Călătorie spre Ţara Soarelui Răsare

            Autor:Vasile Anton Ieșeanu:  În japoneză, Tara Soarelui Răsare - 日本 Nippon sau Nihon are semnificaţia - originea soarelui. Denumirea oficială 日本国 este Nipponkoku, adică Ţara de la originea soarelui. La noi, Japonia este cunoscută sub denumirea de Ţara Soarelui Răsare.
În octombrie,1989, am plecat într-o călătorie spre Constanţa. M-am urcat în trenul accelerat pe atunci 636, (după apariţia Intercity-ului i s-a adăugat în faţă un 1).
Eram doldora de informaţii despre Japonia (sau cel puţin aşa credeam la vreme aceea) pe care începusem s-o admir fără rezerve. Citisem o serie de cărţi en vogue ca: Japonia, un miracol şi Niponism de Florea Ţuiu, Japonia în economia mondială al lui Costin Murgescu care mă extaziaseră. La acestea se adăugau, Sfidarea mondială, romanele lui James Clavell, ca Shogunul şi Nobila casa şi mai puţin cunoscuta, dar documentatul roman Ogio-san (Domnişoare) a lui Ioan Timuş. În dimineaţa aceea, starea mea de spirit pur românească mă predispunea să-mi manifest extazul faţă de japonezi cu atât mai mult cu cât viaţa în societatea socialistă multilateral dezvoltată, ajunsese insuportabilă. Evadarea în ţări străine, măcar cu ajutorul cărţilor şi imaginarului , devenise marota mea, ce echivala cu o călătorie în paradis. Verva şi patima cu care povesteam mă transpunea într-un extaz iniţiatic, o călătorie de vis, asemănătoare şamanilor.
Cărţile şi imaginarul suplineau starea de extaz provocată de o Amanita muscaria, alimos sau alte droguri. Era suficientă informaţia şi dorinţa nemăsurată de a vedea acea lume ciudată şi fascinantă. A vedea este modul fundamental, de cunoaştere a realităţii, în filosofia japoneză, este mai important decât a cunoaşte prin raţionare , cum aveam să aflu. Aceasta era doctrina filosofiei Zen, care echivala cu iluminarea. Realitatea ultimă nu se bazează pe demonstraţie logică şi obiect , ea nu poate fi exprimată în cuvinte sau cuprinsă în vreo logică , căci se află dincolo de limitele raţionalului şi ale percepţiei simţurilor. De acea japonezul vorbeşte puţin şi îţi arată mult. După filosofia Zen, singura care poate accede dincolo de aceste limite este iluminarea, intuiţia în accepţia raţionalismului european. D.T. Suzuki afirmă că ,, experienţa personală reprezintă… fundamentul filosofiei budiste. În acest sens, budismul este radical empiric , indiferent de interpretarea la care se recurge pentru a proba semnificaţia iluminării. ’’ (Fritjof Capra – Taofizica, p.33). Întâmplarea a făcut că mi-am găsit interlocutorul interesat şi atent , un fost coleg cu care m-am nimerit să călăresc, în acelaşi compartiment . Călătoria în interes de serviciu s-a transformat într-o călătorie imaginară spre Japonia. Am început cu cartea lui Costin Murgescu, pe care o citisem şi o povestisem de multe ori, în varii împrejurări, unor interlocutori dispuşi să asculte, încât învăţasem pe de rost prima pagină, care concentra esenţialul. Autorul, începe de la prima pagină , cam aşa (citez din memorie) : În lume , după cel de-al doilea război mondial au avut loc trei războaie economice, primul a fost războiul textilelor, care a fost câştigat de japonezi, prin lansarea modelelor kimono; al doilea a fost războiul automobilului pe care l-au câştigat tot japonezii, prin lansarea pe piaţă a automobilelor de mic litraj, al treilea este războiul roboţilor , despre care avem convingerea că va fi câştigat , după cum se arăta progresul lor tehnologic tot de japonezi . Eram atât de impresionat de cultura japoneză de arta florală ikebana, de ceremonia ceaiului, de bonsai şi grădinile lor zen, de sfidarea morţii , de acei kamikaze, piloţii sinucigaşi, care se sacrificau cu o impasibilitate aproape inumană , de gheişe (adevărate artiste în cânt, dans, conversaţie şi amor - cu un statut complet diferit de cel al prostituatelor occidentale), de misterioşii şi temuţii luptători ninja, de codul bushido ce propovăduia onoarea morţii - harakiri sau seppuku încât îmi exprimam fără reţinere admiraţia mea totală. În imaginaţia mea de-atunci, japonezii păreau un popor de pe altă planetă. Pentru mine niponii sunt oamenii care fac din orice muncă o artă. A face din muncă o artă nu e la îndemâna oricui. Toată arta japoneză vizează esenţialul existenţei umane. Cultura japoneză , cum aveam s-o descopăr prin Ioan Timuş, ,,ştia să extragă esenţialul – linia. ’’ în toate sferele existenţei, dar cu deosebire în artă şi tehnologie. Esenţializarea se poate vedea în poezia niponă, haiku şi senryu, în trei versuri şi 17 silabe ( 5-7-5) , primul vers fiind meditaţia, al doilea reculegerea iar al treilea vers, aproape totdeauna, iluminarea, paradoxul sau revelaţia, am spune noi, în concept european. Asimetria strofei este aparentă, căci mijlocul poate fi identificat cu axa complementarităţii sau a simetriei antinomice. Efuziunea mea verbală mult prea admirativă despre creativitatea japoneză a atras atenţia a două doamne, în jur de vreo patruzeci de ani, care păreau preocupate a discuta între ele probleme feminine şi a nu da atenţie efuziunii mele verbale . Dar nu era aşa. Niciodată nu trebuie să te iei după aparenţe şi să tratezi sexul frumos ca şi cum ar fi fost absent. Spre deosebire de bărbat, care este prin excelenţă, autist, femeia are atenţia distributivă şi o dublă percepţie; ea poate vorbi şi a asculta în acelaşi timp. Discursul meu extatic a stârnit , nu interesul, ci revolta doamnei de lângă mine. ,,Aţi fost dumneavoastră în Japonia?’’, izbucni revoltată doamna . Fără să aştepte răspunsul meu, continuă în aceeaşi retorică iritată.,, Ştiţi dumneavoastră cum sunt japonezii cu adevărat?’’ Nu, nu ştiam. În asemenea situaţii când un interlocutor de genul ei, pe care francezii îl numesc ironic trouble fête, te întrerupe cu o vădită iritare, fără îndoială, că te lasă perplex. Am rămas, într-adevăr stupefiat. Abia am putut îngăima : ,,N-am fost doamnă. Nu am fost , fiindcă statutul de cetăţean al României socialiste multilateral dezvoltate, nu mi-a permis călătoriile în străinătate.’’ ,,Ei bine, zise tipa , eu sunt soţie de colonel de securitate şi am fost în Japonia cu o delegaţie să încheiem un contract…’’ ,,Aha!’’ mă dumiresc eu, de aia ai putut călători fără probleme în străinătate.
Eram gata să retractez toate cele câte le spusesem despre japonezi, convins că ea, care a văzut cu proprii ochi, deţine monopolul adevărului, în vreme ce eu, care mă informasem din cărţi, hm, eram un ignorant , la fel ca autorii pe care cu siguranţă nu-i citise.
Aflând şi ce rang mare poartă doamna, anume acela de soţie a unui colonel de securitate, m-am liniştit de pătrunderea ei culturală, dar m-am neliniştit de ameninţarea voalată. Adică , cum să nu-mi exprim admiraţia faţă de măreţele realizări ale tovarăşului… şi să am o atitudine atât de vădit cosmopolită? Ei bine, această lipsă de admiraţie faţă de cel mai iubit conducător putea fi în ochii acelei doamne - soţie de colonel de securitate, un adevărat afront , ba chiar un atac făţiş, dacă nu chiar o subminare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Convins că în această postură de înaltă demnitate comunistă, doamna deformează adevărul, mi-am reţinut totuşi avântul entuziast, am păstrat instinctual tăcere (fără să am cunoştinţă de doctrina japoneză), lăsând-o pe doamna colonel de securitate să-şi dezvăluie adevărurile despre japonezi. ,, Am fost şi am stat o lună de zile în Japonia. Şi nu sunt deloc aşa cum îi descrieţi dumneavoastră….’’ ,,Dar cum sunt doamnă colonel de securitate? ’’ Costin Murgescu, ziceam în gând, a stat trei ani în Japonia, Ioan Timuş a convieţuit alături de ei, cinci ani , iar doamna a stat o lună de zile şi probabil s-a păzit să aibă vreun contact direct cu vreun galben. Ioan Timuş avea să fie premiat alături de un alt român, Gh. Băgulescu, într-un concurs lansat cu ocazia comemorării a 26 de veacuri de la naşterea Imperiului nipon, pentru lucrarea Caracterele esenţiale ale civilizaţiei japoneze. Aşadar, doamna colonel de securitate cu toată pregătirea ei în culegerea de informaţii, avea ,fără îndoială, o părere preconcepută, pe care ţinea să mi-o dezvăluie. ,,Japonezii, continuă ea, ne-au plimbat peste tot şi nu au vrut afurisiţii să încheie contractul decât în ultima zi.’’ Aceşti afurisiţi de japonezi, zic eu în gând, cum le zici dumneata , studiază şi analizează cele mai mici detalii şi nu semnează cu ochii închişi ca primarul. ,,Sunt foarte cruzi, să ştiţi’’, continuă doamna. Am făcut ochii mari. Iată ceva nou. ,,Am mers la un restaurant şi am văzut tot. Au bucătăria în mijlocul sălii, se vede prin geamuri ce fac bucătarii , aruncau ţiparii vii pe plita încinsă, ce mai , o asemenea cruzime n-am mai văzut.’’ Am rămas sceptic la dezvăluirea ei. ,,Da, îi ţinu isonul doamna de alături, dacă îşi fac harakiri sunt într-adevăr cruzi. Să-ţi tai burta, apoi trebuie să dai dovadă de un puternic sadism.’’ Dacă priveşti lumea prin ochii unei femei, mi-am zis, atunci rişti să vezi o lume japoneză, cu adevărat crudă. Dar, zic eu în gând, (nu că n-aş fi avut curajul să-i spun în faţă, dar nu voiam s-o sfidez pe doamna) ţi s-o fi părând cruzi japonezii că au bucătăria la vedere (nu ascunsă ca la europeni) şi poţi să vezi cum îţi pregăteşte mâncarea, cum aruncă peştii vii pe plita încinsă, dar cred că soţul dumitale, d-l colonel de securitate, ţi-a ascuns cruzimile săvârşite prin beciurile securităţii sau chiar dacă nu ţi-a ascuns, ai fost de acord cu ele, nu ţi s-au părut crude , fiindcă erau îndreptate , nu-i aşa, împotriva duşmanilor poporului. Nu din laşitate, ci din bun simţ, n-am întrebat-o toate acestea. Am lăsat-o să creadă că sunt un ignorant şi că ea, iată mi-a deschis ochii. Ioan Timuş, tânăr şi romantic, absolvise facultatea de Litere şi filozofie şi fascinat probabil de vreo scriere despre ,,ţara gheişelor şi a florilor de cireş’’ l-a apucat amocul , aşa că s-a hotărât să viziteze ţara ce părea a fi o ţară a minunilor, o ţară din poveşti . Timuş a stat cinci ani , vreme în care a trăit efectiv , alături de japonezi , ,,într-o casă de carton cu ferestre de hârtie … mâncând sushi şi dormind ca japonezii pe tatami ’’
Dintre cărţile citite despre japonezi Ioan Timuş recomandă pe cele ale lui Pierre Loti, Madame Crysanthéme sau Japoneries d’automne, ,, admirabilă ca literatură, spune Ioan Timuş, dar nu şi ca documentare’’ . Ca să-i înţelegi pe japonezi spune Ioan Timuş, trebuie ,,să ieşi din mentalitatea ta de european’’ . De ce a plecat Ioan Timuş tocmai în Japonia? Fiindcă , afirma el , în deviza sa din studenţie, a pleca înseamnă a renaşte.
Unii s-au folosit de Amanita Muscaria , ca de pildă şamanii, pentru a întreprinde călătorii extatice. Într-un fel, călătoria lui Ioan Timuş în Japonia se aseamănă cu o călătorie extatică. Plecat, parcă pe urmele Spătarului Milescu, care parcursese drumul până în China, în opt luni, Ioan Timuş, urmând acelaşi traseu prin Siberia, îl va parcurge în două săptămâni, cu trenul. Deosebirea, pe care am descoperit-o, ca fiind fundamentală , între noi europenii şi americani pe de o parte şi japonezi pe cealaltă parte este ca aceea dintre auz şi văz. Toată filosofia Zen (în general filosofia budistă) se bazează pe adevărul ,,văzut'', scrierea lor (preluată de la chinezi) în ideograme se bazează pe aceeaşi psihologie a vederii, în vreme ce europenii şi americanii îşi fundamentează adevărul pe scrierea fonetică, pe adevărul ,,audibil’’ scris s-au vorbit şi mai puţin pe cel ,, văzut.’’ De aceea japonezul, observat de Matei Vişniec, în experienţa proprie trăită în Japonia , vorbeşte puţin , dar îţi arată mult. ,,Japonezul, observa pertinent, Ioan Timuş, are de la naştere ochiul format pentru a prinde exact aşa cum se vede . Copii noştri-ntregesc cu imaginaţie , desenând şi cea de-a doua mustaţă la un profil, deşi nu o vede . Dimpotrivă, copii japonezi de 7-8 ani desenează peştişori roşii în vas rotund suspendat, dar în poziţii din faţă, aşa cum nici pictori rutinaţi nu reuşesc uşor. Compoziţia peste tot magistrală. Multă mişcare , parca-ar fi o imagine de film. Sunt surprins de adevărul pe care pictorul nipon ţine să-l pună, ca într-o fotografie, care a prins tot, inclusiv detalii inutile. Ochiul său înregistrează ca un aparat şi redă fidel ca în mici amănunte.’’(Ioan Timuş - Ogio-san, p.167). Această fascinantă putere a japonezului de a vedea realitatea, fotografic are un handicap - îi diminuează capacitatea imaginativă. Dimpotrivă, europeanul, suplineşte handicapul ,,nevederii’’ , prin imaginar. Intuiţia este o activitate cerebrală specifică emisferei drepte, în vreme ce sinteza este o activitate cerebrală a emisferei stângi. Este oare posibil ca dominata cerebrală a europenilor şi americanilor să fie cea dreaptă, iar a asiaticilor, stânga? Japonezii se dovedesc excelenţi copiatori , dar în privinţa imaginarului şi a asociaţiilor intuitive, sunt mult în inferioritate. Calmi , răbdători , meticuloşi până la exasperare , meditativi, stăpânindu-şi emoţiile, au un mod particular de a cunoaşte realitatea prin ,,a vedea’’ esenţa ei , iar această esenţă nu poate fi descrisă, căci spune, un foarte cunoscut dicton Zen: ,,Îndată ce ai vorbit despre un lucru , i-ai pierdut esenţa.’’ (Fritjof Capra - Taofizica, p.35)

