CUM AM SCRIS O PREFAŢĂ PENTRU CARTEA UNEI POETE DEBUTANTE (ultima parte))

Putem vorbi de o realitate văzută de dincolo de această realitate, adică de dincolo de spaţiul-timpul cvadridimensional? Poezia modernă pledează pentru logica in betweeness, diferită de logica binară, o logică a interstiţiilor a două  sau mai multe planuri,   care se apropie de spaţiul liminal , o logică a pragului senzorial.                                                      

Poezia Nicoletei Morar este dincolo de poezia-conexiune  -  muzică, culoare şi cuvânt, cum e cea mai des practicată  în  postmodernism ,  depăşeşte acel spaţiu al poeziei  româneşti , definit atât de realist   de Alexandru Cistelecan , ca fiind  o  tentaţie şi  o  tendinţă  către    ,,poezia de mătanie şi poezia de prohab.’’  În pleiada de poeţi  , aşa zişi postmodernişti, sau cum îi  definesc  francezii,  bon á tout faire, vulgaritatea , sexualitatea şi  mai ales lait-motivul   porno plm,    pare a fi actuala  nouă direcţie în  poezia românească .                      

Pare!Căci adevărata forţă  a poeziei  nu constă în teribilisme şi măscări  pornografice  ca la  Stoian G Bogdan ,,Scrisoare către dumnezeu’’    sau  exhibarea sexului, ca la   Silvie Goteanschii ,,Himen de pasăre’’, ci  în redarea  imposibilul, prin texte,  în care  verosimilul face din imposibil posibilul, ca   în  versul următor: ,, când spiriduşii asfaltau pădurea cu răşină  în ploaia de toporaşi’’ ( Ştreang pentru lumină).                                         
            Nicoleta Morar  nu se înscrie, în nicio tendinţă actuală, nici în aceea a exhibării sexualităţi  şi a pornografiei , nici în aceea  situată  la cealaltă extremă a baterii de mătănii, ea îşi urmează  propriul drum , acela a ,,ştreangului  pentru   lumină’’, chiar dacă acesta  va dura şi două  secole, apropiind, la fel ca în viziunea aristotelică(Poetica) , tot mai mult  textul poetic de cel  filozofic, ,, pentr-un artist,/ de ne-nţeles/ şi prea de ceară / m-am născut/ în clipa secundară .(Clipa secundară). Dar oare s-a născut Nicoleta Morar,   în clipa secundară?   Doar pentru  că  e ,,al doilea sex’’ ?  Creaţia poetică  nu e doar  apanajul bărbatului. Dimpotrivă! În prezent pare a fi tot mai mult  o dominată a spiritualităţii  feminine.                   

  Ceea ce se obţine din aceste versuri  este  efectul de real. Aceasta e adevărat  poezie . Efectul nu e acelaşi lucru cu obiectul, cu realul. Nararea simplă a  realului, fie ea şi şocantă sau teribilistă,  nu este poezie, ci o simplă  descriere fenomenologică.                               

 Vă veţi întreba ce legătură au  aceste divagaţii  cu poezia Nicoletei Morar?  Au,  în ideea în care  analiza  comparatistă este cea mai bună metodă axiologică de   valorizare a unei poete  debutante, prin cele trei concepte  fundamentale ale poeticii  mimesis ( cunoaştere –recunoaştere)  , mythos (intriga sau subiectul) şi dianoia(ideea, intenţia sau tema).                                                                                                                 Nicoleta Morar  nu vorbeşte despre   sexualitate văzută  prin prisma freudiană, cum cei mai mulţi dintre poeţi  masculini , o practică prin  exerciţiile obsesive  ale unor fetişisme infantile.  Textele  sale poetice   redau realitatea crudă a condiţiei  femeii,  în  epoca actuală -  o zestre pentru pat:    ,,dragostea e o havană / care se stinge des /  în aburii unei cafele / fără zahăr’’(Zestre pentru pat)                              

               În viziunea  poetei Nicoleta Morar,  femeia modernă, aflată sub  lumina reflectoarelor ,  şi-a pierdut magia.  La femeia actuală   ,,misterul se spală pe labe ca o pisică’’ (Zestre pentru pat); femeia nu mai are tabuul  fecioarei şi nici misterul inocenţei.         În toată frământarea ei  creativă  se întrevede revolta femeii-soţie,  în postura de zestre  pentru pat, fiindcă odată   ,, trupul  descoperit’’  al femeii, bărbatului  îi  ,,lasă în minte eschiva’’.                                                                                                   Poemele sale emană   ironie , amară ironie îndreptată împotriva  misoginului-soţ , care îi spune pe un ton imperativ, femeii sale:  ,,fă ordine, fă mâncare, fă clăbuci’’  iar ,,ea, femeia nu-i spune fă, ci fac(k)!’’ (Regula reciporcităţii).                                                         

