A. P. Cehov - Unchiul Vanea sau cum ne trăim viața … (partea întâi)

Moto:   După câte s-au  întâmplat în aceste câteva ore, am avut atâtea retrăiri  și  gânduri, cred că aș putea să scriu pentru învățătura generațiilor care vin  un tratat întreg  despre cum trebuie să trăiești.” A. P. Cehov

Ceea ce este de remarcat în  cele  mai jucate   piese al  lui Cehov   e faptul  că  personajul  principal,  în jurul căruia se derulează  acțiunea, nu este   un bărbat , ci    o  femeie, anume  o femeie frumoasă, adulată  și râvnită de personajele bărbați.                                                                    Așa se petrec lucrurile  în  Livada cu vișini, în  care personajul  principal este   moșiereasa Ranevskaia  Liubov Andreevna,  în Unchiul Vanea  -  Elena Andreevna, soția  profesorului pensionat Serebreakov și   Irina Nikolaevna Arkadina,  artistă,  după soț, Trepleva ,   în   Pescărușul.                                                                                                                         

  Toate trei  sunt femei frumoase,  toate sunt în plină maturitate, cu excepția Elenei Andreevna  care are doar 27 de ani …   Dar cum femeile se maturizează  mai repede  decât  bărbații,     mai cu seamă   în cazul Elenei Andreevna,    căsătorită   cu Serebreakov,  un bătrân profesor pensionat,  ea  se poate alinia  celorlalte și poate fi considerată  o femei matură. Sau așa credem…                                                                                    

   Piesa  Unchiul Vanea se deschide în Actul I  cu  un decor  care ne duce cu gândul   la   o poveste de iubire -  o grădină,   o terasă, o alee, un plop, o masă  pentru servit ceaiul, banchete, scaune  și  o chitară  pe o banchetă.  Grădina, plopul,  masa  pentru servit  ceaiul,  chitara,  toate aceste simboluri îți   induc  mental   fie  o idilă, fie o poveste romantică pastorală rusească.  Așa ar fi, dacă…                                                          

 Scena actului întâi  surprinde  pe doctorul Astrov,  sosit la moșia  profesorul Serebreakov ,   în discuții   cu Marina,  dădaca  bătrână.            Sub  atmosfera  apăsătoare  după amiezii,  doctorul  refuză paharul de ceai  dar și de   votcă,  oferit de dădacă Marina, deși  începuse să bea.              Astrov    și dădaca Marina   fac   bilanțul  a   unsprezece ani de   trecere a  vieții, de când doctorul venise  pe acele meleaguri.                            

  

 Ca și în  Livada cu vișini, în care   înflorirea vișinilor  este afectată de bruma căzută, în Unchiul Vanea  tot acest decor ce predispune,  la ora trei după amiază,  la visare și  iubire,   este   distorsionat  de  atmosfera  posomorâtă  și de  zăpușeală.   Deși  decorul  ar putea  fi  propice unei scene de iubire, vremea posomorâtă și zăpușeala îi  predispune pe cei doi  la meditații  despre   viață, despre cum au trăit  și dacă  sunt mulțumiți de viața trăită, despre  îmbătrânire  și mai puțin   despre  dragoste. Și totuși  Unchiul Vania este  o  poveste de dragostea sau o prezumtivă   poveste, acesta  e subiectul  piesei, numai  că   din  adâncimea subiectului  răzbate ideea filozofică, anume   cum  ne trăim viața?!...                                             
    

  Amprenta  pusă  de entropie,  asupra trupului   tânărului doctor Astrov,  pare  evidentă, de vreme ce este  observată  de dădacă. „Atunci erai  tânăr, frumos, iar acum ai îmbătrânit…”,  îi spune Marina. „Da,  zice Astrov, în zece ani am devenit alt om. Am  lucrat prea mult, dădacă.[…] Cum să nu îmbătrâneşti. Dar şi viaţa asta e   plictisitoare,  neghioabă şi murdară. […]     Și i-au crescu mustățile,  „mustăți  lungi  fără minte”. Drang, spune Heidegger, adică  „pornire  impetuoasă” .  Toți  pornim astfel  pe drumul vieții,  impetuoși   și optimiști ca un zbor de porumbei . Și asemenea baronului Münchhausen care,  pentru a  se ridica   și levita, se trăgea cu mâinile de păr, încercăm  și  noi să zburăm în tinerețe.                                                                                         

  Deodată aripile se frâng, părul  cade, pielea capătă riduri,   serviciul ne  absoarbe, viața  ne acaparează,  ne împotmolim …  „Am  devenit ciudat, dădaco. De prostit încă nu m-am prostit , mare e Domnul, mi-a lăsat creierul la locul lui, dar simțurile s-au cam tocit. Nimic nu mai vreau , nimic  nu-mi trebuie, pe nimeni nu iubesc…”                                          Treptat, viața  ne alienează.  Curba vieții pare  asemenea la toți  -   vise, iluzii deziluzii.   Alienarea   înseamnă înstrăinarea de  sine. Nu ne mai recunoaștem   și pățim la fel ca  doctorul Astrov  - ni se tocesc simțurile, nu mai vrem nimic, nu ne mai trebuie nimic și nu mai iubim pe nimeni.                                                                                                          

 Ce-am  visat că vom fi,  ce am devenit?  Cum  am vrut să   ne trăim viața și cum am trăit-o?   Ce am  vrut să facem  în viață   și ce-am făcut?  Aceste  sunt întrebări pe care doar  le bănuim  că și le pun personajele lui Cehov  din Unchiul Vania, în speță  doctorul Astrov și Vania  și pe care Cehov  nu le pune în gura  personajelor sale  dar  ne face să credem că ei le-au  gândit.                                                                                                        

  Cel mai important lucru  în drang-ul   heideggerian este  a ști ce vrem de la viață. A ști ce vrem înseamnă  a avea un scop. A avea un scop  înseamnă a trăi autentic  viața. Asta   ne face  responsabili. Autenticitatea trăirii și responsabilitatea  atingerii scopului  dau  sens vieții.   Lipsa de autenticitate, a părea în detrimentul  lui a fi,  ne duce vrând-nevrând  la alienare. A ne lăsa duși de val înseamnă   a trăi  inautentic,  iar a trăi  inautentic  duce la aceeași  alienare.  Alienarea   poate avea și alte cauze  -  accidentele de pildă, care  pot  avea   asupra trăitorului  un puternic efect  depresiv, ca   în cazul  doctorului Astrov.                                                      

  

 Din   retorica  doctorului Astrov   deducem a că  acesta  vorbește  asemeni   unui bătrân de vârsta a treia  și nu ca un  bărbat de  treizeci și șapte de ani. Numai un om ajuns  la o vârstă senectuții ar  afirma cu atâta  convingere   că „nu mai vrea nimic,  nimic nu-i mai trebuie, nu iubește pe nimeni.”  Cum s-a deteriorat,  în doar   zece ani, dorința doctorului  de a se bucura de viață, de a trăi, dacă nu fericit,  măcar  mulțumit de sine?!
         

