Filosofia luptei dintre Eros şi Thanatos

De ce trăim? De ce murim? (partea  a doua)
Moto: ,,Moartea e un fenomen simplu în natură, numai omul ăl face înspăimântător.’’ Marin Preda 

Din Universul vizual al Ligiei

Şi totuşi, omul are posibilitate de a trăi veşnic, de a deveni el însuşi Dumnezeu sau cel puţin un zeu. Descoperirea celulelor stem este o cale a vieţii veşnice. Să ne amintim de mitul biblic de refuzul violent al lui Yahve de a-l lăsa pe om să ajungă la pomul vieţii să nu trăiască veşnic. ,,Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci!’’ ( Genesa (Facerea)3,22).  


Cu toată împotrivirea Creatorului, omul a ajuns la pomul vieţii şi a început să mănânce din el. Dar ce va face omul cu o asemenea putere. Va avea el capacitatea morală de a stăpâni binele şi răul? Pericolele de moarte colectivă cresc în aceeaşi proporţie cu şansele de vieţuire şi de creştere a speranţei de viaţă. Speranţa medie de viaţa a crescut de la 40 de ani în secolul al XIX-lea, la peste 75 de ani, tinzând ca omul să atingă limita biologică. 

Odată cu speranţa de viaţă, creşte hiperbolic şi numărul populaţiei. Îngrijorarea unor savanţi, anume că populaţia globului se dublează la un număr tot mai mic de ani, pare a fi dezminţită de pericolele de moarte colectivă, accidentele aviatice, rutiere, îmbolnăviri , Sida , obezitate , de deviaţiile sexuale,homosexualitate, lesbianism, dar şi reducerea numărului de progenituri pe o familie , de la zece – doisprezece, la maxim unu sau doi şi prin apariţia ,,femeii castratoare’’, care refuză maternitatea, îndeosebi în ţările supraindustrializate. 

Geniul speciei are această previziune de autoreglare a numărului de indivizi umani. Aşadar din punct de vedere al îngrijorării malthusianiste, geniul speciei ar rezolva problema creşterii hiperbolice a populaţiei globului. Dacă populaţia ar atinge cote alarmante de 40 de miliarde de indivizi (limita maximă de suportabilitate a Terrei), pe bună dreptate savantul Manfred Eigen ar avea dreptate să se întrebe dacă omenirea ,,va supravieţui măcar până la sfârşitul mileniului’’ (1993). 

Există multe şanse de supravieţuire şi una dintre ele ar fi colonizarea, practicată cu succes de vechii elini: expansiunea cosmică ar salva omenirea de autodistrugere. Dar, deocamdată, limitele tehnologiei îl ţine pe om legat de vechiul leagăn al omenirii. 

Singura speranţă este menţinerea unei anumite proporţii de tineri şi bătrâni şi a unei natalităţi ,, controlate’’. Viitorologii vor putea să ne prezinte scenariile cele mai roze, dar adevărul este că depindem de acest leagăn , unde omenirea poate să sucombe. Odată cu descoperirea ADN-ului, omul a ajuns la pomul vieţii şi are şansa să trăiască veşnic. Celule stem se divid până în ziua a cincea din momentul fecundării şi începerea procesului mitozei, apoi se transformă în celule somatice şi încep configurarea organelor progeniturii; in fiecare organ al noii fiinţe rămân o rezervă de celule stem, care vor înlocui celule bolnave. Este o cale care ar putea fi folosită de medicina genetică pentru a înlocui organele bolnave cu celule stem crescute în culturi de laborator. Dar ce consecinţe va avea asupra vieţii în general şi a omului în special nimeni nu ştie. O mică eroare poate duce la dispariţia definitivă a speciei umane. Multă vreme va trebui menţinută reproducerea naturală. 

Este posibil ca moartea să nu fie înscrisă în codul genetic; nu există o genă a morţii, dar moartea este generată de sfârşitul programului genetic. Ca orice program informaţional, programul genetic al oricărei specii are un început şi un sfârşit. Fiecare specie are o anume durată de viaţă, în funcţie de mărimea lanţului genetic sau mai bine zis de numărul legăturilor de hidrogen ce leagă cele două catene. Cu fiecare reînnoire celulară, o legătură de hidrogen dispare şi lanţul genetic al nucleonilor din celulă se micşorează, până când nu mai rămâne nici o legătură pentru reînnoirea celulelor. În această situaţie materia celulară pierzând, conform cele a doua legi a termodinamicii, informaţie şi energie, suferă efectul de entropie. 

Lungimea sau scurtimea vieţii depinde, se pare, de capacitatea de reproducere. Geniul speciei lucrează şi în acest sens. Cu cât reproducerea este mai rapidă , cu atât se scurtează durata vieţii, dacă reproducerea este încetinită durata vieţii creşte( cercetările efectuate pe Drosophila melanogaster [ musculiţa de oţet]). Scopul fundamental şi fatal al vieţii este reproducerea,, transmiterea cu orice preţ a ,,genei egoiste’’ ( Richard Dawkins). Modul de reproducere a somonilor arată clar că scopul oricărei specii este reproducerea. După reproducere somonii mor. La fel se petrec lucrurile cu unele specii de caracatiţe. La omul cultural funcţia reproducerii s-a sublimat creaţie cultural-tehnică.
 