 Relaţia de iubire la  poeta  Nicoleta Morar este o incursiune la fundamentul acestei relaţii  - predestinarea. Asemănarea prin identitate sau asemănarea prin simetrie antinomică,  atracţia  complementară , care reuneşte  în  întreg androginul,  ne conduce  la ideea predestinării.   Poeta găseşte cheia adevăratei  iubiri , în predestinare  ,, eu sunt pergamentul/ pe care zeii te-au înscris / pentru eternitate’’(Albastru fără cer).                 Aflăm  în poemele sale  dragostea  pasională   ca  o unitate materială indestructibilă ,,devenim un singur bulb/ poate oare cineva / să smulgă laleaua asta /  fără să cutremure Pământul?’’ (Laleaua).                                            Ori iubirea devoratoare, acaparatoare , posesivă ,, cuvântul meu  va fi o centură de lemn/ pentru inima ta de mătase’’ […] ,,mă vei judeca / neştiind / că-ţi învelesc / rădăcinile  eu / rumeguşul prelins printre oase…’’  Nu uită să însereze  neliniştea femeii, la indiferenţa bărbatului ,,neliniştea e doar o târfă la pătrat care scoate  radicalul din indiferenţă ’’ (Radical din indiferenţă).                                                                                   Regăsim  dăruirea totală, când  iubitul i s-a  cuibărit în suflet, într-o excepţională legătură, care e greu, dacă nu imposibil de înţeles de către  ceilalţi, îndeosebi de cei care trăiesc atât de superficial iubirea,  ca în amara ironie  al lui Eminescu, ,,un instinct atât de van   ce le vine şi la păsări de vreo două  ori pe an’’,     ci doar de cei care  cunosc acest  sublim    ,, şi mi te-ai cuibărit /  în suflet/ îmi aduc aminte / era o noapte de zi[…]  ,,când negrul  îmbracă /Sahara/  filosofia e doar/ o risipă ca să poată înţelege/  cineva/ cât de adânc / te-am înscris / ar însemna / să mute deşertul /  fir cu fir / în necuprins…’’(Când negrul îmbracă Sahara)                           De excepţie  ne apare  povestea  ,,Cavalerului fără chip’’. Chipul cavalerului se află în femeie , în inconştientul ei, e masculinul sau femininul nostru , e animus sau anima, numite astfel de Jung spre a   reliefa  diada  masculin-feminin  din fiecare fiinţă umană, care în pofida separaţiei  impuse  de  Zeus  fiinţei  androginului, a rămas în fiecare femeie imaginea cavalerului fără chip după care tânjeşte, respectiv,  pentru bărbat, imaginea femeii fără chip. Un poem  superlativ îmi pare   ,,Curtezana oloagă’’    în care o fată, cum se întâmplă  adesea acum,  îşi pune  un ,,gând deoparte’’ ,  ,,pentru mai târziu’’  acela a măritişului , pentru atunci  ,,când şi-ar pierde măseaua de minte’’ , adică pentru atunci când s-ar maturiza , respingându-i astfel pe tinerii adulatori.  Dar oare amânarea nu face din ea o  fată bătrână ,  o  ,,curtezană oloagă’’ ,, când  funcţia de reproducere / a suferinţelor e mortală’’ ; mai vine  bărbatul  să-i aline suferinţa?,, dar gândul statornic şi gri/ îmi leagă de glezne târziul / în care aştept…o să vii?!’’ Oare aşteptarea  nu e zadarnică?                         

                Conceptul platonician de mimesis nu mai este  o imitaţie a realităţii ci un  joc între  cuvinte şi existenţă,  care  redau   în sensurile lor ascunse o realitate  intangibilă, dar  posibilă, surprinderea existenţei în  trecere, a interstiilor ce leagă  contrariile.                                                        Spre deosebire de poeţii postmodernişti consacraţi,  care  cantonează  într-o    tematică a instinctelor primare  , cu accese de teribilism şi  infatuarea sexuală, Nicoleta Morar este o rebelă, o răzvrătită, o non-conformistă a generaţiei postmoderniste .                                        Dacă poezia ei se înscrie  în mimesis-ul grecesc are în vedere ideea teoreticianului canadian, Northrop  Frye   care în Anatomia criticii , vede  mimesis-ul în adevărata lui  funcţie, aceea a  cunoaşterii umane    ,, o modalitate proprie omului de a construi şi locui o lume’’ , denunţând astfel toată cohorta   de războinici  ai structuralismului şi convenţionalismului francez  şi   pe cei ai  Noii Critici americane (Catrinel  Popa  - Labirintul cu oglinzi [Repere pentru o poetică a metatranzitivităţii] Ed. Polirom,  2007, p.53).            

         Frye , spune   Catrinel Popa , consideră  mimesis-ul  ca având drept scop   descoperirea  relaţiilor  dintre lucruri şi fapte şi implicit, spunem noi  relaţionarea   cu  observatorul-creator.  În conformitate cu  teoria relativităţii, care afirmă că  spaţiul-timpul  sunt doar  elemente  ale limbajului  cu ajutorul căruia observatorul  creator  descrie lumea vizibilă  sau  invizibilă, Nicoleta Morar se pliază pe această  relativitate a  existenţei , ,,prea gri sunt /pentru Dumnezeu /şi pentru tine /şi pentru propriul eu/ prea gri  ca să iubesc la infinit/ prea mort, prea viu să  fi murit,/ prea galben,/ verde sau prea trist,/ prea rece pentru un artist, …’’ (Clipă secundară)                                                                                                                                E acelaşi  lucru pe care îl afirma Nechita Stănescu  într-un limbaj mai poetic:,,Cuvintele ,  îmi spuse prietenul meu poetul,  sunt foarte asemănătoare cu   fiinţele, ele sunt chiar fiinţe.’’    

