Autor: VASILE ANTON IEȘEANU: o polemică critică constructivă cu Christian W. Schenk! În slava mediocrității ; autor Christian W. Schenk
O analiză critică,
documentată și deloc lipsită de ironie
Horia Gârbea (n. 1962,
București) este una dintre acele siluete hiperactive ale peisajului cultural
românesc, a cărei notorietate se explică mai puțin prin excelență literară și
mai mult printr-un număr impresionant de funcții și prezențe instituționale.
Poet, prozator, dramaturg, eseist, traducător, profesor universitar, funcționar
cultural – Gârbea este omniprezent. Însă, în spatele acestei polivalențe se ascunde un fenomen des
întâlnit în literatura română contemporană: confuzia între activitate și
substanță. Gârbea stăpânește multiple tehnici, registre și rețele – dar prea
puține dintre acestea se remarcă prin profunzime sau necesitate literară
autentică. În loc de forță expresivă, avem o corectitudine stilistică dusă până
la sterilitate; în loc de revelație poetică, o rutină impecabil controlată, dar
lipsită de incandescență.
Volumele de poezie ale lui Horia Gârbea – „Cafeaua domnului
ministru”, „Proba cu martori” sau „Ceasornicarul – 10 ani de poezie” – denotă o
siguranță meșteșugărească, versuri bine articulate, presărate cu ironie și simț
ritmic. Dar toate acestea par exerciții de atelier literar – bine executate,
dar lipsite de acea scânteie poetică autentică. Textele par decupate dintr-un
manual de poezie postmodernă: plăcute vizual, dar sterilizate intelectual. @Highlight
În antologia „Poezia
română actuală. Generația ’80-’90” (ed. Marin Mincu), Gârbea este menționat,
însă într-un ton evident rezervat. Se remarcă stilul „didactico-ironic”, dar
fără vreun entuziasm real. Mai semnificativ este faptul că în monumentala
lucrare a lui Paul Cernat despre literatura anilor ’80, Gârbea lipsește aproape
complet – o absență grăitoare într-un tablou altminteri meticulos al
generației.
Piesele sale, precum
„Doamna Bovary sînt ceilalți” sau „Cine l-a ucis pe Marx?”, încearcă să
jongleze cu referințe literare – de la Molière la Ionesco, de la Shakespeare la
televiziunea românească, sunt farse provinciale cu ambalaj livresc. Însă
rezultatul e previzibil: construcții artificiale, moraliste, plate scenic.
Personajele nu au voce proprie, ci vorbesc ca autorul însuși – ceea ce le
golește de orice adâncime psihologică.
Spectacolele sunt montate aproape exclusiv în spații mici, cu
ecou limitat. Publicul larg și critica teatrală națională le-au ignorat
constant. În afara țării, Gârbea este practic inexistent. Cât despre cenzură –
n-a fost nevoie. În vremuri autoritare, asta poate liniști. Într-o democrație,
e adesea semnul unei literaturi inofensive.
Adevărata carieră a lui
Gârbea pare să fie cea instituțională, nu literară. A fost președintele
filialei de dramaturgie a Uniunii Scriitorilor, membru în nenumărate jurii,
redactor, coordonator de almanahuri, moderator, director de teatru – un
profesionist al mecanismelor culturale. Membru al Comitetului director al Uniunii Scriitorilor din
2005. Președinte al Filialei București-Poezie a Uniunii Scriitorilor din 2015,
ales în 2018 - nici nu se putea altfel atunci - pentru încă un mandat de 5 ani.
Energia sa organizatorică e de necontestat. Dar în această hiperactivitate se
află și răspunsul la mediocritatea operei: funcționarul sugrumă poetul. O glumă
amară circulă prin cercurile literare: „În România, cine n-are operă, are
funcție.” Deci putem vorbi, și asta cu mare indulgență, de funcționarul din
umbra scriitorului. Patru puncte din zece, și nu pe nedrept. Evaluarea sumară a
producției literare a lui Gârbea ar suna astfel: Lipsă de voce autentică: între
ironie, parodie și didacticism, stilul se dizolvă în conformism. “Prea multe
pălării”: hiperactivitatea instituțională subminează concentrarea artistică.
Frică de risc: textele sunt „plăcute” – și tocmai asta e problema lor. Până și
criticii binevoitori, precum Alex. Ștefănescu sau Cristea-Enache, păstrează
distanța – fără entuziasm, fără canon. Bianca Burţa-Cernat îl numește un „autor
puțin semnificativ” al generației sale și denunță „siguranța de sine
neverosimilă” și tendința de a compensa lipsa de valoare prin vizibilitate
instituțională.
