Cum şi-a devorat Ugolino din Pisa copii!

Moto: ,,Gândurile noastre îi redau înfăţişării noastre forma şi întipărirea individuală.’’ Pretince Mulford

1 – Ceea ce-l coboară pe om în subuman

2 – Cum ne-a indus în eroare Sf. Augustin

3 - Cum l-a făcut Michelangelo, pe om, egalul lui Dumnezeu

4 - Ruşinarea lui Plotin

5 – Biotipologia omului şi caracterul.

6 – Virtutea e un dar divin

7 – Cum a transformat Darwin animalul în om

8- Cum l-a metamorfozat Kafka pe om în animal.

9 – Eşecul proiectului moral al lui Eminescu

10 – Numai prin laşitatea supuşilor ajung cei răi la putere

Ceea ce îl face pe om să rămână în sfera umanului este cunoaşterea, munca, gândirea, creativitatea, în genere raţiunea şi iubirea pentru ceva, dar mai cu seamă discernământul moral ce rezultă din aceste două categorii ale umanului. Ceea ce îl coboară din uman în subuman este renunțarea la discernământul moral. Primul pas al omului spre uman este primul pas spre cunoaştere. Pentru a face primul pas în cunoaştere omul trebuie să înveţe mai întâi comunicarea(vorbirea). Vorbirea se constituie ca o premisă, o fază premergătoare formării raţiunii, prima condiţie a pre-conştientizării omului, a formării conştiinţei şi implicit, a discernământului moral. Formarea raţiunii la om e un proces îndelungat, care începe odată cu naşterea şi se termină la 21-23 de ani, odată cu finalizarea dezvoltării creierului uman. Raţiunea se formează în procesul comunicării, în speţă, în procesul învăţării limbii şi a vorbirii. Vorbirea este o primă formă de logică a gândirii umane. Concomitent cu începerea explorării spaţiului şi a cunoaşterea realităţii înconjurătoare, copilul începe să vorbească. În copilăria mică, odată cu vorbirea începe şi formarea discernământului moral, dezvoltându-şi capacitatea de a decela binele de rău şi de a promova binele. Dar înainte de a învăţa să vorbească copilul învaţă afectivitatea în legătura intimă cu mama. Afectivitatea se constituie la progenitura umană ca o un fundament al comunicării şi a formării raţiunii.,,Departe de a substanţial diferit de cognitiv, afectivul poate fi considerat originea acestuia, forma sa iniţială, în măsură în care spiritul s-a diferenţiat şi a evoluat ca mod de supravieţuire şi de reproducere a organismului. Ceea ce numim emoţii, motivaţii sau pasiuni constituie probabil primele reprezentări în ordinea filogenetică şi ontogenetică şi sunt manifestări fundamentale ale spiritului chiar şi la omul adult ’’ ( Jean Delacour – Introducere în neuroştiinţele cognitive, p. 44) .

Viziunea cognitivistului francez este cât se poate de realistă, căci la naştere copilul are formate deja reţelele neuronale fundamentale, în care este inclus creierul reptilian şi sistemul limbic. Localizat la baza creierului împreună cu sistemul limbic, creierul reptilian este primitiv şi visceral. Această formaţiune a creierului uman este foarte mică în comparaţie cu cortexul, dar funcţia lui este complexă având menirea de satisfacerea a nevoilor fundamentale. Nucleul acestui creier se afla in formaţiunea amigdaliană. Creierul reptilian comandă instinctul pentru apărarea teritoriului, este sediul gesturilor automatizate şi vizează în general comportamentul agresiv, fiind responsabil cu instinctele primare: foame, frică, egoism, impuls sexual. Funcţia principală a sistemului limbic este aceea de a menţine adaptarea organismului la mediu.

Primul pas făcut spre cunoaşterea realităţii e şi primul pas făcut în logica morală. Ea rezultă din procesul cunoaşterii mediului şi reacţiile creierului reptilian. Conlucrarea zi de zi a creierului reptilian cu sistemul limbic conduc la formarea reţelelor neuronale ale cortexului, a lobilor frontali , responsabili cu vorbirea(raţiunea) şi comportamentul social-uman, în speţă ,discernământul moral. În fond, discernământul moral se constituie din cooperarea cognitivului cu afectivul. Acest concept este fundamentul înţelepciunii umane.

După cum spune mitul biblic, primii oameni, mâncând din pomul cunoaşterii, sincronic, au cunoscut binelui şi răul. Cunoaşterea, ca stare a conştientului, impune de la sine o primă manifestare a comportamentului uman şi implicit moral: copilului, în procesul evoluţiei sale spre starea umană, i se deschid ochii şi cunoaşte că este gol, se ruşinează de vina de a conştientiza goliciunea. Acest lucru nu se întâmplă şi la animale. Putem fi uimiţi de performanţele inteligenţei unor animale care egalează uneori mintea umană, dar nici un animal nu are discernământ moral. Ceea ce îl separă pe om de animale, nu este cum s-a crezut multă vreme - inteligenţa ( şi animalele sunt inteligente), nu este vorbirea( şi animalele comunică) ci discernământul moral, specific creierului uman( cortexului). Omul-creier ar trebui să fie fiinţa cea mai înţeleaptă. Şi ar fi dacă dominant ar fi cortexul. Dar…

Vinovăţia şi ruşinea apar în perioada pre-pubertăţii ca un proces legic, care indică formarea reţelelor neuronale ale cortexului, reţele corespunzătoare comportamentului specific uman. Ruşinarea la vederea goliciunii e generată de vinovăţia cunoaşterii binelui şi răului. Vina este conştientizarea de către copil că a comis ceva rău , că a apărut gol în faţa celorlalţi, ruşinea este simţirea privirii ironice a maturilor faţă de acest comportament imatur. Simţirea vinei şi ruşinii marchează momentul când copilul pre-conştientizează binele şi răul şi decelează binele de rău. Această primă manifestare a conştientizării binelui şi răului semnifică momentul formării raţiunii umane şi implicit a discernământului lui moral. Plotin s-a confesat discipolului său Porphyrios, mărturisind că a simţit acest moment la vârsta de opt ani. ,,Deşi începuse să meargă la dascălul de gramatică şi împlinise opt ani, se ducea la doica lui şi-ii dezvelea sânii, dând să sugă; dar, spunându-i se într-o zi că este un copil rău, i s-a făcut ruşine şi a renunţat.( VP.3.2).

Discernământul moral, care începe să apară la vârsta de şapte ani, dar acum se pare mai devreme , e momentul când copilului i se deschid ochii şi vede, e ca o renaştere în care constată că s-a metamorfozat din a nu fi, în a fi. Momentul discernământului moral coincide cu iniţierea procesului conştientizării minţii umane , iar acest proces coincide cu formarea afectivităţii. La om raţiunea şi iubirea sunt sinergice, una fără alta nu sunt posibile , am putea spune că iubirea îşi are originea în raţiune şi raţiunea în iubire. Procesul formării raţiunii umane este şi procesul formării moralei. Raţiunea şi iubirea sunt categorii esenţiale ale umanului şi ale moralei umane.

Deşi, copilului i se interzice cunoaşterea(nu pune mâna! , nu fă ceea!, nu te duce acolo! ) el are mereu tendinţa( curiozitatea de a mânca din fructul oprit) de a încălca aceste interdicţii şi fiecare generaţie comite păcatul primordial – acela de a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Programul mintal îl determină pe copil să acceseze cunoaşterea realităţii lumii înconjurătoare. Treptat, pe măsura cunoaşterii, copilul devine neascultător; el încalcă toate interdicţiile pentru a cunoaşte binele şi răul acestei lumi.

Cunoaşterea este pentru fiinţa umană fructul oprit, dar paradoxal omul a fost predestinat cunoaşterii. Cutezanţa de a fi fost neascultător şi a fi mâncat din pomul oprit, nu a fost o cădere, cum în mod eronat Sfântul Augustin ne-a făcut să credem şi după el toţi teologii, ci o înălţare, o ridicare a omului până a fi egalul lui Dumnezeu. Nici unul din filosofii, teologii şi oamenii de cultură de după Sf. Augustin n-au îndrăznit să-i conteste dogma. Doar unul singur a înţeles şi a avut îndrăzneala să arate lumii că omul este egalul lui Dumnezeu, un pictor. Chiar sub nasul papei, Michelangelo l-a pictat pe om, egalul Creatorului, în celebra sa pictură de pe tavanul Capelei Sextine de la Vatican. Michelangelo a judecat corect: dacă omul a fost creat după chipul şi asemănarea sa, nu putea fi o fiinţă inferioară Creatorului. Biblia o spune foarte clar: ,,Iată că omul a ajuns ca unul din Noi , cunoscând binele şi răul!’’ ( Genesa [Facerea] 3.22) Cei care au scris Biblia au avut o genială intuiţie, anume că ceea ce îl înalţă pe om spre divin nu este raţiunea, inteligenţa, cunoaşterea , ci discernământul moral - cunoaşterea binelui şi răului. Umanul se întâlneşte cu divinul în această capacitatea a omului de a cunoaşte şi de a decela binele de rău şi a se situa de partea binelui.

