în furi și vânduți, căci numai așa ruga   noastră pe care  poetul ieșean  o strigă  Domnului se va împlini:
 

 „Fă  Doamne pentru noi dreptate

Cum faci la toți de pe pământ

Să fie așa de nu ne mai desparte

Să fie țara-n hatul ei  cel sfânt”    ( Fă Doamne pentru noi dreptate)          

         

        Emilian Marcu   strigă  la fiecare român care mai crede în idealul   numit patrie , la cei plecați în bejenie   și la cei rămași pe plaiurile mioritice că în  pofida unor politicieni  grotești și hidoși, Patria  e lumina pură, căci  patria e   bravul  popor   mioritic ( Brav popor  mioritic  care    a sărit cu mic cu mare  să-i  salveze  pe cei căzuți în accidentul  aviatic  din munții Apuseni).

Brav popor, nemernică  administrație! 

   Vasile Anton Ieșeanu, 24 ianuarie 2014,Iași 

Video: Cum îl fac vițeii pe Ion un om fericit!...

       

Vasile Anton, Iași, 17 aprilie 2012  

Cum m-am luptat as-noapte cu Michiduţă, demonul cel rău

 Moto: ,,A visa înseamnă a spera. A spera înseamnă a visa. E  un  cerc  vicios’’  

          Michiduţă, demonul născut din gândul cel rău, cârtitor şi bârfitor, cum îl ştiam,  m-a trezit în plină noapte, dintr-un vis atât de frumos, că aproape îmi venea să-i tai coarnele şi coada, să-l fac om de omenie şi să mă salvez de acest cel rău şi viclean.  Să te scoale cineva în plină noapte e de-a dreptul cinic. Dar să te mai trezească şi din vis, e de-a dreptul sadic. Deşi sfinţisem de curând apartamentul , deşi  preotul dăduse cu agheasmă  peste tot,  totuşi  pătrunsese  pe undeva… Cum a pătruns   prin cele sfinte, nu ştiu.  Poate prin cablu TV.  S-o fi dat Necuratul   cu odorante sfinte (tămâie , agheasmă, mir)  şi astfel, păcălindu-i pe  îngerii mei păzitori, a intrat nestingherit în casă.  ,,Scoală!’’ strigă Michiduţă.  ,,Scoală-te c-ai să te pierzi în vis… trezeşte-te  la realitate filosofule!’’                                                Cine oare nu-i morocănos când te scoală din somn?  Dar mai ales în plin vis! Şi nu era un coşmar, pentru care l-aş fi iertat,  era un vis  atât de frumos…

 Începuse să  mă doară capul. Totdeauna mă ia cu  dureri de cap când mă trezeşte cineva din vis.  Deconectarea din somnul profund( somnul profund  înseamnă când  are loc visul), de la inconştient  şi conectarea bruscă  la starea conştientă provoacă în creier adevărate furtuni electrice. Eram  morocănos şi pus  pe ceartă. Prezenţa demonului mă irita  la culme. Dar lui Michiduţă nici că-i pasă de starea   mea şi de insomnia pe  care mi-o provocase înadins.  Mai sadic decât contele de Sade, acest demon al gândului rău  e în stare să-mi curme şi cele mai frumoase vise, numai aşa din pură răutate, de care numai demonii sunt în stare, dar ei nici în ruptul coarnelor de drac n-ar recunoaşte-o.  

          Imediat  ce m-a trezit,  mi-am amintit visul acela frumos.., un vis care mă făcuse în  timp ce visam atât de fericit, încât  nu mai ştiam de trăiesc aievea sau de visez. Dacă nu-ţi aminteşti visul imediat şi aprinzi lumina ori dacă, dimineaţa te uiţi pe fereastră, rişti să-l uiţi. Am mai avut astfel de experienţe nefericite , aşa că m-am învăţat minte.  Stând  încă în pat, am făcut bine să mi-l amintesc mai întâi,  înainte de aprinde lumina. Dar demonul mă zgâlţâia în continuare,  crezând că  dorm. ,,Mai  lasă-mă un pic dihanie rea  şi păroasă! îi strig eu  ţinând încă ochii  închişi. Ce vrei de la mine spurcatule, du-te  pe pustii!’’  Demonul mormăi ceva neînţeles. Trebuia musai să-mi amintesc  visul, altfel  îl pierdeam în cealaltă lume. Odată refulat, acolo, în străfunduri de inconştient, e imposibil să-l mai aduci în memoria conştientului. Sub efectul  luminii conştientul nu mai are acces dincolo, în cealaltă lume.  De aceea,  mintenaş mi l-am amintit şi după ce mi l-am amintit, am aprins lumina şi l-am scris pentru Reţeaua literară. Ce vis …, ce trăire onirică!...  