Bibliografie :
1) Matei Vişniec – Japonia un miracol, dar la ce preţ?’’ – România liberă, 29 august 2007.
2) Yoritomo Tashi - Puterea calmului , doctrina japoneză, Ed. AUM, Iaşi
3) Nicolae Milescu Spătaru – Jurnal de călătorie în China, Ed.
4) Alex Tocilescu - Eu et al. , Ed. Polirom , Iaşi , 2005
5) Jacques de Launay - Psihologie şi sexualitate, Ed. Venus , Bucureşti, 1993
6) Alfred Adler - Sensul vieţii, Ed. IRI, Bucureşti , 1995
7) B. Blanchard – Arta tăcerii Ed. ,,Nöel’’ , Iaşi , 1995
8) Zoe Dumitrescu Buşulenga – Eminescu , Viaţă , Creaţie , Cultură, Ed. Eminescu , Bucureşti , 1989
9) Ioan Timuş – Ogio-san, Ed. Ed. Dacia, Cluj –Napoca,1984
10) Jean – Jacques Servan-Schreiber - Sfidarea mondială, Ed. Politică, Bucureşti , 1982
11) Fritjof Capra – Taofizica, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2004

De ce nu …, de ce nu acum?! … partea a treia

Câţi nu capotează?! Cine ajunge primul în Cetate. Din generaţia mea, să-i zic generaţia X , am să fiu primul… care iese. Vorbesc sub influenţa muzicii lui Jim Morrison. Ca şi cum aş fi unul din spermatozoizii ce se zbat acolo jos şi aş plecat deja din lumea asta…