Fiecare generaţie de copii repetă păcatul originar, fiecare generaţie cunoaşte un bine mai mare, dar şi un rău în aceeaşi măsură de mare. ,,Progresele foarte lente în tehnologie nu implică o dezvoltare, asemănătoare, a inteligenţei. Se ştie că avântul extraordinar al tehnologiei din ultimele două secole nu s-a tradus printr-o dezvoltare comparabilă a omului occidental . De altfel, aşa cum s-a remarcat ,,orice inovație comportă un pericol de moarte colectivă. [André Varagnac]’’ (Mircea Eliade – Istoria credinţelor şi ideilor religioase, p. 15).

Îndrăznesc să-l contrazic pe Mircea Eliade. Progresele inteligenţei sunt evidente de la o generaţie la alta, căci inteligenţa omului se dezvoltă în acelaşi ritm cu cunoaşterea şi progresele tehnologice. Ceea ce rămâne în urmă este discernământul moral. E un paradox al existenţei moderne: cu cât omul are condiţii mai bune de trai, cu atât are tendinţa de a trăi mai instinctual. În epoca modernă umanul este tot mai mult înlocuit cu animalitatea, raţiunea cu iresponsabilitatea , iubirea cu impulsul sexual.

Absenţa discernământului moral, denotă la om o dominare a creierului reptilian. Dominarea cortexului de către creierul reptilian duce la un comportament antisocial şi o gravă carenţă psihică în percepţia binelui şi răului. Obişnuinţa de a gândi instinctual conduce inerent la o activare a creierului reptilian şi o dominare a cortexului responsabil cu comportamentul uman. Există din nefericire, în societatea consumistă o colosală maşinărie publicitară de excitare a funcţiilor creierului reptilian – a foamei, a fricii, a egoismului şi a instinctelor sexuale cărora mulţi oameni îi cad în capcana abilă. Astfel, apar tot mai mulţi obezi, paranoici( alcoolici şi drogaţi), lacomi de averi ( de parcă le-ar lua cu ei în cealaltă lume) şi adolescenţi cu o sexualitate precoce, proiectaţi într-o dramatică dezordine erotică. Noua dezordine amoroasă demitologizează sentimentul romantic al iubirii. Departe de a mai fi un sentiment înălţător, iubirea e sex şi sexul e iubire.

Creierul uman are marea plasticitate de a crea noi reţele neuronale şi de a se autoprograma în funcţie de informaţia pe care fiecare i-o furnizăm zi de zi. Aşa se explică, deşi toţi avem discernământ moral datorat cortexului, cei mai mulţi cantonăm în instinctual.

În Menon, Socrate a încercat să răspundă dacă ne naştem sau devenim virtuoşi. Filozoful atenian nu a dat un răspuns clar ; el doar moşea adevărul, nu-l năştea. Această dilemă l-a condus la aporie. Ca să iasă din aporie Socrate a afirmat că virtutea e un dar divin. Socrate are dreptate: virtutea e un dar divin, în sensul, în care, capacitatea de a avea discernământ moral ne apropie de divinitate şi ne îndepărtează de animalitate. Instinctualitatea există în fiecare din noi, în creierul reptilian ; educaţia îi poate atenua impulsurile şi agresivitatea, dar nu i le poate anihila.

Darwin ne-a arătat în teoriile sale evoluţioniste cum s-a transformat animalul în om, Kafka , în celebra sa nuvelă Metamorfoza a arătat că procesul este reversibil. În cazul omului, instinctualitatea este determinată de absenţa discernământului moral. Fără discernământ moral, omul se metamorfozează în animal, insectă sau reptilă, asemenea eroului lui Kafka, Gregor Samsa.

La unii indivizi, instinctualitatea este atât de pronunţată încât fizionomia lor capătă trăsăturile animalului pe care îl imită inconştient zi de zi. Renunţarea omului la discernământul moral îl coboară din sfera spirituală în cea animală. Instinctualul capătă, în timp, trăsăturile psihosomatice ale animalului cu care se identifică cel mai mult. Inconştientul îi imprimă pe chip trăsătura dominantă a animalului cu care se identifică. ,,Fizionomia nu e încă o ştiinţă(cartea este editată în 1984, dar în 2000 deja morfopsihologia şi prosopologia au devenit discipline care descifrează caracterul după trăsăturile feţei n.a.v. ), sau , în tot cazul, nu şi-a fixat încă rolul între ştiinţele pozitive ca antropologia de pildă. Totuşi, e oarecare adevăr în această disciplină, care , azi, a început să preocupe pe oamenii de ştiinţă. […] În adevăr, se ştie că orice mişcări sufleteşti cât de mici, orice sentimente lăuntrice , datorită emoţiunilor, pasiunilor, caracterelor au o strânsă corelaţie, ca de la cauză la efect, ca nişte specifice mişcări a muşchilor feţei. Adevărul este elementar pentru stările sufleteşti de: ură, durere, veselie, tristeţe, necaz, gândire, plâns, râs, furie, cupiditate, ipocrizie, ferocitate, etc. Când una din aceste caracteristici este dominantă în felul de a fi a cuiva, atunci mişcările corespunzătoare ale feţei, cu timpul se imobilizează şi ne dă caracteristica unei fizionomii a tipului.’’ (Constantin Ţurai – Enigmele unor amprente, p.53-54).

Fizionomia a început să devină o ştiinţă. Ultimele cercetări franceze în domeniul morfopsihologiei, cu subdisciplina numită prosopologie, atestă caracterul ştiinţific al fizionomiei , al corelaţiei dintre figura individului şi caracterul acestuia. Principiul corelaţionist unitar al personalităţii totale, spune Roger Mucchielli ( Faţa omului şi caracterul, 2000) stă la baza biotipologiei individuale pluridimensionale; acesta cere ca studierea feţei să fie concepută ca ,,biotipul total al individului.’’ Pe măsura ce înaintăm în vârstă, trăsăturile instinctuale se accentuează pe fizionomia fiecăruia din noi, devin tot mai vizibile şi manifestările în relaţiile cu ceilalţi sunt departe de a fi ,, lucide desfătări ale gândirii’’ (Borges,1932).

De aceea vom vedea pe chipurile lor imprimate trăsăturile animalelor cu care se identifică - lupi, mistreţi, vulpoi, bizami, şoareci, şerpi, vipere cu corn, etc. Trăsăturile fizionomiei unui individ, studiate cu atenţie, te conduc , fără îndoială, să întrevezi dincolo de figura umană o anumită pecete de animalitate. Tendinţa instinctualilor de a se organiza în clanuri este una specifică animalelor de pradă. Din aceste motive, conflictul dintre uman şi instinctual, face ca societatea românească să fie tot mai nevrotică.

Sorin Alexandrescu, critic , istoric şi eseist literar, trăitor pe meleaguri olandeze, comparând societatea românească cu cea olandeză, a sesizat această nevroză a societăţii noastre. El afirmă că societatea românească scoate la iveală tot mai mulţi indivizi, la care se esenţializează două instincte primare, disimularea şi ipocrizia. Disimularea şi ipocrizia ţin de instinctualitatea animală, nu de raţionalitatea umană. Sistemul limbic găseşte metode şi procedee adecvate de adaptare într-o societate dominată de instinctualitate. Din nefericire pentru oamenii cu discernământ moral, caionii mioritici disimulanţi şi i ipocriţi se întâlnesc tot mai des. Aproape nu-i mai poţi decela pe instinctuali de oamenii normali. Putem schimba, oare, această societatea mioritică tot mai instinctuală?

După Eminescu, care şi-a erodat sănătatea la Timpul pentru grandiosul său proiect de asanare morală a societăţii româneşti, efortul este zădarnic. În Glossă, Poetul-filosof vede imposibilitatea schimbării şi zădărnicia pasiunii pentru împlinirea acestui ideal moral ( care pentru alte popoare nu e un ideal, ci o normalitate), ca şi cum ai îndrăgi ,,nimică’’ din cunoaşterea ,,măsurii’’ , a adică a limitei şi limitării omului mioritic.

,,De te-ating, să feri în lături,

De hulesc, să taci din gură;

Ce mai vrei cu-a tale sfaturi

Dacă ştii a lor măsură:

Zică toţi ce vor să zică,

Treacă-n lume cine-o trece;

Ca să-ndrăgeşti nimică

Tu rămâi la toate rece.’’

Cu siguranţă, sunt mulţi tineri români cu discernământ moral, idealişti şi creativi, dar starea naţiunii este, din nefericire, prea pesimistă ca aceşti tineri să nu simtă , asemenea lui Eminescu, gustul amar al zădărniciei. În condiţiile metamorfozelor kafkiene, în care dominant este în societatea românească, omul transgenic, tinerii fug spre alte spaţii occidentale, unde logica existenţială este cea umană. Pesimismul eminescian nu este de tip schopenhauerian. Dacă la Schopenhauer pesimismul poate fi transformat de genii, de oamenii dotaţi cu forţe spirituale excepţionale, în optimism, la Eminescu, inspirat de sisificul românesc, pesimismul tinde spre spre zădărnicie. Indivizi cu creier reptilian nasc un popor tot mai bicisnic, ,,romunculi’’ spune Eminescu în Ondin şi Poetul ,,un popor ce se dispreţuieşte pe el însuşi’’. Dispreţul de sine conduce inerent la apatie, mefienţă şi anomie. ,,Un popor de curve, beţivi şi puturoşi’’, asta crede un potenţat al puterii actuale că este poporul român. ( Ziarul Adevărul din 16 noiembrie 2010). Dar cine l-a adus în această stare de mizerie morală? ,,Numai prin laşitatea supuşilor, spune Plotin, ajung cei răi la putere’’ (III,2,8,35)

Cum am mai afirmat, instinctualii, deşi sunt fiinţe umane dotate cu raţiune, ca noi toţi, fiind lipsiţi de discernământ moral, asemenea animalelor, nu au probleme de moralitate. Ugolino din Infernul lui Dante, de foame, şi-a devorat proprii copii(,,foamea a răzbit durerea’’ afirmă Ugolino, spre a-şi justifica gestul canibalic). Jorge Luis Borges – Eseuri, p. 331) Asemenea lui Ugolino din Pisa, guvernaţii noştri instinctuali, acum în vreme de criză, nu au probleme de moralitate în a-şi devora propriul popor.