          Am visat  că  trăiesc într-o ţară a minunilor,  unde oamenii erau veseli, buni şi respectuoşi. În acea ţară  omul tiranic era absent, nu mai rămăsese   în   ţara aceea nici de sămânţă.  La fel ca unele specii rare, omul tiranic era pe cale de dispariţie. Astfel că în ţara aceasta trăiau numai oameni dintr-o bucată, bărbaţi adevăraţi, nu făţarnici , nu duplicitari, nu ipocriţi  cum e spre exemplul omul tiranic, descris de Socrate în Republica ideală al lui Platon.

         

Cât despre mitocani, cocalari şi fiţoase, grandomani cu lanţuri la gât, gonflabili cu burtă  şi Gipane, cu acoperire mai mult pecuniară decât mintală şi culturală, nu mai existau pe aceste meleaguri. Mă găseam,ca să zic aşa, într-o ţară de supradotaţi. Şi totuşi eram în România. Vedeam destul de clar plaiurile mioritice. Să fi fost creat  în România  omul  transgenic?                                   

          Se făcea   deci că trăiam în  România, dar  surprinzător, oamenii erau cu  totul  şi cu totul schimbaţi – munceau!  N-ai fi văzut un român care să tragă chiulul, ori să se prefacă că munceşte sau că se ocupă, la serviciu, cu  omorârea timpului, ori cu chiolhanuri ad-hoc. N-ai fi văzut pe stradă un cerşetor sau vreun boschetar. Dimpotrivă! Toţi cerşetorii şi boschetarii care mai erau îi angajase primăria pe post de gunoieri. Erau harnici românii, perseverenţi, cu iniţiativă, inventivi, nu la hoţii, ci numai în probleme ştiinţifice şi tehnice. Vânătorii de mituri şi brainiac -  maniacii ştiinţei deveniseră seriale româneşti.                  

         

Veneau nemţii pe la noi şi se minunau de cum munceau românii. Rămâneau, vorba ceea,  ca la dentist. Un adevărat cult al muncii pusese stăpânire pe români. Fără nici o laudă deşartă –  parcă reînviase în oamenii acestor pământuri, spiritul vechilor geţi,  vestiţi în  lumea greacă ca,,cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci’’, cum îi văzuse grecul acela peregrin, Herodot. 

          Cât despre a bea în timpul programului de lucru! Nu mai existau la români de mult  asemenea metehne: birturile , crâşmele dăduseră faliment. Nici droguri nu mai existau. Refuzul tinerilor de a se mai droga i-a făcut pe distribuitori să ocolească. România. Alcoolul şi drogurile au ajuns prohibite în rândul tinerilor. Doar bătrânii se mai îndulceau cu câte un păhărel de zaibăr, de căpşună sau de fragă.  E adevărat că şi acum  tinerii  se îmbătau şi se drogau, dar numai cu poezie, frumos şi adevăr.

          O extraordinară efervescenţă creativă, în domeniul artistic, ştiinţific şi tehnic cuprinsese generaţia născută la începutul mileniului trei. Noile descoperiri în domeniul aerodinamicii reînsufleţise spiritul marilor noştri inventatori Aurel Vlaicu , Traian Vuia, Henri Coandă.  Agenţia spaţială română , condusă de venerabilul  cosmonaut  Dumitru Prunariu devenise o sursă de inteligenţă pentru NASA. Majoritatea cosmonauţilor, inginerilor,  tehnicienilor, psihologilor erau recrutaţi de NASA din rândul românilor.

