VIDEO: PRIMĂVARA CA UN MIRACOL AL IUBIRII

      

       Din toate anotimpurile cel mai mult  iubesc, pădurea,  primăvara.  Primăvara e anotimpul cunoașterii,  a iubirii  și a iluziilor ce dau atâta  farmec vieții.   Percep,  cu simțurile excitate la maxim,  pulsația naturii;  aud  mugurii cum explodează  și observ firavii toporași ce concurează  cu  culorile infinite ale cerului;  văd  și aud  păsările pădurii  ce își strigă în  triluri  de  iubire  - farmecul trăirii,  anunțându-l  pe potențialul  partenerul(a) că e gata de ritualul împerecherii. E  zodia exploziilor hormonale - zodia berbecului. Dar unde-i omul?    Unde-i  bărbatul  și  femeia?  Primăvara   deschide  tuturor miracolul   iubirii. Cei care au uitat   că  iubirea e un miracol suferă de migrene  și astenii de primăvară. 

           Deodată, în mijlocul pădurii , mă trezesc din  lungul  somn dogmatic: la dracu cu toate! E atâta fericire,  primăvara, în natură.  Îi simt savoarea sevei cum urcă  în suflet.  Trebuie să mă întorc în primăvara vieții!  Niciun timp, niciun anotimp nu conferă  mai mult farmec vieții ca  primăvara. Dar cum să mă reîntorc în copilărie?!                        

    

Primăvara    

Lucian Blaga 

A cunoaşte. A iubi.
Inc-odată, iar şi iară,
a cunoaşte-nseamnă iarnă,
a iubi e primăvară.

A iubi – aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi – aceasta vine
tare de departe-n tine.

A cunoaşte. A iubi.

Care-i drumul ce te-ndeamnă?
A cunoaşte – ce-nseamnă?
A iubi – de ce ţi-e teamă
printre flori şi-n mare iarbă?

Printre flori şi-n mare iarbă,
patimă fără păcate
ne răstoarnă-n infinit
cu rumoare şi ardoare
de albine re-ncarnate.

Inc-odată, iar şi iară
a iubi e primăvară.

sau   

 RAMURA FURATĂ, de Pablo Neruda… „Ne vom strecura în noapte / să furăm / o ramură-nflorită // Vom sări zidul / în interiorul unei grădini străine / două umbre în umbră // Vom pătrunde în noapte / vom ajunge până la firmamentul ei tremurător / şi mâinile tale mici, şi mâinile mele / vor fura stelele…// Şi-n vârful picioarelor / în casa noastră / prin noapte şi umbră / va pătrunde odată cu paşii tăi / Pasul mut al parfumului / şi, cu picioarele-nstelate / trupul limpede al primăverii”…

Vasile Anton, Iași, 10 aprilie 2012  

O carte bună pentru studenţi

 Dragi tineri studenţi! 
        Cum să scriu un eseu...este o carte bună , nu  doar pentru că vă oferă detalii despre cum să scrii un eseu, dar şi pentru că,  răspunde problemelor voastre actuale, care obsedează pe oricare tânăr, îl frământă şi îl  devorează  precum câinii lui Acteon:  de ce trăim, de ce murim; drumul spre viaţa eternă; problema morală;   lupta dintre Eros şi Thanatos; doctrina  şi miracolul japonez;  dacă  intervine Dumnezeu în destinul omului;  cum să te fereşti de  nevroze (cazul profesoarei îndrăgostite de Mircea Badea)  ; pentru tinerele studente -  cum să  eviţi căsătoria cu un bărbat homosexual( cazul prinţesei Brianna Caradja ; cine determină sexul progeniturii - bărbatul sau femeia, deosebirea esenţială dintre bărbat şi femeie; ce înseamnă a trăi  farmecul vieţii. 
 Prezentată  într-un limbaj comun,  accesibil oricărui absolvent cu studii medii, comunicarea din carte  este concepută în fraze  clare,  logice cu  argumentaţie fundamentată ştinţific. Toate aceste norme  vin  în întâmpinarea cititorului spre a răspunde propriilor sale întrebări. Iată o apreciere critică a poetului Liviu Apetroaie:         
,,Interesante sunt, la acelaşi nivel, abordările referitoare la sexualitate în toată complexitatea ei umană, de la firesc, la deviant, de la necesarul natural la excesul maladiv şi provocator de drame insurmontabile.[...] Am parcurs o carte plină de bucuriile pe care ţi le oferă o nouă perspectivă hermeneutică. Fără îndoială, Vasile Anton nu ne spune lucruri necunoscute, nimeni nu are cum să o mai facă, deocamdată, dar le spune cu claritate, cu argumentaţie şi, mai ales, cu pasiune.''

Intervine divinitatea în destinul lumii?

  

 

   http://blogulluianton.blogspot.com/       

 

Unul,  dintre savanţii, care a avut rolul decisiv în  realizarea,   la momentul oportun,   a  Proiectului  Manhattan a fost Einstein. Deşi nu a participat   efectiv la proiect, după cum vom vedea,  rolul indirect al  lui Einstein a fost mare .                    Ce este  proiectul Manhattan?  Proiectul  Manhattan  a fost  primul  proiect  prin care s-a realizat  prima  armă de distrugere în  masă - bomba atomică.   Au fost realizate trei bombe – una experimentală detonată la 16 iulie la Los Alamos    şi două ce au fost folosite  asupra  oraşelor  Hiroşima   şi Nagasaki spre a impune  capitularea Japoniei.    A  doua  bombă,   numită ,,Little Boy’’  a fost lansată la 6 august 1945 asupra  oraşului Hiroşima,  a treia,   numită  ,,Thin  Man’’,  a  fost lansată ,   la  9 august asupra   oraşului Nagasaki.  Americanii  au   folosit  şi cea de-a  doua bombă, fiindcă, în pofida  imenselor distrugeri provocate oraşului  Hiroşima şi a pulverizării ,,armatei  a doua’’ japoneze ,  cartiruită  în oraş, Japonia nu răspunde în nici un fel, acestei  fantastice ameninţări.  Singurul fizician nuclearist nipon, Nishima , nebăgat în seamă  până atunci, este chemat la Ministerul de Război , unde confirmă  efectele apocaliptice ale noi energii. Cu toate acestea, conducătorii japonezi gândesc că un al doilea proiectil nu va mai fi folosit. Abia după ce   portul Nagasaki este ras de pe  faţa pământului  consiliul suprem de război, se duce,  in corpore, la împărat.  Împăratul, sufletul Japoniei,  e  dictează  secretarului său instrucţiuni pentru guvernul Suzuki  de  acceptare imediată a ultimatumului american.                                                                                             Ceea ce  este specific japonezilor  şi  face de temut acest popor este tenacitatea.  Nici un alt popor nu are   această capacitate de a renaşte ca  pasărea Phoenix, cum îl are poporul japonez . Tenacitatea ne apare,  din perspectiva psihologiei nipone,  drept  o voinţă extremă -  un  fanatism  de  o vitalitate  inepuizabilă ,  care  i-a   întărit   pe japonezi  după  fiecare  shoku  şi i-a   determinat  la  spectaculoase  renaşteri, de parcă remarca  lui  Nietzsche,  anume ,,ce nu mă omoară mă întăreşte’’, i-ar fi  vizat  direct pe micii bonsai.                                 