Bibliografie:

1) Pretince Mulford - În zarea nemuririi, Ed. Lotus, Bucureşti,1992

2) Jean Delacour – Introducere în neuroştiinţele cognitive, Ed. Polirom , Iaşi, 2001

3) Biblia

4 ) Jorge Louis Borges – Eseuri, Ed. Polirom, Iaşi, 2006

5) Mircea Eliade - Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Univers Enciclopedic , Bucureşti ,2000

6) Platon - Opere complete II (Menon) Ed. Humanitas, Bucureşti,2001

7) Lev Şestov - Noaptea din grădina Ghetsimani, Ed. Polirom, Iaşi,1995

8) Sorin Alexandrescu – Identitate în ruptură. Mentalităţi româneşti postbelice, Ed. Univers , Bucureşti, 2000

9) Constantin Ţurai - Enigmele unor amprente, Ed. Albatros , Bucureşti, 1984

10) Roger Mucchielli – Faţa omului şi caracterul,Ed. Iri, Bucureşti, 2000

11 ) Kafka – Metamorfoza

12 ) Pierre Hadot – Plotin sau simplitatea privirii, Ed. Polirom, Iaşi, 1998

13 ) Mihai Eminescu - Poezii - Proză literară, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1984

Pledoarie pentru o nouă Românie

Pledoarie pentru o nouă Românie

Moto: 1 - M-am lăsat înşelat nu numai de către cei vicleni, ci şi de cei nebuni; m-am încrezut în oricine mi se înfăţişa şi-mi spunea vorbe frumoase.’’ - Pestalozzi

2 - A medita înseamnă a filosofa; a filosofa înseamnă a medita. Să filosofăm deci asupra condiţiei noastre în lumea globalizării! - Anton Vasile

Cât valorăm noi românii în UE?

Ce este valoarea?

Ce înseamnă o inimă de român?!

Exasperarea şi dezgustul - instrumente de analiză politică?!

Există o psihologie a binelui prin rău?

Despre inteligenţa instinctuală şi inteligenţa umană

Cum se transformă omul în animal?

Cum se structurează grupările oligarhice în democraţie

Unde se află infernul?

Suntem noi românii neguvernabili?

Politicienii – pedagogii sau demagogii naţiunii?

Societatea română - o societate a mefienţei!

Ursul , etern , păcălit de vulpe.

Despre valorile fericirii.

În cursa globalizării ce valoare are românismul? Ce reprezentă România în ochii străinătăţii? Cât valorăm noi în străinătate? ,,Nu suntem iubiţi în străinătate!’’ afirma Nicolae Iorga, în articolul ,,Apărarea noastră în străinătate’’, apărut în Neamul românesc în 18 septembrie 1935. Nici astăzi, după mai bine de 70 de ani, nu suntem iubiţi în străinătate. Iubiţi şi admiraţi sunt aceia care produc adevăratele valori. Şi pe vremea profesorului Iorga şi astăzi, străinii nu găsesc alte valori la români, decât femeile noastre frumoase. Oare doar erotismul româncelor este singura noastră valoare? Umilitoare valoare. O democraţie, spre deosebire de oricare alt regim politic, este regimul cel mai deschis creaţiei valorilor. Dar noi ce valori creăm?

Dar ce este valoarea? Valoare este proximitatea unui ideal. Această categorie axiologică este afirmată, confirmată sau infirmată de ceilalţi semeni. O valoare nu este reală doar pentru faptul că un lucru aparţine puterii ( vezi Platon - dilema lui Eutyphron). Solemnitatea puterii poate induce teamă, dar nu poate impune valori. Valoarea este dată de adevăr şi nu de minciuna unui om politic. O valoare reală impune respect, dacă produce un bine pentru comunitate. Lucrurile nu sunt drepte fiindcă oamenii politici le iubesc, ci lucrurile drepte trebuie să fie iubite de oamenii politici. Cu cât o valoare este mai apropiată de un anume ideal, cu atât impune mai mult respect: o valoare se impune prin tendinţa spre un ideal uman prin rodul activităţi creative, autentice, realiste şi mai ales morale.

Valoarea, ca rod al creaţiei, fie materială, fie spirituală este generatoare de stimă şi admiraţie. Cea mai mare valoare, a produselor materiale şi spirituale create, este dată de inteligenţa şi energia creativă investită în actul creator şi implicit, de efectul benefic care îl aduce produsul creat, oamenilor. Valoarea e dată de cantitatea de suflet pe care îl pune un creator în actul creativ. Un popor este apreciat după starea sa morală, după discernământul său moral, după munca sa creativă, după virilitatea actelor sale politice şi după valorile create. Nu după acţiunile instinctuale ale unui lider politic. Valoarea este criteriul axiologic pe care se fundamentează ştiinţa, arta, morala, politica. Dorim lucrurile bune , respectiv acele lucruri care sunt reperele morale ale umanităţii: adevărul , dreptatea, binele frumosul, dar nu dorinţele noastre conferă valoare acestor lucruri, doar pentru că le dorim , ci pentru că ele sunt bune. Tot ce este creativ e bun, tot ceea ce este distructiv e rău. Actul creativ este cel care dă valoare unui lucru. Creativitatea ţine de fondul spiritual divin din fiecare din noi, de calea adevărului şi iubirii ( să amintim de mitul biblic al creaţie: ,,Dumnezeu s-a uitat la toate ce făcuse; şi iată că erau foarte bune,Geneza 1- 31).

Din nefericire, noi românii nu producem valori autentice sau producem valori îndoielnice, atât materiale cât şi spirituale. Importăm mai multe valori decât le producem. Şi-atunci cum ne integrăm în UE? Suntem acceptaţi în UE, doar pentru forţă de muncă primară, pentru materiile prime (cât a mai rămas de exploatat) şi pentru femeile noastre frumoase? Sau suntem doar piaţă de desfacere a valorilor lor materiale? Am fost primiţi în NATO doar pentru carne de tun? De ce nu suntem exportatori de înaltă tehnologie şi spiritualitate românească? De ce exportăm doar materie cenuşie, forţă de muncă brută şi femeie pentru occidentali? De ce trăim cum trăim? Să fie din cauza metehnelor noastre, din cauza slabei noastre pregătiri intelectuale sau a acestor imbecili care ne guvernează? Să fie oare adevărat proverbul acela inventat de evreii trăitori pe meleagurile noastre, anume că românul îşi fură căciula singur?Să fim noi înşine păcălicii noştri? Să fie adevărata noastră problemă, problema morală? Sau gândirea noastră, dominant instinctuală, să acţioneze autodistructiv?

Ceea ce este distructiv, la om, ţine de instinctualitate. Instinctualitatea capătă valoare numai în spaţiul instinctualului, al metabolismului şi al sexualului, dar nu are nici o valoare sau are o valoare profund negativă şi distructivă în sfera raţional-umană, a comunicării şi interacţionării cu semenii. Oamenii care se abat de la calea de mijloc a moralităţii au grave afecte psihice. De regulă, aceştia suferă de inflaţie psihică şi manifestă un profund dispreţ faţă de ceilalţi semeni. Calea dreaptă a binelui este calea morală. Calea morală ţine de calea de mijloc a raţiunii – care este implicit şi calea adevărului. Acela care păcătuieşte prin minciună deformează adevărul, realitatea şi existenţa umană. De aici decurg celelalte păcate – lăcomia, laşitatea, răutatea, necinstea, furtul, disimularea, delaţiunea, ignoranţa, trufia şi imbecilitatea. Nu întâmplător, Socrate a spus că nimeni nu este rău cu bună ştiinţă. Doar instinctualul! În profunzimea sa, instinctualul este un ignar.