 Spiritul lui Brâncuşi, al lui Irimescu, al lui Grigorescu, Andreescu, Luchian          şi a altora reînviase în noua generaţie de artişti. Lucrările noii generaţii de  sculptori  şi graficieni au fost expuse la Parlamentul  Europei la Strasbourg                                            

          Era o adevărată însufleţire creativă. Pasiunea pentru frumos i-a făcut pe români să facă din muncă o adevărată artă. Japonezii veneau să fotografieze şi să copieze pe furiş noua estetică românească din care reproduceau, din concurenţă neloaială, anumite design-uri româneşti atât de  competitive şi de căutate în lumea întreagă, adevărate brand –uri comerciale de succes internaţional.                                      

         

Dar, ce să vă mai spun despre blocurile acelea cenuşii  şi sordide, rămase de pe timpul celor mai iubiţi fii ai poporului,   mirosind pe scară  a WC public,  adevărate focare de infecţii. Ei bine, în locul acestora apăruseră nişte construcţii superbe de se roteau după soare, viu colorate, frumoase şi dotate cu toate utilităţile. O muzică superbă, plăcută şi stimulatoare crea o stare de bine , de-ai fi crezut că un prinţ ar fi adus, pe aceste  meleaguri,  pasărea măiastră din basmele româneşti. Sau poate Măiastra lui Brâncuşi prinsese glas, cine ştie…                    

           

          Să nu mai vorbesc despre şcoala românească. Ah, educaţia ajunsese o adevărată pasiune naţională. Profesorii nu mai erau preocupaţi de salarii,  nici să ia şpagă la examene,  cu atât mai puţin de greve,  ci doar de pasiunea pentru educarea tineretului. O educaţie, care punea la loc de frunte, cultul muncii creative, în care pragmatismul era fundamentat pe analiza  valorilor raţionale ale utilului , ale frumosului, ale eficienţei şi mai cu seamă se punea accent pe principalele valori morale: adevăr,  dreptate, cinste, corectitudine. 

          La loc de frunte, intelectualii români, ruşinându-se de trădările din trecut, înfierate atât de vehement de Julien Benda , nu se retrăseseră în ,,turnul de fildeş’’. Refuzând să se implice în patimi deşarte şi uri  politice, mai  pro-activi decât re-activi se înhămaseră la cea mai grea sarcină de schimbare la faţă a României.

          Adevăraţi paraintelectuali , ei reuşeau asemenea paramedicilor, să îndrepte punctual toate racilele psio-spirituale ale  societăţii româneşti. În noua generaţie nu se mai regăsea nimic, dar absolut nimic din metehnele balcanice, nimic care să amintească mai ales de fariseismul cărturarilor, cu atât mai puţin să fi fost el preluat de  tinerii noii generaţii.

           Astfel, creatorii de spirit  români  le-au închis gura, unora din afară, care afirmau că România n-a dat nimic culturii europene, şi  altora din interior care spuneau că, în epoca actuală, cultura românească e  doar o speranţă, ceea ce avea semnificaţia că nu este încă nimic. Şi eu mă bucuram, în vis , nespus.  Iată, îmi ziceam în sinea mea,  uite domnule de ce sunt în stare românii…          

          Tinerii intraseră  într-o adevărata competiţie, aceea a creării de brand-uri personale, brand-uri comerciale în companii şi firme de prestigiu. Nu se mai fandoseau cu maşinile primite cadou de la tăticu, cum făceau parveniţii aceia de după revoluţie. Nu! Toţi tinerii munceau de dragul muncii.  Noul lor  cod  moral era cel  promovat de  Eminescu -  ,,inimă curată şi minte deşteaptă.’’ Prin asta,  îi  izolase pur şi simplu pe sclifosiţii aceia de bani gata,  dându-le cu flit.    

          Noi soft-uri, inventate de informaticienii noştri înscriseseră limba română ca limbă computaţională, în locul celei engleze. Sistemul binar era mai operaţional cu Da-ul  şi Nu-ul românesc.

          Nici un filolog român nu mai avea anxietăţii de genul ,, drobului de sare’’   în privinţa agoniei limbii materne. Odată cu globalizarea, româna îşi aflase ,,trend-ul’’  – devenise românofonă.

          Economia românească duduia. Leul devenise atât de puternic încât recunoscut  chiar şi de americani drept rege, luase locul dolarului ca monedă în tranzacţiile internaţionale.

