„Auto-antiromânismul ca vocație” – o moștenire discretă, dar letălă. Editorialul lui Dr. Christian W. Schenk (medic, poet, eseist și traducător trilingv german din Boppard, Renania-Palatinat, de origine brașoveană, membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities), în Staff al Jurnalului Bucureștiului ca sursă sigură de informare) De către Thomas Csinta, Chief Editor JB (Journal of Bucharest), Private investigator & Press attached OADO (Organization for Human Defence-United Nations-Ecosoc) Paris - 6 iunie 2025 Trăim într-o epocă în care adevărul este deseori relativizat, iar solidaritatea națională, invocată zgomotos în discursuri, lipsește dureros în fapte. Mai grav, în momentele de criză sau de confruntare ideologică, românii par a avea o predilecție pentru a lovi unii în alții, cu o îndârjire care frizează autoflagelarea. În locul unui reflex sănătos de apărare colectivă sau măcar de respect reciproc, se instalează ușor o formă de denigrare autohtonă, de dispreț față de aproapele nostru, însoțită de o ură surdă pentru cei care să îndrăznesc să nu semene cu mulțimea. Această realitate nu este un accident al prezentului, ci simptomul unui boli vechi, cronice, cultivată în istorie și rafinată până la perfecțiunea în epoca totalitară. Este ceea ce am putea numi, fără prea multă retorică, auto-antiromânismul românesc. Pentru a înțelege acest comportament distructiv, trebuie să ne întoarcem în timp–nu doar la 1945, ci chiar mai devreme, în perioada în care intelectualul român era fie decorativ, fie obedient. Istoria modernă a României nu a fost, din păcate, o școală a încrederii reciproce. Dimpotrivă, a fost un teren fertil pentru ranchiună, turnătorie, frică și disimulare. În timpul regimului comunist, această tendință a fost ridicată la rang de mecanism de supraviețuire. Omul nu mai era doar cetățean sau coleg–era potențial informator. „Nu ai voie să ai încredere în nimeni” devenise nu doar proverb, ci aduc de autoapărare. Prietenia era riscantă, adevărul–letal, iar solidaritatea–o iluzie periculoasă. Această cultură a suspiciunii și a tăcerii, învățată timp de zeci de ani, nu sa evaporat în 1990. Astăzi, românii par să nu rateze nicio ocazie de a se sabota reciproc. Un român de succes este, pentru mulți, un potențial impostor, iar un intelectual cu opinii ferme–un „autoimportant” care merită redus la tăcere. Nu ne place să fim confruntați cu curajul altuia, cu verticalitatea altuia. Reacția instinctivă este: să-l coborâm, să-i găsim pata, să-l punem la loc. Astfel, adevăratul inamic devine aproapele, nu corupția, nu impostura, nu falsul.E suficient ca cineva să rostească un adevăr inconfortabil sau să critice o instituție consacrată, și imediat devine „dușmanul poporului”. Nu cei care nu vând, ci cei care nu trezesc–sunt urâți. Aceasta este esența auto-antiromânismului: o formă sofisticată de respingere a proprietăților valori, un mecanism care funcționează perfect în societăți marcate de frică istorică și condiționare ideologică. Epoca Ceaușescu nu ne-a lăsat doar cartiere de beton și dosare groase în arhive. Ne-a lăsat un profil psihologic de națiune cu frică adânc întipărită în reflex. Ne-a lăsat tăcerea ca virtute, zâmbetul forțat ca armă, denunțul mascat în loialitate de partid. Și, mai ales, frica de celălalt ca standard existențial. This frică ne-a învățat să fim suspicioși, să nu bucurăm de eșecul aproape și să prim succesul ca trădare. A creat un model social în care verticalitatea morală este suspectă, iar adevărul–mereu „relativ”. Nu eo întâmplare că românul de azi, chiar educat, cel consumă energie nu în construcție, ci în demontarea lalt. Nu construiește ziduri împotriva minciunii, ci săpături în biografia vecinului. Românii nu sunt un popor rău–sunt doar un popor rănit, neîmpăcat cu propria istorie recentă. Și, ca orice rană ignorată, aceasta supurează sub formă de cinism, suspiciune și lipsă de solidaritate. A învăța să nu ne mai sabotăm între noi, să nu respectăm chiar și în divergență, să nu reamintim că adevărul nu este dușmanul unității, ci fundamentul ei–este poate cel mai dificil să treacă la maturizările noastre colective. Până atunci, auto-antiromânismul va rămâne sportul nostru național–practicat cu pasiune, comentat cu ironie și transmite cu grijă din generație în generație.A învăța să nu ne mai sabotăm între noi, să nu respectăm chiar și în divergență, să nu reamintim că adevărul nu este dușmanul unității, ci fundamentul ei–este poate cel mai dificil să treacă la maturizările noastre colective. Până atunci, auto-antiromânismul va rămâne sportul nostru național–practicat cu pasiune, comentat cu ironie și transmite cu grijă din generație în generație.A învăța să nu ne mai sabotăm între noi, să nu respectăm chiar și în divergență, să nu reamintim că adevărul nu este dușmanul unității, ci fundamentul ei–este poate cel mai dificil să treacă la maturizările noastre colective. Până atunci, auto-antiromânismul va rămâne sportul nostru național–practicat cu pasiune, comentat cu ironie și transmite cu grijă din generație în generație.