Oricum, băncile de spermă nu păstrează spermatozoizii pentru eternitate. Îi inseminează. O informaţie despre mine s-ar perpetua veşnic. Dar eu opresc aici perpetuarea speciei. Pun punct arborelui meu genealogic. Gata! Am găsit: Sorin - ultimul vlăstar X…’’ Ar fi cel mai bun titlu. Nu mai rămâne nici o urmă materială despre mine. Şi dacă totuşi rămâne sufletul? Şi dacă totuşi sufletul nu are nevoie de suport material pentru a exista? Dar poate exista o informaţie fără un suport material? Până şi Dumnezeu Tatăl, Fiul, Sfântul Duh, maica Domnului îngerii au nevoie de un suport material. E adevărat că e cea mai sublimă materie – lumina. Fiinţe de lumină, aşa sunt percepute de aceia care au trăit experienţa morţii. Nicio informaţie nu poate exista fără un suport material. Atunci, cum poate exista sufletul după moarte? O informaţie trebuie să aibă un suport material, măcar nişte molecule de hidrogen, acolo! Se spune că, sufletul masculin urcă la cer sub forma unui vertij , iar cel feminin sub forma unei sfere. De parcă ar imita forme ale arhetipului celulelor sexuale. Dacă decorporalizarea e posibilă, dacă în moartea clinică muribundul îşi poate vedea , privind de undeva de sus , corpul, atunci e posibil ca sufletul să nu aibă nevoie de un suport material. Dar, e posibilă decorporalizarea? E posibilă oare supravieţuirea conştiinţei după moartea trupului?!... Atunci, nu este posibil să dispar de tot din această existenţă. În urma mea, va rămâne undeva, în cealaltă lume, o urmă imaterială - sufletul. Toate mor spre a se naşte / Şi se nasc spre a străbate/ Cercul ce nu-l pot cunoaşte, spune Eminescu într-o variantă a Glosei. Să străbat cercul şi să cunosc ce nu pot cunoaşte - life after life!

Ar putea ieşi ceva din poemul acesta! Am să-l numesc, Sorin – comedy ended. Da, e o idee… Să mai vedem, totuşi! Ce să mai vedem?!... Ah, da, formaţia Nirvana. Îmi sugerează calea spre… beatitudine, spre eliberare de dorinţele materiale, pământene. Ce-ar fi să-i spun, Sorin – suflet nemuritor! Nu! Sună prea mistic. In Utero, albumul lui Cobain, e perfect. E marea călătorie în timp. E transa, e regresia în uter. O întoarcere în trecut, prin tunelul timpului…, în uter. În călătoria asta, psihedelicii trec prin iad sau ajung în rai. Psihologii americani au experimentat-o. Cu droguri, fireşte. Şi au aflat prin regresie izvorul – inconştientul colectiv, arhetipul. Genial Jung. Călătoria ultimă e dincolo de raţiune. Kurt Cobain a numit iniţial, albumul, Mă urăsc şi vreau să mor. Bun titlu! Perfect pentru mine! Dar, eu nu mă urăsc. Nici nu mă iubesc. Nu vreau să mor, dar nici să trăiesc. Sunt, cum s-ar spune …, la hotar. Aş putea să mă întorc …dar, mai bine, trec frontiera!... Îmi este indiferent. Mi se fâlfâie, dacă trăiesc sau mor. Iubirea şi moartea îs una. Numai raţiunea noastră le percepe ca două feţe ale existenţei umane. Faţa şi reversul, Da şi Nu, spune Camus . Viaţa nu e opusul morţii, ci iubirea. Când Eros te-a părăsit se instalează Thanatos. Când nu mai poţi să regulezi, aleluia. Pe noi, bărbaţii, sexul ne ţine în viaţă. Am văzut leul bătrân, bătut , alungat de doi lei tineri. Leul bătrân a mai întors odată capul să privească la femele. Se gândea că poate îl urmează. Dar ele au rămas la fel de impasibile, ca şi în timpul luptei. Era atâta tristeţe în privirea leului …, toată tristeţea învinsului. Toţi ajungem asemenea leului. Nişte învinşi ai sorţii. Groaznic! Nu?! … Moartea poate fi văzută şi ca opusul naşterii: leagănul şi coşciugul par izbitor de asemănătoare…,,Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe, / Vede-n capăt începutul / Cine ştie să le-nveţe;’’ Surprinzător Eminescu! Nu?! Vezi în capăt începutul. Poate moartea, nu e ceea ce înţelegem cu logica noastră raţională. Poate e un nou început. O nouă vieţuire, într-o altă dimensiune, într-un alt univers. Kurt Cobain a experimentat şi el regresia In Utero. După lansarea albumului Cobain a luat o supradoză. Se spune că se ura pe sine din cauza divorţului părinţilor. A tatălui, îndeosebi. A meditat asupra morţii şi a acceptat-o. Deşi, încă tânăr, era un învins al sorţii. Moartea face parte din existenţa asta. Sau din cealaltă? Doar Dumnezeu ştie! Despărţirea părinţilor generează tragedii, drame, sinucideri. La mine nu e cazul. Şi totuşi, ceva mă cheamă imperios dincolo…., în cealaltă lume. Ce i-a chemat dincolo pe membrii grupării Heaven’s Gate? Se spune că Raiul. Un alt nivel al conştiinţei, o călătorie spre alte lumi?! Navele, trupurile lor îmbătrânite, trebuiau abandonate, aici, pe Terra. Vor fi aflat ei raiul? E ceva din orfism în mistica lor . Sau platonism?! Asta mă inspiră! Am să-i pun titlu: Nava părăsită . Sufletul meu decorporalizat, urmând cortegiul deasupra sicriului. Nimeni nu mă vede. Eu văd şi aud totul. Ar fi … ’’

O criză de tuse convulsivă, care l-a cuprins instantaneu, m-a împiedicat să aud toate cuvintele lui. Sper să nu fi pierdut prea mult…

,,… în fondul ei intim, natura este paradoxală. Nu are nimic raţional. Nu are nimic logic. Sau noi nu putem să percepem adevărul cu logica noastră raţională. De pildă cum este să fiu şi mort şi viu în acelaşi timp. Un mort viu sau un viu mort. Cadavrul viu! Şi Tolstoi a sondat adâncimile. Nu înţeleg această existenţă absurdă şi nu mă înţeleg pe mine. Are viaţa vreun sens? Ca fiinţe raţionale sensul i-l dăm noi. Trebuie să te agăţi de ceva, să iubeşti ceva sau pe cineva, mai presus de tine, ca să supravieţuieşti. Aşa spunea Socrate: a trăi pentru ceva e mai presus decât a trăi pur şi simplu. Aşa spunea şi evreul acela scăpat din lagărul nazist. Ca să supravieţuieşti trebuie să iubeşti. Moartea pândeşte la tot pasul. Fără iubire te dedai morţii. Numai o mare iubire ne poate salva. Dar eu nu pot iubi pe nimeni. Nu pot iubi nimic. Doar poemul…ultimul poem. Ca un condamnat la moarte, care cere o ultimă ţigară. Într-un fel sunt un condamnat la moarte. Trebuie să scriu poemul, în ultimul meu ceas! Cine sunt eu? Un nimeni, un nimic, nu exist. Sunt o fiinţă sau un proces, în care sunt permanent acelaşi şi mereu un altul, un program, care derulează o formă dinamică de spaţiu-timp. Când regele Midas l-a întrebat pe demonul lui Dionysos, pe Silen, ce e mai bine pentru om, acesta a răspuns: A nu te fi născut, a nu fi , a nu fi nimic. Binele, e să muriţi. Iată un mare adevăr. Moartea nu e un sfârşit absolut şi irevocabil. Mai avem o şansă…, dincolo. O societate tot mai avansată tehnologic îşi creează şi mijlocele cele mai puternice de autodistrugere. Ceea ce distruge cel mai mult modernitatea este sentimentul apartenenţei, sentimentul de comuniune socială. Nu mai există sentimentul familiei. Te înstrăinezi. Devii un alienat. Individualismul este catastrofal pentru specia umană. Nu iubesc nimic pe lumea asta. Nu iubesc pe nimeni. Nu mă iubesc nici pe mine. Nu mai există sentimentul de comuniune universală, pe care-l clama Adler, care dădea sens vieţii. Nu mai există unire prin iubire. Doar unire prin sex . Atât! Sex pot să fac şi cu un Ciber Pussy. Şi femeile cu un dildo. Atunci ce nevoie mai avem unii de alţii? Doar o poezie… , o ultimă poezie. O poezie care să ţâşnească din spiritul meu excitat . Ca o cometă!…Ca o violentă iubire… Am atâtea ,,muze’’ pentru inspiraţie…, atât de repede pot să pătrund în inconştient …, cu psihedelice, droguri, etnobotanice. Şi cu obiecte…, atâtea obiecte, care pot aduce iluminarea. Nu ca Plotin, care se rupea de lumea asta prin meditaţii. Sau ca misticii budişti…, prin posturi şi meditaţie... Brr! Căci, vreau nu prin ritual sau meditaţie să ajung în nirvana , ci printr-o experienţă şocantă. Îmi trebuie o emoţie brutală, violentă, instantanee. Ca în şcoala Rinzai a doctrinei zen. Să-mi crească adrenalina, brusc, la maxim. Să nu mai simt nici dorinţă , nici durere, nici suspin…, doar eterna pace.