                     

          Noua cultură psihologică a ruşinii, impusă  de democraţia românească,  ca o puternică  individualizarea a personalităţii,  genera  o concurenţă pe cât de acerbă  pe atât de corectă. La examene nu aveau nevoie de supraveghetori căci se supravegheau reciproc. Nici unul nu încerca să copieze, iar acele minuscule hands-free dispăruseră din tehnica uzuală a studenţilor români. Paradoxal, acest hi-tec românesc a  început să fie uzitat de studenţii elveţieni. Ca să vezi cum se schimbă mentalităţile!       

          Românii, mai ales  cei tineri, nu mai sufereau de  inflaţia aceea tipic  comunistă,  care îi împingea spre filosofia falsului, a compromisului, a facilului şi care genera  pe omul tiranic.  O nouă doctrină filosofică,  aceea a relaţiilor sociale bazate pe adevăr, luase locul filozofiei de tip balcanic, al lui pseudo. Adevărul, munca, creaţia era deviza noii generaţii  de tineri -  AMC -  aşa  numeau tinerii noua filozofie a vieţii.                                              

           

                                                                               

           La cea mai mare înălţime se situa sistemul sanitar românesc. Doctorii erau atât de  pătimaşi profesionişti încât mulţi  preferau să moară ei înşişi decât să vadă  vreun pacient murind pe holurile vreunui spital. Adesea rămâneau de strajă pe holurile spitalelor de urgenţă ca nu cumva să fi  fost uitat vreun pacient pe-acolo. Doctorii de familie aveau  pagere ,  gata la orice oră din zi sau din noapte să ajungă la un pacient doar şi pentru a-i face o clismă.  Erau de o probitate profesională şi morală fără cusur, astfel că, deveniseră celebri în toată lumea occidentală şi mulţi, foarte mulţi pacienţi occidentali preferau spitalele româneşti, mai ieftine, mai bine dotate şi cu profesionişti de primă mână.

          Cercetarea medicală românească  era în fruntea tuturor  celorlalte institute de cercetare, iar experienţele cu celule stem asiguraseră o prelungire a vieţii dincolo de limitele biologice. Ce să mai vorbesc de cercetările transgenice.  Medicina română făcuse adevărate minuni. Media de vârstă ajunsese la o sută douăzeci de ani şi tindea să atingă vârstele matusalemice de dinainte de potop. Prelungirea vieţii românilor până la asemenea vârste atrăgeau ca un magnet pe toţi  magnaţii lumii.     Cazul Ciomu  sau alte cazuri de mal praxis erau de mult  îngropate de istoria nefastă a primilor douăzeci de ani,  Nimeni nu-şi mai amintea de ele.

           

          Veniturile pe cap de locuitor erau cele mai mari din Europa, mai mari chiar decât ale elveţienilor. România devenise o ţară de vis. Din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii veneau puhoi de turişti. Deservirea ireproşabilă, amabilitatea, zâmbetul mereu binevoitor  a româncelor  – ah, toate acestea făceau pe mulţi turişti să viseze la plaiurile noastre adevărate grădini  ale raiului şi la fetele noastre din comerţ şi turism atât de drăguţe, educate, stilate şi deosebit de amabile.

          O efervescenţă generală a muncii creative pusese stăpânire pe românii de pretutindeni. Aşa se simţeau eliberaţi de toate silniciile de a fi român din  trecutul apropiat pe când europenii simţeau anumite sentimente barbare faţă de conaţionalii noştri. Conlucrarea şi cooperarea, spiritul de echipă, încrederea, toate acestea luaseră locul individualismului şi suspiciunii caracteristice omului tiranic care sufocase aproape spiritul creativ,  prin exaltarea  orgoliului  lui maladiv. Orice defetism pierise definitiv la români. Dragostea de ţară era prima vioară. 

                                                                                                                         

          Ce mai! Lumea românească se metamorfozase în una fantastică, în care la loc de frunte, erau  eficienţa şi eficacitatea economică,  un mod de trai raţional, fără  nici un fel de excese.