Vasile A. Ieșeanu
Christian W. Schenk ! Suntem noi românii oameni sau niște biete animale de plug?... Cum realist a exprimat Eminescu: „Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni! Ie rușine omenirii să vă zică vouă oameni!” Suntem noi românii oameni sau niște biete animale de plug? Și iarăși revin la schizofrenia și duplicitatea românească care sa impus ca o amprentă asupra ADN-ului nostru mioritic, exprimat atât de crud și crunt în cugetarea poetului Grigore Vieru, ca și Ion Creangă - în Povestea lui Harap - esența psihologie românismului. „Doi mari vrăjmași au românii, scrie poetul basarabean Grigore Vieru, intuind genial, în această cugetare, un mare adevăr despre psihologia românilor - „mila pentru străini și ura față de ai lui.” Căci m-am întrebat și mă întreb în continuare siderat cum a fost posibil să fim niște Harapi Albi să-și sacrifice viețile pentru marii prădători ai sec XX ( 900.000 de români morți alături de armata germană nazistă și încă 170.000 pentru gloria armatei sovietice , „eliberate din ultima perioadă” 1940 și să-i abandonăm pe frații noștri din Basarabia fără a lupta pentru pământul nostru Ba, mai mult să cadă prizonierii mare din armata română aflată în Basarabia , iar unii ofițeri, umiliți de bolșevicii ruși în fața soldaților s-au sinucis. E oare vorba de sinuciderea noastra ca neam? Fostul ministru de interne din guvernul pesedist Petre Roman, Doru Viorel Ursu argumentează în cartea lui Arta sinuciderii un astfel de fatal destin pentru neamul românesc. Și să nu uităm că cedarea Basarabiei deschis apetitul micilor prădători de la vest Ungaria horthistă și Bulgaria fascistă care , sprijinite de marele prădător hitlerist a ocupat prin Dictatul de la Viena Nord-Vestul Transilvaniei și Bulgaria fascistă Cadrilaterul! Câte drame și tragedii au provocat o decizie absurdă a regelui Carol al II-lea! De ce a organizat un al doilea Consiliu de coroană în aceeși zi seara la ora 20.00 când la primul se votase din 26 -25 de consilieri , rezistența armată. Sânge pentru cine și pentru ce?...Mă întreb unde erau legionarii români „ultranaționaliști”, la 26 iunie 1940 să lupte pentru Basarabia? S-au ascuns ca șobolanii,deși mulți au luptat pentru Spania lui Franco, ei așteptau doar să pună mâna pe putere, cum au pus mâna la 6 septembrie 1940! Și au asasinat atât de mulți premieri și români de valoare , ca de pildă savantul Nicolae Iorga, pentru ce?... Îngrozitor... pentru o pradă ca românii din popor, cum unii români pradă s-au transformat în cei mai feroci prădători „pentru aproape lor”, așa cum s-am transformat legionarii și a acceptat fatal să printă în realta Carol o să fie fatală comuniști!... Ultimatumul! Mulți români justifică cedarea Basarabiei prin pactul secret Ribbentrop-Molotov, cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler, dar cred mai degrabă în psihologia „auto-antiromânismului ca vocație o moștenire. discretă dar letălă ” , cum realist ați exprimat, în Jurnalul Bucureștiului este cauza fundamentală!Evident Germania lui Hitler nu i-ar fi lăsat pe iudeo-bolșevici staliniști să ocupe petrolul de la Ploiești. Amprentă ADN a duplicității, a auto-antiromânismului cred că sa imprimat cum realist a remarcat și primul nostru romancier Nicolae Filimon în Ciocoi vechi și noi, din perioada fanariotă! Și a fost dusă la apogeu în perioada comunistă! Mă întreb: vom supraviețui ca neam, țară și stat național român când românii vor să le fie Spânul, omul roș - stăpân?.