,,Da, am găăăăsit!’’ strigă el, lovindu-se cu palma peste frunte.

… pistolul tatei! Totul este relativ pe lumea asta. Numai moartea este certă. Să priveşti moartea în faţă! Asta da, e o mare tensiune, o adevărată shilkan-taza. Numai japonezi zen au simţit-o. Cu sabia sau cu pumnalul. O tensiune maximă de trezire a conştiinţei. În chiar momentul când îşi făceau seppuku…. Ca jocul acela stupid din copilărie…, când jucam lovitura cuţitului. Îmi răsfiram degetele pe o scândură şi apoi loveam cu lama în spaţiul dintre degete. Tot mai repede şi mai repede…, până când greşeam. Urlam de durere. Atunci simţeam iluminarea. Da, asta caut o iluminare, un străfulger din conştient sau inconştient. O lovitură de trăsnet… O întâlnire între Yin şi Yang. O scurtcircuitare a energiilor ce trezeşte şarpele kundalini - iluminarea erotică. Nebunia şi moartea! Sau nemurirea! Ceva la limita conştiinţei. În copilărie jucam răţoiul cu cei mari, eu un copil. Cine m-a pus să mă joc cu cei mari? Totdeauna cei mari te pot ucide. Mai cu seamă cei care deţin puterea. Nu, nu cred că Basil avea asta în intenţie. Nu cred să-mi fi dorit moartea. Era doar o joacă de copii. Periculoasă pentru mine. Nu-mi pot explica nici acum, cum a încercat să mă atragă în apele adânci ale râului. A sărit peste mine şi s-a scufundat în apa adâncă. Eu, răţoiul, trebuia să-l prind. El ştia să înoate, eu nu. M-am luat după el. Apa mi-a trecut dintr-odată peste cap. Când am simţit primejdia am luat-o într-o parte, unde îmi imaginam că este malul. Am văzut pentru o clipă moartea, acolo, sub apă. Am înghiţit câteva guri zdravene din apa murdară a Jijiei, dar scăpasem cu viaţă. Aş fi putut , din eroare, s-o iau de-a lungul râului. Cum să te orientezi sub apă? Malul a fost o iluminare. Îmi venea să plâng şi să râd. Nu ştiu ce m-a salvat. Poate inconştientul meu, instinctul de supravieţuire… M-am lecuit de joacă de-a răţoiul o vreme. Apoi am uitat. Între timp învăţasem să înot. Sau povestea Alba ca zăpada! Îmi va rămâne în minte până-n clipa din urmă povestea asta. Şocul emoţional se înscrie în memoria de lungă durată. Oare când mori informaţia se şterge? Ca la calculator, când n-ai salvat şi s-a oprit brusc alimentarea cu curent. Sau pleacă odată cu sufletul?! Poate este chiar sufletul în care e codificat tot ce-ai gândit, tot ce ai făcut în viaţă. Da, altfel cum să judece Fiul Domnului, vii şi morţii la învierea de apoi? Cum s-ar putea recupera informaţia din creier. Ar fi o chestie să afli ce-au gândit savanţii, filosofii, marii creatori, conducătorii sau criminalii. Conducătorii sau criminalii? Interesant, cum se alătură cele două categorii, de parcă sunt fraţi gemeni. Eram într-o vacanţă la bunici la ţară. Satul nu avea curent electric. Dar avea cinema. Curentul era produs de un generator cu benzină. Rula Alba ca zăpada. Eram încă la vreme poveştilor. M-am dus la cinema sedus de poveste. Sala mică era arhiplină. O mare de oameni veniseră să vizioneze povestea. Mai ales, femei şi copii. Am găsit loc, jos pe podea, aproape de ecran. La jumătatea filmului a izbucnit incendiul. Undeva, într-o magazie în spatele sălii de cinema, era depozitată benzina. Operatorul, beat fiind, a aprins un chibrit să vadă câtă benzină a vărsat. Balaurul cu limbi de foc s-a năpustit în sală. Oamenii s-au prăvălit, ca un val mugind. Am fost aruncat jos, călcat, strivit în picioare de puhoiul de oameni, care, panicaţi, voiau să iasă toţi deodată pe uşa strâmtă . Eram sigur că voi muri. Mă împăcasem cu ideea. Mă invadase un calm de neînţeles. Şi afară era beznă. Ca niciodată, în noaptea aceea cerul era acoperit de nori. Fără lună, fără stele, planeta părea a fi intrat într-o gaură neagră. Bezna pusese stăpânire peste sat. Doar limbile de foc spintecau întunericul din sală. Gurile flămânde ale balaurului îi înfricoşa visceral pe cei aflaţi în spatele sălii. Un vacarm de glasuri îngrozite strigau a disperare. Două sute de glasuri ţipau, urlau, gata să sucombe din cauza fricii viscerale, a panicii. Toţi deodată, îmbulziţi în uşa strâmtă a sălii de cinema, blocaţi acolo, în vreme ce alţii împingeau, făcând imposibilă scăparea. O mâna nevăzută m-a luat pe sus şi m-a aşezat pe capetele oamenilor. Cineva mă ajutase… M-am trezit deodată , mergând în patru labe, îndreptându-mă, sugestionat de mulţimea, la fel de disperat, spre prima fereastră. Toate ferestrele aveau gratii. Doar copii se puteau strecura printre ele. Sub mine, oamenii formau o masă compactă. Călcam peste capete, peste feţe, auzeam câte un vaiet în urmă, dar nu-mi păsa. Instinctul de supravieţuire mă făcea imun la durerile lor. Voiam să ajung cât mai repede la fereastră, să scap de sufocare, să scap de frică, să respir aerul curat al nopţii. Trebuia să ies, cât mai repede, din acel infern. Am coborât în mâini, m-am strecurat printre gratii şi mi-am dat drumul în cap. N-am simţit durerea. Adrenalina anihila efectele loviturii. Ieşisem din infern şi nimic nu mai conta. Maică-mea mă căuta disperată printre grupurile de oameni. Cum să afli pe cineva în întunecimea de-afară! Doar pălălaia din spatele sălii de cinema mai arunca câte o geană de lumină. Toţi îşi strigau copii, fraţii, surorile, într-o viermuială haotică. Cu greu ne-am regăsit. Până la urmă nimeni nu a păţit nimic. Cu excepţia bunicului, căruia i-a luat foc piciorul pe când încerca să scoată din magazie butoiul cu benzină. O vară întreagă a stat culcat, întins pe jos la răcoare, să se refacă pielea arsă de la picior. Se dezinfecta cu apă oxigenată, se ungea cu jecozinc, fuma şi înjura că nu poate merge la muncă.

Nu ştiu cum poate să apară fulgerul acela, iluminarea. Numai budiştii o ştiu. Nu am răbdarea lor. Cine mai are răbdare în ziua de azi? Toate îşi reduc timpul de facere. Mai rapid, tot mai rapid… şi mai multe, tot mai multe…. Până la urmă o să se scurteze şi durata gravidităţii, de la nouă luni, la nouă săptămâni. Vor scoate plozi in vitro, pe bandă rulantă. ’’

Mă pregăteam să sun la poliţie, când l-am auzit strigând:

The Little Great Japanese

Soţiei mele, Maria, care a avut răbdarea şi înţelepciunea de a-mi înţelege pasiunea pentru filozofie.