  A fi tenace înseamnă a  fi dârz,  perseverent , răbdător, rezistent , greu sau  aproape  imposibil de învins. Ei nu  împărtăşesc  nici entuziasmul boomului economic  american,    nici delăsarea fatalistă  în faţa  crizei.  Sobri, serioşi şi perseverenţi , închişi în ei, japonezii se revitalizează  după fiecare catastrofă   naturală sau artificială cu o energie supraumană. Ca să înţelegem mai bine ce înseamnă tenacitatea, voi reaminti cititorilor  mesajul  metaforă  - o veche  legendă din credinţa ortodoxă -  din filmul lui Andrei  Tarkovski, Sacrificatio. Se povesteşte că la o mănăstire  ortodoxă, în care trăia un călugăr bătrân, a venit un ucenic. În ziua aceea,  călugărul a plantat, pe munte, un arbust uscat şi l-a pus pe ucenic să-l ude în fiecare zi. Ucenicul l-a udat cu credinţă timp de trei ani. Şi într-o  zi s-a  produs miracolul. Venind să-l ude  tânărul ucenic a găsit copacul înflorit. În acest sens  trebuie privită şi tenacitatea japoneză.                                                                                                                         

Deşi Einstein  nu a participat  efectiv,  la Proiectul Manhattan,  cum am afirmat,  rolul  lui  a fost   hotărâtor  în  accelerarea  derulării proiectului realizării  bombei atomice . Citind dedesubturile acestei istorii rămâi  stupefiat de ciudatul  şi  uimitorul  joc al hazardului în destinul omenirii. 

Cum a ajuns arma  atomică  în mâna ,,pacifiştilor’’  americani  şi cum  Hitler a  pierdut   şansa,  pe propria-i mână? Rămâne  o mare  enigmă? Există  oare  o intervenţie  a divinului?   A fost  mâna destinului, cum le place unora sintagma aceasta. A intervenit  providenţa  divină   şi  a  aruncat  zarurile  în favoarea americanilor?  Trebuie să recunoaştem, în pofida multor  comportamente abuzive  şi a   multor critici aduse americanilor  şi Americii  ca  superputerea militară , că este singura putere care  adoptă  în relaţiile  internaţionale  formele democratice  ale  căii de mijloc şi nu cele extremiste.  Această  psihologie  internaţionalistă   este  reflecţia  psihologiei democratice  a   americanului John.                     

Cum de i-a dat lui  Hitler gândul cel  rău, anume s-o recuze pe savanta  evreică Lisa Meitner, singura care ar fi dus  la bun sfârşit  proiectul  bombei atomice  la care lucrau  nemţii? Monitorizează oare cineva  lumea   şi nu lasă să se producă  dezechilibre catastrofale?                                                                             

În această situaţie am  fi nevoiţi  să admitem ca filosoful   francez, Malembrache ,   intervenţia  periodică al lui Dumnezeu. Este  oare posibilă  intervenţia ocazională a divinului în lume , cum credea  filozoful francez?  Există o ,,cauzalitate  eficientă’’ al  lui Dumnezeu  în care credeau filosofii islamici din secolul al IX-lea,   idee preluată de Malembrache ? Odată ce lumea a fost programată să funcţioneze , la fel ca şi Universul, la marginea haosului , Dumnezeu nu intervine în această lume.

  Dumnezeu  nu a intervenit  nici măcar la   ruga disperată al lui  Isus.   În noaptea   din  grădina  Ghetsimani,  Isus se roagă, astfel: Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta.’’ (Matei 26,39). Tatăl nu a intervenit  şi nu a depărtat paharul. Pe vremea grecilor antici a avut loc un fapt similar.  Zeus a vrut să intervină  pentru a salva viaţa  fiului său, Sarpedon,  dar Hera l-a oprit,   argumentând  că   ,,un asemenea gest ar avea drept urmare anularea legilor Universului’’. (Mircea Eliade – Istoria Credinţelor  şi ideilor  religioase,  p, 168)     Dacă  Dumnezeu  nu intervine în  această lume ,   atunci cum se explică  anumite fenomene , inexplicabile din punctul de vedere  al logicii  raţionale?                           

Suntem  monitorizaţi de  entităţi  din spaţiul   multidimensional, entităţi care sunt invizibile  pentru noi, cei  care trăim  în acest  spaţiu-timp  cvadridimensional, dar   care pot interveni în lumea noastră  , aşa cum ne sugerează Ioan Petru Culianu  în  Călătorii  în lumea de dincolo ?                                                                             Este oare posibil  ca lumea subatomică , cea a particulelor elementare( pe care nu o vedem) , unde nu există spaţiu şi timp  să controleze lumea cvadridimensională, aşa cum noi o controlăm pe cea bidimensională?  Deznodământul ,,bun’’ al   acestui  scenariu mondial   m-a condus la aceste întrebări retorice.

  Militariştii  niponi nu acordau nici un credit  noilor descoperiri ale fizicii.  Singurul fizician  japonez , Nishima nu era băgat în seamă de  clasa militaristă  japoneză.   La  Los Alamos, echipa de  fizicieni nuclearişti,  condusă de Robert Oppenheimer se pun pe treabă încă din anul  1939, dar proiectul  este rămâne  în fază incipientă şi savanţii bat pasul pe loc.      

Proiectul  Manhattan  stagna, nefiind în atenţia preşedintelui. În acest timp,  nemţii  au o somitate  în materie, anume pe  Lisa Meitner. Hitler nu vrea să aibă de-a  face cu o evreică în echipa de cercetători , aşa că, în pofida rugăminţilor  a doi  fizicieni germani cu care lucra savanta evreică, Hitler,  iritat ,   o recuză. Pentru a nu cădea în mâinile  gestapoului,  colegii  germani  îi organizează fuga peste graniţă, privându-l  pe Hitler de şansa  armei  atomice.

Unul dintre savanţii lui Hitler, antinazist convins, Flügge, face  publice, într-o revistă ştiinţifică realizările nemţilor. Câteva reviste ajung la  trei  dintre   savanţii  care lucrau la Proiectul Manhattan – Fermi, Szilard, Teller .   Aceştia şi-au dat  seama imediat   de avansurile  luate de nemţi. Cum să-l contacteze pe preşedinte  trei  savanţi  aproape necunoscuţi?                                                                    

 L-au căutat  pe Einstein, care era o celebritate şi i-au expus problema. Einstein se afla în vacanţă într-un sătuc din Long Island, Peconic, unde nimeni nu ştia unde locuieşte. Răbdători  îl zăresc la plimbare.   Einstein nu se gândise la  reacţii explozive  ale energiei nucleare şi la folosirea  ei  în scopuri militare. La sugestia celor trei, convins de  efectele apocaliptice ale  bombei  atomice   a  redactat   scrisoarea către  preşedinte.                                                                    

Un  apropiat  al preşedintelui i-a înmânat-o lui Roosvelt. Citind scrisoarea, Roosvelt a  reuşit să înţeleagă  fantastica putere a armei nucleare. Din acel moment cercetările au luat  o turnură  alertă.   Roosvelt  însă  nu va ajunge s-o folosească , căci, la 12 aprilie 1945, o hemoragie  cerebrală   pune punct vieţii acestuia.                         Odată cu moartea lui Roosvelt,  Tokio jubilează. Pentru scurtă vreme  însă .  Truman,   noul preşedinte,  a fost artilerist  în armată.  El   îşi dă seama  de  puterea fantastică  a acestei noi arme.  Deşi face să-i parvină guvernul japonez o  notă prin care cere capitularea,  lăsând să se înţeleagă o ,,ameninţare redutabilă’’ , D. T. Suzuki,  premierul Japoniei,  luând în derâdere ameninţarea  americană,   declară presei  la 28 iulie   ,, acest soi de ultimatum al americanilor , eternul refren ar trebui  tratat cu un oarecare dispreţ.’’ ( Jean – Jacques Servan-Schreiber  -  Sfidarea  mondială,  p.207).   Peste  numai zece zile, la 6 august 1945 ,  ,,ameninţarea redutabilă’’  va deveni  o cruntă şi crudă realitate.                                