Octavian Soviany vede în teatrul lui Gârbea o „parodie
programatică” lipsită de coloană vertebrală dramaturgică. Deși a fost director
al Teatrului Dramaturgilor Români, amintirea sa în funcție e mai degrabă
birocratică decât artistică.
Lista criticilor ironici e lungă: În Observator Cultural nr. 348/2006, Burţa-Cernat publică textul „Să râdem cu Horia Gârbea?!”, unde demască multipla reciclare a aceluiași stil pseudo-sclipitor. Dan C. Mihăilescu, în Idei în Dialog (1/2009), acuză pe bună dreptate preferința lui Nicolae Manolescu pentru „vasalii” săi, cum ar fi Gârbea, în detrimentul unor autori real valoroși ca Gib Mihăescu. Gârbea? Mai mult decât un vasal – o periuță. Bogdan Crețu scrie în Cuvântul nr. 383 articolul „Eșecul lui Nicolae Manolescu”, unde observă cum Gârbea e supraevaluat constant, în timp ce Matei Vișniec e minimalizat. Cosmin Ciotloș, recenzând romanul „Crime la Elsinore”, afirmă că textul e amuzant, dar complet deconectat de la realitate – o joacă solipsistă fără aderență socială. Andrei Terian îl critică pentru „Fratele mai deștept al lui Kalașnikov”, în special povestirea „Articolul 96”, unde personajele sunt umilite înainte de a le cunoaște – ceea ce distruge orice empatie. Horia Gârbea nu este un scriitor prost. E un scriitor mediocru cu vizibilitate mare. Cărțile sale nu sunt nici scandaloase, nici remarcabile. Sunt corecte, academice, uneori hazlii, adesea redundante, mereu calculate, rareori trăite. Va rămâne – ca nume în protocoale, ca notă de subsol în sinteze literare, ca martor al unei generații care a înțeles perfect cum se face networking.
Dar nu va aprinde nicio sete de limbaj, nicio nevoie de cutremur
interior, nicio revelație estetică, pentru că literatura nu e o funcție, e un
act de depășire a limitelor, și de asta, la Gârbea, avem prea puțin.
Din volumul în lucru, Interpretarea critică a generației mele
(generația 89 de la început și până la sfârșit).
Christian W. Schenk! Da , sunt de acord
cu asaltul mediocrităților în elitismul literar și filozofic românesc . Și am
în vedere pe cei doi corifei care au pus mâna pe puterea elitistă
postrevoluționară, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Dar... Nu știu ,
poate din punct de vedere psihologic ar trebui să avem un mesaj pozitiv pentru
români, spre a-i îndemna la competitivitate. Negativismul critic pare a fi
descurajant, nu doar pentru omul mioritic, ci în general pentru oameni!
Vasile
A. Ieșeanu afirmațiile dumneavoastră ating un
punct sensibil și esențial: asaltul mediocrităților asupra zonelor declarate
„elitiste” în cultura română contemporană nu mai este nici surprinzător, nici
izolat. Da, și eu mă refer la astfel de „corifei” ai postrevoluției culturale –
și nu sunt doar doi ci o grămadă întreagă – care nu au ridicat nivelul, ci
l-au codificat într-un club al complicităților reciproce, în care valoarea se
confundă prea des cu vizibilitatea editorială; nu mai vorbesc vorbesc de acel
răutăcios care mai face și emisiuni dar cu cine? Numai și numai cu ai lui de la
conducerea USR unde, desigur are și el un post bine plătit și la mare înălțime;
dar permiteți-mi o nuanțare importantă: critica pe care o formulez nu este
una distructivă, ci una necesară – și, îndrăznesc să spun, terapeutică. Nu mă
interesează să distrug mituri doar de dragul gestului iconoclast, ci să
eliberez spațiul sufocat de clişee și orgolii nemeritate. Românii – și nu doar
„omul mioritic” – nu au nevoie de optimism artificial, ci de o formă de
luciditate mobilizatoare. Adevărata încurajare nu constă în a ne spune cât
suntem de buni din oficiu, ci în a ne provoca să devenim mai buni – prin muncă,
merit și spirit critic. Așadar, da: tonul poate părea tăios, dar conținutul său
nu este o palmă, ci o chemare la verticalitate. Într-o societate unde
conformismul e adesea răsplătit, vocea critică devine ultimul gest de
fidelitate față de adevăr.