        Poeta  nu acceptă defel  sexualitatea deşănţată ,  instinctualitatea , pornografia , vulgaritatea,  care  abundă în poezia masculină românească  contemporană ,  acea  creaţie  poetică masculină  şi chiar feminină care face  din  prohab  o adevărată cultură   freudiană  şi din mătanie o cultură cristică. Ea caută   imposibilul  -   lumina în întuneric.                            Făcându-şi din versuri  un ştreang  pentru lumină,  ,,din versuri o să-mi fac un ştreang mihaelo’’ ,   ea vede aceea ce cei mai mulţi nu văd,  legătura legăturilor , unitatea contrariilor  în toată puritatea materială,    ,,sunt atâtea scoarţe între noi /  în inima asta de cireş’’  (Cireşul)  .                                                                                                                                Spre deosebire de cei din generaţia sa, care  se străduiesc să fie cinici şi scriu   poeme  pline de lamentaţii, generalităţi prozaice sau  imitaţii  de genul jamm session  -  Jazz - Rock , Bluegrass,  See also, etc. ,  Nicoleta Morar  este o răzvrătită originală, căutând în fiecare  poem  un sens al  existenţei în permanentă  e  curgere,    ,,Pământul azi / e un cuib ciufulit – două fiinţe în devenire / clocesc viitorul/ în ture’’( O crimă perfectă)                                                                                               ,,Filozofia lui purpurel’’, după  viziunea noastră ,  e un fapt de istorie care face parte inerentă din existenţa noastră , chiar dacă ea a devenit demult  istorie ,,ca pe o filosofie de august într-un noiembrie afumat şi ploios'' sau  ,, ca pe ultima  unghie bălăcită în sângele unui dumnezeu întors’’ (Filozofia  lui purpurel).                                                                                                                  Îl şi  văd  pe acest purpurel în mână cu secera şi ciocanul, cu ideologia lui roşie,  în noiembrie  la vecini  şi august la noi,  cu un  ,,Dumnezeu  întors’’   -   un dumnezeu  comunist care   l-a înlocuit pe cel din ceruri: Stalin, Ceauşescu, Mao .                                        

                        În aceeaşi notă amar-ironică se situează şi ,,Plânsul lui Gălbenete’’  Parcă-l văd pe gălbenete, politicianul  chior de-atâta plâns. E plânsul cu lacrima de crocodil . ,,necunoscându-te te ştiu atât de bine în toamna ta'''.  Toţi îl ştim pe acest  Gălbenete ,, în toamna lui’’,  ,,lacom şi perfid’’( cum spune Eminescu). Plânsul lui ne-a intrat în vene. Nu ne mai rămâne decât suferinţa,  ,,agoniile îmi încolţesc sub tâmpla suferinţei pe limbă noastră… ''  De agonale nu mai avem forţă şi curaj ,, ploile maro'' ne-au secătuit, nu ne rămâne decât  agonia.  Până  şi înţelepciunea noastră e  un curaj de tinichea,   ,,înţelepciunea noastră e un cercel de tinichea’’.                                                                                       Diavolii nu aud ,,răcnetele sfinţilor'', oricât le-ar paşte,  timpanele diavolilor ,  aflaţi la putere,  rămân de piatră. Vai, dar omenirea consideră ea  e ,,amară-dulce rău’’, ca o cafea; aici e prea idilică viziunea poetei  asupra omenirii de azi.                                                         Noi credem  că  puterea mai  mult ne adapă cu  otravă,  zi de zi gălbenete ne toarnă-n vene , cu plânsul lui, ne  otrăveşte cu  ploilor maro. Până la urmă Gălbenete ,,îndepărtatul’’ devine ,,apropiatul’’ ; în agonia noastră nu mai avem decât o singură şansă - aceea a compromisului. Începem să semănăm tot mai mult cu Gălbenete,  plânsul lui ne-a intrat în vene, ca  şi cum ar fi un Dumnezeu pământean,  ne îmbrăţişăm cu El, suntem una cu El, nu mai avem scăpare.                                                                                                              Fizica modernă, relativistă   şi  cuantică,  a  demonstrat că şi  la nivel macroscopic  obiectele nu sunt entităţi distincte, ci sunt legate inseparabil de spaţiu  că obiectele nu pot fi  înţelese decât în  legătura legăturii lor cu tot universul.    La fel cum  fizicienii  cuantici  sau  misticii orientali  văd  realitatea  ca fiind o ţesătură  în care   nu există sus - jos , dreapta-stânga, nu există  ieri, azi şi mâine,  în poezia Nicoletei Morar   nu există  universuri distincte   , ci un continuum spaţiu-timp.                                                                                               De aceea, ea nu poate separa realitatea de-acum de cea istorică ,   nu poate trasa hotare între lumea lui purpurel  şi cea actuală. Dacă ar face-o atunci ar face-o în mod arbitrar.               Este poezia  ei o fantazare? Privită dintr-un anumit unghi,   poemele Nicoletei Morar sunt  un ingenios  joc  al fantazării. Dar nu sunt doar simple  fantazări. Dacă poemele sale ar simple fantazări  , atunci ar răspunde cel mai bine viziunii lui Filostrat, care ajunge la concluzia că fantezia a  hotărât operele poeţilor. Dar sunt poemele ei  o pură fantazare? Dar ce înseamnă fantazarea? Nu  un mimesis, în sensul  unei  simulări a  unei realităţi  posibile? Poemele Nicoletei Morar sunt mai degrabă  parabole scrise în stil  modernist  în  care semnificaţia e  o îmbinare ingenioasă a  univocului cu  plurivocul,  din  misterul   transmis, din   ambiguitate  şi   virtualul  enigmatic.    Poemele  Nicoletei Morar transmit o stare de nelinişte şi tulburare profundă,  te   face să  gândeşti la  cum trebuie trăită această existenţă efemeră  în care ,, linia se opreşte înainte să devină segment.’’ ,  adică şi acela care merge liniar, care nu se abate de la normele morale ale vieţii , care adoptă calea de mijloc a raţiunii, poate  fi o linie care se opreşte, fără a deveni segment, fără a se realiza ,  dacă trăieşte ,,în  letargie’’ şi   ,,fără ţel’’, dar ,,făcând exces de filozofie’’, adică de vorbărie  goală  ( Şi… linia se opreşte).         E ceea  ce a vechii  elini înţelegeau  prin comiterea hybris –ului,   la aceştia  echivala cu nebunia, înţeleasă  ca  inactivitate, lipsă de curaj sau ca activitate excesivă  -  fanatism.                                                                                                                                Realul. Ce este realul se întreabă mereu poeta ? Un construct  al minţii, o corelaţie dintre imposibil şi posibil , care   vizează ca  efect verosimilul    ,, întinde-ţi mâna, pipăie,/realitatea e o iluzie/deformată’’ ( O crimă perfectă).                                                   Realul  este  un adevăr posibil  -    ,,în august se ridicau fulgi de zăpadă din trupuri în cer cum adică să nu ningă în august purpurel’’ Cum pot cuvintele reda realul?  Care este legătura intre text şi realitate?    Care este forma cea mai apropiată şi mai adecvată  în redarea realului ,,dreapta  potrivire a numelor’’, cum  spune Platon  în Cratylos ?                                    Este acest real palpabil? Nu şi totuşi noi credem în realitatea acestuia, mai mult decât în real. Credem în  sacrificiul divinului Isus , mai mult decât în a  omului  Isus , ne apare mai verosimil acest sacrificiu  al divinităţii , decât a omului: ,,Un puf desprins din pana de credinţă incoloră , inodoră şi insipidă  gâdilă în cerul gurii o cruce a sacrificiului divin.’’ (Nepalpabil 06 ).                                                                                                                Poeta  priveşte intens şi de aproape realul şi deodată  realul se metamorfozează în hiperreal, adică devine mai real decât realul se metamorfozează  în universal.  Poezia sa nu este un mimesis , văzută în registru platonician   o copie   sau  o imitaţie( copia şi  imitaţia nu sunt sinonime )  a realului , ci o  lumină de dincolo de real, căci ce e ,,ştreangul pentru  lumină’’ decât întunericul  care  înconjoară lumina, materia neagră sau energia neagră invizibilă, dar  care nu-i gol, ci un existent invizibil ,, pentru  negrul acesta văduv ce-şi răzbună lumina atârnată  în ştreang  şi aştrii morţi în pântecele ei’’. Excepţională descriere  a unei black hole – gaura neagră ea ştreangul pentru   lumină e atârnată în ştreang ( din gaura neagră  nici lumina nu scapă)    şi   ,,aştrii morţi   în pântecele ei’’ .   Dar cine oare a văzut  o gaură neagră cu lumină  prinsă în ştreang  şi  aştrii morţi  înghiţiţi de acest  căpcăun  negru? Ei  bine, doar cei care văd dincolo de această  lume   a spaţiului-timpului.  Căci acolo,  în gaura neagră  , aşa cum ne spun  astrofizicienii , spaţiul e zero, iar timpul nu  există                                         Ea vede  din acel  ştreang pentru lumină,  pământul, ,, când spiriduşii  asfaltau pădurea cu răşină’’      trecutul,  prezentul, viitorul, ,,nu ştiu exact  când oi pleca dar de-am venit’’  ,, să uiţi cum ne-am  intoxicat în  ’92  cu şorici de brad’’  spiritul uman -   (,,din versuri o să-mi fac un ştreang mihaelo,  o să atârne în el vânăt lumina, care ne-a orbit’’(Lapte de iarbă,  [Ştreang de lumină I]).                                                                                         Descoperirea  realului   din adâncuri(  în misterul nopţii pe faleză ,, sub picioarele noastre se înălţau / din apă valuri ca să fie înălţate’’  te face să încremeneşti , ca în faţa  unui mort    ,, franzela aia de om adusă din adâncuri /  s-a izbit puternic de genunchii noştri ’’  (  Lapte de iarbă [Ştreang pentru lumină I]).                                    Nicoleta Morar este o poetă debutantă, dar poemele ei  sunt mai profunde şi   mai verosimile, chiar şi  decât ale  unui  mare consacrat, care ironizându-l pe Eminescu    cu chiuveta ce ,,scânteiază toată noaptea’’,  va fi crezând că a fost atins  de geniul Luceafărului  în aripa stângă  sau dreaptă.

       Ei bine,  nu e fără risc  să faci  din versuri un  ştreang pentru  lumină , fără ca  inconştientul  -  ,,negrul văduv ’’ să nu se răzbune. Pasiunea , patima pentru a scrie  versuri , creaţia  îşi are avatarurile   ei.                                                                                                    

 În tot discursul ei poetic,  Nicoleta Morar  este   preocupată până la paradox  de acest   obsedant  existenţial din lumea noastră modernă , în relaţia cu  Dumnezeu ,, azi nu are, copile,  / cine să-ţi strângă  cărţile de colorat  […] fără motive, copile,  Dumnezeu s-a mutat din bloc / azi mama o să fie porumbel / sau mielul alb pe o păşune’’  (Dumnezeu s-a mutat din bloc)  ;  cu bărbatul ( Regula reciporcităţii) ;  cu istoria (Filosofia lui purpurel) , cu politica (Plânsul lui  Gălbenete);   cu mitul creaţiei( Facerea în reluare)   -  în care  se întrevede ca în mitul biblic,  înstrăinarea bărbatului de femeie până la incompatibilitatea genetică: ,,vrăjmăşie voi pune între sămânţa ta şi a ei’’,  spune mitul biblic,   ,, nu plânge , atinge-ţi inima ca să-nţelegi / cum intuiţia divină / ruptă din prelungirea ta, / a devenit străină’’  ( Facerea în reluare);   cu lumea morţilor(,,Firfirel îmi spune că exist / sunt un sunet spânzurat / în corul morţilor’’;  cu războiul ca un ultim joc,   ,, ploaia ştirbă îmi scuipă în sânge găluşte de foc’’ (Ultimul joc);  cu filosofia  destinului ca  o voinţă  dată  de  forţa spiritului ,,fără destin doar eu / adulmecându-mi forţa’’(Firfirel  şi  forţa destinului);  cu copilăria (Animal cochet);  cu arta şi poezia  ,, nu, azi  vreau să mă-mpuşc / oferta e subţire pe piaţă, /azi fac inhalaţie / de artă expirată’’,    ,, azi mă doare-n cot de ritmul meu, de rime, / poeţii să-şi tragă /epitetele peste chip’’ (Mă doare-n cot).                      Poezia  Nicoletei Morar  farmecă.  E   parcă  toată  făcută numai din metafore  şi cugetări. Prinde viaţă  ca o fiinţă , e chiar o fiinţă, e  o metaforă vie  care plânge , suferă  sau se bucură  de existenţă ori  se întristează.  Cu fiecare citire, simţi nevoia recitirii ,   poezia ei emană magia  fiinţei.                                                                                                                  În poemele sale  se  întrevede  un spirit de adevărată poetesă, ea    prea modest  autodefinindu-şi  creaţia  poetică:  ,,stihul meu va fi un botoşel pentru un picior de vrabie’’ ( Bastardul întunericului).                                                                                                      Am convingerea că stihul ei este un copil care va creşte şi se va maturiza frumos . Farmecul poeziei  sale  emană din  mare ei  încercare de a uni contrariile.  Pharmakon,   în   dialogul Phaidros al lui Platon, remarcă Jaques Derrida în capitolul  ,,Farmacia lui Platon’’ (Diseminarea),  are o ambiguitate  insurmontabilă, căci e leac şi otravă,  în acelaşi timp. Poezia Nicoletei Morar  provoacă plăcere şi durere, suferinţă şi bucurie în aceeaşi măsură,  o sfâşietoare trăire  a emoţiilor  contrare.                                                                Poeta   are în vedere viziunea aristotelică a   purificării , a  catharsis-ului  existenţei prin  suferinţă  şi arta poeziei     Dar, la  poeta  târgovişteană,  starea de  catharsis nu se  obţine ca la Aristotel prin purgarea fricii şi a milei, ci prin  exerciţiul creativ. ,,îngenuncheau cireşii pe rând  / pe  zdrenţele  mele de poem […] cu întunericul paralizat în ochi / îmi tai mâna care la scris.’’                                                                      Se poate bine observa în construcţia poemelor că poeta nu face paradă de metafore, nu pune doar etichete lucrurilor ca în imaginile din abecedar, ea pătrunde, aşa cum am mai afirmat dincolo de aparenţa  lucrurilor  şi scoate din ele spiritul ascuns al acestora, bun sau rău , aşa cum îl  vede în lumina ochilor săi, prin acel ştreang pentru lumină. Departe de  a se folosi de abundenţa imaginilor clişeu , practicată  în poezie actuală,  la Nicoleta Morar  cuvintele par să curgă de la sine ca un izvor de  munte ce aduce din adâncuri sclipiri de constelaţii diamantine. Ea se foloseşte de  tehnici prozodice uzitate de mari  prozatori, ca de pildă  antonomasia  - o formă specială de sinecdocă  prin care numele comun este  metamorfozat  în nume propriu , lărgindu-i  astfel sfera noţiunii. Ca de pildă  ,, Plânsul lui Gălbenete ’’   în care  pare să-l vezi pe  politicianul nostru , la vârsta toamnei,   un Gălbenete  burtos,  perfid şi lacom, cu  înţelepciune de tinichea , vărsând  lacrimi de crocodil, în timp  ce nouă alegătorilor  ,,agoniile ne încolţesc sub tâmpla suferinţei.’’ Sau  excelenta antonomază   intitulată  ,,Filosofia lui Purpurel’’ , în care întrevezi  ideologia comunistă.                                                                            Esenţializarea de sorginte minimalistă pare să fie  paradigma construcţie sale poetice. În această esenţializare, este eliberată odată cu expresia  poetică şi  cugetarea filosofică.   În fondul ei secret,   Nicoleta Morar este o  mare moralistă. Ea a sesizat   în modul ei sublim poetic   discrepanţa  dintre  idealul moral  şi  comportamentul tot mai instinctual al lumii. ,,Fluxul continuu al  limbilor de ceas creşte, roata  moralităţii începe să-şi piardă din cele câteva spiţe şi gol e mai plin de gol ca niciodată.’’                                                                                                           Degradarea morală induce  tot mai mult înstrăinarea oamenilor.  Pentru poeta târgovişteană  epoca modernă ,,e un timp al suferinţei’’  a ,,adevărurilor ciobite’’ , chiar şi tămâia, care  ar trebui să ne impună  o  morală   cristică,  ,,miroase a sulf’’, adică e atinsă de răul demonic,    iar cei  care cred că sunt   cu adevărat credincioşi sunt doar de paradă , se comportă  ca   nişte ,,umbre  însetate  de mir’’,  dar au  manifestările cele mai  abrutizante, chiar   în faţa  obiectelor  sfinte  îşi  ,, încorsetează materia într-un dans şchiop şi infinit de negru’’ (Nepalpabil 06)                                                                                                           

 În toată emoţia textelor sale   ţâşneşte suferinţa ca o ,, lumină leproasă’’. Actul creator este în   exerciţiul lui o  sfâşiere interioară, o mare  suferinţă ,, poezia asta e doar o troacă străine  îmi torn în ea lăture de metafore’’  (În creierii mei).  În aceeaşi notă de suferinţă atroce se  fac remarcate poemele:  Ştreang pentru lumină, Ultimul joc, Fredonel şi corul morţilor , Plânsul orbilor, Să taci când te întreabă  morţii .                                                           Prin poezie sa  şi a altor feministe,  cultura poetică românească şi cea europeană  va  începe  să fie tot mai mult dominată de  creaţia  feminină. Femeia, credem noi, are poezia în sânge. Dacă bărbatul a început a scrie poezie e doar pentru că a fost fascinat de poezia numită femeie. Dar adevăratul spirit poetic e mintea feminină.                                               

 Nu întâmplător grecii au găsit din totalul de nouă muze, toate feminine, trei muze ale poeziei: Calliope , Erato , Euterpe. Prevăd, în veacul ce va să vină, o dominarea a culturii  poetice  de către  creaţia poetică feminină.  Nicoleta Morar este una din iniţiatoarele acestei   culturi poetice.                                                                                                                            

                                                                              

CUM AM SCRIS O PREFAŢĂ PENTRU CARTEA UNEI POETE DEBUTANTE (continuare)

De ce e nevoie de un prefaţator? 

Dar de ce e nevoie de o prefaţă şi de un lector critic să o scrie? Oare o carte de poeme nu se poate publica fără o prefaţă? Oare interpretarea nu alterează poemele , nu le diminuează sensul ascuns, nu le afectează misterul, aşa cum crede Sorana Sontag în critica sa din Împotriva interpretării? 
        Voi răspunde cu cuvintele unui mare poet român , Nichita Stănescu: ,,Eu nu pot fi decât subiectiv, fiecare poezie o cred întâi genială, apoi cumplit de slabă şi pe urmă nu mai ştiu. Când sunt sigur că poezia e slabă o rup, dar parcă poţi să le distrugi chiar pe toate?! Şi dacă greşesc. Pentru o ediţie critică e nevoie de un consultant critic’’( Nichita Stănescu - Fiziologia poeziei, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990, p . 6). 
           Poemele Nicoletei Morar sondează o realitate văzută de dincolo de această lume pe care o prezintă ca pe un cub - un cub al lui Rubick cu multe faţete şi sensuri ascunse. Prin asta, ea se apropie mai mult de cugetarea filosofică, găsind în liminal o realitate mai profundă decât în real şi raţional. Se spune că la o margine de pădure , păsările au ţinut sfat şi au hotărât s-o aleagă pe cea mai înţeleaptă. Ei bine, în unanimitate au ales bufniţa. De-atunci ea a devenit pasărea zeiţei Minerva. Dincolo de paradigma populară, cum că bufniţa ar fi ,, pasărea care prevesteşte răul’’, a fost adoptată de Hegel ca simbol al înţelepciunii. În Introducerea sa la Principiile filosofiei dreptului afirmă, cum că raţiunea este deplină cînd a revenit asupra ei însăşi, iar pasărea Minervei zboară în amurg („die Eule der Minerva beginnt erst mit der einbrechenden Dämmerung ihren Flug”). 
            Subscriem la viziunea hegeliană, dar spunem că luându-şi zborul în amurg pasărea Minervei vede în întuneric realitatea mai bine decât pe lumină, ceea ce simbolizează cu o cunoaşterea a vederii în necunoscut, o cunoaştere a imposibilului. Dincolo de raţiune există o realitate percepută cu simţurile şi capacităţile dilatate la maxim, o hiper-apropiere a realului , ca şi cum ai privi în oglindă cu ochii aproape, lipiţi de suprafaţa ei. E ceea ce Nicoleta Morar întreprinde în încercarea ei poetică. Să fie avantajată de intuiţia feminină? E adevărat că cercetările în imageria cerebrală au descoperit capacităţi intuitive deosebite la femeie, ea vede acolo unde bărbatul nu vede nimic. Ea vede invizibilul, vede legătura, relaţia, conexiunea, ceea ce uneşte şi ce desparte, relaţia dintre obiecte, la fel cum vede mistica orientală şi fizica cuantică.                              În mistica orientală , observaţia joacă rolul cel mai important, fiind considerată adevărata cunoaştere, nu gândirea, nu raţiunea. Numai din observarea întunericului ţâşneşte iluminarea ,, din versuri o să-mi fac un ştreang mihaelo / o să atârne în el vânăt lumina / care ne-a orbit’’ (Lapte de iarbă[Ştreang pentru lumină I]) Majoritatea femeilor au această capacitate intuitivă de a vedea conexiunile universului , dar puţine, pot reda într-un text experienţa viziunii. Pentru a reda invizibilul îţi trebuie curaj , voinţă, intuiţie artistică şi o extraordinară luptă cu sinele. Acelea puţine sunt poete precum şi acei puţini bărbaţi, cu dominanta cerebrală feminină - intuiţionişti - i-aş numi eu. Aceştia sunt poeţi adevăraţi. Şi printre ei se numără şi Nicoleta Morar.                                                                      Deşi e doar debutantă, poeta târgovişteană are în sine poezia de parcă toată fiinţa ei emană metafore şi cugetări filosofice pline de miez. Experienţa personală este fundamentul creaţiei ei artistice, este religia , mistica şi credinţa ei. Asta ne apare ca fiind legătura între textul poetic al Nicoletei Morar şi realitatea pe care ea o prezintă ,, aş fi vrut să ştiu să-ţi scriu despre iluzii / să te-nvăţ să-nchizi înţelepciunile / într-o pipetă’’ (Dansul zeilor), în care vede cât de mari sunt iluziile existenţei umane şi cât de mici sunt înţelepciunile omului de azi, de le poţi închide într-o pipetă. Poezia nu este o filozofie de doi bani pe care o faci printr-un exces de culturo şi zel, la o discuţie, în faţa unui pahar de bere şi a unei porţii de mici, ori dimineaţa la o cafea sau seara ascultând melodia preferată.                                                                                                  Poezia este o chestiune grea, o treabă serioasă şi laborioasă , este o întreprindere primejdioasă pentru suflet, minte, inimă şi trup, impune o tensiune de viaţă şi de moarte, un suicid cu ştreangul de lumină. Până la urmă, revenim la anticul Longinus şi recunoaştem alături de el că a scrie poezie înseamnă pasiune şi energie lăuntrică , o extraordinară încordare a simţurilor şi a spiritului, generatoare ale extazul creativ. Dorinţa ei de perfecţiune este inerentă, ca la oricare alt creator autentic, dar, ca la fiecare din cei chemaţi, există teama, emoţia, tracul a de a nu deforma, de a nu demola cu o simplă atingere acest mister al perfecţiunii, ,,iubesc perfecţiunea, pentru că nu o pot atinge - atingerea mea bolovănoasă, ar putea deforma misterul’’ (Pentru că nu te pot atinge).                                                            Mulţi au încercat să-şi bage degetul în marea creaţiei, prin experimente psihedelice, dar creaţia lor s-a dovedit la fel de artificială ca şi drogul la care au recurs ca stimulent , alţii au apucat calea mistică dar sa-u dovedit inapţi comunicării nevăzutului văzut. Pentru poezie trebuie să ai har, chemare şi patima pentru a descoperi adevărurile esenţiale.                                                                     În debutul ei poetic, Nicoleta Morar îşi cunoaşte limitele: ,,aş fi vrut să ţes filozofia miezului de nucă / din bruma asta de ceară/ dar colţii mă strâng’’ (Coaja de nucă). Şi are reţinere , devine sceptică în ,,plăsmuirea de idei cosmopolite’’ , când ,, natura umană şi filosofia face exces de zel’’(Şi… linia se opreşte) Unii pot fi chiar maeştri în regizarea banalului transpus în poezie, pot, prin procedee şi tehnici amalgamate ale prozei, să creeze o feerie de culori ale banalului cotidian ,dar nu pot trece de acel mimesis platonic al copierii , care face din poezie, în cele din urmă un posibil efect de neverosimil,un real anost. Ca Leonard Ancuţa – Iubirea e amintirea unui viol , care face din poezie o acţiune, o narare, o descriere ideatică sau declarativă , un mimesis în viziune platonică, o copie mai mult sau mai puţin şocantă a realităţii, dar atât.                                      Iată cum vede Nicoleta Morar relaţia bărbat-nevastă: Femeia îi vrea sufletul bărbatului. Căsătorindu-se crede că l-a obţinut. Abandonează arta pentru care a fost menită - iubirea şi astfel, devine doar ,,zestrea din pat’’, bărbatul o abandonează şi în cele mai multe cazuri, ea devine zestrea din ,,ladă’’. Femeia contemporană se scoală din ladă, se metamorfozează în ,,feministă’’ şi se lansează într-o luptă absurdă pentru dominare. Ea, ,,al doilea sex’’, vrea să devină primul. Puterea e fieful bărbatului şi când se simte ameninţat în propriul său eu, fuge, abandonează zestrea lui din ladă. Inconştient el o vrea pe femeie supusă, ea însă se vrea în ochii lui sus-pusă. Face marea eroare de a-l imita pe bărbat în toate. George Sand a mers până a se travesti în bărbat. Şi odată cu transsexualitatea acestei romanciere , femeia a început să se masculinizeze, să se metamorfozeze în bărbat. Bărbatul îi vrea trupul femeii, dar ea îi oferă sufletul. Femeia îi cere sufletul , dar el îi oferă doar trupul. Această dihotomie naşte drama , uneori tragedia şi înstrăinarea. La o vreme femeia nu mai discerne ce vrea bărbatul şi se centrează pe ce vrea ea. El uită că femeia tânjeşte după seri romantice , după comunicare, tandreţe şi un minim de atenţie . Ea vrea ca el să fie iniţiatorul, dar el se lasă sedus de altceva, e atras de alte magii. Vraja se destramă, dragostea fumegă şi focul se stinge în vatră. Femeia uită de efectul Şeherezada. Iubirea e arta femeii. Uită că numai ea poate întreţine focul în vatră. Ea, cu logica ei sofistă, poate inventa poveşti asemenea Şeherezadei, poveşti care nu trebuie să se termine la ziuă, ci să rămână mereu neterminate, poveşti ce trebuie reluate ,,seara’’ şi care să-l facă pe bărbat să dorească să afle urmarea.                                                                                                        Femeile au uitat să spună bărbaţilor poveşti fără final şi-atunci ea devine ,,zestrea din pat ’’ şi uneori ,,cafeaua în care-şi stinge havana.’’ (Zestre pentru pat) Deşi viziunile lui Leonard Ancuţa şi altor poeţi contemporani sunt mai realiste, ele apar mai puţin verosimile decât imposibilul imaginativ care adesea se înfăţişează a fi mai credibil. După Platon, realul este o copie a lumii inteligibilului, atunci arta , în speţă poezia este o copie a copiei. Din motive epistemologice , dar şi din alte motive, psihologice, spre exemplu, Platon găseşte arta poetică ca fiind iraţională fiindcă ar promova pasiuni rele ale sufletului, iar din punct de vedere etic ar fi needucativă, fiindcă determină pe cititor să imite caracterele rele. Platon vede arta poetică ca fiind o activitate nocivă(Legile , Republica) şi de aceea cere ca poeţii să fie alungaţi din Cetatea sa ideală. Poetica actuală , ca şi filozofia, este tot un mimesis, dar un mimesis care depăşeşte viziunea lui Platon, aceea a întrepătrunderii minţii creatorului cu lumea de dincolo, aceea a nevăzutului, a multidimensionalului şi a descrie această relaţionare. Pătrunderea dincolo de raţional, realizată de marii mistici , de şamani sau de cei care au trăit experienţe la limita vieţii (ELM ), experienţe de decorporalizare(EAC) au demonstrat că acest vizite dincolo de această lume a spaţiului timpului i-au determinat să reevalueze morala existenţială şi să vadă existenţa ca pe o activitate creativă. Istoria culturii a dovedit că adevăraţii poeţi sunt aceia care au trecut dincolo de această realitate imediată, cei care au pătruns prin intermediul inconştientului în acea lume virtuală codificată în scheme şi arhetipuri, preexistentă în fiecare din noi şi decodificată de poeţi şi filosofi, în sensurile ei ascunse.                                                    Întâlnim la poeta târgovişteană , în aproape toate poemele sale exerciţii ale vederii dincolo de acest real, în întuneric , în imposibil , al vederii a ceea ce Platon numea Idee sau lumea inteligibilului. De aceea textele debutantei Nicoleta Morar , spre deosebire de a tinerilor poeţi avangardişti consacraţi şi chiar a unor mari consacraţi optzecişti au un grad crescut de tensiune, de emoţii şi energii psihomentale, care intensifică spiritul până la extaz , generând efectul de verosimilitate şi conferind expresivitate a cuvântului, făcând din poemele sale o comunicare prozodică autentică.(fragment)

Iată câteva din poemele de suflet ale poetei Nicoleta Morar!

ZESTRE PENTRU PAT

Femeia de la braţ

e o zestre pentru pat

care mai târziu

se ţine-n ladă

dragostea e o havană

care se stinge des

în aburii unei cafele

fără zahăr când

iubitule să vezi

în reflector femeia

e harta geografică

neconturată de o

fantezie misterul

se spală

pe labe ca o pisică

cu sete tragi

din ţigară aprinsă

invers femeia

nu scoate fum

închis în ea pluteşte

în derivă

sângele tău trupul

descoperit îţi lasă

în minte eschiva...

COAJĂ DE NUCĂ

plouă iubite cu picuri galbeni

în chipuri adunate pe-o coajă de nucă

pomii anemici îmi mulg în ochi

frunze şi crengi otrăvite

din porii cerului cad muguri de seară

prin cancerul de iarbă

furnicile caută

lacrimi în formă de pară

aş fi vrut să ţes filosofia miezului de nucă

din bruma asta de ceară

dar colţii mă strâng

feţe ştirbite se spală

pe limba veveriţei- doar gustul omenirii

scuipat pământului în poală

 DANSUL ZEILOR

aş fi vrut să ştiu să-ţi scriu
despre iluzii
să te-nvăţ să-nchizi înţelepciunile
într-o pipetă
să-ţi spun de ce
lumina din pământ e mai pură
care dans al zeilor urlat în sânge
striveşte necuvântul în noi
cum arată umbra unui dumnezeu
străine
câte umbre divine
încap în moarte în viaţă
în noaptea care tremură
ghemuită-n tine
despre toate astea
aş fi vrut să ştiu să-ţi scriu
cuvintele se-ntorc din coală-n mine
stingându-mă ca pe-o flacără
în jarul meu
în paşi de dans
în inimă se-ncheagă
zeu după zeu

 

Nuvela mea ,,De ce nu ... , de ce nu acum ?!, continuare a apărut în CONSTELAŢII DIAMANTINE NR.9

Ajutor pentru o studentă din Tg. Mureş

"Studenta la Facultatea de Medicina din Targu-Mures in anul V. ,


NU VA CERE nimeni BANI ! Nu il stergeti va rog, cititi
mai intai !






Numele meu este Pasca Daniela, am 21 ani si sufar de o forma rara de leucemie;


singura mea sansa este un transplant de maduva, fara transplant nu voi putea trai.


Operatia costa 55.000 $ si familia mea a stans deja 32.000 $.


In cazul meu fundatia care ma va ajuta sa strang banii a incheiat o intelegere cu Yahoo


si AOL si voi primi 1 cent pentru fiecare mesaj dat mai departe.






Va rog frumos, din tot sufletul dati mai departe; poate voi avea si eu sansa de a fi ca voi !






Un nu ia decat 30 de secunde! MULTUMESC!"