 

Ca în  magia neagră , în câteva minute, două  oraşe au fost şterse  din existenţa  Japoniei. 

Ne putem imagina ce-ar fi fost  bomba atomică în mâna lui Hitler? Deutschland uber alles  ar fi devenit  noua rasă pământeană .  Să presupunem   că arma atomică ar fi ajuns în mâna  militariştilor niponi.  Noua  ordine mondială ar fi fost , fără îndoială,  cea japoneză.  În atare situaţie,  se pune întrebarea  ce a determinat ca Hitler s-o revoce pe evreica  Lisa Meitner şi militariştii niponi să ,,n-audă’’ de  fizica atomică?                                                                                           

 A fost decizia personală  al lui Hitler  sau a fost influenţat de cuantica creierului său? ,,Cine’’ a refuzat  ca militariştilor niponi să nu  li  se  deschidă ochii  asupra perspectivelor   energiei atomice?  Ce  forţe oculte au determinat ca  generalii niponi  să nu acorde  atenţie  unui  asemenea proiect? Nu cred că  erau total ignoranţi  în problemele fizicii atomice  şi cu certitudine   deţineau ceva informaţii.                                          

Întâmplări ce par a  fi   ciudate , în acel context al  războiului,  au condus  destinul  omenirii spre deznodământul ,,cel bun’’. Acest  fapt  m-a  determinat să emit  ipoteza  unui joc cuantic al  binelui care învinge răul .  Există în noi oare , la nivelul inconştientului colectiv,  un program   moral  care  exclude auto-exterminarea?  Există o monitorizare la nivelul inconştientului colectiv , care exclude  extincţia în masă a omenirii? Există o rezonanţă  cuantică a creierului uman cu cel cosmic, cum ne sugerează  fizicianul englez,  Roger Penrose?                   

Putem oare  vedea Cosmosul ca un Megacomputer , iar  fiinţele raţionale terminale, care  execută  programe  autonome, dar  nu independente, cuplate la  Conştiinţa  cosmică , Tatăl…  ,, punctul acela în mişcare, mult mai slab ca boaba spumii /  E stăpânul  fără margini peste marginile lumii…’’ (M. Eminescu  - Scrisoarea I) .                                                                                                   

 Există şi  o intercomunicare, la nivelul inconştientului colectiv, fapt  remarcat de sociologul francez   Ėmile  Durkheim, în studiu său ,,Despre sinucidere.’’  Aşadar, nu doar o comunicare cu conştiinţa cosmică , ci o intercomunicare  cu conştiinţele  acelor care gândesc la fel  şi  au o stare  cuantică a creierului  comună.  Ideea  biocumunicării umane,  la nivelul  inconştientului,  a fost persuasiv  dezbătută   de un  ziarist american în eseurile sale , anume Pretince Mulford,  dar puţini i-au luat în seamă  ideile.                                                                     

Roger   Penrose  o numeşte  ,,stare de corelare’’ sau ,,de coerenţă’’, între conştiinţa umană şi Conştiinţa cosmică şi conştiinţa individuală cu alte conştiinţe.  Dar cum se  produce această  corelare a  conştiinţei individuale cu cea Cosmică? Există  o comunicare instantanee  de  tip cuantic între  o anume conştiinţă individuală  şi cea Cosmică? Altfel  cum să explicăm   marile descoperiri, acele flash-uri  ale minţii?Sunt ele o consecinţă a procesării informaţiei de către inconştient, sunt viziuni primite de la Conştiinţa  Cosmică sau sunt    informaţii decodificate,  provenind din inconştientul colectiv?    ,,Niels Bohr   povesteşte el însuşi  cum a  avut în vis imaginea atomului. Tot în vis a văzut şi Kekulé  structura benzenului, Mendeleev, celebrul sistem periodic  al  elementelor , Voltaire , o altă variantă a Henriadei şi exemplele s-ar putea încă mult continua.’’ (Dumitru Constantin – Inteligenţa materiei, p.277)  Vechii greci credeau că ,,zeii folosesc visul  pentru a face cunoscută  oamenilor  voinţa lor’’

Roger Penrose merge mai departe şi se întreabă   dacă  matematicienii au  elaborat doar nişte simple construcţii mentale sau sunt  descoperiri reale.  ,, Sau  matematicienii  descoperă efectiv  adevăruri care există , de fapt , deja undeva – adevăruri a căror existenţă  este total independentă de  îndeletnicirile matematicienilor?’’  (Roger Penrose – Mintea  noastră cea de toate zilele, p. 160) Aceste ,,descoperiri’’,  Penrose le numeşte platonism  matematic , fiindcă Platon a fost primul filozof, care a văzut  în  lumea  sensibilă drept  o copie a lumii ideilor.                       

 Visul premonitoriu,  intuiţia, inspiraţia, flash-ul instantaneu, viziunile paranormale   sunt  informaţii primite  de  la Conştiinţa Cosmică sau sunt  fulgerări ale procesării cuantice a informaţiei de către crierul uman? Şi oare invenţiile mentale nu sunt ele  ,,descoperiri’’ ale realităţii?   Pentru  tema noastră se pune întrebarea : ce oare  determină  ca unora să li se deschidă ochii la momentul oportun  şi să vadă şi  alţii nu sau dimpotrivă să le  fie  deturnată   oportunitatea? (Vom căuta răspunsuri, la aceste întrebări, într-un viitor eseu.)                                                                                         

Dacă Hitler  ar fi avut  informaţii asupra stadiului  proiectului Manhattan , ar mai fi recuzat-o pe evreica Lisa Meitner? Cu siguranţă, în pofida urii  sale viscerale   faţă de evrei,  şi-ar fi călcat pe sentimentele sale xenofobe  şi ar fi solicitat  contribuţia  savantei la  producerea cât mai rapidă a armei atomice.                            

Autonomia  şi independenţa omului  faţă de Conştiinţa Cosmică creşte cu fiecare  pas  făcut  de om în cunoaştere. Ajutat de calculator, omul  devine   un   fel de zeu . În aceste condiţii  omul este  tot mai puternic.  Tot mai  mulţi indivizi  sociopaţi  au tendinţa de se crede  stăpâni ai  binelui  şi răului şi  se  erijează  în  judecători divini.  Stăpânirea  binelui şi răului impune, fără îndoială, responsabilităţi tot mai mari pentru fiinţa umană.                                                       

 Din  nefericire,  în veacul ce va să vină,   se arată tot mai  clar şi evident  semnele  apocalipsei. Actele teroriste  par  desprinse din  acest  scenariu biblic.  Dacă actele teroriste organizate de o grupare politică  au o logică, în iraţionalitatea lor ,  acţiunea nebunului de la Oslo nu are nici un fundament logic, cum nici  furia huliganilor de  la Londra.  Şi astfel  de  cazuri  se vor înmulţi, fără îndoială.  În pofida creşterii  numerice  şi a supradotării  forţelor  de  ordine, acestea se vor dovedi  a fi tot mai  vulnerabile   în faţa avalanşei manifestărilor extremiste .  Dotarea cu arme  clasice  şi chiar  confecţionarea  de  arme  de  distrugere în masă  va fi  tot mai  accesibilă  sociopaţilor. (Amintim atacul cu sarin  din 1995,  din Tokio , al   sectei Aum  - Adevărul suprem ).                                                                

Ce efect  a avut  Proiectul Manhattan asupra japonezilor?   Ştiinţa  şi tehnologia vor  deveni pentru ei noua religie.