Christian W. SchenkVasile A. Ieșeanu Ha, ha, ha – m-am gândit ca dacă mai continuăm în ritmul asta, nu doar că iese o carte de discuții, dar riscăm să iasă și o incomod de sinceră! Dar poate că exact asta ne lipsește: o carte în care adevărurile să nu mai stea pitite prin subsoluri literare, ci să fie spuse clar, cu nerv, cu subiect și predicat. Răscolitoare întrebare, răscolitor și textul — un adevărat rechizitoriu împotriva propriului neam, scris cu durerea celui care iubește România nu ca pe o abstracție festivă, ci ca pe o ființă bolnavă, dar dragă, care se sabotează pe sine clipă de clipă. Aveți perfectă dreptate: trăim de secole în această schizofrenie a identității — între visul dacic și slugărnicia fanariotă, între eroismul de vitrină și resemnarea în fața prădătorilor reali, între naționalismul de carton și refuzul de a ne apără frații și valorile când contează cu adevărat. Istoria noastră pare mai degrabă o pendulare între sinucidere și trădare. Cei care ar fi trebuit să moară pentru țară au trăit în huzur, iar cei care care au iubit-o au fost uciși, batjocoriți sau exilați. Să nu uităm, într-adevăr, acel 26 iunie 1940: ziua în care statul român și-a abandonat cu sânge rece cetățenii. Și na fost o zi unică. A fost simptomul unei boli vechi: frica de răspundere, incapacitatea de a rosti un „nu” cu demnitate, duplicitatea endemică a elitelor. Da, legionarii s-au ascuns, comuniștii au ieșit din vizuini, iar monarhul a cedat, chemând „o altă seară” un alt consiliu, o altă vinovăție și poate cel mai dureros: ura față de cei de-ai noștri. Spuneți bine cu Grigore Vieru: „mila pentru străini și ura față de ai noștri” — o axiomă a românismului degenerat. Acel român care, când vede o valoare, simte nevoia so calce în picioare. Acel Harap Alb care devine Spân. Acel legionar care urlă despre Neam și Crucifică pe Neam. Acel comunist care vorbește de „egalitate” și semnează condamnări la moarte în birou. Este oare sinuciderea noastra ca neam? Foarte probabil. Dar, mai grav decât sinuciderea fizică, e sinuciderea conștiinței. Când un popor nu mai distinge între victimă și călău, între martir și impostor, între Iorga și ucigașii săi, el este deja în pragul dispariției morale. Originea acestei autodistrugeri nu este nici în 1940, nici în 1945, ci mai adânc, în psihologia fanariotă, unde pără, trădarea, șantajul și „înțelepciunea” mică de supraviețuire au devenit normă. „Ciocoii vechi și noi” n-au dispărut, ci s-au adaptat — s-au făcut parlamentari, academicieni, scriitori „oficiali”. Vom supraviețui? Nu știu. Dar știu că fără o terapie națională — nu festivă, nu televizat-folclorică, ci cruntă și lucidă — nu avem nicio șansă. Câtă vreme Spânul este preferat Harapului Alb, câtă vreme ura față de cel vertical și mai puternică decât dragostea de Adevăr, vom continua să ne sabotăm pe noi înșine, convinși că nu apărăm „interesul național”, E încă cel puțin prin literatură și o parte din acest „noi”! Rămâne întrebarea, dureroasă și justă: Suntem noi oameni, sau doar niște biete animale de plug, bune de înhămat la istoria altora?...
Vasile A. Ieșeanu
Christian W. Schenk ! Suferim noi românii de sindromul Stockholm?... Așa se pare de vreme ce toată istoria noastră demonstrează că am devenit complici ai marilor prădători! Ce este sindromul Stockholm? Sindromul Stockholm este atașamentul fata de agresor. Reprezinta un comportament adoptat în situații traumatizante încarcate de spaima și teroare care presupun izolare de lumea exterioara a victimei și astfel ajunge să împărtășească ideologiile și obiectivele prădătorului devenind solidari cu prădătorul. Exact cum s-au manifestat românii și la alegerile prezidențiale din 2025. Amenințările cu războiul nuclear și manipulările de pe Tik Tok ale marelui prădător de la răsărit, i-au determinat pe mulți români, peste cinci milioane să voteze cu caii troieni ai marelui prădător de răsărit!