Noi credem că nu doar ,,exasperarea şi dezgustul’’, ci gândirea sa instinctuală l-a făcut pe Horia Roman Patapievici să producă afirmaţii scabroase despre etosul românesc, anume că ,,radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei, o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării’’ (H.R. Patapievici - Politice, ediţia a V-a, p.61). E uşor să denigrezi, mai greu e să creezi, să găseşti soluţii. Din ,,exasperare şi dezgust’’ orice matracucă de mahala poate arunca cu invective, numite intelectualist metafore . O fi scris aceste injurii scabroase la adresa poporului român la supărare? Dar cum să scrie un cărturar la supărare? Un cărturar nu are voie să scrie la supărare. Nu are voie să folosească drept instrumente de analiză, exasperarea şi dezgustul. Un cărturar trebuie să scrie în stare lucidă! Starea lucidă e o stare profund morală, obiectivă şi creativă. Numai starea lucidă vede lucrurile în mod realist şi este creativă . Un cărturar este creativ când construieşte critic, când sugerează o soluţie, o speranţă, indică o cale, nu doar pune etichete scabroase unui întreg popor, sub presiunea psihică a exasperării şi dezgustului. Analiza socio-politică realizată de ,,marele’’ nostru cărturar , H.R. Patapievici având ca instrumente ,,exasperarea şi dezgustul’’,, nu urmează calea adevărului, ci a minciunii, a urii şi a unui profund dispreţ pentru semenii săi. Cine nu-i ca mine, nu are demnitatea de om, e un patibular. ,,De timpuriu, mărturiseşte el, relaţia mea dominantă cu semenii a fost dispreţul.’’(H.R. Patapievici – Zbor în bătaia săgeţii, p.50).’’ Această mărturisire, nu doar explică inflaţia psihică ( dispreţul faţă de semeni indică o megalomanie inconştientă), dar ne dezvăluie şi dominanta gândirii sale – instinctualitatea. După cum vom vedea şi alte mărturisiri din eseul asupra formării, ne dezvăluie dominanta instinctuală a gândirii sale.

Singura cale a unei adevărate filosofii a vieţii este calea adevărului şi iubirii, analiza critică raţională şi nu etichetarea nihilistă. Deosebirea fundamentală între gândirea specific umană şi gândirea instinctuală, e deosebirea dintre raţionalitate şi instinctualitate. A gândi raţional înseamnă a gândi uman, adică a căuta adevărul şi a aspira spre bine. A gândi instinctual înseamnă a minţi, a vicleni, a fura, a înşela. Toate acestea sunt specifice gândirii instinctuale şi se regăsesc la majoritatea animalelor, dar mai ales, la oamenii cu gândire instinctuală. Poţi să înfierezi anumite metehne, poţi să faci o critică caustică asupra înclinaţilor duplicitare ale românilor, a dominantei lor instinctuale, dar nu poţi pune etichete scatofile şi urofile unui întreg popor. Şi dacă faci o analiză de valoare, trebuie mai ales să propui soluţii. Şi Nietzsche a înfierat teribil creştinismul, dar nu s-a pretat la a emite etichetări scabroase.

H. R. Patapievici găseşte o justificare. ,,Tradiţia de a scrie cărţi pentru a face rău cu scopul de a face bine este veche.’’ ( H. R. Patapievici - Politice, Cuvânt înainte la ediţia a doua, ediţia a V-a , p.5). N-am aflat de o psihologie a binelui prin rău. Toate curentele psihologice propagă o psihologie a binelui prin stimulare pozitivă şi nu una a negării totale a sufletului. N-am aflat despre o morală binelui prin rău. Nu am cunoştinţă despre nihilism să fi fost benefic pentru omenire. Negarea absolută a capacităţii poporului român de a produce valori e o analiză absurdă, falsă şi jignitoare. Cu atât mai jignitoare, cu cât expresiile cu care H.R. Patapievici îi caracterizează pe români, ţin de scatologie. O asemenea analiză provoacă mai degrabă efectul Golem: etichetarea cu răutăţi , a unui individ sau a unei comunităţi, conduce în spirala vicioasă a unui rău şi mai mare. Lumea noastră românească nu se îndreaptă, aplicându-i etichete scabroase, cum este aceea a ,,inimii românului ca un cur.’’

Ce-i inima românului? O inimă din care ies doar fecale şi flatulenţe, (,, melopeea fecalei’’ o numeşte Patapievici) nu sentimente. Ce-i românul? O fiinţă ineptă şi arierată, fără sentimente? Un animal păros, un primat ce trebuie exterminat prin spânzurare? Oare nu din oameni ne tragem, ne-a născut cumva vreun animal? Sau poate vreo primată, vreun cimpanzeu, cum i-a făcut Darwin pe englezi să creadă că omul se trage din maimuţă! ,,Stupid people’’ a spus Silviu Brucan despre poporul român. Se prea poate că această sintagmă denigratoare să-i fi inspirat analiza politică lui H. R. Patapievici, instrumentată pe ,, exasperare şi dezgust .’’ ,,Să fim serioşi!’’ exclamă H.R. Patapievici absolut neserios. ,,Există probe foarte concludente care atestă că românul e intolerant , xenofob, violent-şi-laş, retractil, agitat-şi-abulic(termenii legaţi prin copulă formează o trăsătură unică).’’ (H.R. Patapievici – Politice, p. 49).

A pune pe toţi românii în aceeaşi oală e o aberaţie. Cel puţin o jumătate din populaţia României sunt oameni de încredere. Nu suntem degeneraţi toţi ca cei din cetăţile biblice, Sodoma şi Gomora. Autorul în cauză nu are nici o autoritate morală, ştiinţifică sau sociologică ca să ne fie judecător suprem. Nu are nici sfinţenia marilor mistici să o facă. Şi ce merite l-au erijat pe H.R. Patapievici în Judecătorul nostru Suprem? ,,Avraam a zis: ,,Să nu Te mânii Doamne, dacă voi vorbi numai de data aceasta. Poate că se vor găsi în ea numai zece oameni buni.’’ Şi Domnul a zis: ,,N-o voi nimici pentru cei zece oameni buni.’’ (Genesa, Avraam mijloceşte pentru Sodoma, 18,32 ). Nici dacă ar fi doar zece români buni, Patapievici nu este îndreptăţit să pună asemenea etichete asupra tuturor românilor. Chiar dacă un procent mai mare de românii avem ca dominantă a inteligenţei - gândirea instinctuală, în raport cu alte popoare, la care inteligenţa raţională, creativă există la un procent mai mare de indivizi, nu-l îndreptățește la jigniri impardonabile adresate semenilor. Chiar dacă numai 30 la sută dintre români îşi folosesc inteligenţa umană creativă, chiar dacă procentul cel mai mare suntem dominaţi de gândirea instinctuală, asta nu-i conferă autorului dreptul de a ne împroşca cu scârne. Cu o singură excepţie! Numai dacă analiza sa din Politice, s-ar fi referit stricto senso la clasa politică, ei bine , să fi mijlocit ca Avraam în faţa lui Dumnezeu, aş fi fost de acord cu eticheta patibulari adresată oamenilor noştri politici. Pentru o analiză pertinentă a clasei noastre politice ar fi fost de admirat. Dar astfel, nu pot să-l văd altfel, decât sunt chiar oamenii politici care l-au uns director la ICR, un patibular, asemenea lor.

Noi credem că H. R. Patapievici suferă de o subterană frustrare, o puternică nevroză ce-i determină inconştientul să se proiecteze într-o nesocotită inflaţie psihică de Judecător fără prihană. Şi chiar de-am fi din acest procent de români doar treizeci la sută oameni lucizi şi creativi, nu ar avea dreptul la asemenea judecată. A spune despre noi românii, că „ suntem un popor cu substanţă ,,tarată’’ este o nechibzuită exagerare. E un discurs extremist, un discurs al urii instinctuale, plin de ţipete primare. ,,Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare, o vorbire agramată şi bolovănoasă. Moralmente, tonul general este dat de laşitate şi ticăloşie, de vanitate şi egoism meschin, de invidie joasă şi delaţiune lipsită de remuşcări, de îngâmfare şi bârfă… ”(H.R. Patapievici, Politice, ediţia a V-a, p. 35).

H.R. Patapievici este, în discursul său filosofic(sic!) din Politice şi în fondul său sufletesc ,,moralmente abject’’, ca să mă folosesc de propria sa sintagmă. Românii sunt mai degrabă dionisiaci decât apolinici, veseli, nu încrâncenaţi. E un facies imaginar halucinant care pare mai degrabă să-l reprezinte pe el, nu e realitatea facială a românului. Dacă parţial suntem de acord, cel puţin cu viziunea ,, laşităţii şi ticăloşiei, a vanităţii şi egoismului meschin…’’, deşi aceste tare sunt caracteristice, nu doar românilor, ci speciei umane în general, poate mai dominante la români, în general la cei cu sânge latin, cu adevărat specifice îndeosebi clasei noastre politice, abrutizată de putere .

Într-un articol obedient preşedintelui jucător, găzduit în Evenimentul zilei, marele culturnic Patapievici întreabă într-un titlu incitant, care de fapt mai mult îl încriminează pe actualul preşedinte, al treilea din dinastia …escu de după revoluţie, decât îl onorează: ,,Este Traian Băsescu un scelerat?’’ Fără alternativă! Articolul în cauză este la fel ca eseurile din Politice, plin de etichetări ( are o obsesie în scriitura sa pentru etichetări ) , e adevărat că nu scraboase ca în Politice, dar la fel de jignitoare.

Conform celor afirmate în articol, ,,melomanii neciopliţi’’ din sala Ateneului s-au metamorfozat în microbişti şi l-au huiduit ,,în stil golănesc’’, pe ministrul culturii în momentul când a pronunţat numele sfânt(sic) al lui Traian Băsescu. Nu ne putem pronunţa dacă Traian Băsescu este un scelerat, căile domnilor sunt ascunse, dar nu suntem în zona venialului când e vorba de şeful statului. Pot fi păcate omeneşti care sunt scuzabile şi pentru un preşedinte de stat, deşi pot fi impardonabile chiar şi acestea, dar ,,păcatele’’ abuzului de putere şi poziţionarea repetată deasupra supremaţiei legii, îl alătură, nu oamenilor politici, ci lumii interlope( cu câţiva dintre ei a stat la aceeaşi masă). În atare situaţie, melomanii pe bună dreptate l-au huiduit, învingându-şi cele două inhibiţii despre care vorbeşte onorabilul, aceea că aşa ceva nu se face la Ateneu, şi a doua, că melomanii s-ar fi făcut de râs. Dar oare cine se face de râs şi face de ocară cu adevărat ţara?