 Expunerea lui   nihilistă   de un  pesimism extrem   e   cauzată  de  o depresie severă  și nu  de faptul că ar fi  ajuns  la fundul vieții.  Vom  vedea că,   într-adevăr, doctorul suferea de  o  grea depresie cauzată de moartea  unui pacient, a  unui macagiu de la căile ferate,   pe masa de operație, simțindu-se responsabil  pentru moartea acestuia, „de parcă l-am omorât   premeditat.”                                                                                    

  În  acel moment de  profund pesimism   iese din casă  Voinițki , alias Unchiul Vania,  căscând, neobișnuit cu trândăvia, neobișnuit  cu trândăvia, neobișnuit să nu lucreze și doar să mănânce, să bea și să doarmă.                                                                                                  
        Noile  reguli  au fost  impuse de Serebreakov,  stăpânul moșiei, fost  profesor  universitar,   acum pensionat.  Trândăvia l-a  scos  din rutină, i-a dat peste cap programul   și  obișnuința  muncii. Îndeosebi, i-a dat viața  peste cap   tânăra   și frumoasa  soție a profesorului, Elena Andreevna, căreia Astrov  îi va spune,  mai în glumă mai în serios,   în Actul IV, că „dumneavoastră și soțul , peste tot aduceți  prăpădul…”                         

  De ce aduc cei doi  prăpădul ?   De fapt  mai mult ea  aduce prăpădul. Frumusețea ei    le-a  trezit  dorința erotică, i-a scos  pe cei doi  din rutina vieții  și le-a dat peste cap activitățile. „Iar ea,  îi spune  Vania lui Astrov, ce frumoasă este! Ce frumoasă! În viața  mea nu am văzut  o femeie mai frumoasă…”                                                                                     

   În vreme ce  doctorul Astrov   discuta cu Voinițki   apare   Serebreakov, plecat  la plimbare,    însoțit  de suită – soția  sa, frumoasa  Elena  Andreevna ,   fiica sa,  Sonia și  Teleghin, moșierul   ruinat.                    Serebreakov ,  prea plin de sine, nu-i bagă în seamă  pe cei de  la masă.    Invitat,  la masa  de sub plop,   la ceai, de unchiul Vania,  Serebreakov  refuză, cerând  să i se ducă ceaiul în birou.  Cu excepția  lui Teleghin femeile îl însoțesc în  casă , apoi se reîntorc  pe terasă. Aroganță  și lipsă de  respect  față de  doctorul chemat de soția sa, venit de la treizeci de verste distanță, îl  incită  pe unchiul Vania la a-l vorbi  de rău pe fostul său cumnat.                                                                       

 Serebreakov  ar putea  părea din multe  puncte de vedere masculul dominant,  masculul Alpha cum le place mai recent biologilor  să le spună  masculilor dominați, dar  el doar pare , adică pozează  prin atitudini,  manifestări și conduite  …                                                     

 Sonia îi  spune tatălui  că vor face o vizită la  Ocolul silvic  și-i va place sigur .  Acolo  locuiește   Astrov, iar  Sonia este îndrăgostită de  doctor  și de aceea îi   sugerează  tatălui  să-i placă Ocolul silvic  cu gândul să viziteze  locul. Remarca ei nu trezește  interesul  tatălui.  Profesorul   pare mai preocupat de sine,  de cărțile   și de   scrierile sale  decât  de  cei din jur.                                                                                                             

 În scenă   rămân  cei doi,  doctorul  Astrov  și  Voinițki. Cei doi  discută despre profesor,  dar   obiectul  obsesiv al discuției este  cea de-a doua  soție a  profesorului,   tânăra   și  frumoasa   Elena Andreevna.             Despre   profesor, Voinițki, ex-cumnatul acestuia   după prima soție decedată,   afirmă  răutăcios că e  „un pesmet uscat , o hamsie savantă. Gută, reumatism, migrene  și cu ficatul  umflat de gelozie și de invidie.”  Dar invidia și gelozia  par a fi   mai mult din  partea  unchiului Vania decât  a profesorului, căci este   peste puterile lui de a înțelege, cum fiul unui diacon a ajuns  „să aibă grade  universitare”.                                        â

 La întrebarea lui  Astrov dacă îl invidiază, răspunde afirmativ,  mai ales pentru succesul lui  Serebreakov   la femei  și pentru  că a doua soție  Elena Andreevna  - „s-a căsătorit cu el când era deja bătrân…”   „Îi este fidelă?”, întreabă  Astrov , deloc dezinteresat.      Din păcate pentru cei doi, pentru Voinițki  și Astrov,  da.  „Dar de ce din păcate?”  întreabă   din nou interesat  Astrov. „Pentru că,  zice  Voinițki, această fidelitate este falsă…”                                                                                                                Ca și  unchiului Vania, prezența  tinerei   și frumoasei soție al lui Serebreakov,   îi  trezește  doctorului   masculinitatea, îl  incită  în a trăi aventura erotică, adică  - a vrea, a trebui, a iubi…, negându-și astfel mărturisirile  pesimiste, făcute dădacei Marina. Ce energie  fascinantă  poate emana frumusețea  unei femei  în floare!...                                              

 Fidelitatea ei este  falsă,  imorală și lipsită de logică,  zice Voinițki.    Elena  Andreevna este o  femeie tânără  și foarte frumoasă  și   îi este fidelă  bătrânului, spune  același  Voinițki, dar cu toate acestea    nu-l poate suferi.  Astfel că  este ilogic și imoral  să-și  înăbușe  sentimentele vii care clocotesc  în sufletul ei de femeie.  Dar oare clocotesc aceste  sentimente  în  sufletul Elenei  Andreevna  sau  i le atribuie   doar Vania? Și dacă într-adevăr clocotesc pentru cine?   Vania crede că spre el se îndreaptă clocotul sentimentelor ei.  Când un bărbat  obsedat de o anume femeie  crede, îi atribuie femeii pentru care a făcut  obsesia  aceleași dorințe cu ale sale.                                                                                               

 Iarăși  Cehov surprinde  un fapt psihologic  observat   mai mult  la  bărbați,  dar și la femei, când fac fixație pentru o anume  persoană care le-a acordat un minim de atenție. Ei  cred cu toată  tăria că  sentimentele  le sunt împărtășite , că  sunt reciproce.  Se observă acest lucru la marginali, la cei respinși  de femei, la singuratici.  Acest lucru cred că se petrece și cu  Vania.                                                                                           

 La auzul acestor idei exprimate atât  de răutăcios  de unchiul Vania despre   tânăra  soție al  lui Serebreakov,   Teleghin, moșierul ruinat, poreclit Vafă   pentru  că e  ciupit de vărsat,   îl apostrofează pe Vania, spunându-i că cel care trădează  consoarta este un om incorect. Teleghin  a fost  părăsit, imediat după nuntă, de soția sa care a fugit cu altul,  dar, cu toate acestea,  i-a rămas fidel acesteia. „Chiar și-așa nu mi-am încălcat obligația. O iubesc și-acum și-i sunt fidel.”                               

 Ba, mai mult, Teleghin  i-a întreținut  în facultate  pe copii  pe care ex-soția sa  i-a avut  cu  iubitul cu care a  fugit .  Și, astfel,  moșierul s-a ruinat.  Acum   trăiește  pe lângă  profesor,  pe care îl lingușește în felul lui slugarnic.   Teleghin,  credem,   e   din  tipologia  pămpălăului  universal, tipul omului servil, lipsit de personalitate.  E   bărbatul  infantil. Îl găsim  în toate mediile  de sus până jos și la toate vârstele, incorigibil în comportamentul lui, în atitudine și gândire. Cehov  l-a surprins  genial   bărbatul-copil, credul,    care   toată viața  nu se maturizează. „Dacă mă plimb pe câmp , sau prin  umbra  grădinii”, îi spune   dădacei, „simt  o fericire inexplicabilă. Timpul este minunat , păsările cântă… ”                                                                                           Doamne, mare e grădina ta! Și câți mai privesc, cu jind, la ea.  „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor”, spune Isus.   Până la urmă ți se face milă de bietul Vafă . E și el un suflet de om…, spun   femeile.                                                                                           Care   bărbat poate   cunoaște  cu adevărat   logica  și morala  femeii,   mai cu seamă   logica  fidelității  față de  un bărbat anume și, paradoxal a femeii tinere  față de un soț bătrân,   în speță  a Elenei Andreevna  față de  bătrânul profesor Serebreakov ? Sofismele   emise de  Voinițki sunt  sau nu reale? Sau au un  substrat  ascuns   pentru care  crede  el  toate  acestea?  Și una și alta…   Motivul  ascuns îl aflăm încă din  actul întâi.  Unchiul Vania, în etate de  47 de ani,  e îndrăgostit de Elena Andreevna fapt, iubire pe care  i-o mărturisește. Dar este   Voinițki  îndrăgostit cu adevărat sau   invidia și gelozia i-au  activat    impulsul   erotic?                                                                                                            