Christian W. Schenk; Vasile A. Ieșeanu , așa este. Dureros de exact. Și tocmai de aceea devine aproape imposibil de luat în serios. Ce să mai iei în serios, când absurdul devine normă, iar rațiunea – o relicvă de muzeu?
România nu mai suferă de sindromul Stockholm – îl cultiva, îl îngrijește, îi face statui și îl predă din tată-n fiu. Am trecut demult de faza de victimă simpatizantă: acum suntem colaboratori voluntari ai celor care ne dezumanizează. Și nu o facem forțați – o facem cu zâmbetul pe buze, cu siguranța celor care cred că știu ce fac, dar nu știu nici cine sunt. Alegerile din 2025 n-au fost un simplu vot, ci un referendum despre luciditatea pierdută. Amenințările cu războiul, butaforia geopolitică și manipulările de TikTok au devenit noi Evanghelii. Și peste cinci milioane de români, cu mâna tremurândă de emoție (sau de prostie asistată tehnologică), au votat cu vocea suavă a prădătorului. Trăim o confuzie morală colectivă, în care călăul e confundat cu salvatorul, iar libertatea – cu prețul la făină. Ne-am pierdut reflexul de a spune „nu”, fiindcă nu e mai comod să spunem „da, dar poate totuși nu e chiar așa rău…”. În fond, problema nu e doar geopolitică, ci psihiatrică. O țară întreagă aflată într-o relație toxica cu propriii ei agresori. Și vezi că tăcerea e preferată strigătului, iar obediența – verticalitatea, începi să te întrebi dacă nu cumva cel nebun și cel care mai crede în demnitate. Nu știu dacă se mai poate face ceva, dar știu sigur că dacă nu mai vorbim, nu mai contăm. Și mai știu că un popor care-și votează cu bună știință disprețuitorii nu mai eo victimă – e un complice entuziast în propria prăbușire. Și asta nu mai e doar trist. E grotesc.
Vasile A. IeșeanuChristian W. Schenk! Se referea la clasa „superpusă” cum o numea Eminescu! Dar oare din cine era compusă clasa „superpusă”? Din elitele noastre, care nu a înțeles din egoism de clasă , nici în vremea lui , nici după căderea comunismului că binele unei națiuni înseamnă binele comun al tuturor. O mică comunitate, o comună poate s-o ducă bine în vreme ce alții o duc rău , dacă primarul și consilierii săi fac politică economică pentru binele comunității și nu politică de clan , cum e regula la noi!
Christian W. Schenk
Vasile A. Ieșeanu Altruism politic? O glumă sinistră. În realitate, totul funcționează pe regula simplă: „mie să-mi fie bine, restul… să se descurce”. Clasa „superpusă” a lui Eminescu?Aceeași caracatiță de interese, de clan, de gașcă, indiferent de regim sau epocă. Lozincile cu „binele națiunii” sunt repetate mecanic în fața electoratului adormit, dar în spate se negociază doar avantaje personale.
Cei care încearcă să construiască onest devin rapid „ciudați” și „periculoși” pentru că strică armonia hoției instituționalizate.
România nu duce lipsă de valori, ci de coloană vertebrală colectivă. Iar când sistemul își devorează constant valorile, sfârșitul devine doar o chestiune de timp.