Doctrina japoneză

Moto: ,,Japonia ne dezvăluie viitorul posibil al unei lumi mai bune , de simpatie desăvârşită.’’ - Lafcadio Hearn

În aceste momente, Japonia are nevoie de tăcere. Japonia nu este doar ţara în care au loc catastrofe ( cutremure, tsunami, radiaţii ucigătoare) , ci e ţara oamenilor tăcuţi, calmi , naturali, spontani şi inteligenţi, ţara micilor bonsai. În filosofia Zen se spune că ceea ce este mic este mare şi ceea ce este mare este mic. Aşa înţelegem de ce japonezii pot fi numiţii micuţii oameni măreţi. Scriem în momentul acesta tragic fiindcă iubim la acest popor fascinanta măreţie a sacrificiului de sine şi înfruntarea primejdiei cu fruntea senină . Dramaturgul Matei Vişniec, vizitând Japonia, a auzit de la însoţitorul său japonez (un actor care l-a invitat la un festival), pe tot parcursul vizitei, doar două critici la adresa japonezilor: prima, că japonezii muncesc prea mult, şi a doua, că s-au lăsat în mod facil atraşi de cultura americană, imitând-o în masă în detrimentul tradiţiei lor culturale sănătoase ( ,,în detrimentul tradiţiei lor culturale sănătoase’’ , am completat-o noi, că suntem mai limbuţi) .( Matei Vişniec – Japonia un miracol, dar la ce preţ?’’ – România liberă, 29 august 2007). Doctrina japoneză este, mai degrabă, o psihologie decât o filozofie, o psihologie a autoprogramării minţii, în scopul abţinerii şi stăpânirii impulsurilor instinctuale, a non-vorbirii gratuite şi a non-gesticii inoportune, o psihologiei a inteligenţei pragmatice . Doctrina calmului a fost promovată de filosoful japonez, Yoritomo Tashi, în secolul al – XII-lea. Aceasta viziune, a filosofului japonez, a avut o influenţă profundă asupra psihomentalului nipon. Pentru a ajunge la o stare de spirit naturală a calmului, el stăruie asupra necesităţii unui antrenament sever, încă din copilărie, pentru a combate impulsivitatea naturală a omului, îndeosebi a omului tânăr. Intelectul superior, spune Yoritomo, stăpâneşte instinctele, prin calm, prin stăpânirea impulsivităţii vorbirii şi a gesturilor şi prin disciplina abstinenţei. Comportamentul natural al calmului se obţine prin exerciţii zilnice, încă din anii copilăriei. Exerciţiile au rolul de a transforma intenţiile spontane în act de voinţă, de a forma deprinderile, de a automatiza comportamentul şi a stăpâni impulsivitatea - o forma mentis de manifestare normală a individului în relaţionarea cu ceilalţi. Doctrina calmului, în care este inclusă şi puterea de a voi, dă prioritate inteligenţei. Starea permanentă de calm trebuie să fie starea psihică cea mai adecvată în relaţionarea socială; ea se regăseşte la majoritatea japonezilor ca o stare de spirit naturală . Această psihologie a calmului îl ajută pe micul japonez să evite invidia chinuitoare, vanitatea bicisnică şi lăcomia tentaculară, tare morale , care, din nefericire, sunt dominante în psihologia omului mioritic şi mai cu seamă, manifeste, la omul mioritic ajuns la putere . Deprinderea calmului predispune individul la atingerea unei stări superioare de conştiinţă. Pentru atingerea unei stări maximale de conştiinţă e nevoie ca informaţiile pe care le percepe din lumea exterioară, să nu fie deformate de propria minte. De aceea, percepţia realistă a lucrurilor exterioare nu este posibilă decât dacă mintea este perfect lucidă. O minte perfect lucidă nu poate fi decât una calmă, netulburată de dorinţe , emoţii sau impulsuri instinctuale . Filosoful nipon compară mintea cu oglinda unui lac care reflectă clar obiectele atâta vreme cât atmosfera este calmă , dar, cînd lacul se încreţeşte la adierea vântului, imaginile se deformează, iar în caz de furtună,ei bine, apa se tulbură, la fel şi judecata omului. Doctrina japoneză a calmului nu presupune indiferenţa, ataraxia , pacea sufletească generată de insensibilităţi dezolante, ca la stoici, ci în închiderea în sine a emoţiilor, fără manifestarea lor teatralistă. Aceasta este deosebirea fundamentală între doctrina japoneză şi filosofia stoică. Filosoful nipon este împotriva insensibilităţii stoice ,,Insensibilitatea cultivată din copilărie , atrage întotdeauna o apatie morală, ce stăvileşte mişcările sufletului din care decurg fericirea şi suferinţele oamenilor.’’ (Yoritomo Tashi - Puterea calmului , doctrina japoneză, p.60 ). Să fi cunoscut învăţatul japonez doctrina stoică a grecilor? Greu de stabilit o asemenea legătură , deşi nu este exclusă, de vreme ce şi Nicolae Milescu Spătarul a ajuns în China, în secolul al XVII-lea. (Nicolae Milescu Spătaru – Jurnal de călătorie în China). El nu a ajuns în insulele Japoniei deşi a fost tentat să-i cunoască pe niponi. În doctrina japoneză, psihologia calmului nu reprimă simţirea , ci exteriorizarea semnelor vizibile ale senzaţiilor. Impasibilitatea în faţa evenimentelor , ca aceea promovată de stoicism , denotă ignoranţă, afirmă Yoritomo, şi-l lipseşte pe om de adevărata trăire. Din aceste considerente, filosoful japonez respinge fatalismul ( cunoscut de noi ca fiind de sorginte stoică) , acceptarea resemnată a providenţei , anume că, ceea ce se întâmplă este ineluctabil. El nu poate accepta aşa ceva şi aici descoperim genialitatea gândirii japoneze, căci depăşeşte fatalismul stoic, anume că mintea umană poate evita ceea ce stoicismul consfinţea ca fiind o legitate a destinului - că ceea ce se întâmplă trebuie să se întâmple. Această credinţă fatalistă că ceea ce se întâmplă trebuie să se întâmple, îl face pe om apatic , îl conduce la acea pace a sufletului, numită ataraxia, echivalentă cu impasibilitatea şi non-acţiunea, cu insensibilitatea şi lipsa de solidaritate cu aproapele. Este o gândire fatalistă , de genul celei din povestea lui Ion Creangă - Drobul de sare, care se regăseşte frecvent în psihologia românească. Schiţa umoristului român, Alex Tocilescu, intitulată ,,Takamura!’’ din volumul Eu et al., relevă din nou ,,indolenţa fatalistă’’ a poveştii, indolenţă, care este cât se poate de reală în psihologia omului mioritic şi denotă că povestea lui Creangă nu este o făcătură fără temei . Schiţa lui Tocilescu e râsul-plânsul omului mioritic, confruntat cu ciudatul om-japonez. (Alex Tocilescu – Eu et al., p.15 -26). Insensibilitatea japoneză este o manifestarea exterioară; nu este nici reflexul indiferentismului , nici a atoniei sentimentelor, ci doar o formă de apărare a minţii împotriva excitanţilor exteriori , o stare de spirit care îl face să-şi înghită lacrimile în faţa evenimentelor-tragedii, ca acea din zilele noastre şi să evite exploziile de râs vanitos, în faţa marilor bucurii. Insensibilitatea niponă este o atitudine prudentă care nu-l expune ridicolului şi mai ales îl scoate din starea de spirit a apatiei, a credinţei în forţa oarbă a providenţei. Omul calm alege şi decide, stoicul se supune fatalismului providenţei , ineluctabilului :,,aşa a fost scris’’ sau ,,aşa a fost să fie!’’,, ce ne e scris în frunte ni-i pus’’ . Pentru omul fatalist - impasul existenţial, ,,jugul acceptat’’ ,,existenţa în labirint’’ , pentru omul pregătit prin exerciţiu în automatismul calmului găsirea soluţiei optime, descoperirea firului Ariadnei şi a ieşirii din labirint. Japonezul nu-şi exteriorizează teatralist durerea sau fericirea. Sunt sigur că în aceste momente, ale catastrofei nipone , plânge sufletul în ei , dar, nu-şi exteriorizează emoţia. Ignoranţii nu înţeleg doctrina japoneză a calmului, de aceea, aceştia îi percep ca insensibili şi cruzi. Deşi, există asemănări între doctrina stoică şi doctrina japoneză, ele se deosebesc prin atitudinea faţă de celălalt, a stoicului prin indiferenţă, a japonezului prin participare tăcută. Pentru o minte lucidă, Yoritomo Tashi găseşte patru calităţi: reţinerea - adică non-impulsivitatea, aceasta fiind prima şi cea mai importantă calitate a minţii, obţinută prin exerciţiu, care generează automatismul şi disciplina; ea ne scapă de două rele care se întorc asupra noastră ca un bumerang - nerăbdarea şi mânia. Discernământul, cea de-a doua calitate este judecata limpede care înlătură actele nesocotite. Agerimea, pe care noi o asociem cu viteza gândirii, la japonezi este efectul calmului şi vizează decelarea binelui de rău şi alegerea variantei optime a binelui ce trebuie cuprins în intenţia acţiunii; este rezultatul autoprogramării minţii , prin exerciţii de abţinere şi de dominare a impulsivităţii. ,, Principalul merit al agerimii este distingerea între acceptabil şi nefavorabil.’’