După cel de-al doilea război mondial s-au   deschis   perspectivele  altor războaie,   pacifiste, anume  războaiele   economice.  Japonezii şi-au pus ştiinţa şi voinţa  lor creativă  de a le câştiga.    Şi  le-au câştigat, rând pe rând,  pe toate: războiul  textilelor, al automobilelor şi al roboţilor. Practic, după cele două  bombe de la Hiroshima şi Nagasaki ,  Japonia pornea de la nivelul zero al economiei , iar şocurile petroliere nu au adus-o înapoi la acelaşi  nivel ,  dimpotrivă au întărit-o                  

          ,,La sfârşitul războiului, Japonia, scria ambasadorul SUA, era complet ruinată, cu un venit pe locuitor în 1945 de 20 de dolari, considerat nivel zero. ,,Zece ani  mai târziu, în 1956:300 de dolari. Nivelul este cel al lumii a treia. Pentru ultima oară. Zece ani mai târziu , în 1967: 1000 de dolari. Este pragul considerat astăzi ca semnificativ pentru ,, punctul de decolare’’, al unei ţări spre dezvoltare şi este cifra pe care o atinsese , de exemplu Brazilia , înainte de criza petrolieră. În momentul primului şoc petrolier, cel din octombrie 1970: 1800 de dolari. Reiese că accelerarea , dublarea , sau aproape dublarea, se efectuează acum în trei ani. După al doilea  şoc petrolier   şi noua redresare, cel din octombrie 1973, şi în lunile în care are lor:3600de dolari . după al treilea şoc petrolier  şi noua redresare, la sfârşitul anului 1979:10.000 de dolari. Pentru prima oară  pe picior de egalitate cu America. În sfârşit , în 1980:12.000 de dolari.’’ ( Jean –Jacques  Servan –Schreiber – Sfidarea mondială, Ed. Politică , 1982, pp213- 214).                                                                           

 

Micul bonsai a  devenit gigantul bonsai.  Japonia  a ajuns ,  după cel de-al doilea  război mondial,   prima putere economică  a lumii  şi în anii ’80 viza statutul de   primă putere informatică.   Un inginer  japonez ,  ajuns preşedintele Keidanren-lui, pe nume  Toshiwo Doko va propune lumii occidentale,  cel mai  grandios  proiect , intitulat ,, Revoluţia ştiinţifică şi societatea de informaţie’’ . Prin acest proiect, Doko  invita lumea dezvoltată la transferuri de tehnologie către lumea a treia, contra petrol. Acest  moment, Doko  al anilor optzeci  din secolul trecut, este, după opinia noastră,  începutul globalizării . Instruit la şcoala filosofiei Zen, Doko are o viziune de ansamblu asupra lumii. El lansează lumii o nemaiîntâlnită viziune ,,a dezvolta universul sau a pieri împreună’’ ( Jean – Jacques Servan-Schreiber  -  Sfidarea  mondială, p178).                                                                     

 În bătăliile economice ale Japoniei, inginerul Doko, avea reputaţia învingătorului absolut: toate  bătăliile  fuseseră câştigate de Japonia. ,,Bondoc , lat în  spate , cu un cap  pătrăţos’’ ,  Doko pare a semăna, ,,cu un judocan’’, spune autorul ,,Sfidării mondiale’’,  sau, în opinia noastră,  cu un bonsai. Doko propune  o reconstrucţie a lumii, nu pe energia petrolului  care este epuizabilă , ci pe alte resurse energetice – informaţie, comunicare , gândire.                                                  

El îşi fundamentează teza pe  realitatea  japoneză , care nu are resurse naturale, ci doar o singură resursă ,, capacitatea minţilor noastre.’’   În asta a constat miracolul  japonez , în puterea calmului  şi  minţii  lucide ? Nu!  Mai este ceva, ceva care  la multe popoare  începe să se desacralizeze  odată cu globalizarea,  îndeosebi la noi la români – ataşamentul de glia strămoşească, dragostea de ţară  şi  sacralitatea   muncii pentru   reputaţia Japoniei.      ,, Exista la japonezi, intr-adevăr, un cult al muncii care depăşeşte înţelegerea noastră europeana. Japonezul nu lucrează numai pentru el însuşi, el are conştiinţa că lucrează si pentru tara sa, deci pentru Japonia, o entitate care este infinit mai importanta decât viata sa personala, o entitate transcendenta, ca sa folosesc un termen filozofic, ceva care justifica sacrificiul si conferă un caracter sacru muncii.’’ (Matei Vişniec – Japonia un miracol, la ce preţ - România liberă, 29 august 2007)                                     

 La fiecare shoku petrolier,  Japonia  a  renăscut  economic. Stagnarea a fost scurtă -  o pauză de redresare.  Orice criză, spunea Doko, trebuie obligată să dea naştere unei noi şanse.  Dar acest  inginer era aproape  necunoscut în lumea japoneză. Modest, el se ţinea departe de lumea reclamei şi a populismului.              

În acele vremuri , ca şi-n zilele noastre ,  interferenţa  dintre concernurile lumii occidentale şi americane şi cele japoneze a  generat acte de corupţie. Guvernul  a  iniţiat o serie de anchete.  Un informator  l-a  indicat   pe preşedintele Keidanren-lui. Ei bine, poliţia, căutându-l la adresa indicată,  se aştepta   să vadă o  adevărată reşedinţă, în vreme ce acesta locuia într-un modest pavilion.           

Ancheta poliţiei a scos la iveală un om deosebit de ,,tăcut,  modest   şi auster .’’  Cu toate acestea,  viaţa  la nivel înalt  nu a fost lipsită de  corupţie şi  scandaluri sexuale.   

Japonia rămâne  ,,stoică şi închisă’’, în pofida deschiderii internaţionale. Japonia  este  mereu paradoxală. Tentaţia  supremaţiei economice o face să  se îndepărteze de  stoicismul ei  funciar  şi de izolaţionismul  ancestral , dar odată cu această deschidere spre cultura americană   şi occidentală este generată , în rândul  tineretului   japonez ,  tentaţia  modului  de viaţă de viaţă  american şi occidental,      a  plăcerilor ,,interzise’’,  a  fructului oprit şi a consecinţelor nefaste ale acestora.    

Bibliografie:

1 -  Mircea Eliade – Istoria Credinţelor  şi ideilor  religioase, Ed. Univers Enciclopedic ,Bucureşti, 2000

2 –Biblia – Noul testament

3-  Jean – Jacques Servan-Schreiber  -  Sfidarea  mondială, Ed. Politică,Bucureşti,  1982   

4 -  Ioan Petru Culianu   -  Călătorii  în lumea de dincolo, Ed. Polirom ,Iaşi, 2002

5 – Mihai Eminescu – Poezii  - Proză literară,  Ed. Cartea Românească, Bucureşti , 1984

6  Dumitru  Constantin – Inteligenţa materiei, Ed.  Militară, Bucureşti , 1981

7 -  Roger Penrose – Mintea  noastră cea de toate zilele,Ed. Tehnică, Bucureşti , 2006

8  - Matei Vişniec – Japonia un miracol, la ce preţ - România liberă, 29 august 2007

Despre sufletul pereche

  Sora mea geamănă, fratele meu geamăn

  Moto: Cred în sufletul pereche, la fel de mult, pe cât cred în dualitatea acestei lumi.