          În aceeaşi schimbare radicală de mentalitate,  infracţionalitatea dispăruse aproape complet, poliţiştii aproape că nu mai aveau ce face,  neînţelegeri nu mai existau, bărbaţii şi femeiele se respectau,  divorţurile erau tot mai rare, avocaţii şomau, judecătorii abia de judecau câte un caz pe săptămână, toţi  oamenii se străduiau să fie amabili şi respectuoşi.

          Nici un scandal de corupţie nu mai zguduia  ţara, cum zguduia altădată politica românească, aproape zilnic, asemenea cutremurelor nipone. Evaziunea fiscală era redusă la nivelul zero .  Întreaga magistratură  românească, incoruptibilă,  ajunsese vestită pentru statutul ei de cinste şi corectitudine.                                        Lovite în plin de incoruptibilitatea magistraţilor,  grupările de tip mafiot se autodesfiinţaseră de la sine. Cei mai mulţi schimbară macazul. Prinşi şi ei  de emulaţia  noii ordini morale  ce  cuprinsese  întreaga ţară, interlopii  intrară în poliţie, în scopul evident de a da ajutor specializat acestei  instituţii.                                          

          Ce să mai  spun despre funcţionarii publici? Erau atât de conştiincioşi, atât de  amabili şi îndatoritori,  încât  nu numai că   refuzau categoric cea mai mică atenţie sau cadou, ba, dimpotrivă,  chiar ei ofereau premii de consolare pentru cei care aşteptau mai mult de zece minute la rând.

          Pe străzi  şi şosele  nu se mai  vedea o groapă în asfalt, nu  mai vedea nimeni  mizerie, câini vagabonzi, cerşetori,   boschetari sau copii ai străzii. Toate străzile erau asfaltate , curate şi miroseau a civilizaţie. Mijloacele de transport în comun erau superbe, asemenea tramvaiului din Baurdaux, curate şi silenţioase. Trenurile  le întreceau pe cel japoneze în respectarea strictă a orarului, cât despre curăţenia din vagoane  siguranţă călătorilor şi buna cuviinţă erau respectate mai ceva ca în ţara cantoanelor.

           

          Garda financiară, inspectorii fiscali, poliţia , parchetul mai existau  doar ca instituţii  decorative , activitatea acestora reducându-se la minim. Crima, tâlhăria, violul, crima organizată  nu mai existau în dosare pe rol, cât despre infracţiunile economice dispăruseră complet din sfera in instituţiilor  abilitate. Concurenţa neloială, evaziunea fiscală nu mai existau ca infracţiuni în codul penal. Trăiam parcă în ţara cantoanelor,  ca şi cum  românii ar fi  furat  aceste virtuţi  de la elveţieni. 

          Cât despre oamenii bogaţi, ah, erau adevăraţi samariteni. Nu numai că făceau acte de caritate , dar erau preocupaţi şi chiar pasionaţi de promovarea creativităţii româneşti. Toţi patronii  români adoptaseră o nouă etică a afacerilor, stabiliseră responsabilităţi sociale clare pentru firme, concepuseră un cod al unei competiţii juste, acceptate, susţinute şi respectate de toate firmele. Tot ei concepură coduri riguroase de respect şi condescendenţă faţă de clienţi, reguli clare ale limitelor loialităţii angajaţilor faţă de companie.

          Odată, cu nouă ordine morală instituită în ţară, majoritatea  românilor se întorseseră acasă din  UE. În mod paradoxal veniseră italienii şi spaniolii, ba chiar şi nemţii să muncească la noi. Şi cu toate că italienii aveau comportamente infracţionale bizare, românii, prin excelenţă toleranţi,   nu aveam atitudini  xenofobe faţă de ei.

                  

          Cât despre guvernanţi şi parlamentari, pot spune, că erau de-a dreptul cei mai buni români,  cei mai drepţi, cei  mai înţelepţi. Despre politicieni, în general, pot afirma că erau adevărate exemple de  onestitate, cinste şi corectitudine şi  hărnicie, adevăraţi oameni drepţi. Nimic insidios, duplicitar, fariseic nu se mai manifesta în atitudinea lor, cum se manifestă de regulă la politicienii noştri. Nici o manifestare funciară  de balcanism  nu mai ieşea la iveală în acţiunile lor.  Moralitatea  le era ireproşabilă.                  