 În Actul II,  acțiunea   se mută în sufrageria   din casa lui Serebreakov. E în plină noapte, aproape de doisprezece. Afară  plouă. E furtună.  Este  evident, o noapte de veghe, de   meditație și de insomnie.                                 Profesorul stă așezat  în  fotoliu în fața  geamului  deschis și  dormitează. Elena Andreevna picotește  în picioare lângă el.  Este bolnav sau se preface spre a fi  mereu servit de cineva, de soție,  de fiica  lui,  de dădacă sau de ex-soacra  Maria Vasilievna.  Cum se crede superior celorlalți   simte nevoia să  fie  mereu în centrul  atenției, să fie  adulat și lingușit.                                                                                                

  Filosofează  pe tema  bătrâneții  și bolilor  chinuitoare.  Dar în tot spune răzbate    falsitatea. Emite  răutăți meschine, dovedind   egoism și  despotism  față de soție,  care   îl fac, nu un   adevărat bărbat, nu masculul Alpha, cum s-ar crede,  ci   o  caricatură, o mască a masculinității.                                                                                                         

 E un excelent  cabotin și acest mod de a  poza,  le induce  femeilor    imaginea  falsă  de mascul dominant, căci spune  unchiul  Vania,  nu fără malițiozitate,  „pășește ca un semizeu” . Asta da!  Când  pășești  plin de importanță poți  induce în mintea femeilor  care,  cel mai adesea, judecă bărbații  după aparențe,  imaginea de mascul dominant.  Dar cum este  bărbatul adevărat, masculul dominant sau Alpha?!...                                       

 Elena Andreevna   tânără și  frumoasă  îi este fidelă,    fosta soacră, mama lui  Voinițki, Maria Vasilievna   îl admiră necondiționat.  Sonia,  fiica acestuia din prima căsătorie, muncește  la moșie  pentru  el.                   E  un mister pe care cei doi  bărbați, Voinițki  și Astrov, care,  atrași de frumusețea  soției  lui Serebreakov,  nu  pot înțelege , cum aceasta „i-a pus la picioare tinerețea sa,  frumusețea sa, libertatea, strălucirea sa.”        Această  relație  falsă, ilogică și imorală  a tinerei femei, după afirmațiile lui  Voinițki,    față    bătrânul  ramolit  le trezește din latență   masculinitate și-i incită  pe amândoi  s-o cucerească.  Din prieteni cei doi devin rivali.                                                                                                 

 Ce  îl face pe Serebreakov atât  de  fascinat pentru femei?! Faptul de a păși  plin de importanță ( am văzut asta  la varii maimuțoi  asta), „ca un semizeu”, faptul că se crede superior (nu-i bagă  în seamă  pe  cei  doi)? Atitudinea arogantă, o anume privire de sus , un anume   comportament  țanțoș, o anume brutalitate  face să bată inima fetelor  și-l   percep pe   bărbat cu asemenea comportamente   drept masculul Alpha. Mai târziu, când se dezmeticesc, realizează că e doar o poză, dar  cel mai adesea, aceștia  se lasă demascați abia după ce  fata sau femeia a făcut pasul decisiv.                                                                                                                 

 Să  ajungă  el,   marele profesor,   aruncat   din biroul lui,  unde trona  ca  un semizeu  în  fața studenților, (despre   numărul de studenți al lui Serebreakov, Vania afirma   ironic că   sora lui avusese  mai mulți curtezani decât el studenți), la țară, să trăiască o  viață fadă,  să conviețuiască cu oameni   mai prejos de nivelul lui…   „dintr-odată, ca din senin, să te trezești   în acest cavou, să vezi în fiecare zi oameni proști, să asculți discuțiile lor despre nimicuri… Eu vreau să trăiesc,  mie îmi place să am succes, îmi plac  faima, larma, iar aici parcă aș fin în exil”, perorează Serebreakov.                                                                        

 Dar  ce înseamnă a trăi?  Ce  înseamnă a-ți trăi viața?   Succesul,  faima,  larma…, așa  crede și   susține   profesorul pensionat  Serebreakov  în   retorica sa?                                                                        

  Asta, de bună seamă,    înclinăm   și noi a crede.  Căci vedem   în ultima  vreme  cum  tinerii,  mai  cu seamă fetele  sunt dispuse la orice, inclusiv  să-și arate  prin  reviste glossy  sau tabloide toata  animalitatea  erotică , nu mai spun  părțile rușinoase  fiindcă  rușinea a  ieșit  de multă vreme din vocabularul  modern.                                                              

  Toate părțile anatomice , altă dată considerate   rușinoase,  sunt arătate  azi  cu fală.  Acest  exhibiționism prin care  femeile   vor să  arate  tot  misterul lor,    duce   inerent la o psihosexualizare  în masă, iar, ca urmare a succesului pe sticlă ,   „vedetele” sexy sunt imitate de puștoaice din ce în ce mai  nevârstnice.                                                                              În zilele noastre,  perorația   lui Serebreakov despre a trăi  pentru  succes  și  faimă  a fost inversată.  La succes și faimă se ajungea altădată prin muncă  asiduă. Azi, calea  cea mai scurtă este larma și scandalul. Scandal - larmă -  faimă – succes asigurat.  Tot mai mulți tineri, inspirați de viața noastră   politică,  înțeleg  succesul  și faima făcând larmă  și scandal.        

 S-a dovedit  în istoria noastră  politică  recentă,   din   nefericire  pentru noi  românii,      că  larma   și scandalul  în politică  deschide  calea cea mai  scurtă  spre președinția țării. Astfel, un Popeye   marinarul,  făcând    multă   larmă și   mult   scandal,   bătându-se  cu pumnii în  piept ca un  maimuțoi   a ajuns  pe scaunul  prezidențial. Un cabotin  arogant,  la fel ca Serebreakov din Unchiul Vania,   o  caricatură, o mască a masculinității  care  doar pare  a fi  mascul Alpha. În   realitate   nu este   decât   un măscărici  - clovnul națiunii, care face pe-a  grozavul, ascuns  sub oblăduirea puterii,apărat de  instituțiile de  informații   și  constrângere.                                                                                                          

 Dar pentru că am  vorbit despre  masculul dominat sau Alpha,  cum   nu este, trebuie să spunem și cum  este acesta    în mod real?   Masculul  Alpha e  bărbatul adevărat, autentic -  individul  care este, nu  acela  care pare,   omul cu inițiativă, omul  de acțiune,   creativ, lucid și curajos   în momentele cruciale ale unei comunități,  omul care  ia decizii corecte, dezamorsează  conflictele  și armonizează voințele contradictorii, devotat până la sacrificiu de sine  comunității.                                                                

 Dacă veți găsi în individul care  ocupă   în prezent  scaunul prezidențial  măcar una din aceste calități, atunci Jocker  poate fi încadrat  în acest statut  de mascul Alpha.  Dar nu veți găsi decât dacă veți voi  cu tot  dinadinsul să-l ridicați cu balonul  la acest   rang .                                   