Ce generează miracolul iubirii? Frumuseţea?! E primul miracol ce are loc  în momentul   când natura dă în floare. E reclama luminoasă care atrage privirile, care şochează şi fascinează - la soare te poţi uita, la frumuseţea  femeii, ba , spune un proverb din înţelepciunea populară. Vorbim de femeie căci ea se identifică cu  Frumuseţea. În  femeie  e cuprinsă toată natura vie. În ea se regăseşte  toată frumuseţea naturii într-o fascinată stilizare. Prin Frumuseţe  şi  Iubire  femeia atinge  divinul.   

Proverbul, din basmele româneşti, conţine o cugetare adâncă,  peste care  se trece cu mare uşurinţă, acela  a  frumuseţii  femeii la care nu te poţi uita. Doar femeia văzută  în  toată splendoarea goliciunii ei,  pune pe bărbat în mare pericol.    În acea imagine  a femeii goale, tânărul nu vede  fiinţă umană, ci divinul. În acest sens  e suficient să  ne  amintim mitul lui Acteon, de  magia exercitată la vederea  zeiţei goale. Ne dăm seama de pericolul la care se supune un tânăr, care vede pentru  prima oară femeia goală -  miracolul ce dă  în floare.                        

 Acteon este devorat de ,,proprii câini’’, nu pentru  că  zeiţa l-ar fi transformat  pe  muritorul  vânător  într-un cerb,  cum ne  spune mitul elen, ci pentru că, odată ce a văzut-o   goală,  îmbăindu-se, s-a  născut obsesia – gândurile ce-l macină  şi-i aduce în minte mereu şi mereu  imaginea fetei - câini care îl vor devora

Ce este obsesia? Este o îmbolnăvire  a minţii,  un virus ce  dereglează programul mintal,  un miraj care  ne scoate din calea  de mijloc a raţiunii  şi ne propulsează   în  nebunie. Dex-ul  defineşte obsesia ca fiind  o imagine ce revine neîncetat în câmpul conștiinței, stăruitor și chinuitor, o tulburare a voinței ce se manifestă prin dorința irezistibilă de a face un act determinat, bolnavul fiind conștient de caracterul anormal al acțiunilor sale. 

Într-un anume sens, câinii lui Acteon se aseamănă cu eriniile sau eumenidele greceşti. Ele apar  în cazul celor care poartă  în suflet un mare păcat, o culpă  (cum a fost cazul lui Oreste, când şi-a ucis mama). Eriniile  sunt zeiţe  ale răzbunării,  zeiţe de temut, fiice ale Gliei şi ale Nopţii, îl aduc  pe cel în cauză în pragul nebuniei, prin  provocarea  obsesivă a remuşcărilor şi a  groaznicilor  insomnii. Din acest motiv  pot fi, la fel de bine,  asemuite cu câinii lui Acteon.   

Doi factori declanşează obsesia   erotică  - dorinţa de iubire   - generată la bărbat de  excesul de testosteron şi - efectul de frumuseţe - declanşat la vederea imaginii femeii  goale.

Marin Preda în nuvela, intitulată Iubire, prezintă  în personajul  Dugu  comportamente şi   manifestări  psihice similare   lui Acteon  sau ale oricărui tânăr  care vede pentru prima oară  femeia goală.  Dugu  vede  o fată  din sat, pe  Drina, scăldându-se în pârâu , în locul numit  Valea Morii. ,, Fata aruncase nuiaua şi începu să  dezbrace. […]  Stătu acum goală, încercând să-şi adune părul ce-i atârna lung  pe spate , şi să-l strângă  pe umeri. […]  Dugu   simţi deodată că pieptul nu i se mai mişcă; vru să ţipe, apoi numaidecât inima îi zvâcni cum nu i se mai întâmplase niciodată, puternic , de trei ori, zgâlţâindu-i tot trupul lungit pe pământ, apoi începu să-i bată  ca un ciocan, rar şi adânc. Îşi simţi faţa arzând ca văpaia…’’.     ,,S-a dus acasă zăpăcit…’’, scrie autorul, iar  când  întunericul s-a lăsat a mers  la fată acasă. Dar aici l-a găsit pe Achim-Achim. El cheamă fata, deoparte. Ea  îi simte  teribilele dorinţe în încordarea lui. 

Confruntarea dintre cei doi rivali  rămâne  indecisă. Fata, fără să-i mai adresa un cuvânt lui Achim-Achim, fuge  în  casă.  

Imaginea fetei goale  îi declanşează  obsesia.  Noaptea a  retrăit scena stăruitor şi chinuitor .  ,,Dugu se mişcă  în pat trezindu-se a doua oară din somn. O văzuse iar , visase…’’ Se deşteptă  răscolit, cu ochii aţintiţi  pe lumina soarelui intrată  pe fereşti, şi gemu: ,,Drina!’’  

Insomnia şi obsesia   îi provoacă furii şi comportamente iraţionale, bizare. Dugu este hotărât să-l termine pe  rival. A doua zi pleacă cu caii şi se bat cu ciomegele. Dugu îl loveşte  în cap. Astfel scapă de rival. În prima duminică merge  la o  nuntă în sat să se  întâlnească cu fata.  Drina  ,, îl văzu  răzimat de stâlp, cu cămaşa descheiată la gât  şi frumos. Simţi că se topeşte…’’ (Marin Preda – Scrieri din tinereţe, Ed. Minerva , Bucureşti, 1987, pp.49- 66)

Dugu o duce în acelaşi loc,în Valea Morii , unde a văzut-o  pe  Drina goală şi  fac sex cu  fata. Aşa se eliberează de câinii  care-l devorau şi care cu siguranţă l-ar fi ucis. Norocul lui Dugu a fost că  Drina a descoperit în el  - sufletul pereche.                                                                                                               

 Pe Acteon, însă, câinii obsesiei îl vor face neom  şi-l vor devora din cauza     imposibilităţii  de a o atinge, de a o avea, de a o poseda pe Artemis. Contemplând-o pe zeiţă în toată nuditatea ei, Acteon  suferă transformarea  din vânător în vânat.  Bărbatul tânăr face o obsesie  pentru femeia văzută  goală. Dovada cea mai evidentă e proliferarea industriei pornografice.   

Dorinţa trezită, la vederea Frumseţii erotice, fascinează.  Fascinaţie, ne spune  Pascal Quignard, vine de la fascinus, care este corespondentul roman al falusului. Dar dacă,  pentru femeie, fascinus e falusul, pentru bărbat  este imaginea femeii goale. În  inconştientul fiecăruia din noi există o lume virtuală , ideală, codificată în imagini  arhetipale care caută în lumea reală corespondenţele, să identifice  asemănările.

Narcis nu s-a îndrăgostit de propriul său chip, cum eronat se crede,  ci de sora sa geamănă (Pascal Quignard – Sexul şi spaima, 2000). Ea este  anima sa  care se afla în el şi căreia i-a zărit chipul  în oglinda izvorului, adică în inconştientul său. Chipul surorii  gemene e  imaginea  virtuală  -  idealul  feminin  existent în inconştientul fiecărui bărbat. Narcis se îndrăgosteşte   nebuneşte, nu de chipul lui , ci de  al surorii sale gemene.  Dar sora sa adevărată, reală, cea care îl însoţea la vânătoare, a murit  şi lui i-a fost cu neputinţă să   mai  găsească  o    fiinţă  în   lumea reală, care să corespundă imaginii surorii sale gemene.  Legenda spune că pe  Narcis  l-au  îndrăgit  multe fete şi bărbaţi însă el a   respins  iubire la  toţi, inclusiv  a  nimfei  Echo,  care  s-a stins de durere.   