          Mulţi, foarte mulţi, majoritatea politicienilor, am putea spune, refuzau cu onestitate să meargă cu maşinile oficiale ale statului acasă sau în alte deplasări. Cel mai adesea foloseau mijlocele de transport în comun, făceau economii,  era o întrecere în a returna motokilometri neconsumaţi. Îşi luaseră numai secretare în vârstă, bune profesioniste.  Nici o secretară blondă, nici un şofer personal. Dimpotrivă,  unii mai conştiincioşi refuzaseră din acelaşi spirit parcimonios maşina şi secretara. Îşi făceau treaba singuri, munceau chiar şi şaisprezece ore pe zi  pentru o leafă mică, numai şi numai din acel spirit  integru, de a servi interesele naţiunii.

           Mass-media aducea numai laude  guvernanţilor noştri căci nu găseau  nici cel mai mic motiv  de critică. Politica în general  şi guvernarea ţării îndeosebi  era făcută de oameni înţelepţi, care refuzau orice compromis nedemn de înalta funcţie pe care o îndeplineau. Politicieni noştri erau cu adevărat pasionaţi şi devotaţi interesului general; banul public era cheltuit cu parcimonie, iar în obiectivele  de interes general erau realizate cu mai multă investiţie de inteligenţă şi cu mai puţini bani.

          Românii se situau, de departe,  în fruntea oamenilor fericiţi din Europa. Asta însemna în primul rând că veniturile era mai mult decât decente. Majoritatea intelectualilor din vest vorbeau despre  miracolul românesc, o adevărată  renaştere naţională. România începuse să prindă cu adevărat rădăcini.             

          World Records Academy (Academia Recordurilor Mondiale) trimiteau comisii peste comisii să înregistreze miracolul românesc. Ne-au  înscris mintenaş în cartea recordurilor ca cei mai drepţi, cei mai cinstiţi dintre toate popoarele lumii. Ce mai, parcă eram în cetatea ideală al lui Platon.

          Mă simţeam cu adevărat mândru că sunt român. Şi oriunde aş fi mers în Europa eram pe deplin  respectat, iar uşile se deschideau de la sine.

          Şi  unde, nu de mult, îmi pusesem în gând să plec unde-oi vedea cu ochii în UE, acum voiam să rămân să trăiesc fericit până la adânci bătrâneţe pe aceste meleaguri unde se întorsese Dumnezeu.

          Pe când mă simţeam eu aşa de bine în ţara mea,  m-am trezit în zgâlţâitura şi strigătul dement al demonului, de-am crezut  că a început cutremurul cel mare prezis de mulţi profeţi mincinoşi.

          - De ce m-ai  trezit ucigă-te toaca ? strig  eu, sărind din pat,  enervat de-a binelea.  Tocmai când visam un vis atât  de frumos tu  mă trezeşti împieliţatule? Măi Aghiuţă nu ţi-e bine! Vrei să-ţi pun pielea pe băţ?

          - Stai domol, nu te enerva stăpâne!  De ce  vrei să-mi faci rău când eu vreau să-ţi fac bine?  

          - Tu, gândul cel rău  vrei să-mi faci bine?!  N-am  auzit  încă, ca  vreun demon să facă vreun bine. Rău da!     

          - Ai să auzi acum, că şi demonii fac bine!’’ zise el calm, un calm care mă călca pe  nervi  şi-mi  producea mâncărimi la palme, de-mi venea  să-l plesnesc, atunci pe loc.

          - Poate daimonii, îi replic eu, nu demonii. Ca daimonul lui Socrate, gândul cel bun, care-l oprea să facă vreun rău sau să spună vreo prostie. Dar el nu-mi luă în seamă precizarea, semn că nu putea să-i sufere pe daimonii de tipul celui al lui Socrate. Nu voia să polemizeze pe această temă, ştiind că eram de partea daimonilor şi nu a lui.                                

 - Tocmai de aceea te-am sculat, continuă el la fel de calm , fără să ia în seamă cele spuse de mine, dar cu glasul puţin  tremurat, semn că-l atinsesem la coarda sensibilă, ca să te readuc la realitate.  Să-ţi spun că suntem în România, nu în Elveţia.