Christian
W. Schenk! Și eu sunt fan spiritului critic, dar
merg pe varianta scepticismului pozitivist (când ne putem apropia de adevăr
prin cunoaștere) care în raport cu scepticismul negativist ( care neagă total
cunoașterea adevărului) duce la negare și delăsare! Este clar și evident
că revoluția a dezvăluit „Orbirea” ( Elias Canetti) noastră - prin cenzură fără
măsură a epocii comunist-ceaușiste de tristă amintire, cât și groaznica
înfometare din deceniul negru 1980-1989! Odată cu deschiderea granițelor când
s-au primit „ajutoare” din occident românii s-au comportat asemenea negrilor
africani care erau ademeniți de francezi ,englezi și olandezi cu „apa de foc”
pentru a fi luați și vânduți ca sclavi americanilor, recte s-au bătut pe
ajutoare , pe care occidentali suprasaturați de consumerism le aruncau la
gunoi. Pe acest fond de primitivism, s-au cățărat impostorii care au pozat în
dizidenți ai regimului dictatorial ceaușist și au preluat prin tranzacții
oneroase cele mai profitabile instituții ale regimului ceaușist, ca de pildă
Gabriel Liiceanu care în complicitate cu Andrei Pleșu , ministrul culturii în
guvernul de tranziție au pus mâna pe cea mai dotată editură - Editura politică
a pcr, actuala Humanitas. Și putem judeca celelalte tranzacții din tranziție în
aceeași paradigmă Ed. Politică - Ed. Humanitas! Și astfel au ajuns „sus”, tot
aceia pe care tinerii „golani”, în stradă, în beția libertății, scandau să-i
dea jos! Pe cale de consecință revoluția ca un râu învolburat a scos la
suprafață pe toți foștii slăvitorii ceaușiști - oportuniștii care mascați în
dizidenți au profitat ca niște veritabil prădători de România „sat fără câini”.
Cum îmi spunea un poet ieșean: Eram prieten cu redactorul șef de la Scânteia!
Am scris un poem de slăvire al tovarășului mi l-a publicat pe prima pagină și
am primit drept premiu 25.000 de lei. Pe vremea lui Ceaușescu - salariul meu de
„paznic al Cetății” cum zice Platon, pe 8 luni de zile! Desființarea
securității pe repede înainte în 29 decembrie 1989, așa criminală cum era, a
fost o lovitură de grație dată românilor în moalele capului! Securiștii
dețineau informația din toată economia comunist - ceaușistă și pe acest vid
informativ cu intenție creat, au profitat toți prădătorii mai mari sau mai mici
din țară și din afară ! Așadar, asaltul mediocrităților a fost în realitatea
mascată asaltul slăvitorilor ceaușiști!...
Vasile
A. Dar și în limba despicată…
Andrei Breaban Corect ați spus Excelență. E greu să se trezească curajul civic când cei mai mulți sunt înferecați în tot felul de interese meschine care sunt puse deasupra intereselor țării sau a intereselor de grup. Iar românii nu sunt un exemplu de popor care să-și facă singur dreptate, fără intervenție sau ajutor străin nimic nu s-a schimbat în țara asta mișcarea pașoptistă a venit din afară, unirea mică a făcut-o Franța, poate în cea din 1918 am avut și noi o contribuție prin personalitățile marcante din acea vreme, apoi a veni Carol al II-lea cu tot dezmățul politic ce a condus la acceptarea pactului Ribbentrop-Molotov în vreme ce polonii care și azi au dat o lecție de demnitate s-au jertfit pentru a-și apăra țara de Hitler, nici după război nu ne-am schimbat singuri boșevismul a fost impus de ruși cu acceptul mai marilor puteri care și după 1990 ne-au părăsit ori ne-au impus condiții umilitoare. Într-o altă postare ați remarcat bine, suntem tributari atitudinii umile a baciului mioritic .
Am realizat tot ce-am avut de realizat,
nu am avut și nu am interese, dar cu toate că nu sunt cetățean român
simțul responsabilității civice l-am păstrat!
Andrei Breaban; Tocmai pentru că nu aveți interese și nu sunteți de-a lor nu sunteți acceptat. Așa își apără interesele de castă și ridică zid prin care să nu intre decât mediocritățile, cei care le fac pe plac
Tocmai pentru că nu aveți interese și nu
sunteți de-a lor nu sunteți acceptat. Așa își apără interesele de castă și
ridică zid prin care să nu intre decât mediocritățile, cei care le fac pe plac
Iar un popor fără poeți a încetat să se
mai viseze pe sine.
Christian
W. Schenk;
De ce marii moraliști care au spus fiecare un mare adevăr despre societatea în care trăiau au fost eliminați? Căci eu l-am perceput pe Eminescu ca pe unul din MARII MORALIȘTI AI LUMII! Ovidiu a fost primul mare martir al iubirii care a fost exilat de împăratul August la Pontus Euxin, de teamă să nu corupă tineretul roman și mai cu seamă armata romană, pentru care sexul - Phalus era puterea supremă a bărbatului!