Pentru a-l pedepsi  zeiţa Nemesis  îl determină  să vadă,  în oglindirea apei, imaginea lui feminină, sora geamănă, pentru care Narcis s-a mistuit de dor, transformându-se, după ce s-a înecat, în narcisă,  floare ce-i poartă numele. Nemesis este zeiţa care pedepseşte, pe ce-i care comit păcatul hybris-ului, adică a celor care comit răul , în cazul lui Narcis  pentru respingerea iubirii nimfei Echo.                     

În  adâncimi, Narcis a contemplat-o  pe ,,sora geamănă’’, arhetipul pe care  Carl Gustav Jung  îl   numeşte   ,,anima’’  -  imaginea feminină, existentă în inconştientul fiecărui bărbat.  El s-a  mistuit de dorul ,,surorii sale gemene’’ , pe  care nu o putea readuce la viaţă în realitatea lumii sale.     

În primul caz, Acteon face o obsesie pentru imaginea femeii goale (câţi tineri nu fac obsesii pentru actriţe de filme inaccesibile), care nu corespunde  femininului  din inconştientul său. Zeiţa  este intangibilă,   nu doar pentru că e  fiinţă divină (s-a văzut  deseori în mitologia greacă  împerecheri între zei şi muritori), ci pentru că  Acteon nu  corespundea imaginii masculinului, a acelui animus din inconştientul  ei.  

Nefericirea  lui Acteon şi al altor mulţi  bărbaţi porneşte de la faptul de a o fi văzut goală  şi de aici ,,câinii’’, adică gândurile obsesive care  îl devorează. Frumoasa de neatins, de care este atras, rămâne  pentru bărbat - o eternă  tentaţie – fructul oprit.

         

 După moartea surorii sale, Narcis  nu mai află  în realitatea imediată, femeia care să se potrivească imaginii din inconştientul său şi astfel  cade pradă contemplării imaginei din inconştient şi se stinge de dorul ei. Narcis   nu a privit în oglinda  unui izvor, cum lasă mitul să se înţeleagă, ci în oglinda sufletului său.  Din acest  motiv, el nu poate avea decât un singur sfârşit,  acela al fascinaţiei sinucigaşe. Viaţa nu se contemplă  la nesfârşit în oglinda sufletului. Dacă el ar fi acceptat dragostea nimfei Echo ar fi fost profund nefericit. În această lume Narcis  nu mai avea nici o şansă de a găsi  sufletul pereche. Singura soluţie  era evadarea prin suicid.

                            

Oedip îşi scote ochii, pentru păcatul de a fi identificat în mama sa  biologica,  sufletul său pereche. La fel, Iocasta  a  văzut în tânărul, care a dezlegat enigma  Sfinxului,  imaginea lui Laios din tinereţe. Să ne imaginăm  cum s-au petrecut lucrurile.  Iocasta era  mult   mai  tânără   decât Laios (probabil era  o adolescentă     când l-a născut pe  Oedip), l-a văzut când el avea 18 – 20 de ani, iar ea 32-35 de ani. Oedip , tânăr şi ,,orb’’, nu vede în regină pe mama, Iocasta, rămasă  văduvă, nu vede în  Oedip pe fiul său. În asta  a constat  eroarea şi i-a condus pe amândoi la săvârşirea incestului.  

Gena egoistă e oarbă. Nu  ţine  cont de gradul de rudenie  (despre care  nici Oedip, nici Iocasta nu l-au  ştiut până la dezvăluirea lui Tiresias), ci de atracţia asemănării  în oglindă. Oedip, care dezlegase enigma Sfinxului, nu a fost în stare să  dezlege taina vieţii sale şi astfel s-a născut  tragedia greacă. Pentru acest grav păcat Oedip  îşi scoate ochii, iar Iocasta se sinucide. Însă, în acest complex oedipian, după cum vom vedea, se  află configurat sufletul pereche.                     

Orfeu o caută pe Euridice,  în adâncurile infernului, şi când e gata s-o scoată  la lumină dorinţa-i  nebunească îl face, printr-un gest absurd – o privire înapoi - s-o piardă pentru vecie. E drama bărbatului, ce îşi pierde soţia tânără şi nu-şi   mai găseşte, în realitatea înconjurătoare, o altă femeie  să i se potrivească  cu imaginea celei din inconştient. Prin pierderea Euridicei, denotă că anima din inconştientul său  sau animus-ul din inconştientul femeii, nu se mai sincronizează. Faptul că  Orfeu a fost devorat de bacantele  dezlănţuite  reprezintă pedeapsa  femeilor ce au fost refuzate şi pentru dispreţul său faţă de ele.             

Euridice nu-l mai vrea, sau el, privind înapoi, n-o mai recunoaşte.   Este   posibil să interpretăm  şi astfel. Aşa se explică existenţa  celibatarilor, a     văduvilor şi a fetelor bătrâne. Din varii motive nu-şi mai află  jumătatea.  Aşijderea  se  explică  căsătoriile  duble   sau  multiple. Cu toate că anima sau animus-ul  din suflet rămâne un  invariant  -  femeia reală sau  bărbatul  real,  suferă modificări  şi transformări,  odată cu înaintarea în vârstă, atât de radicale  încât nu mai corespund  animei sau animus-ului. În cele mai  multe cazuri -  femeia  nu mai corespunde, nu din cauza poligamiei masculine  -  ci din cauza  metamorfozei sale.             

Deşi există o atracţie firească a bărbatului  spre frumuseţea feminină (care bărbat nu întoarce capul după o frumoasă?), totuşi, cea cu adevărat preţioasă, e femeia care corespunde cel mai bine, imaginii feminine a bărbatului, acea animă existentă în sufletul lui. Nu ne (re)căsătorim decât cu partenerul(a)  ce se potriveşte  cel mai bine animei sau animus-ului din inconştient.  

O  ciudată   poveste  ne   prezintă   Prof. dr.  Constantin Preda în  Dragoste poveste veche…. ,,Iată un  caz în care autorul lucrării a fost  implicat  direct: Medicul N. D.(în vârstă de 38 de ani) îşi părăseşte soţia (de 40 de ani) şi trăieşte în concubinaj cu I. A. care este cu circa 10 ani mai tânără). Soţia părăsită îl roagă pe semnatarul acestor rânduri să intervină la şefa ierarhică a lui I. A. pentru ai pune în vedere să nu strice o căsnicie. Peste o săptămână , şefa îi comunică: Am vorbit cu I. A. (V-am spus că pe soţia  lui N. D. o cunosc de mult) Ştiţi ce m-a izbit? I. A. arată exact cum era soţia lui N. D. acum vreo zece ani. Este ceva uluitor!’’ (ibid.  84).

Este evident,  că pe lângă alţi factori care contribuie la despărţirea celor doi, cel fundamental îl constituie   depărtarea  unuia  dintre soţi de modelul virtual.  Cel real    nu  se mai  potriveşte  imaginii din interiorul  nostru (femeia, în cele mai multe cazuri, dar şi bărbatul). Pentru bărbat, femeia,  nu mai este   sora sa  geamănă, a devenit o străină, iar în cazul femeii, bărbatul  devine un străin, un intrus nesuferit. Obezitatea femeii  îndeosebi , dar şi a bărbatului, conduc inerent la iubiri groteşti. Puţini bărbaţi acceptă femeia grasă care  iubeşte cu năduşeli.     