(Yoritomo Tashi - Puterea calmului , doctrina japoneză , p. 31). Ultima este perspicacitatea - e puterea minţii, care înmănunchează judecata deductivă şi are menirea de a elimina eroarea, e un fel de putere interioară care evită capcanele iluzioniste. În aceeaşi viziune, Yoritomo face apologia tăcerii , nu a gândului ascuns, himeric sau înşelător, care face din individ un duplicitar, ci a tăcerii , ca principiu fundamental al doctrinei calmului. El consideră cuvintele ca fiind nişte sclavi pentru omul înţelept. ,,Sclavi ! Aşa numeşte Yoritomo cuvintele pe care le eliberează sau le ţine captive stăpânul lor.’’ ( ibid. 52) . Filosoful japonez dezavuează pe omul bun şi drept, care nu are diplomaţie, care comite gafe, care nu are înţelepciunea de a calcula aserţiunea sa şi provoacă efecte contrarii scopului urmărit. Nu-i suficient să fii bun şi drept , ci să fii abil şi inteligent (înţelepciunea cuprinzându-le pe toate). O cugetare profundă a filosofului japonez , sună astfel : ,,Învaţă să asculţi în tine tăcerea!’’ A asculta tăcerea nu înseamnă a asculta muţenia , ci a asculta vocea sufletului, a conferi minţii o asemenea stare de spirit încât să uzeze de capacitatea ei maximă în găsirea celei mai optime soluţii. Inspirat , probabil de doctrina calmului, francezul B. Blanchard a scris o disertaţie intitulată ,,Arta tăcerii’’. O fabulă sugestivă de sorginte japoneză ne demonstrează că s-a inspirat din această doctrină. ,,A fost odată un om , spune o poveste japoneză, un om care avea o pasăre rară: O avea închisă în colivie şi-o îngrijea atât de bine încât pasărea se făcea mai frumoasă şi penele ei deveneau mai strălucitoare. Din nebăgare de seamă, într-o dimineaţă, omul uită să închidă portiţa micuţei închisori. Şi pasărea zbură . Zbură atât de departe şi întâmpină atâtea necazuri, încât se întoarse într-o stare jalnică la vechiu-i stăpân. Trebuie să spunem că, în nechibzuita ei aventură, pasărea aceasta tulburase o mulţime de oameni care prinseră a-l duşmăni pe stăpânul ei. Astfel , chiar dacă stăpânul a reuşit să închidă pasărea în colivie, n-a putut însă să repare stricăciunile făcute de ea în călătoria ei’’.(B. Blanchard – Arta tăcerii , p.7 ) În aceeaşi notă , înţelepciunea populară românească a inventat, zicători, ca de pildă : ,, a scăpa porumbelul din gură’’ sau ,,dacă tăceai filosof rămâneai ’’ sau ,,a vorbit şi Ion că şi el e om’’ . În ideea lui Blanchard, problema se pune , astfel: a cugeta şi a vorbi, nu a vorbi şi apoi a cugeta. A şti să taci nu este doar un act de voinţă, spune autorul francez , ci este un act de moralitate. În aceeaşi viziune cu doctrina niponă, autorul francez ne propune exerciţii de tăcere, care pot da o stare de spirit deosebită, de seninătate şi prudenţă. El afirmă că arta tăcerii este ,,o putere ignorată’’ . Este o putere ignorată în Europa şi în America. Ştiinţa tăcerii conferă omului înţelept o mare putere morală. A momi cu vorbe îl descalifică pe oricare om ajuns într-o funcţie publică. În cele din urmă, înşelătorul este demascat , aşa cum au fost demascaţi politicienii noştri care au momit alegătorii în campaniile electorale . ,,Cel care ştie să tacă nu are spiritul acela viclean care îi însufleţeşte pe flecari.’’( ibid. p.54) . A şti să taci înseamnă a şti să deţii puterea. Cuvintele, spune învăţatul japonez Yoritomo Tashi , sunt mijloacele de comunicare a spiritului, ele trebuie să aibă miez, sâmbure plin, care să rodească în alte spirite. Vorbirea fără miez , a celor ce urlă vorbe goale, e ca zgomotul unei cascade – te asurzeşte! A închide cuvintele fără rost în închisoarea minţii , a nu vorbi decât necesarul aceasta este marea artă japoneză a tăcerii. ,,Sufletul omului calm, spune filosoful japonez, se aseamănă cu o carte închisă cu trei lacăte; nu se destăinuieşte decât celui care are cheia.’’ (Yoritomo Tashi - Puterea Calmului , doctrina japoneză,p. 30 ). Această viziune a filosofului japonez ne aminteşte de ceea ce spunea Eminescu , care avea o opinie similară asupra cuvântului spus sau scris: ,,Este o zicală din bătrâni: gura să aibă trei lacăte: în inimă,în gât şi a treia pe buze: când îţi va scăpa cuvântul din inimă să nu scape de cealaltă, că dacă ai scăpat vorba din gură n-o mai prinzi, nici cu calul, nici cu ogarul, nici cu şoimul. Trebuie să cumpăneşti de o sută de ori o scriere până o dai publicităţii.’’ ( Zoe Dumitrescu Buşulenga – Eminescu , Viaţă , Creaţie , Cultură , p. 40). Totuşi, în relaţiile cu ceilalţi, nu poţi fi întotdeauna calm ; există oameni indolenţi pentru care numai enervarea celuilalt îl poate scoate din starea de inacţiune. În această situaţie , Yoritomo admite iritarea ca armă împotriva indolenţilor , dar o iritare de suprafaţă , fără durată mare şi fără implicare emoţională, pe care o numeşte voinţă de atitudine. Acest mod de a acţiona asupra indolenţilor apără organismul de energiile negative ucigătoare. Omul calm deţine secretul neprevăzutului şi al surprizei, dominându-şi adversarul care îşi dezvăluie intenţiile în vorbe. Japonezul refuză categoric extazierea sentimentelor , oricât de puternic s-ar manifesta în interiorul său, ca de pildă o senzaţie explozivă sau un secret. A nu putea să suporţi singur greutatea unei senzaţii sau a unui secret te obligă la ,,expansiune’’ verbală. Această expansiune este o slăbiciune a psihicului şi îl face, pe cel care nu reuşeşte să se abţină, vulnerabil. Aceste expansiuni sunt admise doar între prieteni, care sunt absolut loiali şi expunerea secretului poate avea un efect de reconfortare. Expansiunile datorate slăbiciunii sufleteşti , sunt condamnate , căci ele pot fi folosite de adversari sau se constituie ca primejdii ale trădării voite sau inconştiente. El stăruie şi asupra acelora care sunt iritaţi ce se constituie în proprii trădători. Rănile provocate de vorbe , declanşează ura adversarilor care aşteaptă prilejul spre a se răzbuna. Noi trebuie să fim stăpânii vorbelor, altfel, când vorba este stăpâna noastră , facem gafe impardonabile, devenim nerăbdători şi mânioşi în vorbire şi gesturi, ridicăm tonalitatea glasului, ne scapă porumbelul din gură , armă, care poate fi redutabilă pentru adversar. Pentru filosoful japonez , întâmplarea fatalistă , poate fi evitată prin preocuparea fiecăruia de a înlătura factorii nefavorabili şi împrejurările şi a înlesni pe cele favorabile. Apelul la calm nu înseamnă resemnare , ci căutarea căilor optime pentru diminuarea dezastrului. Indolenţa gândirii îl conduce pe individ, inerent, la acceptarea fatalităţii. ,,Ce-aş fi putut face?’’ Această stare de spirit, indusă de fatalitate, ar putea fi lesne confundată cu calmul , dar nu-i decât o lipsă acută de idei, în ultimă instanţă e neantul gândirii. Calmul aparent , pe care îl afişează unii, ascunde, cel mai adesea, neputinţa. Yoritomo are în vedere pentru omul calm, ştiinţa comparaţiei, capacitatea de a alege soluţia optimă printr-o judecată ageră ca rezultat al analizei comparative. De aceea, pentru o soluţie optimă se impune meditaţia pentru a vedea clar ,, în noi înşine’’. A vedea clar în noi înşine înseamnă a sonda inconştientul. Pentru asta, el recomandă retragere, izolarea psihică şi meditaţia. Altfel spiritul respectivului riscă să se mişte într-un cerc vicios sau într-un labirint fără ieşire. În scopul utilizării optime a minţii , Yoritomo Tashi propune un set de principii ,numite ,,Regulatorul vieţii’’. Eroarea fundamentală, spune el , pe care o săvârşesc majoritate religiilor cât şi unele filozofii idealiste, constă în promovarea cu acribie a sufletului ca ideal şi a dispreţul pentru ,,materialităţilor existenţei’’, în speţă, a sufletului în detrimentul trupului. Or, ca o minte să funcţioneze lucid şi optim, să perceapă în mod real universul înconjurător şi nu deformat, aşa cum se deformează imaginea într-o baltă încreţită de adierea vântului, sunt necesare a fi respectate câteva reguli de bază pentru sănătatea corpului şi a creierului. Prima şi cea mai importantă , pentru o bună funcţionare a minţii este regularitatea şi durata raţională a somnului. Insomniile conduc la depresie, iar depresia ca forma mentis, la deformarea circumstanţelor vieţii. Insomnia epuizează de energii mintea. Ca remediu pentru insomnie, Yoritomo nu propune sedative sau alte tehnici , ci aducerea, chiar prin forţare şi persuasiune, în memorie, a unei teme şi alungarea dorinţelor sau a îngrijorărilor care induc insomnia . Forţarea minţii spre a dezbate tema propusă , conduce inerent , încet-încet la somn. A doua regulă este mişcarea. Sportul nu doar menţine elasticitatea muşchilor, dar reduce excesele glicemice şi emană endorfine, atât de benefice pentru o stare de spirit optimă judecăţii lucide. Dr. Aslan a ajuns la concluzii similare în ceea ce priveşte mişcarea. Reumatismul, afirma ea, nu paralizează doar membrele, dar şi activitatea cerebrală. A treia este refuzul de a da curs obsesiei pentru problemele grave ale vieţii şi programarea minţii pe o temă aleasă. A patra regulă o constituie igiena corporală, care creează confort pentru funcţionarea la randament maxim a creierului. Importanţa sănătăţii corporale pentru funcţionarea optimă a minţii decurge din faptul că afecţiunea fizică influenţează negativ judecata. A cincea şi nu ultima este convieţuirea armonioasă cu familia. Orice nervozitate , iritare, orice abatere de la calm a psihicului , conduce la percepţii deformate ale realităţii înconjurătoare, la funcţionarea haotică a minţii şi la lipsa de luciditate. Aceeaşi viziune asupra lucidităţii existenţiale o promovează nemţii , prin aşa numita Şcoală a Înţelepciunii, redeschisă de către Keyserling şi fratele său Arnold , la Darmstadt, după cel de-al doilea război mondial. Aceştia, fără a prelua ideile doctrinei japoneze , converg spre aceleaşi reguli simple de respectat pentru o bună funcţionare a minţii : să-ţi cunoşti capacităţile şi limitele şi să le respecţi (vechiul principiu delfic ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi!’’ , preluat de Socrate şi ridicat la valoarea de primă virtute) ; să ai un bun echilibru fizic pentru a judeca lucid realitate şi a putea respinge tentaţiile societăţii moderne care te ispiteşte cu sloganuri şi idei magice; să poţi spune ,,retro satana!’’, ispitelor de tot felul, cu atât mai fascinate cu cât sunt mai false şi mai iluzorii, pe care societatea de consum le uzitează cu obstinaţie pentru ademenirea tinerilor şi a rătăciţilor . Şi ultima, dar nu cea din urmă - o viaţă de familie armonioasă, ca principiu sine qua non al unei existenţe sănătoase, într-un cuvânt să ştii să practici în mod automat , la fel ca în doctrina japoneză, abţinerea. În aceeaşi idee , doctorul francez Pathé, propune, aşa numitul ,, check up’’, reciclarea fizică şi morală, care, într-un anume sens, e echivalentul renaşterii, propovăduite de Isus. În practică acesta propune o disciplină simplă, dar sistematică – voinţa de a nu încărca stomacul şi mişcarea zilnică, care păstrează manifestarea voinţei şi stimulează emotivitatea. Cea mai degenerescentă boală, spune medicul francez , asupra judecăţii mintale o are diabetul. Excesul de zahăr provoacă efecte catastrofale , atât morale cât şi intelectuale. Fără o formă fizică bună, spune dr. Pathé, nu se pot emite judecăţi şi nu se pot lua hotărâri optime. ,,Aşadar, forma fizică excelentă permite marelui contemporan să-şi folosească inteligenţa şi să-şi exercite voinţa în cele mai bune condiţii.’’ (Jacques de Launay - Psihologie şi sexualitate,[ Note preliminarii], p. 19). În fond , pentru om , spre deosebire de oricare alt animal, cea mai redutabilă forţă a supravieţuirii este mintea. Când mintea omului funcţionează haotic şansele de supravieţuire scad la nivelul zero. Luciditatea mintală este prima condiţie a supravieţuirii umane. Stările superioare de calm , conduc pe omul experimentat prin exerciţii îndelungate , la concentrarea atenţiei , la cumularea automată a energiilor psihice, la atingerea stării de maximă luciditate şi laurea celor mai optime decizii. În acest sens, filosoful nipon propune câteva principii : constrângerea proprie la tăcere prin exerciţii zilnice de tăcere; izolarea psihică, prin antifonare şi protejare de excitanţii exteriori, prin căutarea singurătăţii voite, printr-o stare de calm şi pace interioară; exerciţii zilnice pentru menţinerea stării de spirit a calmului( exerciţiul va fi întrerupt dacă spiritul, în aceste momente de calm , tinde spre nepăsare faţă de lumea înconjurătoare) ; concentrarea energiilor psihice disipate pe varii impulsivităţi ( dorinţe , griji), se va face prin meditaţie şi concentrare , asimilarea tendinţelor de risipire prin aducerea într-un cerc imaginativ restrâns, urmate de câteva respiraţii profunde; concentrarea de primul grad, care este, credem noi, echivalentul din budism a iluminării. În acest moment, iniţiatul a atins starea de spirit a Calmului; orice gând secundar este eliminat din minte. Menţinerea, prin educarea voinţei , a acestui ritual al exerciţiilor, va conduce inerent la autoprogramarea minţii . Aceasta are menirea de a instaura starea de spirit a calmului, în orice împrejurare, instantaneu. Starea de calm , mintea lucidă, găsirea soluţiilor optime şi laurea deciziilor adecvate generează superioritatea asupra celorlalţi. Această psihologie a calmului a fost însuşită de inconştientul colectiv japonez , generând o a nume forma mentis, fiind cât se poate de reală la japonezi. Starea aceasta de spirit, specifică japonezului , este confirmată de cercetările românului Ioan Timuş, efectuate timp de cinci ani ( 1917 -1922), în Ţara Soarelui Răsare. El este atât de impresionat de japonezi, încât la vederea capitalei nipone, scria: ,,Am străbătut atâtea ţări; m-am minunat de multe , dar nicăieri nu am avut impresia asta puternică de straniu.’’ ( Ioan Timuş – Ogio-san, p. 42) Ciudaţi oameni! De parcă nu ar fi de pe Terra. Comportamentul complet diferit de cel al europenilor avea să-l descrie în Caracterele civilizaţiei japoneze( 1940) ,,acuitatea observaţiei, excelenta memorie şi proverbiala migală, simplitatea rafinată şi impresionantă facultate de sinteză’’ şi deosebita manifestare a minţii prin meditaţie, a ,, adâncirii în sine’’ ,,o totală stăpânire a nervilor, care le permite viaţa asta amabilă , dominarea pasiunilor şi calmul surâzător.’’ Acest comportament îl iluzionează într-atât pe Lafcadio Hearn, încât crede că ,, prevesteşte viitorul posibil al unei lumi mai bune, de simpatie desăvârşită. ’’ (ibid.[ Doina Curticăpeanu - Japonia , peisaj viitor, pp.24-25). Doctrina japoneză a calmului nu exclude starea de impasibilitate. Această stare deosebită de spirit este folosită de un conducător pentru a lua cele mai bune decizii, în împrejurări, nefaste, de moarte colectivă, ca acelea la care a fost supusă naţiunea japoneză în acest an. ,,Impasibilitatea, spune Yoritomo Tashi , este traducerea unei stări privilegiate a sufletului care uită lucrurile exterioare şi refuză să se lase tulburat de percepţiile materiale, pentru ca să poată citi mai bine în sine, fără a fi stânjenit de sunetele sau viziunile ce l-ar putea abate de la această cercetare.’’ (Yoritomo Tashi - Puterea Calmului , doctrina japoneză, p. 88). Conducătorul, în momentele de mare primejdie, este animat de o intensă lucrare interioară , starea de spirit trece de la calm la impasibilitate, energia mintală este concentrată spre găsirea soluţiei adecvate şi optime. Ţâşnind ca o iluminare din ceea ce noi numim inconştient, ea apare ca o călăuză divină. Doctrina calmului este victoria omului aspra lui însuşi , victorie pe care nici Zeul nu o poate opri. Viziunea japoneză asupra existenţei arată că fatalitatea poate fi deturnată, poate fi învinsă prin exerciţiu persuasiv de educare a minţii, prin autoprogramare în formarea deprinderilor şi automatismelor supravieţuirii. Exerciţiile de supravieţuire sunt primele deprinderi pe care orice student european, care obţine o bursă de studii, le învaţă la Tokio. El primeşte o trusă de prim ajutor, o lanternă, o listă cu alte obiecte strict necesare şi face exerciţii periodice de simulare a unui cutremur. Legătura dintre doctrina calmului şi filosofia Zen este evidentă. În aceeaşi perioadă a secolului al XII-lea, când Yoritomo Tashi promova doctrina calmului , filosofia budistă pătrundea prin spaţiul chinez şi în Japonia. Doctrina japoneză lansată, în secolul al XII-lea, de Yoritomo Tashi urmăreşte un singur scop - progresul şi propăşirea Japoniei. Ea a generat, de-a lungul timpului, o psihologie de masă a ataşamentului necondiţionat faţă de stăpânul feudal, apoi, faţă de întreprinderea în care japonezul lucrează, analoagă ataşamentului europeanului faţă de mama sa, o imperioasă datorie de onoare a sacrificiului de sine pentru comunitate şi pentru idealul de reputaţie a Japoniei. În această ordine de idei, Japonia a redescoperit, după cel de-al doilea război mondial, cea mai prodigioasă şi inepuizabilă energie - puterea minţii şi a creativităţii ei. Pentru niponi, teza că omul cât trăieşte învaţă a devenit o practică curentă. La japonezi, ,,totul e conceput pentru a învăţa.’’ Stimularea cunoaşterii şi a creativităţii a ajuns o persuasivă politică de stat. ,,După ce-şi termina lucru , un salariat porneşte în căutarea unor ocazii care să-i permită să înveţe ceva de la natură săi îmbogăţească cunoştinţele şi să-i sporească creativitatea.’’ ( Jean – Jacques Servan-Schreiber - Sfidarea mondială, p. 217) Astfel, a ajuns Japonia, ca până în 1980, să fie campioana economică a lumii. Clişeele critice ale occidentalilor ca: salariile scăzute , lipsa asistenţei sociale, măsurile aspre luate împotriva celor care lipsesc de la lucru, inexistenţa concediului plătit, deprinderea de a copia orbeşte, toate acestea au fost cultivate spre autoamăgirea propriei lor superiorităţii. De peste tot, din Occident şi America veneau critici la adresa Japoniei care exporta şi exporta mereu ,, să se pună capăt acestui grav decalaj’’. Japonia însă tăcea şi exporta . Ea propunea lumii un model de economie fără şomaj. Asta întrecea orice model de asistenţă socială occidentală, fiindcă omul este predestinat cunoaşterii şi muncii, nu lâncezelii. Or, modelul nipon , nu propunea doar un imperios ritual şi cult al muncii, ci şi o permanentă creativitate a individului uman. Dar Japonia, spune autorul Sfidării mondiale, nu poate fi luată ca model ,, ea constituie o entitate culturală aparte ; nu vrea şi n-ar putea să constituie un model.’’ (ibid. p.185) Japonia a demonstrat lumii că inteligenţa creativă nu este apanajul unei anumite rase, ci este o forţă inepuizabilă a omului, dacă mintea este antrenată permanent spre cunoaştere şi creativitate. Coparticiparea colectivă la creativitate, inducerea de către patron a încrederii şi a responsabilităţii fiecărui muncitor, iată marea lor realizare . Japonia a realizat, ceea ce nici o altă ţară din lume nu a reuşit, anume - coalizarea energiilor creatoare colective . Asta se poate înţelege în viziunea raţiunii europene drept ceea ce Adler propunea prin conceptul ,,sentimentului de comuniune socială sub forma colaborării în folosul celorlalţi .’’ ( Alfred Adler - Sensul vieţii, p. 45). În fondul ei ascuns, doctrina japoneză se dezvăluie ca un imperios complex al puterii, de dominare a ,,adversarului’’, a lumii în general, prin performanţe ale gândirii, prin disciplina psihică a calmului , prin creativitate şi realizarea măreţiei colective nipone .,, Au fost inventate astfel proiecte tehnologice noi , adoptate la Orientul Mijlociu,care au determinat treptat ţările din Golful Arabic să devină din ce în ce mai legate de tehnologia japoneză. Ca să reuşească şi mai bine în această direcţie, un număr în creştere de studenţi au fost îndemnaţi să studieze limba arabă şi cultura islamică, cu scopul de a stabili legături trainice cu Orientul Mijlociu.’’ (ibid. p.221). Înalţii funcţionari de la Bruxelles , spune acelaşi autor, sunt însărcinaţi de guvernele lor să găsească orice mijloace de a opri pătrunderea Japoniei în Comunitate. Dar Japonia a pătruns. Se va menţine Japonia în această stare de spirit a voinţei de creativitate sau va aluneca în ,,confortul fatal al sentimentului de superioritate’’? Toate shoku-rile(bombele de la Hiroshima şi Nagasaki, cele trei shoku petroliere) au avut menirea de a relansa Japonia spre o nouă linie de progres. Lovitura primită în acest an de forţa dezlănţuită a cutremurului, de tsunami şi de radiaţiile nucleare de la Fukushima, o va duce, nu avem nici o îndoială, la o nouă renaştere , o nouă relansare a creativităţii nipone. Japonia are, nu doar vocaţia renaşterii, ca pasărea Phoenix din propria ei cenuşă , dar şi pe aceea a globalizării.

Bibliografie :

1) Matei Vişniec – Japonia un miracol, dar la ce preţ?’’ – România liberă, 29 august 2007.

2) Yoritomo Tashi - Puterea calmului , doctrina japoneză, Ed. AUM, Iaşi

3) Nicolae Milescu Spătaru – Jurnal de călătorie în China, Ed.

4) Alex Tocilescu - Eu et al. , Ed. Polirom , Iaşi , 2005

5) Jacques de Launay - Psihologie şi sexualitate, Ed. Venus , Bucureşti, 1993

6) Alfred Adler - Sensul vieţii, Ed. IRI, Bucureşti , 1995

7) B. Blanchard – Arta tăcerii Ed. ,,Nöel’’ , Iaşi , 1995

8) Zoe Dumitrescu Buşulenga – Eminescu , Viaţă , Creaţie , Cultură, Ed. Eminescu , Bucureşti , 1989

9) Ioan Timuş – Ogio-san, Ed. Ed. Dacia, Cluj –Napoca,1984

10) Jean – Jacques Servan-Schreiber - Sfidarea mondială, Ed. Politică, Bucureşti , 1982