- Dar ce crezi că eu m-am visat în Elveţia?  În România, cătrănitule! El însă nici nu luă în seamă iritarea mea. Continuă la fel de calm.  

          - În România, dar ai visat ca şi cum ai fi fost în Elveţia.  Te-am văzut aseară, înainte de culcare citind cartea aceea al lui Denis de Rougemont   ,,Elveţia sau istoria unui popor fericit’’.  Ia spune, nu cumva ai pus cartea sub pernă? Ei bine, ai pus-o, ştiu! Asta se numeşte incubaţie! E un procedeu prin care  vechii greci îşi provocau visul. Aşa ,,ai văzut’’ visul acesta frumos. Şi în vis ţi-a apărut cele descrise în carte ca petrecându-se aievea  în România. Doar ştii interpretarea lui Freud a viselor:   dorinţele pe care  nu putem să ni le împlinim, sunt refulate în inconştient, iar inconştientul ni le arată în vise.  A vedea un  vis, cum spuneau vechii elini, e ca şi cum ai obiectiva ceva real. De aceea te-am trezit stăpâne. 

          Da, de unde ştii întunecatule ce-am visat? Că doar te-am închis aseară  în adâncuri Satană! Aseară  aveam numai gânduri bune , nici un gând rău  ca tine nu mă încerca.    E adevărat, am citit aseară Elveţia sau istoria unui popor fericit. Da, de ce a trebuit să mă scoli în plină noapte, nu-nţeleg? De ce nu m-ai lăsat în visul acesta frumos? Să-mi spui!

          - Sincer?

          - Da! Sincer!

          -  M-am temut că vei trăi un coşmar mâine, că  o să te şocheze, când te vei trezi în realitatea românească. Atât de tare te va şoca,  încât îţi va refula conştientul  şi vei rămâne prins în capcana acestui vis!  Era  un vis prea frumos ca să fie adevărat…  E visul care de regulă îţi induce iluzia. Tu te bucurai în vis ca şi cum ai fi trăit deja în acea lume românească fericită. E periculos să rămâi în vise din acestea. Când te trezeşti, realitate te şochează, cum ne şochează pe toţi viitorul!             

          - Măi Aghiuţă de unde vii de eşti mereu aşa de rău  cu lumea?

          - Din inconştientul tău, doar ştii bine!  

          -  Ştiu şi eu că  inconştientul nu poate vedea lumea realist, el  nu vede  lumea în mod obiectiv de vreme ce are această dominantă de a simţi lumea ca fiindu-i ostilă. Asta te face să vezi totul în negru, taman cum eşti tu, piază rea. N-o fi lumea românească aşa ca în vis, dar nici aşa rea, cum o vezi tu!            

          -  Jumi - juma! Adică nici prea-prea, nici foarte-foarte, mai degrabă  mijlocie sau chiar sub-mijlocie, se hlizi el. Ştii cum  spunea despre români,  scriitorul acela , corespondent pe fronturile trecutului, Mihai Stoian, ,,nici cuceritori, nici cuceriţi’’, adică, undeva pe la mijloc… călduţi …, aurea mediocritas.                          

          - Vrei să spui că lumea românească e mediocră sau sub-mediocră?                 

          - Eu n-am vrut să fiu aşa de tranşant, aşa de eufemistic…   dar dacă tu o spui!

          - N-ai spus-o,  dar ai sugerat-o, drac împeliţat ce eşti.   

          - Dar ştii la ce-i bună aurea mediocritas?  mă întrebă repede demonul ca să-mi ia maul.          

- Ei bine, la ce-i bună? 

          - La somn!  Visul e cel mai bun somnifer. În aurea mediocritas trăieşti o dulce  somnolenţă care te face să visezi mereu. Visezi cu ochii  deschişi şi nici nu mai auzi,   nici nu mai vezi ce-i rău şi josnic în jurul tău. Prin urmare a te complace într-o  astfel de lume e ca şi cum ai trăi în cea mai bună lume dintre toate lumile posibile. Parcă aşa spunea Leibniz…    

          - Ei, nici chiar aşa nu e lumea noastră, cum o vezi tu necuratule. Lumea noastră tinde spre bine, se aliniază cu cea din UE. Nu-i oare aşa cum spunea Aristotel, că e  în firea lucrurilor să tindă  spre bine? Eu cred că eudaimonia  va cuprinde România! Cred că bunăstarea şi fericirea va cuprinde ţara. Şi oamenii trăind bine, vor dori să facă totul  bine.     

           - Ha! ha! ha!  îi aud  hohotele sardonice.  Poate vrei să spui, anarhia va cuprinde România! Că după cum se aliniază la cele rele… scandaluri politice,  corupţie, crime, furturi, sustrageri de arme, corupţie, pornografie, homosexualitate, pedofilie…, mai puţin la hi-tec, economie,  bună administrarea, comerţ, export,  turism… iar  după cum arată realitatea românească în criza economică  de azi, lucrurile merg mai degrabă spre cel rău şi viclean, adică spre mine, ha! ha! hai  râse el  din nou, cu râsul acela sardonic cunoscut ( nu-mi aminteam cu  al cui semăna râsul lui batjocoritor, aveam un lapsus)   nu spre bine.  Toate astea deschid uşile reacţiunii extremiste. Şi-atunci  să mă vezi, pe mine, la mare cinste! Ha! ha! ha! , rânjea cu toată gura. Mai auzisem  râsul acesta, mi se părea cunoscut, mă chinuiam să-mi amintesc purtătorul acestui râs mefistofelic,  dar ca un făcut memoria  refuza categoric să mi-l aducă în conştient.

- Suntem într-un timp al istoriei care se repetă în alt plan, continua  demonul   atotcunoscător,  trăim într-un cerc vicios al spiralei timpului, un cerc care reiterează întocmai istoria interbelică a secolului al XX-lea, o analogie frapantă cu perioada crizei din 1929-1933, în care pe de o parte  - o clasă politică tot mai abuzivă, mai coruptă,  mai cinică şi mai neruşinată, prinsă în hăţişul de afaceri oneroase, rătăcită în propriul labirint pe care l-a creat, imposibil de ieşit fără  firul Ariadnei – discernământul moral şi, prin urmare, incapabilă să rezolve problemele administrative reale ale ţării. Demonul vorbea, eu eram cu urechile la el, dar cu gândul mă chinuiam  să-i aflu numele celui cu care se asemăna  la râs. Nimic. Parcă sufeream de amnezie.  De cealaltă  parte , zicea el cu acelaşi glas calm,  generaţiile de  tineri dezabuzaţi,  tot mai pesimişti, mai sceptici şi mai defetişti,  la fel ca tinerii dezabuzaţi din vremurile interbelice, care scârbiţi de democraţia românească s-au orientat spre extreme,  unii  spre extrema stânga , alţii spre  cea dreapta şi tinerii din zilele noastre vor căuta la extreme.  Condiţiile istorice sunt aproape analoage, iar tinerii caută o speranţă morală. Şi unde s-o afle, dacă în democraţie nu mai e de găsit?   La stânga…, la dreapta…ha!ha!ha!                                  

          - Mai tacă-ţi fleanca Încornoratule! strig  tot  mai iritat.  Ce eşti tu? Cassandra?  Şi nu te mai  hlizi de parcă te-ai bucura de răul românilor! Ce crezi că noi copiem numai ce-i rău din UE? Hai, lasă-mă, plimbă ursul, du-te în pustii! Că acolo ţi-ii locul.  Aici e plaiul gurii de rai, nu  talpa iadului. Auzi  Întunecatule,lasă-mă că  vreau să dorm! Vreau să dorm! Ai înţeles!

- Dormi!  Ţi-am spus eu, şi, dacă nu ţi-am spus, vorba lui Garcea, ţi-o repet! Dormi române,  dormi în pace!…ha! ha! ha!... ţara să  visezi te face! Ha! Ha! Ha!...

          Mă sufocam de enervare. Tocmai   mă pregăteam să-i dau un  şut la partea dorsală, dar a dispărut fulgerător din faţa mea.  Cred că-mi ghicise intenţia agresivă! Dar cum să loveşti totuşi un spirit imaterial, fie şi al răului?!...           

          N-am mai putut să adorm. M-am sculat şi am scris visul acesta frumos ca o speranţă.