Fenomenul se petrece şi în cazul femeii când  se îndrăgosteşte  de un alt bărbat, (deşi  se întâmplă mai rar decât  în cazul bărbatului poligam), fiindcă femeia  nu decelează sexul de iubire, cum se  întâmplă în cazul bărbatului. În cazul când femeia  se dăruieşte altui bărbat, de regulă , nu se mai întoarce la primul, identificând în celălalt -  sufletul  ei pereche.                                                                  

         

Este evident că nu putem iubi decât persoana care se aseamănă cel mai mult cu acel  model  existent în inconştient , despre care vorbea Jung. Iată un exemplu,  care ne confirmă ipoteza noastră.    ,,Un bărbat, putem citi  în studiul  lui Stendhal  -  Despre dragoste ,  iubea cu patimă o femeie  foarte slabă şi ciupită de vărsat; moartea i-a răpit-o. Trei ani mai târziu, la Roma, e admis în intimitatea a două femei, una mai frumoasă ca lumina zilei, cealaltă slabă şi ciupită de vărsat şi prin aceasta dacă vreţi, destul de urâtă; şi-l văd iubind-o pe cea urâtă.’’( Stendhal - Despre dragoste, Editura pentru literatură, 1968, Bucureşti, p.50).                      

 Nici o altă femeie din realitatea imediată  nu o poate înlocui. Odată ce a pierdut-o pe Euridice, Orfeu nu   mai regăseşte  jumătatea  -  sufletul său pereche. Există bărbaţi care nu  se mai căsătoresc (dacă soţia moare), fiindcă în realitatea imediată înconjurătoare  el nu mai află altă femeie, care să corespundă cu imaginea virtuală  din sufletul său.     

Există în înţelepciunea populară , proverbul:  Nu-i frumos  ce-i frumos , e frumos ce-mi place mie. Chiar  dacă bărbaţii  sunt atraşi de femeile frumoase, în general, până la urmă,  adevărata frumuseţe e anima sa  cu care  o identifică în realitate, în soţia sa – sufletul lui pereche.      

Ulise o exprimă realist şi dramatic,  încât  nu poţi să nu aderi la această idee  în care  se configurează  întreaga filozofie a  sufletului pereche. ,,Nu-i ca tine – îi spune el nimfei Calipso  - cumintea mea nevastă Penelopa / De mândră la trup şi-arătoasă, / Căci ea e o femeie muritoare , / iar tu eşti  zeiţă fără moarte / Dar eu totuşi / Mereu doresc şi năzuiesc o dată / S-ajung la mine , să mă văd în ţară’’ (Odiseea , 5 , p. 283 -290). Este evident  că bărbatul, genetic un poligam , poate avea multe aventuri -  dar  nici una nu o va putea înlocui, în sufletul său,  pe Penelopa lui  de-acasă.                                                                                                                                                                            

                                                         

 Dacă vrei să afli ce este  Iubirea întreabă o femeia înţeleaptă. Socrate  aşa a făcut. El afirmă (în Banchetul) că tot ce ştie despre Eros a aflat de la Diotima din Mantineea. Adevăratul Eros îl cunoaşte nu cel iubit, spune Diotima , ci acela  ce iubeşte. Dar iubirea  este  pentru Frumos.  Socrate  spune  că Eros e  ,,iubirea  de lucruri frumoase’’, doreşti să le posezi  pentru a  fi fericit. Deci, a avea ceea ce am dorit, a poseda  frumuseţea  după care am tânjit şi obţinând-o, ne face fericiţi.

Bărbatul însă, spune Schopenhauer, obţinând obiectul, după care a tânjit şi şi-a satisfăcut pasiunea, simte că vraja s-a risipit.                 

Ca şi în cazul lui Acteon, devine din vânător, vânat. Orice bărbat, din posesiv,  devine posedat. Femeia trebuie să înveţe  arta  Şeherezadei de a-i spune  poveşti. Femeia nu-l   poate înlănţui şi lega  de ea, doar cu frumuseţea ei fizică , ci  mai ales cu poveştile ei, cu sofismele ei, ce-i induc bărbatului iluzii şi-l vrăjesc. Aceea, care  nu ştie să spună poveşti bărbatului, îl va pierde.                         

Unirea  bărbatului cu femeia, spune Platon, se face pentru zămislire. Or,  zămislirea conferă fiinţei umane nemurirea. Cum nemuritori  sunt doar zeii – actul iubirii  dintre bărbat şi femeie  este o relaţie divină, fiindcă nu este doar iubirea de celălalt, ci iubirea de nemurire. 

De aceea, spune  Diotima, acest act al iubirii , nu se poate petrece  între două fiinţe, care nu se potrivesc.  Apropierea de frumos,  pentru fiinţa umană înseamnă apropierea de fiinţa care i  se potriveşte fiecăruia. Adevărata frumuseţe constă în unirea  sufletelor pereche  în  actul  iubirii.

A trăi senzorialul mai întâi este  dorinţa  oricărei perechi băiat-fată şi prima treaptă  spre adevărata frumuseţe şi adevărata iubire. Adevărata iubire este aceea a sufletului, căci în suflet,  nu în trup, aflăm adevărata frumuseţe. Bărbatul  caută în femeie, frumuseţea formei, plăcerea  senzuală, dăruirea; femeia – conţinutul,  virilitatea, puterea conferită  de bogăţie sau de starea socială  a acestuia.       

Adevărata frumuseţe stă în  unirea  sufletelor şi nu în unirea trupurilor, în această fericită  simetrie a sufletelor pereche.  Ce va fi  însemnând întâlnirea cu cea mai iubită fiinţă? Este un miracol, este adevărata Frumuseţe.

Cei care nu cunosc această stare, nu se pot ridica  din starea subumană la cea divină. Adevărata frumuseţe , spune Plotin, nu constă în simetrie, ci în lumina  ce se revarsă  peste simetrie, iar lumina se revarsă  doar peste sufletele pereche, adică  doar  peste acelea care cu adevărat se iubesc. Iubirea este generatoare  de lumină.                                                                                                  

A vedea înseamnă a percepe ceea ce este frumos sau urât. A vedea ceea ce este frumos înseamnă a deosebi  de ceea ce este mai puţin frumos sau  urât. A vedea, dincolo de frumuseţea fizică, frumuseţea  sau urâţenia  sufletului e o cunoaştere ce nu se poate  afla decât prin experienţa proprie.       

 Frumuseţea  fizică e firma, spune Stendhal, ce predispune la pasiune. Deci, ceea ce naşte miracolul  iubirii  este  frumuseţea. Însă nu frumuseţea este cea care întreţine flacăra pasiunii. ,,Dar pasiunea se detaşează de Frumuseţe, chiar dacă îi datorează apariţia.’’ (Alain Finkielkraut – Înţelepciunea dragostei , Editura de Vest, Timişoara,1994, p. 51)  

 

 Frumuseţea este  pentru prestanţa socială, pasiunea este pentru starea de beatitudine, pentru miracolul erosului. Pasiunea îl eliberează pe îndrăgostit de Frumuseţe şi implicit de conformismul social. E o situaţie extremistă, când iubim pe cineva la nebunie. Spun extremistă, fiindcă iubirea  se încadrează, la fel ca şi raţiunea, în limitele căii de mijloc. Ce depăşeşte calea de mijloc e iluzie  şi nebunie.  

 Orice extremism sfârşeşte în  mod fatal.  Când ne îndrăgostim nu avem ca obiect al pasiunii persoana, ci imaginea ei.  Când   discrepanţă între imaginar şi persoana reală este prea mare, eşecul iubirii este inerent.

Când imaginarul se suprapune cu realul, şansele unei iubiri reuşite cresc. La vârsta pubertăţii, există o tentaţie  mai mare ca, tânărul să se îndrăgostească mai mult de imaginar decât de real. De altfel, în inconştient, imaginea celuilalt, cea a  sufletului pereche  nu este clar conturată şi, cel mai adesea,  se produc confuzii.

Adevărata imagine a sufletului pereche se conturează abia  după ce creierul tânărului  se definitivează, la vârsta de 21-23 de ani, iar la tânără la vârsta de  18-20 ani. 

Precocitatea erotică naşte, în societatea hi-tech-ului, o marea dezordine amoroasă. Adevărata imagine a sufletului pereche se definitivează  atunci când întâlnind persona, care ne  seamănă, descoperim în asemănare pe fratele, respectiv,  sora geamănă.

 În acele  momente, trăim acea senzaţie de deja vu , de preexistent, de retrăire a miracolului, la  întâlnirea cu persoana reală. În fiecare fiinţă umană există o imagine virtuală, în  negativ, o imagine întoarsă pe dos, o  imagine a  femininului în cazul bărbatului şi invers la femeie. Imaginea arhetipală  de care vorbeşte Carl Gustav Jung  a ,,animei’’, în cazul băiatului,    respectiv al lui ,, animus’’ în cazul fetei,  se află  codificată în reţelele  neuronale  fundamentale (cele  cu care ne naştem). 

Imaginea  devine manifestă abia la momentul  definitivării creierului uman şi caută,  în lumea exterioară, persoana care se  potriveşte, cel mai bine, modelului existent în sine. 

Întâlnirea cu celălalt, cu sufletul pereche este, doar aparent, întâmplătoare; într-un anume sens, putem afirma că este programată. Este programată, pentru că ne întâlnim, cu ceea ce Eminescu numea  ,,parte a sufletului  meu’’,, acea parte iubită a chiar fiinţei mele’’.( O variantă a Poveştii magului călător în stele).

 De vreme, ce iubitul (iubita), soţul (soţia) există virtual în mine, cel pe care îl identificăm  în realitate nu pot fi  decât  sora mea geamănă,respectiv,  fratele  meu geamăn. Dragostea este legătura între două fiinţe care se aseamănă în oglindă, este atracţia generată de polaritate celor doi, care, prin unire,  formează într-un   joc de puzzle  -   ,,întregul’’ androgin.

         

Vrei să-ţi afli ursitul sau ursita? Priveşte-te în oglindă şi imaginează-ţi negativul sau pozitivul din imagine  şi vei afla ursitul, ursita. Poţi să-ţi vezi mama  sau tatăl  la  vârsta ta?  El sau ea poate fi o variabilă a tatălui, respectiv a mamei la vârsta la care am fost concepuţi .

Cei doi, care formează sufletul pereche, sunt analogi  celor două catene a codului genetic, înfăşurate elicoidal una în cealaltă. Legătura dintre bazele azotate purinice (adenina şi citozina) şi cele pirimidinice (citozina şi guanina) se   realizează  conform aceluiaşi principiu al asemănării în oglindă  -   o bază purinică cu una pirimidinică. 

         

Legătura dintre cele două catene este realizată de  o  moleculă de hidrogen, considerată  a fi o legătură slabă. În lungul macromoleculei legăturile sunt duble sau chiar triple, astfel că macromolecula are stabilitate. Aşa apare în codul genetic o simetrie antinomică, o complementaritate ce se regăseşte şi în fenotipul fiinţărilor – bărbatul şi femeia.

         

Ca şi  în cazul legăturii de hidrogen, ce leagă cele două catene ale codului genetic, şi legătura dintre bărbat şi femeie este o legătură slabă, dar  ea poate fi deosebit de puternică, dacă legătura este, dublă sau triplă, ca şi în cazul  macromoleculei ADN-ului.

         

Legătura dintre bărbat şi femeie, în cazul întâlnirii  sufletului pereche, e totdeauna triplă, adică este o legătură fizică, psihică şi spirituală şi, de regulă, este pe viaţă. Acolo unde legătura din partea unuia sau a celuilalt este doar fizică, unirea  este slabă, lesne de rupt, iar stabilitatea cuplului pusă în pericol.   Parafrazându-l  pe Isus, voi spune că ceea ce codul genetic a împreunat, omul să nu desfacă.

         

Unul  înseamnă totdeauna doi.  Aparent  fiinţa umană  este doar unul,  dar în fiecare  există  o dublă  fiinţă -  una  reală altă ascunsă, nevăzută, virtuală.  Existenţa, ca fiinţare,  înseamnă două feţe ale aceleaşi realităţi. Ca în conceptul lui Albert Camus cele două pot fi faţa şi reversul.

Însă, în cazul sufletului pereche - bărbat  femeie, cine este faţa, cine reversul? Rămâne ca fiecare dintre noi să înţelegem. Bărbatul şi femeia sunt două contrarii care aspiră spre unitate, spre acordul formal  a două conştiinţe.  Între cele două conştiinţe   există  întotdeauna  un da şi un nu. Da şi nu pentru bărbat, nu şi da pentru femeie.  În vreme ce bărbatul, căsătorit, îşi vede  încorsetate toate libertăţile şi vrea să spargă cercul de familie care ,,îl sufocă’’,  femeia  încearcă să închidă cercul şi să restrângă  posibilităţile bărbatului de a sparge cercul de familie, de a evada în aventuri extraconjugale.  

Bărbatul şi femeia sunt cele două realităţi ale întregului androgin, sau, dacă vreţi, sunt proiecţiile celor  două catene ale ADN-ului ce se înfăşoară una în cealaltă. La fel, bărbatul şi femeia se înfăşoară unul în altul, formând sufletul pereche. Fiecare se constituie în oglinda celuilalt. Când bărbatul se uită la femeia sa , se vede , în ea,   pe sine; când femeia se uită la bărbatul său,  se vede, în el, pe sine. Oglindirea în celălalt este o regăsire a sinelui fiecăruia. Enigma şi miracolul iubirii  constă în regăsirea în celălalt a sinelui rătăcit, în această metamorfoză  permanentă   a fenotipului androgin. Aceasta e Cheia iubirii.

Cheia iubirii

În tine,  eu mă iubesc pe mine!

şi tu la fel, în mine, te iubeşti pe tine!

în mine e ,,anima'' ta, în tine, al meu ,,animus'',

iubirea e un plus, dar este şi un minus.

Anima şi animus sunt doar imagini virtuale,

ascunse bine-n suflet – portrete ideale

ce cată în real, băiatul(fata) potrivită,

ca-n androgin să se refacă armonic construită.

O, nu-ţi cunoşti ursitul, nu-l afli şi nu-l ştii?

nu-l căuta aiurea – în lume şi-n pustii!

Priveşte bine-n  suflet, în adâncu-întunecos!

acolo orice fată află, pe mândru-i  Făt – Frumos…

Asemănarea în oglindă e cea mai potrivită cheie,

ce naşte  iubirea în bărbat şi în femeie.

priveşte în oglindă – în travesti – gătit(ă)!

de vrei să-ţi afli ursitul sau a ta ursită.

El(ea), cel din real e sufletu-ţi  pereche;

priveşte în adânc, în tine, povaţa este veche,

şi cată  să o vezi, pe cât de mult te-asemeni,

aceasta-i cheia iubirii - dragi  semeni!