Dar, după cum a descris H.R. Patapievici poporul român , format, nu din oameni, ci din ,, 23 de milioane de omuleţi patibulari’’, putem întreba, la rândul nostru, parafrazându-i întrebarea: Este H.R. Patapievici un scelerat? Cel puţin la nivelul lui psihospiritual, răspunsul e un Da, convingător. Este ceea ce este un scelerat : mârşav, ticălos, criminal. Şi după cum vom vedea nu greşim. Mărturisirile lui din eseul asupra formării ne dezvăluie acest facies ascuns de scelerat. De altfel, se poate spune despre toţi instinctualii că au aceeaşi trăsătură de sceleraţi. Declaraţia autorului, anume că ,,nu mă văd în continuare scriind articole politice…’’(H-R. Patapievici – Politice, Cuvânt înainte la ediţia a doua, Ed. Humanitas, p.8) are o explicaţie şi o motivaţie: H.R. Patapievici şi-a atins scopul. El nu poate muşca mâna stăpânului care l-a uns director al Institutului cultural român. Dar totuşi mai scrie, erijându-se în apărător al clanului politic gangsteresc care l-a uns.

Să fim atenţi la derivele democraţiei originale româneşti ! Când într-o democraţie un preşedinte structurează grupările politice în grupări de tip oligarhic , ca cele structurate de cel de-al treilea preşedinte din dinastia …escu, este evident că s-a constituit o grupare oligarhică, care ţine de putere cu orice preţ pentru a-şi păstra privilegiile ce decurg din demnităţile politice şi administrative. Pentru o grupare oligarhică nu mai există respect pentru lege. Cum s-a ajuns la constituirea unei grupări oligarhice? Cred că, în parte se datorează toleranţei noastre, lipsei noastre de reactivitate faţă de fraudele oamenilor politici, fraude cele mai multe la vedere care sub oblăduirea celui ded-al treilea ...escu şi a puterii sfidează neputinţa organelor abilitate de a-i pedepsi pe cei în cauză şi ne situează pe noi, cei din buzunarul cărora au furat miniştrii, într-o zonă umilitoare a nulităţii umane. Cea mai mare vină revine însă clasei noastre politice, care coabitează în complicitate cu grupările oligarhice, având şi cei din opoziţiei şi cei de la guvernare aceeaşi dorinţă ascunsă, ca sub masca afişată a democraţiei să promoveze structuri de tip oligarhic. Furturile frecvente din banul public îi obligă la consolidarea poziţiei în sfera puterii, ca să poată astfel, să fie exoneraţi de orice răspundere penală.

Dacă teoria lui Darwin ne sugerează cum s-a transformat animalul în om , după cum vom vedea, teoria noastră va arăta cum se transformă omul în animal. A trăi în sfera umanului presupune a trăi, fie sub imperativul moralei raţiunii, fie sub imperativul moralei iubirii, fie a merge pe calea adevărului şi iubirii. Ambele morale, atât cea socratică – a raţiunii , cât şi cea a nazarineanului - a iubirii, generează calităţi specifice umanului: ale dreptăţii, ale binelui, ale adevărului, ale frumosului. La fel morala gandhiană care îmbină celor două morale şi precizează suportul psihic şi fizic, prin care se poate merge pe calea adevărului şi iubirii. Relaţia dintre raţiune şi morală este o relaţie interdependentă , la fel ca relaţia dintre iubire şi morală. Sunt un om raţional? Evident, nu pot să fiu nedrept cu aproapele meu; în cazul că sunt nedrept este clar că nu mai sunt un om raţional. Iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi? Atunci nu pot fi nedrept cu el: în contrariu , dacă sunt nedrept înseamnă că-l urăsc. Prin urmare, omul cu adevărat înţelept este omul-moral, sau cum am spune noi, este omul-uman . Într-o societate dominată de instinctuali, omul-uman ar putea părea naiv, prostănac, un inocent idealist printre oamenii-lupi, dar el intuieşte, ştie la fel ca Socrate, că a fi drept, adică moral înseamnă a fi superior omului instinctual, că rău face doar instinctual, care oricât de inteligent şi de cultivat ar fi, este, prin gândirea sa instinctuală, un ignar.

Înţelepciunea conferă omului inteligenţa specifică umanului ; ea ţine de morala socratică a raţiunii şi morala nazarineană a iubirii. Dincolo de cele două morale ale celor doi mari moralişti ai lumii, orice inteligenţă umană intră sub influenţa gândirii instinctuale; aceasta îl situează pe om în emisfera răului. Gândirea instinctuală îl coboară pe om din zona umanului în zona subumanului , din poziţia bipedă în cea patrupedă , cu efecte distructive asupra umanului. Omul, uzitând de capacitatea creierului său, autoprogramându-se instinctelor primare, nu cunoaşte limitele răului la care sunt supuse animalele; răul pe care îl poate comite este nelimitat – războaiele cu atrocităţile comise , revoluţiile cu exterminarea adversarilor politici, crimele comise de mişcările extremiste şi de dictatori demonstrează această capacitate nelimitată a omului instinctual de a provoca dezastre, de a comite abominabile şi absurde crime, de a înşela, de a distruge fără noimă, în modul cel mai iraţional cu putinţă. Spre exemplu, aşa zisa revoluţie culturală chineza a fost în fondul ei, o revoluţie profund instinctuală, o luptă acerbă pentru puterea comunistă căreia i-au căzut victime mulţi inocenţi. De regulă, instinctualii politici apelează la tineri, care, aşa cum afirmă Carl Sagan, aflaţi încă sub influenţa aşa numitului creier reptilian, localizat în hipotalamus, răspund instigărilor la violenţă şi agresivitate şi acţionează impulsiv. Instinctualul, aflat în sfera puterii, nu acţionează în limitele căii de mijloc a raţiunii: pentru el supremaţia legii nu există. De aceea, psihologic, el frizează nebunia. Dovada: cei mai mulţi instinctuali, ajunşi la putere s-au erijat în dictatori, iar megalomania lor vorbeşte de la sine despre nebunia acestora,( Nero,Hitler, Stalin, Ceauşescu, etc. ).

Singura mişcare politică, care a ieşit din tiparele instinctualului şi s-a înscris ca o mişcare politică în sfera umanului, a fost campania satyagraha iniţiată de Mahatma Gandhi, de nesupunere civică. Îmbinând rezistenţa civică cu boicotul , Mahatma Gandhi a ridicat lupta politică din sfera instinctualului în cea a umanului, fără a trage un foc de armă şi fără violenţă, obţinând cea mai mare victorie asupra unui imperiu despre care se spunea că soarele nu apunea niciodată,

Orice om trăieşte, atât sub imboldul instinctelor primare, cât şi sub imperativul moralei specifice umanului. Atunci cum poate un om să se disocieze în relaţia comunicării cu ceilalţi semeni de instinctele primare? Depinde cum ne autoprogramăm şi de care gândire ne lăsăm dominaţi. Umanul impune reducerea la minim a gândirii instinctuale; a nu ne lăsa dominaţi de aceasta în detrimentul gândirii umane, cea a raţiunii şi a iubirii,a creativităţii şi implicit a cinstei şi corectitudinii în relaţiile cu ceilalţi semeni, ne face cu adevărat umani. Este un proces îndelungat care începe în copilăriei şi se finalizează în jurul vârstei de treizeci de ani, când reţelele neuronale din cortex, specifice comportamentului strict uman sunt activate în întregime. Nu e de condamnat acela, la care instinctele primare se manifestă dominant în privinţa metabolismului sau a sexualului ( domenii specifice instinctualului), ci acela care se foloseşte de instinctele primare în relaţiile cu ceilalţi semeni. Când gândirea instinctuală este dominantă, generează îngâmfare şi prostie, adică un soi de imbecilitate care îl coboară pe omul îngâmfat şi ignar din sfera umanului în aceea a subumanului. Dacă există o cauză fundamentală care menţine un mare procent de români în sfera instinctualului, acea cauză fundamentală este generată de psihologia instinctuală a clasei noastre politice, care proiectează, astfel, asupra întregii populaţii o morală a instinctelor primare – a hoţiei, a înşelăciunii , a viclenii. Cine trăieşte în sfera instinctelor primare ca fiinţă umană, nu poate fi catalogat, altfel, decât imbecil. Imbecilitatea e o stare patologică care îl coboară pe om la scara cea mai de jos a umanului, e o debilitate mintală cu rudimente de gândire umană, care îl apropie pe om mai mult de starea de animalitate decât aceea de fiinţă umană. Cum, vor întreba mulţi, revoltaţi de această ipoteză, majoritatea politicienilor noştri sunt oameni inteligenţi! Ah! Dar şi vulpea e inteligentă, şi lupul, şi capra şi scroafa, şi cioara, etc., dar inteligenţa acestora este o inteligenţă instinctuală. Inteligenţa instinctuală a politicienilor noştri este dovedită de manifestările instinctuale ale acestora ; în toate împrejurările înşelăciune, viclenie , minciună. Adevărata inteligenţă umană este prin excelenţă o inteligenţă creatoare, o inteligenţă pusă în slujba binelui; este calea adevărului şi iubirii spune Mahatma Gandhi.

Tot ceea ce îl apropie pe om de sfera instinctelor primare - viclenie , hoţie, înşelăciune îl proiectează inerent în sfera subumanului. Tot ceea ce ţine de uman este calea adevărului şi iubirii. Din aceste considerente, politicienii ar trebuie să fie adevăraţi pedagogi ai naţiunii, dedicaţi trup şi suflet propăşirii ţării în cursa globalizării, unde concurenţa acerbă impune o nouă abordare a valorilor, o nouă orientare a inteligenţei spre actul creativ. În realitate, politicienii noştri nu sunt decât nişte demagogi imbecili, lipsiţi de scrupule, aflaţi la limita de jos a umanului. Lipsa de respect a politicienilor, faţă de alegătorul de bună credinţă, se datorează gândirii lor instinctuale; ei nu-l poate percepe pe omul de rând, de la înălţimea parvenirii lor, ca pe un semen de-al său, ci ca pe un simplu animal, fiind ei înşişi veritabile animale prin gândirea lor instinctuală. Omul politic e omul tiranic sau omul amorf. Trăsătură fundamentală de caracter a acestuia este îngâmfarea. Îngâmfarea merge mână în mână cu imbecilitatea. Sunt trăsături complementare care se regăsesc la individul fanfaron. Îngâmfarea şi imbecilitatea sunt sinergice şi se constituie drept ,,calităţile fundamentale de caracter’’ la politicianul român.

În această ordine de idei, putem spune că există o legătură intrinsecă între politicianul instinctual şi cărturarul cu gândire instinctuală. Alături de H.R. Patapievici, cu trăsături specifice familiei Muridae, stă la fel de bine, cotoiul-filosof – Gabriel Liiceanu - ,,intelectualul de serviciu al celui de-al treilea …escu.’’ Declaraţiile lui , la fel de mincinoase îl plasează în aceeaşi sferă a gândirii instinctuale. Deşi îşi justifică gestul de a fi aplaudat pe cel de-al treilea …escu pentru performanţa acestuia de a fi condamnat ,,una dintre cele mai infernale societăţi ale lumii’’, acum tace chitic când vede clar, cum cel de-al treilea …escu pregăteşte structurile politice şi instituţiile de constrângere ale statului pentru o conducere discreţionară. Cotoiul a închis ochii şi dormitează; nu vede derapajul evident al celui de-al treilea …escu de la fundamentele democraţiei.

Priviţii cu atenţie la oamenii politici! Toţi, absolut toţi au o trăsătură comună unică - gândirea instinctuală. La fel oamenii instinctualii din cultură; aici gândirea lor interacţionează cu a oamenilor politici. Înţelepciunea populară spune că cei care se aseamănă se adună. E o atracţie pe care inconştientul o exercită asupra acelora care gândesc la fel. Marele romancier , Marin Preda a întrevăzut această atracţie inconştientă a instinctualilor . Este o legătură dincolo de raţiune, ce se realizează la nivelul inconştientului în care gândirea lor comună face posibilă comunicarea şi întâlnirea; este ceea ce Jung a spus în teoria sa despre sincronicitate. ,,Dar pentru încrederea totală în instincte, scrie Marin Preda referindu-se la Nietzsche, ce garanţii aveam că ne va dărui un om liber, mândru şi aşteptat? Selecţia naturală? În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un asemenea om liber, mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie, omorând orice scânteie a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi fanatismului.’’ (Marin Preda – Viaţa ca o pradă, p. 310) .

Aşadar, întâlnirea dintre anumiţi oameni din cultură şi anumiţi oameni politici nu este întâmplătoare. Există o sincronicitate determinată de gândirea instinctuală, comună. Legătura dintre obedientul Patapievici sau intelectualul de serviciu, Liiceanu, cu cel de-al treilea …escu, nu-i deloc, un jeu de Monte Carlo. Gândirea lor are o dominantă comună – instinctualitatea. Coabitarea dintre omul politic şi omul cultural nu e un joc al hazardului; oamenii nu se pot grupa sincronic fără să existe o atracţie prin asemănare.

De ce oare noi românii i-am ales şi în trecut , şi-ii alegem şi în prezent, în cele mai înalte funcţii de stat, pe instinctuali? Suntem noi mai instinctuali decât ceilalţi europeni? De ce nu alegem pe omul-uman şi avem această preferinţă pentru omul-animal? Instinctualul nu are nici un respect pentru valori în general şi pentru valorile culturii în special, nici pentru lege, nici pentru Constituţie. Este oare instinctualul un model politic pentru români? După cum s-a văzut, la alegerile din Vest , electoratul occidental şi-a schimbat mult opţiunile; în prezent acesta mizează într-un procent tot mai mare pentru omul cultural, pentru omul-uman, pentru omul cu dominantă raţional-creativă, marginalizându-l pe instinctual, mai cu seamă după decepţiile suferite în urma alegerii unor asemenea instinctuali, care odată ajunşi dictatori, au provocat lumii cele mai mari dezastre ( Hitler, Stalin, Mussolini).

Să privim cu atenţie la aleşii noştri! Toţi instinctualii ajunşi în sferele puterii au tendinţe dictatoriale, evidente. Ei nu se pleacă nici în faţa evidenţei. Instinctualul acţionează după paradigma hitlerist ă care privea tratatele încheiate ca fiind făcute pentru a fi încălcate. Pentru un instinctual nu există vreo lege care să nu fie încălcată. Sub oblăduirea puterii totul îi este permis , nici ridicolul nu-l mai atinge.

Cum am mai afirmat, instinctualul nu recunoaşte nici o valoare, în afara de una singură - încrederea oarbă în instinctele sale primare. Omul instinctual este ceea ce caracterologia identifică în omul amorf: egoismul, lenea, minciuna, viclenia, nepăsarea ,îngâmfarea şi imbecilitatea. Din punctul de vedere al voinţei pentru implementarea unui program coerent şi lucid pentru ţară, instinctualii sunt complet abulici. Cuvântul de ordine e nepăsarea. Voinţa se manifestă doar într-o singură direcţie – voinţa de putere. Toţi rataţii din alte sfere profesionale se orientează spre politică; nişte nechemaţi, dar veleitari, ei se simt chemaţi să facă politică pentru care nu au nici o vocaţie. Din momentul intrării în politică, la toţi aceşti rataţi începe procesul abrutizării.

Omul care munceşte cu pasiune are toate virtuţile de a fi om drept; nedrept este omul leneş. Omul politic e un mare leneş; el se încadrează perfect în tipologia omului amorf. Omul politic român are marea trufie de a crede că este cel mai inteligent dacă se foloseşte de inteligenţa instinctuală, distructivă pentru comunitate şi mai cu seamă pentru omul-uman . Cel de-a treilea …escu, la care cultura se reduce la regulamentul marinarului, nu poate avea o altă viziune asupra lumii decât aceea a piratului care conduce o grupare de instinctuali, complet aservită căpitanului-dictator. Are toate dominantele instinctuale tipice spiritului agresiv pirateresc; gruparea oligarhică este în viziunea lui politică, banda de tâlhari complet aservită căpitanului; o grupare de indivizi de aceeaşi factură, care se găsea pe îngrozitoarele corăbii cu cap de mort.

Drept urmare, Constituţia este încălcată în modul cel mai grosolan chiar de il capo de tutti capi. În această situaţie hotărârile şi deciziile politice şi administrative nu mai sunt rodul unei analize fundamentate raţional şi creativ, ci acţiunea impulsurilor instinctuale şi prin urmare stupide, iraţionale, adeseori absurde. Toate acestea generează haos în structurile administraţiei de stat, în societate şi inerent , mişcări anarhice. Cum poate fi condamnat un individ care a furat o pâine pentru a supravieţui,, când o ministră a turismului a furat bugetul ministerului? Ce autoritate mai au forţele de ordine de a prinde şi condamna un mic hoţ care vrea să supravieţuiască în această perioadă de criză economică , când ministra turismului jubilează, sfidând orice autoritatea parlamentară sub oblăduirea celui de-al treilea preşedinte din dinastia …escu. Pentru aceşti gangsteri politici nu există nici cultura ruşinii, nici a vinovăţiei, nici a bunului simţ. Structurarea în grupări de tip oligarhic e o subminare evidentă a democraţiei; aceste grupări generează conflicte politice care aruncă ţara în haos şi induc inerent populaţiei, o stare psihică de teamă, de incertitudine şi nesiguranţă existenţială. De altfel cel de-al treilea …escu, mereu ameninţă că nu mai sunt bani pentru plata salariilor şi pensiilor, dacă nu-l votăm pe el. Se erijează tot mai mult în Tătucul care ne dă pâine. Toţi oligarhii din gruparea lui …escu nu realizează că au comis ceea ce grecii numesc hybris şi continuă să persiste în a genera şi mai mult haos politic şi administrativ. În binecunoscutul limbaj de lemn, ei repetă la unison aberaţiile celui de-al treilea …escu, la fel cum repetau instructorii de partid, aberaţiile genialului …escu comunist.

Există o justiţie imanentă, o pedeapsă ce vine, nu de la divinitate, ci din ura inconştientului colectiv. Grecii au intuit-o încă din vremea lui Homer. Înţelepciunea populară spune că atunci când cineva trebuie să fie pedepsit , Dumnezeu îi ia minţile. Din cauza îngâmfării, a iluzionării cu certitudinea puterii, cel de-al treilea …escu şi gruparea lui oligarhică nu mai percep clar realitatea. Ura populaţiei, îndreptată împotriva clasei politice în general, dar mai cu seamă împotriva grupării oligarhice şi a celui de-al treilea …escu care o patronează, este evidentă, dar ei nu o simt. Se cred în autosuficienţa lor imbecilă intangibili, imuni, ca şi cum imunitatea parlamentară le-ar putea proteja inconştientul de energiile negative care vin de peste tot şi sunt centrate asupra lor. Drept urmare, deformând realitatea şi adoptând-o viziunii lor false, cei în cauză încep să comită erori din ce în ce mai grosolane, cu efecte dintre cele mai grave asupra românilor. Este de mirare cum cel de-al treilea …escu, atât de puternic ancorat în gândirea instinctuală, nu are intuiţia să simtă ura populaţiei. Saturată până la greaţă de predilecţia sa pentru intrigi şi conflicte politice, populaţia vrea normalitate politică, un dram de încredere în cei aleşi să administreze ţara. Cel de-al treilea ...escu e geniul malefic al naţiei române. Pare reincarnarea lui Carol al II-lea, ca şi cum istoria s-a repeta , după un ciclu de şaptezeci de ani , într-o altă spirală a timpului. Mai instinctual, mai aberant şi mai fanfaron decât fostul rege, secondat de o altă Elenă, mai catastrofală pentru România decât Elena Lupescu, cel de-al treilea …escu se joacă infantil de-a politica. Maestru neîntrecut în dibăcia dezbinării, ne face pe noi românii să ne simţim mai neputincioşi şi mai nemernici, în acest secol al globalizării, din cauza iluzionări, îngâmfării şi vanităţii sale. Insul suferă de inflaţie psihică, generată de gândirea sa instinctuală şi de obsesia voinţei de putere: e orb şi surd la strigătul realităţii, la suferinţele noastre, la dezastrul în care aruncă ţara în modul cel mai abuziv cu putinţă. Cu o gândire dominant instinctuală, cel de-al treilea …escu nu mai are nimic uman - în acţiunile sale se manifestă toată instinctualitatea. E mai distructiv decât a fost Carol al II-lea, care la fel îi juca pe liderii politici , pe unii împotriva altora. Insul suferă de nebunia lui Aiax Telamonianul. Iată ce scrie E. R. Dodds în Grecii şi iraţionalul ,,Micile state suprapopulate de-abia începuseră să iasă din mizerie şi sărăcia rămase în urma războaielor dorice, când au început noi tulburări: clase întregi au fost ruinate de marea criză economică a secolului al VII-lea, urmată , la rândul ei, de mari conflicte politice ale secolului al VI-lea care au transformat criza economică în termenii unei feroce ostilităţi de clasă.’’ ( E. R. Dodds - Grecii şi iraţionalul, p. 48). Alo! Deşteptaţi-vă onorabililor! Măcar în al doisprezecelea ceas. Nu simţiţi oare ostilitatea poporului? Dar ei nu se deşteaptă. Nu o simt. Odată constituită gruparea oligarhică, cel de-a treilea …escu nu mai poate guverna ţara pentru popor , ci pentru sine şi gruparea oligarhică.

Jorge Luis Borges afirma că infernul este locul unde se întâmplă lucruri înfiorătoare. ,,Cel mai ilustru dintre infernurile literare, îndurerata împărăţiei a Divinei Comedii nu este un loc înfiorător , este un loc în care se întâmplă lucruri înfiorătoare.’’ ( Jorge Luis Borges – Eseuri [ Andrei Ionescu - Prezentare, p. 330]). Noi afirmăm că infernul este acolo, unde într-o democraţie, clasa politică se structurează în grupări de tip oligarhic şi unde preşedintele în funcţiune manifestă în toate împrejurările , prin abuzuri repetate , tendinţe evidente autarhice, acolo unde deciziile politice sunt rezultatul conjunctural şi arbitrar a gândirii instinctuale, nu a gândirii raţional-umane, creative, acolo unde domină absurdul-distructiv în detrimentul raţionalului-creativ. Ne putem imagina un alt infern decât locul în care s-au petrecut cele mai abominabile crime ale dictaturilor? România nu este un loc înfiorător, deşi este locul de naştere a prinţului Dracula, dar este locul unde clasa politică, cu deosebire gruparea oligarhică dirijată de cel de-al treilea …escu generează infernul prin pandemoniul constituit în această grupare oligarhică.

Unii afirmă că românii sunt greu guvernabili sau neguvernabili. Nu românii sunt greu guvernabili sau neguvernabili, ci clasă politică românească a fost în trecut şi este în prezent, la fel de incapabilă să guverneze ţara , din aceleaşi cauze : a) o totală lipsă de respect faţă de alegătorul onest, b) o gândire instinctuală, perversă şi iraţională, c) un dispreţ total faţă de cei care i-au ales d) o absenţă totală a gândirii raţional-umane generatoare de acţiuni creative şi constructive. Toate guvernările corupte generează vulnerabilităţi existenţiale; ţara se află mereu la marginea haosului, oricând supusă mişcărilor anarhice. O guvernarea coruptă, iresponsabilă şi delăsătoare este lipsită de autoritate. Lipsa de autoritate este evidentă şi ea se propagă la toate nivelele şi în toate instituţiile statului la fel de corupte, după chipul şi asemănarea guvernaţilor. Sfidarea organelor de ordine de către unii cetăţeni este aproape îndreptăţită, atâta vreme cât clasa politică nu are nici o autoritate morală. În faţa avalanşei faptelor criminale, amplificate de criza economică, omul din clasa medie se simte complet abandonat de guvernanţi, de instituţiile abilitate cu ordinea publică pentru care plăteşte din greu impozite şi taxe. Iar ei vor din nou, şi din nou. şi din nou să-i votăm, ca să le autorizăm astfel funcţiile din eşaloanele puterii, fără să facă ceva concret pentru noi. Să-i votăm oare doar pentru privilegiile lor?

Politicienii ar trebui să fie marii pedagogi ai naţiunii, aşa cum sunt profesorii şi învăţătorii pentru copii. Politicianul pedagog ar trebuie să-l înveţe pe omul de rând elementele adevărului din politică, ca omul de rând să nu fie Ursul, etern, păcălit de vulpe, să scape astfel de primejdiile la care e supus din cauza ignoranţei sale politice şi a vicleniei politicienilor. Asta înseamnă ca politicianul să aibă un caracter leal, să fie pedagogul care iubeşte adevărul mai presus de toate. Din nefericire pentru noi , politicienii noştri cel mai mult iubesc minciuna. În exerciţiul puterii politicienii au devenit aşi minciunii. Dar ce pedagogi pot fi aceşti politicieni, când ei nu au nimic, absolut nimic din sfinţenia dascălilor? Politicienii noştri nu sunt pedagogii naţiunii, ei sunt demagogii ei. Demagogia este echivalentă cu imbecilitatea; unui demagog cu gândire instinctuală îi este imposibil să se ridice la nivelul gândirii umane, bazată pe morala umană. Şi-atunci ce să înveţe românii de la politicienii noştri, când eminenta lor gândire se reduce la inteligenţa rudimentară, instinctual-animalică: a înşela, a fura, a minţi, a vicleni? Influenţat astfel de omul politic ,,care s-a ajuns’’ , nu prin morala umană , ci prin gândirea sa instinctuală , omul de rând renunţă şi el la morala umană şi îşi construieşte existenţa după chipul şi asemănarea politicienilor. Dacă există o categorie socială complet lipsită de caracter aceasta este clasa noastră politică.

În pofida admiraţiei noastre( sau fricii) pentru solemnitatea puterii şi oamenii ei , trebuie să recunoaştem un mic adevăr, anume că politicienii noştri trăiesc în sfera instinctelor primare: toate gândurile, faptele şi acţiunile lor se reduc la minciună, viclenie, hoţie, înşelăciune, calităţi pe care le regăsim la aproape toate animalele de pradă. Din aceste considerente, putem afirma că aceştia trăiesc la nivelul subumanului. A te folosi zilnic de gândirea primară te autoprogramează inconştient animalităţii. Încă de la începutul democraţiei de după revoluţia din ’89 politicienii a instaurat nu un regim democratic realist, ci unul al falsului. Sub cel de-al treilea …escu oamenii politici au atins culmile versatilităţii şi venalităţii, generând la toate nivele politice şi administrative mefienţa. Portofoliile ministeriale nu mai sunt rodul activităţii politice asidue şi creative a unui om politic; la fel ca titlurile aristocratice din evul mediu ele se cumpără. Ministra sportului a dat o plăcintă de bani grupării oligarhice şi lui …escu pentru portofoliu sportului. Cine are bani poate cumpăra orice minister; se pot scoate la licitaţie. Cine vrea ministerul de interne, de externe al armatei şi al finanţelor? Daţi bani celui de-a treilea …escu şi vă vinde orice minister! Această stare de lucruri generează o societate a corupţiei generalizate şi a mefienţei. Într-o societate mefientă nici intenţia de adevăr nu mai e crezută. Într-o astfel de societate în care criza încrederii a scăzut la nivelul zero, comunicarea atinge limita imposibilului. Cum se vede la cel de-al treilea …escu, comunicarea raţional-umană este sortită eşecului. O astfel de societate care trăieşte în această stare patologică, vrând-nevrând, se autoprogramează răului. Cel de-al treilea …escu declara unui reporter că dacă nu va câştiga pentru un nou mandat alegerile, va pleca pe mare… Noi spunem că oriunde ar fugi un om, de răul pe care l-a comis, răul îl va ajunge din urmă şi-l va lovi ca un bumerang, chiar atunci când se crede mai invincibil.