Nota Bene: A se observa o enigmatică sau
bizară coincidență - toți marii moraliști ai lumii, din varii motive au fost
asasinați. Socrate otrăvit - obligat să bea paharul de cucută, Iisus crucificat
în stil roman, Eminescu - lovit cu o piatră în cap de „nebunul” Petru Poenaru (
în opinia mea un agent al poliției secrete), Mahatma Gandhi - împușcat de un
fanatic religios!
Să nu-l uităm de Nicolae Labiș asasinat
, mascat într-un accident, în paradigma KGB de un agent sau o agentă a
Kremlinului numită de poet pe patul de spital „pasăre a cu clonț de rubin” care
pentru cine cunoaște este chiar Kremlinul.
La fel nu trebuie uitat evreul român
Mihail Sebastian pentru care îmi scot pălăria cu respect , ucis la fel în stil
KGB, într-un accident de camion!
L-aș așeza și pe Ioan Petru Culianu,
alături de marii moraliști ai lumii. Și el a fost asasinat în stil KGB -
împușcat în ceafă, la fel ca și ceilalți mari moraliști ai lumii la vârste
relativ tinere. De asemenea nu trebuie omis din rândul moraliștilor Salman
Rushdie, autorul Versetelor Satanice, care a suferit o tentativă de asasinat cu
cuțitul atacat de un fanatic religios musulman.
Evident, toți acești moraliști nu au
vrut să fie lideri politici, ci doar învățători ai omului. În consecință,
asasinarea moraliștilor este o manifestare a absurdului uman!
Din nou românii își dau arama pe față,
preferă să lovească în ai lor decât să fie uniți și să vadă adevărul. Din
păcate suntem un neam dezbinat, marcat de antiromânismul românesc,ne facem mai
mult rău singuri decât ne fac alții. Abia așteptăm un pretext să lovim îm
cel de lână noi și să ne denigrăm aproapele.
Vasile A. Ieșeanu; Andrei Breaban! De ce ungurii și evreii sunt într-atât de uniți și cooperanți pentru binele lor comun și noi într-atât de dezbinați? Să punem oare pe seama „egoismului” românesc, remarcat de Constantin Rădulescu Motru în Psihologia poporului român? Să punem pe dominanta noastră psihomentală dionisiacă, ne place cântul dansul, alcoolul și asta oare ne fac iresponsabili la supraviețuirea noastră ca neam și ca țară?... De ce ungurii și evreii pot fi uniți cu etnicii lor din diaspora a cărei influența asupra marilor puteri îndeosebi a celor evreiești asupra SUA este deosebită , iar diaspora noastră parcă nu există?... Am citit cartea basarabeanului român Ovidiu Creangă - Cu și fără securiști, fost coleg cu tovarășa Elena Ceaușescu la ICECHIM, fugit în Canada în 1980 și care a remarcat un paradox; în vreme ce evrei români, evadați din lagărul comunist nu au renunțat la limba română ( „Noi vorbim româna acasă!” ), românii și-au uitat limba și o adoptă pe cea a țării gazdă! Și în diaspora noastră unde ar fi trebuit să fie uniți românii sunt dezbinați! UNIREA ȘI COOPERAREA PENTRU BINELE COMUN I-AU FĂCUT PE EVREI SUPRAVIEȚUITORI!... Ar trebui să învățăm de la evrei ARTA SUPRAVIEȚUIRII, dar nu învăță și rămânem slava mediocrității!
Christian W. Schenk; Vasile A. Ieșeanu! îmi sună cunoscut ce-mi scrieți, de parcă absurdul ar fi devenit limbajul de stat al umanității. Firește că marii moraliști au fost eliminați. Nu pentru că spuneau minciuni, ci tocmai pentru că spuneau adevărul prea tare și prea devreme. Adevărul nu deranjează doar urechile sensibile, ci și scaunele fragile pe care stau șefii de azi și tiranii de ieri. Și dacă scaunul scârțâie, ghilotina morală se unge cu tăcere.
- „Combaterea imitației scriitorilor străini și a traducerilor mediocre…”
- „Crearea unei literaturi de specific național: în loc să imite scriitorii străini, românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură și folclor”
- „Lupta pentru unitatea limbii…”
- „Dezvoltarea spiritului critic…”
cu care sunt în totalitate de acord, dacă vrem să ieșim din „slava mediocrității” mioritice și să realizăm o creativitate autentic românească! Filozoful englez Robert Rowland Smith , în superbul eseu Mic dejun cu Socrate, ne propune TREZIREA, „din mahmureală” și „vise tulburătoare”! „ AȘA CĂ TREZIREA AR PUTEA FI CEL MAI PREVIZIBIL EVENIMENT AL EXISTENȚEI NOASTRE Adevărata trezire nu se poate face decât prin CUNOAȘTEREA REALITĂȚII , RECTE CUNOAȘTEREA BINELUI ȘI RĂULUI NOSTRU, AL ROMÂNILOR!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu