Magicianul și Sacerdotul

Magicianul și Sacerdotul

 http://blogulluianton.blogspot.ro/2012/11/magicianul-si-sacerdotul.html

Moto:  „Când i-am spus  într-o zi că scriu a fost teribil de emoționat. Ca și cum i-aș fi spus: << Am de gând să mă fac magician >> ” Henry Miller

      

           În ziua aceea de joi, 11 octombrie 2012,   nu bănuiam că  mă voi întâlni  cu  magia albă  și neagră. Căci  ce înseamnă  oare întâlnirea cu   pisica albă și  pisica neagră?  Nu oare  magia albă și magia neagră? Și magia albă sau neagră nu e ca și cum te-ai  întâlni cu un personaj din lumea de dincolo din a cincea dimensiune? E ca  întâlnirea  de gradul III, cu care americanul Steven Spielberg ne-a convins  de existența   extratereștrilor.  A scrie   un   roman nu-i  o formă de magie albă sau neagră sau  albă și neagră  sau o întâlnire de gradul al treilea?    

Îl sunasem  pe  Emilian Marcu, poet și  romancier ieșean,  membru al USR,   pentru a stabili  o întâlnire. Voiam să-i cer  câteva sfaturi în legătură cu  un  asemenea  proiect   literar.                        

    Era pe la ora două după   prânz când am  ajuns în  parcarea  de la Casa Pogor. Am zărit-o din mersul big smal-ului. Stătea tolănită   și dormita  pe capota unei mașini din   parcare. Ca o blondă  languroasă ce  face, tolănită pe capotă,   reclamă   unei  mașini de lux, pisica  albă  moțăia acolo sus.                   Am   parcat big smal-ul   aproape  de mașina pe care se afla pisica,  am căutat  repede  aparatul de pozat și-am surprins-o în imaginea clipei. Albă ca  un iepure   de Angora, mă privea sfidător  cu ochii ei verzi și reci, ca o blondă placidă ce se uită  lasciv și provocator la cumpărătorii de mașini.  Pisicii albe, la fel ca fetei  blonde, îi place pozatul. Dar în acel  moment  nu avea chef, o deranjam din visare …                  

          Încinsă de   soare, capota   mașinii era ca o sobă  pentru pisică. Visa probabil  că doarme  pe o soba  caldă, cum o blondă languroasă,  cu pielea  lăptoasă visează să doarmă în patul luxos  al  vreunui  grangur...                                

          În octombrie, temperatura  scade simțitor, dar,  în  faptul zilei,  soarele   mai are totuși puterea să  încălzească, iar pisica, percepându-i  căldura, a  asociat, probabil, capota  cu o sobă.         

      N-am intrat în  mintea pisicii să  văd de ce a ales  capota, dar mi-am imaginat  euristic acest lucru …                                    

          Totuși, nu  în fiecare zi vezi   o pisică  albă  cocoțată   pe capota mașinii. Pisica albă  pe capota mașinii era, poate pentru mine,  un semn,  un mesaj  ascuns ce  trebuia să-l decodez.  Mă grăbeam să ajung la întâlnirea cu scriitorul   ieșean  Emilian Marcu  și am lăsat decodarea pentru mai târziu.                          

       De ce asemăn o  pisica albă  cu o blondă languroasă sau de ce  compar  o   blondă cu o pisică albă?  Ce asemănări   ar putea fi  între o blondă și  o pisică albă?   Ei bine,  la prima vedere, niciuna! Dar, nu numai între blonde  și pisici, ci între femei în general  și pisici.                                                                           Femeile, fie ele blonde sau brune, roșcate sau șatene sau în alte  culori moderne  au ceva din  comportamentul felinelor.  

       Multe sunt „sălbatice” ca leoaicele, tigroaicele  sau ca  femelele altor specii  -   leopard, jaguar, puma  sau   linx, dar cele mai multe dintre  reprezentatele sexului slab (sic! care-i  oare sexul slab?!)  se aseamănă  cu  pisicile domestice. „Femeia e ca mâța; se lipește de cine o mângâie…”  spune,  Pe Donul liniștit  -    Mihail Șolohov.                          

          Unele,  puține  la număr,    ca  acele superbe  regine  ale junglei umane, se aseamănă   în  comportament  cu   leoaicele, dar  nu-l fericesc pe bărbatul care are ca soție  o leoaică. Nici măcar dacă-i președinte, rege  sau  parlamentar, fost  interlop sau mai știu eu ce pungaș penalist. Cât  de  leu paraleu va fi fost  sau va fi, soțul,  ei  bine, tot supus  leoaicei este.                                                                

          Dar să nu cădem în greșeala de a crede că toate  femeile  sunt prădătoare; mai sunt printre ele și inocente căprioare…  Cele mai multe, însă, se identifică  cu  familia  pisicilor  -   multe  rasate,  dar  mai  multe   - pisici  de maidan… Cu toate acestea  nu vă așteptați că  dacă-s domestice sunt mai puțin  agresive decât cele sălbatice.                                 

            Bărbații, mai ales cei din  înalta societate, să  nu uite că și cele  blânde  sunt dotate cu dinți și  gheare ascuțite. Domesticirea nu le-a diminuat instinctul de prădătoare. Ba, aș zice,  dimpotrivă!                                                                  O asemănare categorică  și de necontestat   a femeilor  cu felinele este că atât felinelor cât și femeilor le place căldura.  La căldură, femeile se întind  languroase ca pisicile…și se lipesc, vorba lui Șolohov, de cine le mângâie.             

           Acum,  să nu credeți, dragi cititoare, că bărbații ar fi  oameni, iar   femeile  doar  feline prădătoare  fără suflet  și nu ar avea și ei corespondențe  cu lumea animală. Ba poate mai mult decât femeile;  unii sunt și ei felini  - lei paralei, dar cei mai  mulți sunt  motani domestici sau și mai rău fac parte din familia bovine, ovine sau porcine.

           Întâlnirea  cu pisica albă am  crezut că-i   pur întâmplătoare, dar, după cum aveam să văd, nu a fost deloc, absolut deloc  întâmplătoare. De unde tragem  concluzia că nicio întâmplare nu-i deloc întâmplătoare.                       

        O de-aș putea să văd cu ochiul lui Shiva, dar deși   posed  acel ochi al lui Shiva, de altfel toți îl  posedăm, fiind  identificat  cu  epifiza  sau glanda pineală ( care   se aseamănă cu  un glob ocular și  are capacitatea    de   a vedea  totul  în spațiu,  360  grade  de jur împrejur  și  totul  în  timp  -  trecutul și viitorul) aș fi știut dacă aș  fi putut   pătrunde dincolo,   în cealaltă lume, în a cincea dimensiune  și aș fi văzut dinainte totul.  Extrasenzorialii   și paranormalii reușesc asta prin varii magii, dar  o ființă umană  normală, neînzestrată cu calități  paranormale  ca mine,  numai  prin   decorporalizare și  saltul  prin  moarte  e dincolo.                                                                                       

           Or, pentru a trece în cealaltă lume  și pentru a vedea  tot ce se petrece în lumea  pământeană  ar fi trebuit  să mor  sau să   experimentez  viața   la limita  morții,  să am, ca pitagoreicul  Epimenide ,,expert în catalepsie”, capacitatea de a   muri și învia când vreau.                                                                            Chiar de aș fi avut asemenea înzestrări paranormale nu m-aș fi  apucat,  nici  în ruptul capului, să hălăduiesc prin cealaltă lume de teamă  să  nu  pățesc ca Hermotin din Clazomene  care își părăsea  adesea trupul între viață  și moarte și hălăduia în cealaltă  lume, căutând aventuri   unde voia și unde dorea, pe  Pământ.                                                                                                  

          Odată, în timp  ce  Hermotin  evadase dincolo, lăsându-și  trupul acasă,    soția sa, Hermodor   povestește Plutarh (eu am aflat povestea  de la Ion Petru Culianu),  geloasă și sătulă de aventurile lui  prin celelalte lumi (în particular vă pot spune că nevastă-sa credea că  are dincolo o amantă),  ca să se răzbune  pe  adulterin,    i-a dat  trupul  dușmanilor  săi, Cantharizilor  dionisiaci, care l-au ars  și sufletul  nu a mai găsit, la întoarcere, receptaculul.                                         

     Să mor,  doar ca  să pot  prevedea dinainte  întâlnirea cu pisica  albă și pisica neagră, fie ele și simboluri ale magiei … Doamne ferește!

         Nu știam de era magia albă  fiindcă pisica era albă sau dacă nu,  tocmai  pentru că pisica  era albă  intram în  sfera magiei negre. Dacă   în tradiția  populară nu  este cert că  pisica albă  ar simboliza  magia albă, cu  siguranță   pisica neagră e simbolul satanei și implicit  a  magiei negre. N-am văzut  vrăjitoare sau vrăjitor, ori pe Satana să nu fie însoțit de o pisică neagră.

          În  ziua aceea  nu   a fost   în  intenția   mea să ajung  în parcarea  de la  Muzeul literaturii române, adică la Casa Pogor, sediul societății literare Junimea, unde s-au perindat fondatorii culturii  române Maiorescu, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Slavici, Xenopol, Conta și alții. Dincolo de voința mea, forța  destinului m-a împins să ajung în parcarea  de la  Junimea.                               

        Pe  Emilian Marcu  l-am cunoscut, mai bine, în vara aceasta,   în tabăra de  creație de la Avrig.   Emilian  Marcu este  un adevărat magician al cuvântului.    Sonetele   sale  fascinează   cu metafore  care   pătrund  adânc în ființa spirituală a  omului  dedulcit la cultură: „Căderea unei frunze ne va-ngropa-n mistere” sau  „Înduioşat ca orbul  de lumină” sau „Cohorte  reci de frunze pe umeri iar coboară”. Îi cer să-mi dea romanul  Suburbii municipale, (patru volume)       dar nu-l are  la  birou.                                                                                            Un magician al sonetului   se avântă și  în proză?!  Un poet consacrat  să  scrie proză?!  Dar oare Eminescu nu s-a avântat  în proză? Nuvela  Sărmanul Dionis  e o capodoperă, dar puțini i-au pătruns înțelesul  și puțin i-l pătrund chiar și azi. În Sărmanul Dionis,  Eminescu văzuse   lumea, de dincolo,   din a cincea dimensiune.           Nu întâmplător Emilian Marcu  vede   creația  literară  eminesciană   drept  -  „Biblie limbii române” .  Cu Sărmanul Dionis,   Eminescu și-a depășit   cu   cel puțin  un veac, veacul.

          Emilian Marcu, cu  romanul   Suburbii municipale,  a pășit pe cărările    nebătătorite ale  prozei  poetico-mitice. A scrie în formule  arhetipale  e ca și cum a-i merge  pe nisipuri mișcătoare. Dar  adevăratele   încercări   ale artei  numai  prin   trecerea  peste   nisipuri   mișcătoare face să  poată  dăinui. Emilian Marcu și-a asumat deliberat acest risc  uzitând  de o   gândire paradigmatică   generată de   metafore și alegorii.                                                                      

         În Suburbii municipale,   Emilian Marcu  prezintă un personaj ce se aseamănă  cu  Eroul cu o mie de fețe  al lui Joseph Campbell(1968)  din mituri -   variații ale  unui arhetip  universal,  ce își părăsește  ținutul  natal și se întoarce ca ființă zeificată (Bătrânul Anticar).                                                                  

         Romanul  lui  Emilian  Marcu este o  ingenioasă  parabolă, cuprinzând  evenimente din cercul vieții cotidiene cărora le atribuie o semnificație  generală  și  superioară , o adevărată incursiune  în  timp  și spațiu, cu o lume prinsă   într-o  realitate  ficțională, ceva în  genul Project  Natal  Xbox, în care îl  identificăm  pe însăși autorul romanului în Bătrânul Anticar dar și  în  ,,Părintele Sava Gotul starostele grădinilor de zarzavat și al livezilor”.                                          

       Narațiunea   te face să   intri ca  într-un vis într-o  lume  reală construită  imaginar,   elaborată cu măiestrie prin   îmbinarea cuvintelor și frazelor ce redau  imaginea unui   real virtual. Citind-o te captivează, căci nararea  îi  oferă   cititorului  o plăcere estetică aproape de sublim.                                              Tetralogia lui  Emilian Marcu Suburbii  municipale (Lumea dincolo de lume; Mormântul călugărului  ioanit; Aducerea cenușii  la templu; Ultima cină a Paladinului) este  o invenție din  genul  mainstream-ului.                             Literatura  mainstream nu este  o literatură SF,  cum mulți tind a crede,  ci o transpunere  a realității  imediate a vieții noastre sociale într-o  plăsmuire  realistă. Scriitorul însă  refuză încadrarea în vreun gen. „Am scris cartea instinctual…”, mi-a declarat  Magicianul  într-o convorbire particulară.                   

         Dacă ar fi să compar Suburbii municipale al lui Emilian Marcu cu  Orbitor al lui Mircea Cărtărescu, aș spune, absolut dezinteresat și  imparțial, că Orbitor e un mic licurici, în pofida aprecierii criticii, mult pre binevoitoare, care  l-a  catalogat drept un reper al prozei românești contemporane. Egotismul – gen Dorian Gray  din Orbitor  spulberă farmecul și misterul crisalidei  fluturelui.                              

          Suburbii  municipale este o parabolă cu adevărat orbitoare.  Captivează de la început și până la sfârșit suburbiile  - „locul meu magic”, cum le numește Primarul. Stilul metaforic, în mare parte   poetic, amintește când  de cel al lui Mihail Sadoveanu, când   de-al lui Fănuș Neagu.                                                                                                                  Pentru a   percepe la adevărata lui   valoare estetică, romanul    Suburbii municipale, este   nevoie să  citești  o  bibliotecă de cărți, căci  scriitorul  ne introduce  într-un   halucinant amestec de  lumi  - medievale și moderne, de ritualuri  oculte  -  esoterice, religioase (simbolul mitic religios al nopții de Sânziene - noaptea trecerii  dintre lumi -  motiv eliadesc și sadovenian, revine la Emilian Marcu  în ritualul Ultimei   cine a Paltinului),  alchimice și   astrologice, cu misterioase   vânători  de mistreți  ca pe  vremea  comunismului,   pregătirea meselor pantagruelice, inclusiv  a  fuduliilor   porcilor  vânați  pentru   masa  de taină a Primarului  ,,să punem țara  la cale, să ne sfătuim cu e mai bine.”                 

           Acest  festin ascunde mizeria și boala, unei lumi pe care Primarul nu  o  mai vedea  - „lepra zidurilor”. „Nimic nu-l mai lega de viața aceasta pământeană, nimic nu-l mulțumea , în nimic nu se regăsea.”                               

  Cina  de taină este împinsă cu fiecare volum spre ultimul. Toate aceste pregătiri grandomane,  toate rafinamentele culinare, tot acel fast descriptiv, toate planurile secrete, minuțioase, poruncite de Primar, au  darul de a ascunde  prăbușirea unei lumi „de catifea, pufoasă și moale”.

          Emilian  Marcu  este   un temerar care  joacă,  dintr-o   mare   iubire pentru spirit,  jocul  riscant al artei.  El nu se vrea un magician al cuvântului, ci mai degrabă  un grădinar care ne învață arta grădinarului cu mirabile semințe.  (Emilian Marcu - Arta grădinarului, Junimea, 2011) .                                             Titlu,  inspirat, cred eu,  de  volumul   Grădinarul lui Rabindranath Tagore,  Arta grădinarului al lui Emilian Marcu  este arta  a cuvântului   de mare migală, o  țesătură de  flori,  o  armonie a naturii cu spiritul celest,  în care sublimul   artei   grădinarului  constă  în   magii  exprimate   în   metafore ale naturii. Nu oricine  poate    pătrunde tainele  acestei arte   de a însămânța grădina cu mirabila sămânță.                                                                                        

            Adevăratul scriitor  este  un magician  temerar, nu  imitatorul  sau „adunătorul  de coji”, cum îi  numea Eminescu  pe compilatori  sau pe  imitatori.    Emilian Marcu  este   un creator de spirit   și  ca orice creator de  lumi  inteligibile, emite o energie pozitivă,   molipsitoare, sinergetică. „...Dacă ceea ce scriu  spune Emilian  Marcu  într-un interviu    ajunge la sufletul şi la  mintea cititorului este o adevărată minune  pentru mine.”

                   I-am  telefonat lui Emilian   și i-am  spus  că sunt în  parcarea de la Junimea.  Nu mai știam cu precizie unde are biroul  la  Casa studenților.  „Nu acolo!”  îmi spune Emilian. „Vino la Casa Studenților, la intrarea cu statuile domnitorilor.  Vino, dar să nu mi-l aduci pe  Liviu Apetroaie! Sunt supărat pe el… are darul de-a sări calul!”

         Emilian Marcu  este un elegant în relația cu ceilalți ca  și în relația  cu arta cuvântului. Se retrage din fața  „agresivilor”ca și  subculturalului.   Ca  om al  balanței și al    judecății drepte   exprimă, în relația cu ceilalți, o judecată sănătoasă ce vine  dintr-o  sănătatea morală de  bun simț ancestral al  țăranului român.           

        „Nu, nici gând îi spun, nu m-am întâlnit cu Liviu Apetroaie.  Sunt solo!” „Atunci vino!”                                                                                                           Cum parcarea din  fața Casei studenților  era supraaglomerată  ( la   rondul de la Biblioteca „ Mihai Eminescu” se  efectuează   lucrări de amenajare),  mi-am amintit de parcarea din curtea  Muzeului literaturii, așa că am tras la Junimea.                                                                                                           Atunci   am văzut  pisica albă.  Mi s-a părut   ciudat   ca o pisică să se cocoţeze  pe capotă  mașinii.  Profitând  de  indolența  ei, am pozat-o și am coborât   la Casa studenților. Pe când coboram către poarta muzeului, aud  în     urma mea  o voce  vag cunoscută –  „Margareta,  vino afurisito! Tocmai pe capota mașinii  ți-ai găsit să  torci?!  Pis.., pis…, hai  fată, vino la mama! Hai vino Margareta,  te așteaptă maestrul!...”                                                            

         Am rămas o clipă perplex. Glasul mi se părea cunoscut,  era al unei poete, dar nu-mi aminteam numele ei.   M-am întors  în direcția de unde venea  glasul  dar  nu puteam vedea din cauza  gardului.   Persoana care o chema pe Margareta se afla dincolo de gardul  muzeului.                                                                         Am văzut-o  în schimb pe Margareta, cum se scoală și se întinde leneșă pe  capota mașinii, apoi sare și   pășește   agale spre   direcția din care se auzea  glasul. N-am mai stat să cercetez  cine era  femeia care o chema pe Margareta.     Poetul Emilian Marcu mă aștepta și nu e în firea mea să mă las așteptat.( fragment - partea întâi)    

Un oltean cu Dor de Bucovina

Un oltean cu dor de Bucovina

Pe  Marian Malciu  l-am cunoscut anul acesta,  în luna  iulie,  în  tabăra de  creație de la Avrig. Pensionar, nu doar „pensionar”,  ci un om  cu   o  nesfârșită   dorință  de a scrie.  O   mare  iubire,  o mare  patimă,   care probabil, l-a urmărit  din adolescență,   toată viața, dar pe care nu și-a putut  împlini decât  după revoluția  din  1989 ,  după ieșirea la pensie.   A scrie la vârsta  a treia,  se poate  numi nebunie. Este  o nebunie  a frumosului sau  o frumusețe a nebuniei.     

 E o nebunie  să te apuci de scris  când alții  stau  și  își   mănâncă  molcomi  pensia.  Dar acei alții nu-și pun probleme existențiale  și nu  caută  răspuns.   E doar trăiesc   tern, ca   niște  legume, ca niște castraveți   răscopți , galbeni și burduhănoși,  uitați  de țăran pe câmp.                                              

 Marian Malciu e un bărbat frumos. E un bărbat   frumos fiindcă scrie. E  un nebun frumos sau  un frumos nebun, care în loc să-și mănânce  molcom pensia, s-a apucat de scris.  Creația, spune Henry Miller    e  „nebunie și frumos.”                                                                                                  Creația e  un proces   extatic  ce conferă autorului   o anume stare de fericire. 

 Jorge Luis Borges  spunea, în  una din conferințele sale  la Universitatea din Belgrano: „Am închinat o  bună parte  a vieții mele literelor   și cred că asta este  o formă de   fericire.”                                                             
         Un scriitor, numai astfel își poate trăi fericirea ,adevărata fericire, în a scrie. E o formă de dăruire , de   contribuție al lui în lume.  Iar omul  care se dăruiește  fără să ceară  nimic e  cu adevărat uman.                                                         

 Cu un  an   în urmă , Marian Malciu a  participat în tabăra  de  creație de la  Câmpulung  Moldovenesc , organizată de inimoasa  doamnă, Rodica  Rodean, președinta asociației „Universul Prieteniei” .                                          

 Atât de mult i-au  plăcut plaiurile Moldovei , încât   a decis să scrie  o carte  de memorialistică , pe care anumit-o  Dor de   Bucovina. Eu aș  fi   intitulat cartea   Un oltean cu dor de Bucovina.                                                      

 Dar Marian  Malciu este   un „sfios”,  un meditativ,  care   așează înainte  dorul  pentru ceva,   respectiv Dor de Bucovina și abia apoi ghicești  că  în spatele  acestei  cărți   se află  un  autor. Un autor din alte spații mioritice. Un oltean din Slatina își aprinde tacticos o țigară și s-așează  la masa de scris și scrie că  îi este dor de Bucovina. Dar cum ar putea unui „străin”  să-i fie dor  de  alte spații decât  cele  natale.     Căci, nu-i așa,  doar  un om al locului,  dacă e  plecat departe de multă vreme,  are dor  de ținuturile natale,  dar   pentru   un străin  e  un nonsens  să   trăiască starea de dor  pentru    un  anume spațiu dincolo de spațiu natal. Ca să-ți fie dor de ceva sau de cineva trebuie să  fii îndrăgostit.           

 Marian Malciu , olteanul din Slatina,  îndrăgostit  de Bucovina ca de o femeie frumoasă, a trăit o asemenea  poveste de iubire . El a rămas  cu această stare  a dorului  pentru că  este îndrăgostit de Bucovina. Și a scris cartea  Dor de Bucovina într-un timp record , tocmai  fiindcă,  acolo în tabăra,   a trăit  o stare de grație,  o stare extatică care l-a determinat   s-o  împărtășească tuturor.  Marian Malciu  și-a lansat cartea la biblioteca din Avrig,  în cadrul  programului   taberei de  creație de la Avrig , organizată de  aceeași neobosită  Rodica Rodean.                        

 Nu te întâlnești în fiecare zi cu astfel de extaze , ci doar în anumite momente  magice  de  comuniune cosmică. Ținutul Bucovinei   - Raiul Moldovei cum l-a numit  Eminescu   este     un  ținut de poveste, care te poate fermeca, fără  îndoială, dar poți trece   pe lângă asemenea  frumuseți  fără să le iei în seamă, așa cum poți trece pe  lângă o mare iubire  fără s-o  iei  în seamă  dacă nu există o anume stare psihică, pe  care aș numi-o specială  -  o anume  magie  care să te  farmece   și să te  facă să deschizi   ochii  și să recunoști, în acele momente,   în ea,   marea ta  iubire , aflată în stare latentă.   „Sunt copleșit  de frumusețea lumii”   notează   Marian Malciu  într-un vers din Cuvântul autorului.  Marian Malciu își fondează cartea  sa  Dor de Bucovina pe cugetarea  lui Nicolae Iorga „ … Fiecare loc  de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea și trebuie și un dram de iubire ca s-o înțelegi…”                       El a tras cu urechea  și ne-a spus povestea   frumoasei  Bucovina.       

 Marian Malciu are mai mult de un dram de iubire pentru Bucovina, are   o mare iubire  pentru acest ținut de basm pe care  Eminescu  l-a numit „Raiul Moldovei”                                                                                                                   Pentru asta , el   nu doar străbate Bucovina în lung și-n lat, nu poposește doar  la mănăstirile cu rezonanță  istorică și mioritică  Sucevița, Moldovița, Putna  și Voroneț și la muzeul   de etnografie  „Ioan Grămadă ” ,   alături de  prietenii Rodicăi Rodean de  la  Universul prieteniei   și de poeții ieșeni Horia Zilieru, Emilian Marcu și  Liviu Apetroaie, dar și de-a lungul istoriei  Bucovinei.  

 Editată  sub egida Universului prieteniei la editura  Pim,  prin  grija președintei   asociației Rodia Rodean , cartea  lui Marian Malciu  - Dor de Bucovina te  invită   s-o citești   și  să vizitezi  aceste  locuri de basm.

 Vasile Anton, Iași  4 octombrie  2012                                                                                                                                                                                                             

       

Video: Nuntă cu har la Topraisar

 Nuntă cu har  la Topraisar

      Pe 22 septembrie 2012,  nepotul meu, Mădălin Anton  a făcut nuntă  la Topraisar. De la Iași  ne-am deplasat  două familii, rude:  familia  mea Anton  Vasile   și Maria   și ginerele, avocat Pascal Marius Iulian cu fiica mea Anca  Pascal. 

              După un drum de 500 de kilometri  ne așteptam la o nuntă obișnuită, la sat, la care  veneam   din ,,obligație” și  la care  mă gândeam că  mă  voi plictisi și am să-mi     omor timpul în discuții elitiste cu   un pahar de vin.  Aveam să mă  înșel.   

           Mă așteptam  la o nuntă  anostă, dar avut cea mai plăcută surpriză  să asist și să particip la  un adevărat spectacol. Scena,  atmosfera, scenariul  și scenografia  nunții  aveau să-mi răstoarne viziunile mele pesimiste.                                                       Fie că nunta s-a transformat, în prezent, în nuntă-spectacol, fie că  organizatorii au inițiat o asemenea  surpriză,  m-am simțit ca la o mare sărbătoare  -   o serbare cu  cântec, dans profesionist  și pantomimă  reușită,  improvizată ad-hoc.  

               O seară minunată,  o nuntă reușită  mi-a rămas  întipărită pe retină și în memorie. Ce seară  minunată!   

O atmosferă superbă,   provocată parcă instant de starea de spirit generală   de fericire a invitaților pe care numai anumite  momente rare, acele momente de har,  în care   este „prinsă”  o comunitate în înlănțuirea ei dionisiacă a  uitării de sine   și a  bucurii vieți, le poate genera.  De ce nuntă cu har și nu cu dar?  O dispoziție naturală de voie bună și bună dispoziție, fără nimic fals, fără invidie  și prefăcătorie,  o trăire a   momentului  ca o adevărată grație divină. Cel puțin așa  am perceput eu acele momente. Nu, nu  eram în stare euforică ca să văd totul  în roz. Nu-mi puteam permite să beau până  la starea de  la vie en rose, cum spun francezii,  fiindcă urma, a doua zi să conduc alți 500 de kilometri până la Iași. Așa că  toată noaptea   am   pupat paharul în care mi-am pus, ca francezii, une goutte de vin.                        

Vinul  îl  cunoșteam  bine, era   vin de   din podgoria mea;  în acel moment  însă  mi s-a părut  a fi  bestial. Părea că și-a dezvăluit toate aromele  și toate  calitățile, la fel  ca vinul, de la urmă, de la nunta din Cana Galilei, când Isus a făcut  prima minune, transformând apa  în cel mai bun  vin. Un singur regret mă încearcă, anume că n-am   putut bea mai mult. Acasă  nu  mi s-a  mai părut la fel de bun ca cel de la nuntă.                          

   Un sentiment de    comuniune cu omenirea și  cosmosul  părea să fi prins comunitatea  nuntașilor de la căminul cultural din Topraisar.   Toți  parcă trăiau  acel  sentiment de comuniune  generală, cum ar spune Adler,  în care bucuria momentului dă   sens  vieții. O energie  tinerească de sentimente  erotice, nevăzute și nepercepute  de nimeni,  dar trăite   de fiecare,  păreau să plutească în sala de nuntă. Poate  prezența tinerilor genera această   plăcută  și benefică energie  erotică. Era,  ca și cum   natura  umană, în acele momente,  ar fi dat  în floare.       

   Poate că această trăire,  în armonie   și  comuniune dionisiacă, constă  fericirea vieții  umane.                                                         

  Mai întâi a deschis  invitația la dans un grup de dansatori adolescenți din Topraisar;  apoi a urmat surpriza pe care Mădălina,  sora mirelui    i-a făcut-o fratelui său  și cumnatei sale  -   mirelui Mădălin  și  miresei Ana.    Mădălina a  intrat ca amatoare în costum o și pași de   dans    oriental. Părea să fie o scenă  anostă  - un dans de rutină,dar…  a fost  doar o mică farsă,  o inducere în eroare  a  nuntașilor.

La scurt  timp   și-a făcut   intrarea  în scenă  dansatoarea  din buric,   profesionistă  Carla  care a făcut marea senzație  a  nunții și a fost surpriza promisă   de Mădălina    – miza   spectacolului  nunții.                                         

A urmat, apoi  dansul miresei și  cântecul „Ce seară minunată”, interpretat  în stil   karaoke    de Mădălin și Mădălina, secondați  de   guristul  formației  muzicale.                   

 După dans și   muzică   pentru toate vârstele   și toate gusturile,  un  grup  de tineri  adolescenți, în frunte  cu o adolescentă blondă,  a improvizat  într-un dans pantomimă  - dansul găinii.  

  La final, ca la fiecare nuntă,  ritualul   tortului miresei în care   mirele și mireasa se străduiau să se  delecteze reciproc cu  tort au generat alte  momente de râs  și  voie bună.         

 Sfârșitul  nunții a fost, ca la orice nuntă, cu  ritualul  „dezgătitului miresei” și toastul de final.

 Nunta cu har de la Topraisar  a nepotului  meu Anton Mădălin   m-a impresionat la modul sublim, în sensul că, fără  avea  opulența marilor   învârtiți   ori  a politicienilor îmbogățiți peste noapte, a  generat acel sentiment de comuniune generală și de fericire  fulgurantă, arareori întâlnit la români.  I-am  spus  Angelei, soacra mare, că mi-a plăcut   mult nunta - totul  - aranjamentul, scena,  scenariul și  tot  spectacolul. „Știi, i-am zis, Dumnezeu le dă oamenilor, astfel de momente unice în viață,  după suflet. Și cred că Mădălin  are un suflet mare.”                                         

Vasile  Anton,Iași, 29 septembrie 2012                                          

                                                                                                                                                                                                             

Video: Trăiește-ți clipa lângă teiul lui Eminescu...

http://blogulluianton.blogspot.ro/2012/09/video-muzica-dans-si-poezie-in-orasul.html
             Aproape de teiul lui Eminescu, în fiecare duminică,    la Iași, parcul Copou este animat de tineri care  își  consumă energiile  în muzică, dans și  poezie. A trăi „farmecul vieții" în  muzică, dans și poezie este o plăcere fizică, psiho-mentală și spirituală pe care fiecare generație  de tineri o repetă. Azi  în admirația  și aplauzele celor de vârsta a treia.  Farmecul vieții, atât de bine surprins de Eminescu la numai 16 ani, în poemul  „Amicului F.I.",  îl face, încă din adolescență,  genial.
 „Dar  tot amice nu voi uita
Acele doruri tainice, sfinte
Farmecul vieţii, îl ţii tu minte?
Cum şoptia dulce, deşi minţia.''
(M. Eminescu - Amicului FI)
Cine nu a trăit la timp farmecul vieții nu-l va mai trăi niciodată.                        
                            Carpe diem!  Trăiește-ți clipa!   
Vasile Anton, Iași, 9 septembrie 2012 

Video: Lebedele de la Cetatea Făgărașului

          În drum , spre   Tabăra de creație de la Avrig, am oprit o clipă  la  Făgăraș, la Cetate, unde am admirat lebedele  albe și negre. Paradoxal, nimeni, absolut niciun român nu a  atentat la viața  lebedelor. Poate că vienezii le-au mâncat chiar ei  și au dat vina pe români... , occidentalii  ăștia  aroganți  și ipocriți!

Readucerea la Cotroceni al lui Traian Băsescu

         

          Readucerea  la Cotroceni al lui Traian Băsescu,  prin Dictatul de la Bruxelles al lui Barroso  și butoiului de bere bavareză - Angela Merker,  cu concursul gheșeftarului ambasador SUA,  a avut drept scop  obligarea României, prin semnătura Demisului de la Cotroceni, să adere la Zona Euro.                                  

          Bulgarii  au amânat, știut fiind faptul  ce costuri imense înseamnă  pentru  o țară cu o putere economică  mică, aderarea la moneda Euro.                                                                                                    Pe noi, Băsescu  ne va vinde și noi  vom sărăci  și mai mult.                        

          Trebuie să-și plătească  scaunul de la Cotroceni, menținut prin Dictatul de la Bruxelles.                                                                           

          Lui  nu-i pasă. Căci   n-o să plătească  Băsescu,  eba,  Videanu, Udrea și toată  clica  portocalie, ci noi vom plăti.

Vasile Anton, Iași, 5 septembrie 2012     

Cum să alungi hoții din țară?!

Cum să lungi hoții din țară?

Cu   mioriticii conducători, ei înșiși hoți?!

Eminescu l-a chemat pe Țepeș ca să-i piară,   

Dar hoții s-au clonat,  în clan - fanarioți!

Cum să alungi  hoții  din  țară?

Când procurorii îi apără  pe hoți,

Iar  judecătorii,  în delir, condamnă

Un popor ce  vrea dreptate pentru toți.

 Traian Băsescu  are minte - doar pentru el!

Mic ca marinar-conducător,  dar mare pehlivan,

Scursură  comunistă - adus via Bruxelles,

S-a strecurat, tiptil, la Cotroceni, cu mers de șobolan!

 În vreme  ce poporul fierbe de mânie,

Flămând și păcălit  de marinar,

Lui nici că-i pasă și face cununie

Ebei  -  făcută de tătic -  parlamentar.            

Astfel, el,  păcăliciul României - mare hoț,

Ajuns și  președinte și   aristocrat

Nuntă mare îi  făcu –  de...,  boier  cu moț,

Moțatei  eba! Ce  parvenit, cer  scelerat!

La  nunta ebei  fu  invitat și Cioabă rege

Că doar  la pegra neagră ața  îl trage

De  români nu-i pasă,  poate să-i renege!

Căci  pe el  doar  pegra îl atrage!                                   

               

Sunt tot mai  pesimist, statul român- ca stat de drept,

E doar o vorbă-n vânt -  faină  poveste;

Când la cârma țării se află  un nedrept,

Pus de străini -   România  colonie este!

Istoria se repetă - ce belea!

În veci nu vom scăpa - ipocrizia socială

Scuipă pe cel drept, iar pe nedrept îl vrea 

Sus, și-i  tolerantă cu hoțul… la-mpărțeală.

Cum s-alungi hoții din țară?

Cu   mioriticii conducători, ei înșiși hoți?!

Eminescu l-a chemat pe Țepeș ca să-i piară   

Dar hoții s-au clonat,  în clan - fanarioți!       

Vasile Anton, Iași, 2 septembrie 2012