Aşadar , politicianul-instinctual dezvoltă în relaţiile sale cu ceilalţi semeni o gândire primară cu consecinţe distructive şi grave sechele educative asupra oamenilor de rând. Când într-o societate dominante sunt instinctele primare( generate în toate situaţiile de politicieni) e de aşteptat ca acea societate să trăiască la limita de jos a umanului. Din aceste motive, cea mai mare valoare la români, nu o are gândirea creativă, ci gândirea instinctuală. Pe aceasta valoare a inteligenţei animalice s-a consolidat şi s-a cronicizat în societatea românească statutul omului tiranic, complet lipsit de caracter, cu deosebire cel din sfera puterii politice.

Din cauza exclusivă a clasei politice, cum am arătat, dominant în societatea românească este omul tiranic cu inteligenţă instinctuală, în vreme ce omul creativ este marginalizat. Mai este oare cazul să amintim că toţi marii noştri creatori şi-au realizat visele pe alte meleaguri. Să amintim doar pe celebrul inventator Henri Coandă…, dar câte alte inteligenţe creative( Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Emil Cioran, Ioan Petru Culianu) nu au emigrat în alte spaţii – aici, la noi fiind încorsetaţi de presiunea psihică exercitată de creierele instinctuale ,mai cu seamă ale indivizilor din sfera puterii, incapabili de vreo pasiune autentică, în afara pasiunilor instinctuale.

Un instinctual este un infantil prin excelenţă. La fel cum copilul este psihic şi mintal mai apropiat de starea animală, instinctualul trăieşte ca un infantil. Pentru instinctual viaţa este o nesfârşită joacă. Dacă gândirea instinctuală a copiilor este acceptată ca făcând parte din normalitate, pentru omul politic, infantilismul îl proiectează în postura de măscărici( vezi botezul l mielului Trăinică) . Măscăriciul politic e un ins pervers, distructiv, iraţional, cel mai adesea absurd ca străinul lui Albert Camus. De altfel, în asta constă imbecilitatea clasei noastre politice – în acest infantilism în care se complace, în perversitatea pe care o promovează în relaţiile sociale, în toate instituţiile administrative, de al cele centrale la cele locale, cu efecte politice, economice şi sociale dezastruoase , demolatoare, adesea de o hilară absurditate. Adevărata gândire umană este creativă; ea îl plasează pe om în rândul bărbaţilor adevăraţi. Bărbatul adevărat nu acceptă infantilismul. El îşi fundamentează existenţa pe cele două morale: morala socratică a raţiunii şi morala nazarineană a iubirii. El merge pe drumul vieţii, la fel ca Gandhi, pe calea adevărului şi iubirii. Asta îl deosebeşte radical de instinctualul-infantil şi-l face să fie lucid şi creativ.

Gândirea politică românească actuală cu dominanta ei instinctuală este în dezacord profund cu timpurile noastre, e în dezacord cu tendinţa generală a gândirii din politica europeană, axată tot mai mult pe valorile gândirii umane, cele ale moralei raţiunii şi iubirii, ale creativităţii şi responsabilităţii politice, economice şi sociale, în care esenţa este respectarea individualităţii.

Cum se poate vindeca această Românie profund bolnavă, o Românie în care spiritul uman al creativităţii este sufocat de dominanta gândirii instinctuale? Cum să vindecăm lumea românească , când sufletul copiilor este pervertit încă din primii ani de şcoală prin exacerbarea instinctualului, prin promovarea valorilor gândirii instinctuale. Ursul păcălit de vulpe e un model educativ specific gândirii instinctuale româneşti. ,,Ursul e prost! ’’ zice un copil. ,,Nu-i frumos să zici prost, Ursul e naiv!’’ îl corectează învăţătoarea. Ursul nu este naiv , nu este nici prost, dar într-o societate pervertită moral de clasa politică, Ursul este eternul om de bună credinţă păcălit de vulpoiul politic. ,,Ursul păcălit de vulpe’’ e o poveste care marchează destinul nostru, în care unii suntem în postura vulpii, alţii în postura Ursului. Depinde pe ce valori mizăm în viaţă, pe valorile vulpii, adică pe valorile gândirii instinctuale, sau pe valorile Ursului, ale gândirii raţional-umane. A miza pe valorile vulpii, a trăi viaţa sub dominanta gândirii instinctuale ne determină să trăim într-o lume a înşelăciunii. Înşelăciunea este cea mai uzitată formă a criminalităţii în societatea românească pe care o susţine şi o promovează clasa politică. Toată puterea politică se legiferează , nu pe valorile autentice ale democraţiei cum este normal, ci pe nonvalorile înşelăciunii. Doctrina înşelăciunii e fundamentul filosofiei lui pseudo; ea generează suspiciune şi neîncredere, grave blocaje şi stagnări, o imposibilitate a dialogului şi comunicării, o permanentă perversitate relaţională. La noi, cel mai inteligent este insul şmecher care înşeală, dar mai cu seamă panglicarul politic, ,,omul care s-a ajuns.’’ De aceea, într-o societate în care dominantă este gândirea instinctuală, cea mai mare valoare o are vulpea, nu Ursul . Prin urmare, admiraţia românului se îndreaptă spre gândirea instinctuală , nu spre inteligenţa creativă.

Copilului român ar trebui să evolueze, conform perceptelor pedagogice promovate de Pestalozzi, de la gândirea instinctuală la participarea la cerinţele sociale, la înnobilarea sufletească prin însuşirea principiilor moralei socratice şi moralei nazarinene, a creativităţii, a dăruirii şi dorinţei continui de cunoaştere. A dezvolta la copil sentimentele de iubire, de încredere, de recunoştinţă, de supunere şi de datorie, ca fundamente educative ale relaţiilor interumane e necesitatea stringentă a societăţii româneşti actuale, care în concurenţa naţiunilor din UE, trebuie să se eliberează de gândirea instinctuală distructivă. Dar cum am spus, prima lecţie pe care o învaţă la şcoală copii românilor este aceea a păcălelii, a înşelăciunii. Morala umană aceea a căii adevărului şi iubirii este pervertită, încă de pe băncile şcolii, de gândirea instinctuală. A păcăli pe semenul tău e un modus vivendi aproape normal la noi la români. Gândirea instinctuală ne constrânge la o eternă acţiune autodistructivă, o dorinţă imbecilă de a face rău.

Calea adevărului şi iubirii se constituie în fundamentele unei existenţe creative. Plăcerea de a crea i-a ridicat pe occidentali din sfera instinctualului în sfera umanului. În actul creativ al muncii şi al dăruirii au simţit ei că au găsit adevărata fericire - starea psihică de bine. După ultimele cercetări ale unor prestigioşi psihologi americani (Mihaly Csikszentmihalyi, 1991 , Martin E. P. Seligman, 2002), acestea sunt şi fundamentele fericirii; ele dau sens vieţii şi ne asigură starea de graţie. Pentru asta, trebuie să îndeplinim un minim de condiţii: a)să avem o situaţie economică acceptabilă, b) să avem predispoziţia şi capacitatea de a ne dărui unei idei, unui semen sau unui grup de semeni ( dorinţa sinceră de a face bine este profund morală) c) o necurmată voinţă de cunoaştere.

În ce lume trăim noi românii? Întrebarea e retorică. Răspunsul e evident : într-o lume a gândirii instinctuale. Lumea noastră românească e o lume supărată, o lume a îngrijorărilor existenţiale, o lume nevrotică, generată şi menţinută în această stare psihică de politicianul veros, lipsit de caracter şi prin asta, incapabil să administreze ţara.

Bibliografie:

1) J. H. Pestalozzi – Cum îşi învaţă Gertruda copii, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977, p.26

2)Nicolae Iorga - În luptă cu absurdul revizionism maghiar, Ed. Globus, Bucureşti , 1991, p. 65)

3) Platon – dialogul Eutyphron

4) Biblia – Genesa(Facerea) 1 -31; 18-32

5) H.R. Patapievici - Politice, ediţia a V-a , Ed. Humanitas, Bucureşti , 2008, p.5,8, 35,49,61).

6) H.R. Patapievici – Zbor în bătaia săgeţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.50).

7) Marin Preda – Viaţa ca o pradă, Ed. Albatros, Bucureşti, 1977, p.310

8) E. R. Doods – Grecii şi iraţionalul, Ed. Polirom , Iaşi ,1998, p. 48

9) Jorge Luis Borges – Eseuri, Ed. Polirom, Iaşi , 2006 [ Andrei Ionescu - Prezentare, p. 330])

4e82b4b9