 A fi   și  a părea sunt greu  decelabile  pentru      poporul   mioritic. Noi mioriticii avem o dominantă  mentală feminină evidentă, adică vorbim  ca  femeile - mult și fără rost (Liviu Antonesei a numit  poporul mioritic  -  un popor de Șeherezade). Așadar având  ca  dominantă psihomentală feminitatea   l-am perceput  pe  Jocker drept  masculul  Alpha  și mulți  l-am votat.  Limba noastră e de  vină. Limba noastră e divină,  dar e feminină.                                                                          

 Mintea feminină este admirabilă când e vorba de intuiție  dar când e vorba  să-și  aleagă  bărbatul,    în cele mai multe  cazuri, femeile  se  lasă  înșelate  de aparențe.   E dovedit  în psihologia   feminină  că fetele se simt atrase de  băieții  răi, cei care fac scandal și larmă, cei care  par a fi dar în realitate  nu sunt  masculii dominați.                                              

La fel   alesul  pentru scaunul  prezidențial   s-a  dovedit a fi  un maimuțoi gălăgios, lipsit de orice simț uman,  cu  instincte primare, de animal de pradă, lacom  și perfid, incult și ignorant.                                           „Maidanez  de Cotroceni”   i-a zis  bătrânul de la Țebea. Dacă te uiți  la el, îi găsești asemănări   cu maidanezii  dar și  cu fanfaronii.  Un fanfaron e un   clovn care face pe  fanfaronul. Un clovn e  un  fanfaron care face  pe clovnul.   Sprijinit de slugi odioase, bine  remunerate,  (cea mai odioasă tară de caracter   a mioriticului   e slugărnicia față de putere),  a încălecat   poporul   mioritic  . „Bravos națiune!” ar striga  conul  Leonida al lui   nenea Iancu.                                                                                     

 Larma  și scandalul politic   i-a inspirat pe tineri.  Să  facem larmă  și scandal, astfel succesul e garantat...  Probabil scandalul  și larma îi    place cel mai mult  omului mioritic. Nu munca asiduă, nu ordinea , nu cinstea și corectitudinea.                                                                                  

 Îmi vine în minte  Istoria gărzii de fier, a cărei  autor este   un spaniol, Fracisco Veiga,    (din păcate  străinii ne scriu istoria noastră). Autorul spune   că  legionarii  au câștigat, în 1937, alegerile   prin larmă și scandal. La fel și Jocker…  Asta ne place, asta votăm. Și de asta avem parte.  Suntem sublimi  noi mioriticii!…                                                                 Larmă   și scandal…, chiar cu prețul  pierderii  bunului simț uman, al eticii  și   esteticii  natural-umane.                                                           

În maratonul succesului  nu  mai contează munca asiduă,  manifestarea  estetică a  umanului, ci, doar machiavelicul  scop  atins.   De  la   tatuaje,  percing-uri , silicoane,    până la scandaluri sexuale,  apariții  în tabloide sau  reviste sexy,   multă, multă    larma și scandal   spre a  pătrunde în  industria  imaginii aducătoare de  faimă și succes .   

Ba, unele  fătuci lipsite de talent, asemenea  celebrei   Emilia din Patul  lui Procust, au sărit direct  din  Playboy, goale,  via  patul  vreunui  politician de carton, ca  animatoare  la vreun post de televiziune. Scandalul  și larma  incită, excită  și atrage   mulțimea lui gură-cască.   Scandaluri-larme-faime-„succesuri” garantate!  Să fie acesta cel  mai bun mod de a ne trăi  viața?!... Cehov are altă viziune.    

Vasile Anton Ieșeanu,  2 decembrie 2013,  Iași                                                                                                           

Metamorfoza omului în câine maidanez...

          Aurolacul e asemenea  câinelui  maidanez, un  om fără identitate, omul invizibil. Autoritățile nu-l  văd, cum  să-i vadă pe  i maidanezi  mai marii orașului?!...  Slujitorii bisericii nu-l văd; ei văd  doar  bogații de la care primesc.  Dumnezeu  a  uitat de el.   
   O fi om sau o fi câine? Metamorfoza omului în câine maidanez  îmi aduce în minte de personajul lui Kafka,  Gregor Samsa,  metamorfozat în gândac  de bucătărie.   Nu zice nimic, nu cere nimic. Nu întinde mâna, nu cerșește.  Te privește  lung, cu  privirea aceea de câine flămând. Așteaptă  doar...           
        Cine  îi sunt părinții? Cine  și  unde îi este mama?  Cine l-a  crescut? Nu se știe! Nimeni nu știe de existența lui. 
        Cine l-a aruncat atât de brutal în stradă, în această lume grăbită, indiferentă și egoistă?  E om sau e maidanez?!  
       De maidanezi avem grijă, îi  și adoptăm, îi  luăm în  brațe  îi pupăm, dar de oamenii străzii ne  ferim ca dracul de tămâie.        
       Ce o fi? Om sau câine?! Nu cred că este om. Pare a fi, mai degrabă,   încarnarea evreului rătăcitor, cerșetorul filosof   din  romanul  lui Matei Călinescu  - Zacharias  Lichter. Dar este oare chiar Zacharias Lichter?                    
Vasile Anton Ieșeanu, 2 decembrie 2013, Iași   

România Mare! Aventuri în țara minunilor al lui Emilian Marcu...

Vasile Anton Ieșeanu, 2 Decembrie 2013,Iași     

Livada cu vișini sau o lume care se petrece…

 Moto: „Viața  a trecut de parcă nici nu am trăit…” Cehov

         De câte  ori  am citit  sau am  recitit  Livada cu vișini a  scriitorului  rus    Anton  Pavlovici  Cehov, de fiecare dată m-a cuprins un sentiment de  amară   nostalgie.                       Mă  gândesc  imediat, nu atât  la   lumea comunistă care a fost  și s-a dus, cât  mai ales  la oamenii  acelei lumi, apropiați   sau cunoscuți din care mulți au plecat dincolo,  au devenit fantome ale memoriei și care îmi  bântuie, uneori, dureros  mintea.        Din lumea  aceea  tot mai puțini supraviețuitori  am rămas.                                                          Ca și cum Cehov ar fi intuit  genial  vremurile  ce vor veni și se vor destrăma în Livada cu vișini prezintă un amestec bine dozat de tragic și comic. Întâlnirea omului cu propriul trecut și cum fantomele lui e tragicomedia vieții  umane.                                                                                          Piesa lui  Cehov prezintă o lume a  prefacerii și schimbării,  o lume  tragică și comică în același  timp.  Totul e mișcare, totul e schimbare, totul curge,totul   e tragic  dar și comic în același timp.  Totul curge. Panta rhei spune grecul Heraclit.                                                                        Mereu va exista o livadă cu vișini ce va fi doborâtă de   evoluția societății. Mereu va dispărea o lume  și se va naște o alta.                                                                                           Miraculoși  și geniali literații ruși.  Poartă  în   pana lor   darul   profeției.  Am observat acest   dar  la  toții  marii  scriitori, dar îndeosebi  la scriitorii  ruși:  Turgheniev,  Tolstoi, Dostoievski, Cehov.                                Și noi avem  un  genial   profet– Eminescu. Și ne duce ispita  gândului  că  Cehov, scriind   Livada cu vișini, s-a  inspirat direct din  Glossa lui Eminescu „Toate-s vechi și nouă  toate” și din Memento mori – Panorama deșertăciunilor.                                                                                Livada cu vișini e  cercul de familie din  marea  spirală  a existenței, o  întoarcere   a personajelor  „în camera copiilor.”                                                                      Moșiereasa Ranevskaia Liubov Andreevna, proprietara livezii, împreună cu toţi apropiații  ei se întorc  de la Paris. Se întorc   în zorii unei zile de mai,  ca și cum  s-ar întoarce direct în zorii copilăriei.  Se întorc primăvara, în luna mai când  „înfloresc  vișinii, dar în grădină e  frig a căzut bruma”, o asociere paradoxală al lui Cehov, care  a   intuit ce poate provoca   bucuria și tristețea simultan, optimismul și pesimismul. Bruma și livada înflorită e cadrul perfect  pentru a crea   amestecul de bucurie   și nefericire, legătura dintre livada cu vișini înflorită peste a căzut bruma  și comunitatea de oameni  legați  sufletește de acel  spațiu al raiului copilăriei.                                                Teatrologul  George Banu stabilit la Paris, membru al Academiei Române, încearcă să lege simbolistica livezii cu vișini cu simbolistica   japoneză a florii de cireș, dar după opinia  mea   e o asociere forțată, căci  în afară de  viața scurtă și  trecătoare  nu  i se pot afla alte legături. Și nu credem că Cehov a făcut   asemenea  asocieri.                      Floarea de cireș,  sakura  în japoneză  semnifică   fertilitatea, fericirea și sărbătoarea.                                      Livada cu vișini semnifică destrămarea unei lumi  ce părea imuabilă, la fel cum  părea a fi societatea comunistă.          Se pot   găsi multe semnificații ale  livezii cu vișini,  îndeosebi simbolistici   ale  morții  și  distrugerii,  vizând chiar  apocalipsa, căci topoarele care doboară livada pot fi interpretate ca topoarele care distrug civilizația umană.     Dar Cehov  vizează comunitatea unei familii.  Familia Andreevnei   s-a  întors  de la Paris, acasă,  la livada cu vișini, acolo  unde și-au  petrecut copilăria. E  ca o întoarcere  în  timpul copilăriei. Dar  ei  nu   mai pot retrăi  bucuria de atunci a  copilăriei.                                                         Întoarcerea   în vremea copilăriei poate avea și semnificația aceasta, anume că viața  e o rotație  încerc sau după filozofia ondulațiunii  universale a  lui Vasile Conta  e asemenea configurației  frunzei de trifoi cu o  ramură urcătoare,  una culminată și ultima coborâtoare. Ultima, ramura  coborâtoare este  asemănătoare  cu  cea urcătoare   a copilăriei și adolescenței, dar în sens  negativ.                                 Andreevnei  totul  i se pare  neschimbat. E doar o aparență, ea se amăgește cu   neschimbarea, „și-atunci  livada era exact așa, nu s-a schimbat nimic. (Râde bucuroasă)  Toată, toată e albă! O , livada  mea. ”               În realitate  totul s-a schimbat. Bucuria ei este de scurtă durată. Fantomele morților dragi năvălesc prin  livada  minții ei.  „Priviți, prin livadă se plimbă răposata mea mamă …în rochie albă!”   Tot acolo, se juca Grișa  băiatul ei , dar  Grișa  a murit înecat. Livada a devenit locul în care fantomele  celor morți  se întâlnesc  cu vii.                      Nu  întâmplător  în scenografia actului întâi, Cehov asociază  înflorirea vișinilor cu bruma care ucide florile.  Ranevskaia  retrăiește copilăria nu ca o mare bucurie ci ca o  mare tristețe nostalgică - „Ah! Copilăria mea nevinovată.”                                                                                          Unii  autori, critici de artă,    au găsit conexiuni,   în Livada cu vișini,  cu căderea comunismului, alții cu  căderea capitalismului.                                                                            Noi credem că aici e vorba  de o  lume îmbătrânită care  mereu  dispare, o eternă  reîntoarcere, o istorie care se  repetă ca  „într-o  vastă  spirală ”, spune Hegel.   Aici e vorba de tinerețe cu speranțele ei și de bătrânețea care așteaptă neantul  -  eterna noapte.  O spune  cel mai în  vârstă personaj, bătrânul  lacheu, octogenarul  Firs: „Viața a   trecut de parcă nu am fi trăit.   Acum totul s-a destrămat, nu mai înţelegi nimic."                                                Cum să mai înțelegi viața, când trupul, sub efectul  distructiv al  entropiei, este  redus la starea de  frunză  căzută. O frunză căzută nu e moartă. Ea moare când a pierdut  complet  aura   energetică.   Fără aura  energetică materia  se degradează continuu.  La fel și trupul omului.    Și-odată lumea în care am trăit, am iubit, am suferit sau am fost fericiți, dispare, devine amintire, o amintire ce se   estompează tot mai  mult odată cu trecerea vremii.            A iubi  Livada cu vișini,  spun  unii autori,  înseamnă  a-i iubi pe cei care topoarele nemiloase ale entropiei  i-a  doborât.  Entropia  ne doboară pe toți.  E o  lege iminentă  și   inerentă a degradării materiei.                                                   „Nu moare decât  cel  uitat” spun  grecii, dar  îi uităm. Și ei  mor  cu adevărat.  Morții noștri dragi ne mai vizitează  din când în când, tot mai rar, și-atunci doar în vise.               Pentru a exista etern materia trebuie mereu reînnoită,  e necesar să  fie    întoarsă pe dos. Nașterea  e  materia   biologică întoarsă  pe dos.  Reînnoirea  permanentă  a   materie   în mișcarea eternă  a  spiralei   genetice  face să  existe  etern.                                                                                      În  Livada cu vișini întâlnim o  lume  tristă, melancolică, lipsită  de viață, aproape  moartă   deși încă vie, la fel ca floarea de vișin, căzută  de la brumă. E o lume  statică, o lume a trândăviei și plictisului.                                 Triști sunt  cei tineri, fiindcă, deși s-au  întors în camera copilăriei, se intersectează   la tot pasul cu cei bătrâni. Toți  sunt legați de copilărie, toți  sunt legați de  livadă, toți  aud  topoarele  care  o doboară.  E ca și cum  acele topoare  le-ar doborî   propriile vieți.                                   Degeaba încearcă Liubov Andreevna  să reînvie, prin  cânt și dans, în actul al treilea, fascinația  copilăriei.  Tuturor le lipsește entuziasmul, bucuria și veselia  tinereții.  Dansul lor e  un dans de  manechine,  personajele  se  mișcă  mecanic, fără suflu, fără trăire. Chiar  și guvernanta  Charlotta, fostă artistă de circ, magiciană  cu reale calități, nu reușește să anime lumea aceea  a plictisului.                           Și ea este  o femeie tristă. Nu știe  de unde este, nici cine i-au fost părinții, „cine  este și  pentru ce există ea pe lume…”                                                                              Contabilul Epihodov, plângăreț și umil, calcă mereu în străchini, mereu i se întâmplă câte ceva  neplăcut, „belea peste belea”  - fie  un păianjen cu care se  trezește dimineața, fie , vrând să bea cvas, cu un gândac, fie este  alungat cu bastonul de către Varia, fiica adoptivă a moșieresei și  administrator al  livezii.                                                Duniașa, fată în casă, e  fată de  țărani. Luată de copilă,  din mediul ei, a devenit  delicată ca o aristocrată și-i teamă de orice.  Dar de ce îi este teamă  de orice tinerei  fete? Fiindcă are nevoie să fie  iubită  de un băiat. Se află la  vârsta  exploziei hormonale și-i plac la nebunie „cuvintele drăgăstoase.”   Îi este teamă că se va trece și   nu va  fi iubită.                                                                                              Tânjește după  dragoste,  tânjește să  fie   iubită de Iașa,  s-ar da oricui  i-ar spune „cuvinte drăgăstoase”, chiar și poștașului, care a  asemuit-o cu o floare,  dar nu are parte de  iubire.                                                               Deși îi declară  că  îl iubește,  Iașa o respinge brutal. Tânărul  lacheu e singurul care pleacă la Paris cu Andreevna. Ea rămâne  să aștepte scrisoarea lui, care însă  nu va mai veni  niciodată.                                                                Duniașa  se află  în cea mai ingrată situație, în mare  impas: nu se  mai poate  întoarce  printre țărani, nu poate rămâne printre aristocrați.  Se va adapta, va rămâne  cu Epihodov  la noul stăpân? Așa credem.

                   Epihodov, contabilul moșiei, e cultivat  dar nu-și găsește calea  de urmat.  Sau poate tocmai din acest  motiv,  fiindcă e un om evoluat, e în mare dilemă  „… nu-mi pot da seama  ce drum  să urmez, ce doresc eu de fapt: să trăiesc sau să mă împușc”.  Ai crede în vorbele lui mari, dacă  nu s-ar  dovedi  a fi un cabotin  care  linge pe ascuns  paharele de șampanie. Se adaptează  repede mersului vremii și  devine administratorul  livezii cumpărată de Lopahin.             Gaev,  fratele moșieresei,   mereu în reverie, mereu cu discursuri infantile, e  permanent apostrofat  de Varia și  de Ania. La apostrofările lor, tace.  În acele momente toți  tac.„Toți  stau pe  gânduri. E liniște. Se aude  doar bodogăneala  stins  al lui Firs. Deodată se aude  un sunet îndepărtat, de parcă ar veni din cer , este sunetul prelungit și trist  al unei strune ce a  plesnit.”                             Toți se întreabă  panicați   ce a fost.  E semnalul clar  al  ruperii timpului, al doborârii  livezii, al  dispariției  lumii lor.                                                                                                       Și  trecătorul, personajul acela bizar,  care vine de nicăieri, întreabă de gară și pleacă spre nicăieri…                      Trecătorul e  omul în general, ființa umană, care nu știe de unde vine și încotro se îndreaptă. Încotro se îndreaptă omul,  unde se duce, dar mai ales unde va ajunge?!...                                                                                          Borcanele cu dulceața de vișine, din dulapul copilăriei, ne  amintesc de madlena  lui  Proust și de scurgerea inexorabilă, nu a  timpului, cum se  spune adesea  într-o prea uzitată sintagmă,  ci a vieții…                                   Toți  ajunși la  vârsta  Livezii  cu vișini  suntem  În căutarea  timpului pierdut.  În față neantul, înapoia noastră viața care a trecut. Ne uităm înapoi și ne întrebăm: ce-am făcut cu viața  noastră? Am trăit sau nu? Sau ajungem să spunem ca Firs „Viața a trecut de parcă nu am trăit…”                                                                                           Când facem bilanțul și   privim  la realizări  am încheiat pe roșu sau  în câștig? Cine câștigă în Livada cu vișini?                                                                                          Câștigă  Liubov Andreevna, femeia senzuală,  darnică  și galantoană inconștientă,  cu libidoul  ei  insațiabil? Nu! Ea e aceea care pierde. Odată cu livada  de vișini,   pierde toate energia erotică  și odată cu pierderea libido-ului,   pierde   totul.                                                                                 Câștigă Lopahin, negustorul? Ei aici e  misterul. Cine câștigă?!...                                                                                    Câștigă Gaev?  Fratele Andreevnei are episodice atracții erotice față de sora sa. Se află   în rivalitate cu  lacheul Iașa. Tânărul  lacheu  are un statut privilegiat,  de  gigolo. Obraznic  și tupeist, râde  adesea de infantilul  Gaev. „Nu pot să nu râd  când vă aud vocea.”                   Gaev se  simte în  rivalitatea  cu Iașa  și-i cere  Andreevnei să decidă. „Alege: eu sau el.”                                    Câștigă Petia, eternul  student?!  Este un visător idealist.  Un utopic.  Afirmă  sus și tare că el este deasupra dragostei, dar e atras, nu de Ania,  fiica  de 17 ani a  moșieresei, ci de mamă.                                                                    Față de   mama fetei   afirmă   bazaconii  de genul ,,eu sunt departe de asemenea banalități. Noi suntem deasupra dragostei.”  „Iar eu,  spune  un mare adevăr  despre sine Andreevna,  reiese  sunt mai  prejos de dragoste… ”                                                                                               Nimeni  nu este deasupra dragostei terestre. Nici  călugării  de pe muntele Athos, deși se străduiesc, nimic de zis, căci nu suportă picior de femeie în  acel spațiu  sfânt, de parcă femeile ar  fi mai  păcătoase ca bărbații.                    Doar atunci când vom ajunge, cum spune Isus, ca îngerii din cer, atunci   vom fi deasupra dragostei. Dar atâta vreme cât suntem oameni nu putem fi deasupra dragostei  erotice.                                                                                Este Andreevna mai prejos de dragoste?  Este femeia senzuală  mai prejos   de   dragoste   sau este chiar în plinătatea dragostei?                                                           Andreevna atrage bărbații  cu o  mare forță.  Toți   bărbații o doresc,  toți   își încearcă norocul de a  se bucura de nurii ei? Este, prin libido-ul ei insațiabil  mai prejos  de dragoste? Tocmai femeile senzuale sunt cele mai râvnite de bărbați.                                                                                                 Dar ce este dragostea? Nu e oare  explozia naturii   în floare, nu e  oare  explozia energiilor  hormonale, nu e energia aceea  libidinală ajunsă la apogeu, emanată de   femei, îndeosebi de cele senzuale, care  îi  face   pe bărbați  să roiască   în jurul lor  ca  muștele în jurul borcanului cu miere?                                                                                           Momentul culminat  este  așteptarea de către Andreevna  a veștilor de  la licitația livezii. A fost sau nu vândută  Livada cu vișini?  Și cui  a  fost vândută?   Ea știe că, odată vândută  livada, totul e pierdut. Vândută, livada   va fi  doborâtă  de topoarele lui Lopahin  și odată cu livada și  lumea ei va fi  doborâtă. În așteptarea veștii, Andreevna  trăiește clipe de mare tensiune.                                                   Panicată de așteptare apelează la  fostul  educator al copiilor ei, eternul student  Trofimov.  „Salvați-mă  Petia! Spuneți-mi ceva, orice… ”  îi strigă ea  disperată.                         Petia ar fi putut s-o salveze, dar studentul  nu are   forța  erotică de a o salva.  Îi spune  însă: „Nu trebuie să vă amăgiți, înfruntați  adevărul  măcar odată în viață!”  „Care adevăr?” , întreabă  Andreevna. „Dumneavoastră  știți care-i  adevăr  și care-i minciună. ”                                Asta e  marea întrebare lansată de Cehov în Livada cu vișini. Cine știe să  răspundă la această  întrebare? Ce-i adevărat   și ce-i iluzie în  viața pe care o trăim?                          Petia, tânărul și  eternul student,  e îndrăgostit  de   moșiereasă  și tocmai  din acest motiv   e un caraghios.  El crede , speră ca ea să-l salveze, dar ea așteaptă  acest lucru de la el.                                                                                                          Moșierul scăpătat Pișcik  visează  la banii ei, cerșește , se împrumută spre  a plăti taxele pentru propria lui moșie                                          Lopahin,  negustorul   nu poate înțelege această lume care pare a  nu trăi  cu picioarele pe pământ,„atât de nechibzuiți, atât de lipsiți de simțul practic…”                             Pentru el  lumea această aristocratică e o lume  de  ciudați.  Lopahin  este  învingătorul. Dar este  învingătorul învins.  El a rămas  din copilărie îndrăgostit de   imaginea  moșieresei, când, bătut de tatăl său,   Andreevna l-a   condus  la lavoar și l-a spălat  de sânge.                                     Apropierea fiului de  țăran de  tânăra   moșiereasă  de atunci,  spre care nici un niciun țăran nu și-ar fi ridicat ochii, a rămas  ca această fantasmă  erotică din memoria copilăriei pe care în aceste momente o reiterează. Crede și speră, cumpărând  livada, că  fantasma  va deveni  reală, că Andreevna își va pleca ochii asupra lui, dar e stângaci și stingher.                                                                                               Lopahin  nu are  forța de atracție asupra  moșieresei deși are, ca atù, livada cumpărată  și mulți   bani.  Dar  nici el  nu se poate ridica la nivelul ei, nici ea nu se poate  coborî la nivelul lui, „ la viața lui  banală, la banalitățile lui.”                                                                                                     Livada a fost vândută.  Lopahin  a licitat și a câștigat.  Dar a pierdut-o definitiv pe  Andreevna.                                        La aflarea veștii Andreevna plânge. Știe că pentru ea totul s-a sfârșit.  Ania,  fiica ei, o consolează, o încurajează,  iluzionând-o cu  optimismul tinereții. „Vom sădi  o altă livadă, mai arătoasă  decât asta, și, când vei vedea-o, o bucurie , o bucurie liniștitoare, o bucurie profundă îți va umple sufletul…”  Dar neobositul  libido al  rusoaice se stinge odată  cu vânzarea livezii.                                                        În Actul 4 se revine la decorul din actul întâi  - camera  copiilor. Dar acum  pare  o  cameră de bătrâni   ajunși parcă   în mintea copiilor. Este  golită  de tablouri, puțină mobilă rămasă e adunată pentru vânzare. E pustie.         Liubov  Andreevna, ca o adevărată aristocrată,  a împărțit  toți  banii din portofel țăranilor care au venit să-și ia rămas bun.                                                                                         Iașa aduce o tavă plină de pahare  cu șampanie. Nu bea decât el și Lopahin  din  șampania  contrafăcută  de opt ruble sticla. Ceilalți  se prefac că nu au auzit  invitația.   Trenul trebuie să vină imediat.  Lopahin este  nerăbdător. El vrea să  lucreze, să facă  bani. „Am trândăvit aici lângă voi…”                                                                                                      Viața  aristocratică  înseamnă trândăvie. Lopahin e  învățat de mic să muncească.   El nu se poate acomoda   vieții  lor.                                                                                      Invitat de  Lopahin  chiar și Petia,  eternul   student,   refuză șampania, refuză și banii  acestuia.  El   visează și se iluzionează în continuare asupra  lumii ce va să vină.     Credul   și  idealist    visează  la  „adevărul suprem”   și   „fericirea supremă”.   E un caraghios , care însă , după istoria comunistă  trăită de noi  și de ruși,   ne  induce ideea că  profeția  lui Cehov  – utopia adevărului suprem și  a fericirii supreme, afirmată de  studentul Trofimov  și   atât de  persuasiv  indusă  de propaganda comunistă,  s-a împlinit.                                                                                                 La toată  pledoaria studentului  Trofimov,   Lopahin  afirmă,   ca un american,   un adevăr   pragmatic    universal valabil  despre  rostul vieții : „Atunci când lucrez un timp îndelungat   fără să mă odihnesc, atunci îmi vin gânduri  optimiste  și înțeleg și eu care mi-e   rostul  în viață.”                                                                                                    Care  e rostul vieții   umane? Trândăvia   aristocratică   sau munca  asiduă? Ce alegem?!                                                        Iașa  este un  arivist cinic. Lipsit de  cel mai elementar   bun simț al omeniei nu vrea să-și  să-și ia rămas bun, nici măcar  în   ultimul ceas,  de la mama sa, țărancă, venită să-l vadă. Obișnuit de  moșiereasă încă de   tânăr   cu traiul  trândav, acest  gigolo  obraznic și tupeist nu se  mai poate coborî  la nivelul unei țărănci.                                                  Este singurul care   pleacă la Paris   alături de Andreevna . „Aici nu-i de mine,  nu pot trăi..”, zice arogant  Iașa. Credem că dintre toți  pretendenții Andreevnei și   dintre toate personajele  Livezii cu vișini,   Iașa este cel care câștigă în noua lume ce se întrevede. Și nu doar ca gigolo, ci ca  un arivist fără scrupule.                                                 Gaev, fratele moșieresei,  rămâne. S-a angajat  ca financiar la o bancă din  Harkov. Ania pleacă la mătușa ei, Petia la Moscova. Varia pleacă administrator  la o moșie  învecinată.                                                                                 Guvernanta Charllota  a încropit   o boccea închipuind  un  copil. Nu știe încotro s-o apuce, nu-și mai află drumul. Dar leagănă bocceaua aceea, închipuind  un făt în brațe.    „Taci, băiatul meu scump.”                                                              Charllota a înțeles  pentru ce există…, dar va  avea,  în mod  real  acel copil, pentru a ști pentru ce există cu adevărat? Sau se va mulțumi cu bocceaua, închipuind un făt!                                                                                                        Pișcik  e cel mai fericit. A făcut   rost de bani și a venit să-i aducă lui  Lopahin datoria. De unde?  Pe când   era atât de disperat că   nu mai are cu ce plăti taxele,  un student  la   filosofie, în tren, i-a sugerat soluția -  să sară  de pe acoperișul casei. „Sări, zice,  și se   rezolvă toate problemele…”                                                                                      Dar nu a mai fost nevoie de această soluție  finală  pentru  a rezolva astfel problemele existenței. A închiriat pământul lui galben unor englezi. Acum e    fericit, e surescitat de  fericit,  a  venit să aducă  o parte  din banii  pe care-i   împrumutase.                                                                  A doua  tristețe a Andreevnei  este Varia, fiica adoptivă. Prima este Firs, lacheul octogenar.          „A fost  dus la spital”, spune Ania.                                                            Andreevna a visat  s-o mărite  pe Varia cu Lopahin.  Dar nici Varia,  nici Lopahin  nu simt  vreo atracție, fug unul de celălalt. Lopahin l-a angajat pe  contabilul Epihodov  ca administrator în locul Variei.                                      În scena  de la plecarea din camera copilărie,   Gaev, rămas  același ins  infantil, plictisitor cu discursurile sale interminabile și cu obsesia  mișcării bilelor  pe masa    de biliard,   exprimă totuși  cel mai bine această  schimbare de lumi.  „Toți   ne părăsesc, Varia pleacă…  Am devenit deodată inutili” , spune Gaev.  Când atingem  o anume   vârstă, toți devenim inutili, niște poveri ale existenței… 

În afară  de Varia și Lopahin, toți   au rămas   niște infantili.                                                                                              Cu același  aer credul   Trofimov , eternul student,  strigă idealist: „Te salut viață nouă!”   În actul patru  lume aceea pare o lume a  haosului.  Trofimov  nu-și mai găsește  galoșii.  Pleacă la drum  fără galoși… În noua lui viață îi  lipsește fundamentul - picioarele  pe pământ.                                  Dintre toți, Liubov Andreevna simte cel mai acut  pierderea   livezii  cu vișini. Odată cu    tăierea  livezii (în fundal se aud topoarele  care doboară  copacii) ciclul ei biologic pare a se fi încheiat. Energia ei erotică, care părea inepuizabilă  și o  făcea  dorită  și adulată de  bărbați,  s-a epuizat. Odată cu tăierea livezii a pierdut totul, viața, tinerețea, fericirea.                                                                   La fel cartea și teatrul  sunt amenințate să fie doborâte  de  topoarele   internetului și  ale televiziunii,  așa  cum   Livada cu vișini  a fost   doborâtă de topoarele lui Lopahin.  Mai este totuși o speranță: mai sunt încă oameni tineri care nu renunță  la  carte, care nu o lasă să fie doborâtă de  topoarele   tabletelor, internetului și televiziunii.                                                                                           Sunt încă destui tineri ca  Ania, fiica  Andreevnei în  etate de 17 ani,     care  mai citesc.  Ania   îi spune  mamei sale:  „Noi, mamă, împreună vom citi cărţi... Nu-i aşa? vom citi în nopţile de toamnă, vom citi multe cărţi şi în faţa noastră se va deschide o lume nouă, minunată".            Dar lumea veche? Lumea veche   e doborâtă  de topoarele entropiei, la fel cum livada e doborât de topoarele  lui Lopahin.                                                                          O simte cel mai bine octogenarul Firs. E singurul  care rămâne. E uitat de toți  și încuiat în casă. Ca într-un  mormânt a rămas încuiat.   „E încuiat. Au plecat… Viața a trecut, de parcă  nu  am trăit…”                                                        Dar  cine  poate spune, la bătrânețe,  că a  trăit?!...  