Vasile A. Ieșeanu
Christian W. Schenk ! Ați pus degetul pe rana românilor! Din cauza acestui egoism feroce al clasei noastre politice există posibilitatea Ca Român ia să (de)genereze în cea mai distructivă variantă existențială posibilă , dispariția ca stat, neam și țară a României! Și asta din cauza egoismului și prostiei clasei noastre superpuse, mulți foarte mulți cai troieni și agenți de influență în slujba Marelui Prădător de la Răsărit. Am observat în politica noastră actuală multe similarități cu deceniul III , al sec, XX! Conform observațiilor lui Hegel, istoria „se repetă „într-o spirală tot mai amplă” .. Și mă întreb dacă în 2040 nu știu dacă voi mai exista fizic până atunci), România nu va suferi o crucificare și mai amplă decât crucificarea din sec. XX?!... Ca mai mare dramă a românilor este autosabotarea, imposibilitatea unei comuniuni sociale, imposibilitatea dragostei de neam și țară! E o deprimare generală care ne împinge inconștient spre propria noastră decădere! Christian W. SchenkVasile A. Ieșeanu Autosabotajul a devenit la sport național, iar trădarea — competență profesională. Sunt elite care, în loc să fie pavăză, devin complice; este o clasă politică ce mimează statalitatea și o societate civilă care confundă libertatea cu anarhia. În rest, tropotul cailor troieni e deja muzică de fundal. România de azi seamănă periculos de mult cu România anilor ’30: aceleași vanități mărunte, aceleași compromisuri fatale, aceleași iluzii că va veni cineva să salveze țara. Numai că, de această dată, nu mai există nici timpul, nici resursele istorice de partea contemporanilor.
Dacă 2040 ne va mai găsi existenți (cel puțin în dicționare) — va fi un miracol. Dacă nu — va fi doar epilogul logic al propriei sinucideri identitare.
Vasile A. Ieșeanu
Christian W. Schenk! Scuzați întârzierea! Mi-am amintit de cartea scrisă Daron Acemoglu, James A. Robinson - DE CE EUȘEAZĂ NAȚIUNILE, originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei, pe care o am în biblioteca mea , am citit-o mai demult , dar momentan nu reușesc s-o găsesc! În această carte autorii au emis conceptul englezesc de „path dependence ” care are semnificația de „dependența de cale” aleasă , sau cum deciziile anterioare au modelat societatea! Dependența de cale se referă la influența deciziilor anterioare asupra proceselor și rezultatelor societății viitoare, modelând strategiile de adaptare și împiedicând implementarea soluțiilor alternative. Dacă noi românii suntem o NAȚIUNE EȘUATĂ ea își are principalele cauze în comunismul utopic ceaușist triumfalist și perioda de tranziție care ne-a proiectat în această stare de NAȚIUNE EȘUATĂ!
Christian W. Schenk
Vasile A. Ieșeanu Nicio întârziere nu e întârziere când e vorba de reflecție. Mai ales când aduceți în discuție cartea fundamentală a lui Daron Acemoglu și James A. Robinson — Why Nations Fail (De ce eșuează națiunile). Aveți perfectă dreptate: teoria path dependence (dependența de cale) e una dintre cheile explicative centrale din lucrarea lor. Ei explică, de fapt, că prosperitatea sau eșecul națiunilor nu vin din geografie, cultură sau noroc (cum tot plâng unii la talk-show-uri), ci din instituțiile politice și economice care au fost construite în timp. Instituții incluzive duc la prosperitate; instituții extractive duc la sărăcie și stagnare. România noastră, în acest sens, nu este doar victima ceaușismului triumfalist, ci mai ales a unei dependențe de cale patologice: am importat modele falimentare, am perpetuat clientelismul, am reciclat elitele vechi în ambalaje noi, iar „tranziția” a fost, cum ar spune autorii, un simulacru de reformă care a conservat instituțiile extractive sub o democrație mimată. De fapt, nici nu e vorba că „suntem o națiune eșuată” — suntem, mai exact, o națiune care și-a perfecționat meșteșugul autosabotajului instituțional, cu zâmbetul pe buze și lozincile europene la purtător. Sau, ca să citez indirect chiar titlul cărții: “Nu națiunile eșuează. Elitele lor le împing să eșueze. Sistematic. Metodic. Cu
"Poporul românesc este cel mai înțelept popor din Europa, afirmă Emil Cioran, un paradox ironic, dar nu din spirit, ci din lipsă de curaj și afirmare!" Ce înseamnă a fi înțelept? . Chibzuit, prevăzător, curajos, demn, spune DEX-ul . A fi înțelept în opinia mea înseamnă a deveni, a așa cum a afirmat Dumnezeu, „ca unul din Noi” , recte ca Dumnezeu, „cunoscând Binele și Răul” cum realist au scris înțelepții evrei în Geneza 3,21! Dar a deveni ca Dumnezeul biblic creator trebuie să măncăm mult și bine din pomul cunoașterii Binelui și Răului. Altfel devenim ETERNA PRADĂ, a mărilor prădători cum am fost noi românii în toată istoria noastră nefastă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu