Poemul nemuririi

Autor : VASILE ANTON IEȘEANU:  

Pe vremea când eram tânăr și nemuritor

nu mă gândeam să scriu

trăiam fericit în altă matrice a timpului

în matricea senzorialului, a fetelor n floare

în romane și poeme romantice

colindam între două paradisuri pământene cărțile și femeile

citeam femeia ca pe o carte și cartea ca pe o femeie

cel mai mult mi-a plăcut începutul

sfârșitul era o comedie tristă

la sfârșit, când închideam ultima filă și rămâneam multă vreme melancolic

ce-l ține pe om în viață...

iubirile, cărțile, paradisurile pierdute

fără ele n-aș fi putut trăi

așa am urcat mereu pe muntele vieții…

pân-am ajuns la vârsta critică când am început în fiecare zi

să cobor

cum să opresc prăvălirea...

cum să devin nemuritor?!

să scriu, dar ce să scriu m-am întrebat?

să scriu poezie nu se cădea

la vârsta a treia

prietenii, cunoscuții ar fi crezut

c-am dat în mintea copiilor

nu mai aveam chemarea, imboldul, patima romantică,

nici măcar pentru poezia modernistă sau postmodernistă,

marii poeți au murit tineri,

când am început să scriu

trecusem binișor de vârsta

când începi să înveți filozofia vieții

încet-încet femeile mă părăseau

ele vor să fie iubite,

or vârsta îmi epuizase libidoul

și paradisul iubirii se metamorfoza în infern,

ce fată se mai uită la un moșneag

am rămas captiv ca Borges în paradisul cărților

singura bucurie să citesc și să scriu

uite și pensionarul acesta

circulă pe stradă fără permis

moartea îl caută pe-acasă

și el se uită după mere

strânse la sân de fete și femei

lasă-i pe tineri să se afirme

că lor le atârnă viitorul în față

tu ești un învechit, un diletant…

ți-ai trăit traiul,

gata bătrâne ți-ai mâncat mălaiul,

ți-ai trăit traiul

filmul vieții e the end

dar mai am ceva de spus în literatura română

un ultim cuvânt, o ultimă carte…

Moarte, ești dușmanul meu de moarte,

mai lasă-mă timp să scriu o ultimă carte

de ce îmi dai târcoale pe la picioare,

cu atacuri brutale de gută, artroză

și te joci cu viața mea,

ipocrită ca o mimoză…

Am să-l chem pe Ivan Turbincă

să te închidă în turbinca lui

să mori de foame moarte!

de tine niciodată să n-am parte.

ca Ghilgameș am pornit în epopeea nemuririi

care pe care moarte

Lasă-mă să scriu o ultimă carte!

Când citesc și scriu m-agăț simt

să trăiesc ca un disperat de viață

fidel prieten al cărții: dovada – deseori uit de mine și de lume

uit de corupție de agresivitatea masochistă, de ipocrizie și neomenie,

uit de tot răul din lume

Îndemnat de Montaigne am făcut o încercare

am scris eseul … cum să scriu un eseu,

cu gândul la elevii de liceu și studenți la științe sociale,

voi avea mare cerere

mă iluzionam după numărul de accesări pe blog,

ediție limitată,

nu dați năvală,

nu au dat , nimeni n-a întrebat … cine să citească?

cine mai citește azi

când imaginea face cât o mie de cuvinte!

La început a fost cuvântul, spune Biblia

la început a fost imaginea, vezi picturile rupestre

……………………………………………………..

primii mei cititori au fost doctorii,

când am mers la un medic

i-am oferit o carte

cum în ultima vreme am mers din ce în ce mai des

medicii au devenit cititorii mei fideli

un medic mi-a zis că-i o carte interesantă

în mentalul unui medic poate fi …

un caz interesant de boală

un chirurg mi-a zis că-i o carte practică

n-am înțeles dacă e benepraxis sau malpraxis

am descoperit-o și am început să scriu filosofii

nu poți scrie filozofie, diletantule, mi-a strigat Hegel

filosofia este ultima treaptă a spiritului!

Eu i-am închinat o viață…

trebuie să ai chemare

scrie essai, m-a încurajat Montaigne,încearcă!

Să încerc, mi-am zis - încercarea moarte n-are...

Încercarea!

Atunci m-am luat la întrecere cu moartea...