Vasile Anton Ieșeanu, 20 noiembrie 2013,  Iași

Netrebnicia unui preot - În atenția Consiliului eparhial Iași

Preotul Adrian Jiga – informator la Ziua de Iași?!  Înainte de revoluție  oare unde a fost informator?! Ghici ghicitoare!...            Năravul din fire n-are lecuire…

IPS Daniel ameninta cotidianul ZIUA de Iasi

970 vizualizari | Luni, 24 Ianuarie 2005 | Arhiva BZI

Conducerea Mitropoliei Moldovei si Bucovinei a trimis un ultimatum cotidianului Ziua de Iasi •Ziarul a fost amenintat ca va fi actionat in instanta pentru simplul fapt ca am relatat o serie de lucruri anormale "pastorite" de slujitorii Domnului •Intr-un comunicat de presa trimis la redactie, conducerea Mitropoliei Moldovei si Bucovinei aduce jigniri colectivului redactional

"Veninul lui Daniel", articolul publicat de catre cotidianul ZIUA de Iasi, l-a "inveninat" si mai tare pe mitropolitul Moldovei si Bucovinei. Intr-un comunicat remis redactiei ZIUA de Iasi, conducerea Mitropoliei Moldovei si Bucovinei aduce diverse acuzatii colectivului redactional, uitand de smerenia crestina si adoptand mai degraba un stil inchizitor. Mai mult, mitropolitul Moldovei si Bucovinei si-a permis sa dea un ultimatum cotidianului ZIUA de Iasi ca si cum era vorba de un infractor care a atentat la siguranta nationala a statului. Amenintarile conducerii Mitropoliei Moldovei si Bucovinei cu actionarea in instanta a cotidianului ZIUA de Iasi nu ne sperie. Nu ar fi nici prima, nici ultima institutie care apeleaza la astfel de intimidari. Singura diferenta poate ar fi aceea ca, de data aceasta, cei care semneaza comunicatul respectiv sunt persoane care propovaduiesc de la amvon smerenia si bunatatea crestineasca. Comunicatul de presa semnat de Secretariatul Centrului Eparhial Iasi aduce jigniri colectivului redactional, jigniri care nu sunt demne de inaltele fete bisericesti ce se afla in fruntea Mitropoliei Moldovei si Bucovinei. Cotidianul ZIUA de Iasi nu a adus niciodata jigniri IPS Daniel sau vreunei fete bisericesti si nu are nimic de impartit cu acestia. Nu este in masura IPS Daniel sa-si dea cu parerea in privinta redactarii unui articol de presa si nici sa ne invete modalitatea in care ar trebui sa ne facem meseria. Lectii poate da IPS in afaceri, lui Viorel Roman sau printului Sturdza, sau in cazul Golia SRL sau al firmei IPROCHIM SA. Faptul ca ziarul ZIUA de Iasi a publicat unele articole in care era prezentata situatia in care unii preoti isi bat joc de cele sfinte sau alte nereguli savarsite de acestia l-a deranjat foarte mult pe IPS Daniel. Numai ca, in loc sa ia masuri impotriva celor care gresesc, conducerea Mitropoliei Moldovei si Bucovinei improasca cu noroi un cotidian care este in slujba cetateanului si care atrage atentia asupra unor nereguli doar pentru ca acestea sa fie indreptate. Dupa aparitia articolului "Veninul lui Daniel", conducerea Mitropoliei a facut mare ancheta la Biserica "Sf. Spiridon", acuzandu-l pe preotul Adrian Jiga ca furnizeaza informatii cotidianului ZIUA de Iasi. IPS Daniel trebuie sa stie ca o institutie de presa respectabila are surse de informatie peste tot, in cazul de fata inclusiv in Catedrala Mitropolitana. In consecinta, preotul Jiga a fost acuzat pe nedrept, deoarece sursele de informatie ale cotidianului ZIUA de Iasi se afla chiar in sanul Palatului Mitropolitan. Cu tot sistemul de informatie al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, IPS Daniel nu le va putea depista deoarece exista oameni care tin la adevaratele valori ale Bisericii Ortodoxe si vor face totul pentru ca acestea sa nu fie distruse. Vom reveni in numerele viitoare ale cotidianului nostru cu alte informatii despre neregulile din sanul Bisericii. Nu incercam prin acestea sa denigram o institutie pe care o respectam, ci sa atragem atentia asupra unor aspecte care ar trebui remediate si care poate nu ajung in alt mod la urechea autoritatilor abilitate sa ia masurile necesare in acest sens. Vom reveni insa si cu informatii privitoare la modul in care Mitropolitul Daniel a reusit sa "rupa in doua" Biserica stramoseasca, fiind unul dintre promotorii ecumenismului, un curent care promoveaza renuntarea la traditia ortodoxa. 
Magda OLTEANU

Sursa:   Ziarul de Iași  din  data de 24 ianuarie 2005 

Comunicat de presa privind hotararile Permanentei Consiliului eparhial Iasi

In data de 25 ianuarie 2005, la Centrul eparhial Iasi, a avut loc o sedinta a Permanentei Consiliului eparhial Iasi.

Pe agenda de lucru au figurat 3 puncte principale:

1. Pregatiri pentru Adunarea eparhiala a Arhiepiscopiei Iasilor;

2. Numiri de preoti in mai multe parohii iesene;

3. Intensificarea activitatilor misionare in domeniul cultural si filantropic.

La aceasta sedinta au fost invitati sa participe si P.C.Protopopi: P.C.Pr. Constantin Andrei si P.C.Pr. Vilie Dorosinca ai protopopiatelor I Iasi si II Iasi.

In cadrul sedintei s-au facut urmatoarele numiri:

P.C.Pr. Vasile Mihalache de la parohia Sf. Sava Iasi a fost numit in postul de preot II la parohia Toma Cozma Iasi.

In locul sau a fost numit paroh P.C.Pr. Narcis Axinte, care este si Inspector la Institutul Social Caritativ Diaconia, aflat in incinta bisericii Sf. Sava Iasi. Noua schimbare a fost motivata de faptul ca biserica Sf. Sava va functiona peste saptamana si ca paraclis al Institutului Social - Caritativ Diaconia, in care vor sluji, in duminici si sarbatori, ca preoti imbisericiti, P.C. Pr. Consilier Radu Antonovici si P.C.Pr. inspector Mihai Prodan.

P.C.Pr. Adrian Jiga, preot de caritate la spitalul Sf. Spiridon, a fost numit preot II la parohia Sf. Daniel Proorocul din zona C.U.G. Iasi, care are o biserica noua in constructie.

Secretariatul Centrului eparhial Iasi

Sursa : Agenția de știri Basilica

De ce această postare? Fiindcă nu încape cu mașinile  în parcare  și vrea să   i se păstreze locul liber,  (are trei! de unde atâția bani  la un preot?!), fiindcă e tiranic  și abuziv, fiindcă  se ceartă cu vecinii...  
Stimați  creștini cititori , citiți din surse  și judecați singuri  ce fel de   slujitor al Domnului  este acest preot!
Vasile Anton Ieșeanu, 11 octombrie 2013, Iași