La început, informaţia celulei sexuale fecundate produce celule stem, care se divid îndoit, fiecare în procesul mitozei, folosindu-se de acelaşi procedeu al unirii, atracţia polară, conform principiului asemănării în oglindă. În ziua a cincea din momentul fecundării celule stem se transformă în celule somatice (fenomenul nu a fost încă suficient cercetat de geneticieni). Dacă celule stem se pot divide la infinit şi dacă în ele se află veşnicia vieţii, celule somatice au o durată de viaţă scurtă, iar numărul divizărilor este limitat de lungimea helixului. Cu fiecare diviziune celulară ultima legătura de hidrogen dintre cele două axe ale helixului se rupe (legătura de hidrogen este o legătură slabă). Odată legătura ruptă informaţiile consumate sunt şterse , marcând astfel scurgerea timpului, ceasul biologic. În măsura în care legăturile de hidrogen se reduc şi lanţul ADN-ul se micşorează, în aceeaşi măsură numărul diviziunii celulelor somatice se reduc şi când ultima legătură s-a rupt, celule nu se mai înnoiesc, materia biologică( corpul omului) îmbătrâneşte şi moare. Consumul informaţiei genetice marchează tic-tacul ceasului biologic. Când ultima legătura s-a şters diviziunea celulelor nu mai este posibilă, celule din organism nu se mai înnoiesc, iar degradarea materiei este evidentă.

Diviziunea se face în ritmuri variabile de la un organ la altul. Astfel, un organ vital se poate degrada mai repede (ca spre exemplu inima, ficatul, artere, porţiuni din artere dar mai cu seamă celule nervoase – sunt singurele celule care nu se înnoiesc) şi omul moare chiar dacă celelalte organe mai sunt funcţionabile. Bolile bătrâneţii sunt cele ale degradării materiei celulare. Ritmul divizării celulelor este accelerat sau încetinit în funcţie de cantitatea de energie cu care sunt alimentate celule. 

Cu cât energia creşte, cu atât activitatea celulelor se accelerează şi diviziunile se succed în ritm accelerat; cu cât energia scade cu atât ritmul diviziunii celulare este încetinit. Aşadar, moartea prematură a obezilor se datorează în primul rând excesului de energie care accelerează procesele de înnoire celulară. La fel ca stele mari care ard mai repede decât cele mijlocii. Este demonstrat clar, încă din antichitate, că asceţii îşi prelungesc viaţa. Ascetismul nu presupune contemplarea vieţii, ci îmbinare raţională a activităţii fizice, cu activitatea mintală şi cea contemplativă (meditaţia în sensul visării cu ochii deschişi are un rol important pentru sănătatea creierului) . Supraponderalii, gurmanzii, leneşii sunt primii candidaţi ai lui Thanatos. 

Un opozant vehement al  lui Tanathos,  zeul   morţii, este Eros. Cu cât omul îşi prelungeşte ,,iubirea activă’’, cu atât ritmul îmbătrânirii este încetinit. Omul activ fizic şi mintal îşi menţine în funcţiune hipofiza – glanda care controlează producţia de testosteron la bărbaţi şi estrogeni la femeie. Obezii sunt nevoiţi să renunţe la Eros, nu doar pentru reducerea practică a posibilităţii coitului, ci şi pentru că activitatea hormonală se reduce la minim. Sunt doi hormoni ai activităţii sexuale produşi de hipofiză, unul masculin - testosteronul şi celălalt feminin estrogenul. Cei doi hormoni pot fi numiţi hormonii tinereţii. Atâta vreme cât omul este activ sexual, hipofiză continuă să producă hormonii necesari iubirii, e adevărat nu în cantitatea pe care îi producea în faza biologica a tinereţii, dar suficient pentru a menţine starea de vitalitate şi virilitate a organismului. Încetarea activităţii sexuale duce la încetarea producţiei celor doi hormoni sexuali şi consecinţele, atât pentru bărbaţi, dar mai cu seamă pentru femei sunt dintre cele mai nefaste. Cel mai important lucru în viaţă e cât trăim, să ,,iubim activ’’( expresia aparţine lui Constantin Noica, care a găsit o formulare eufemistică spre a evita vulgarul coit) până la adânci bătrâneţe.Când Eros încetează  în trup se instalează Tanathos zeul morții.  

Atâta vreme cât ,,iubim activ'', reciclarea hormonilor continuă şi asta menţine tineri la trup, la psihic la minte şi în spirit. Acesta este şi mesajul ce ni-l transmite basmul românesc ,,Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte’’ : atenţie! când treci hotarul tinereţii, nu conştientizezi, alergând după un iepure şchiop, că nu mai poţi face sex. Când treci de şaizeci de ani e suficient să întrerupi coitul o jumătate de an spre a nu-ţi mai folosi virilitatea decât pentru micţiune. Odată cu reducerea activităţii sexuale creşte riscul de cancer de prostată( are un rol important în producerea spermei); fiind neutilizată nu doar se atrofiază şi se rigidizează, dar dezvoltă şi malformaţii - ca adenomul de prostată. 

Moartea începe din momentul când Eros ne-a părăsit; atunci ne ia în primire Thanatos. Murim în momentul când încetăm să mai ,,iubim activ’’. Atâta vreme cât omul iubeşte activ rămâne tânăr, când încetează să mai fie activ sexual se poate spune că a murit. Spre deosebire de oricare altă specie, omul este apt să iubească activ până la adânci bătrâneţe, dar odată ce funcţiile sexuale sunt oprite mai mult sau mai puţin voit, omul moare. Alungarea din pat a bărbatului, imediat după ce femeia nu mai simte nevoia de sex şi, de regulă, ea nu mai simte nevoia de sex când funcţiile fecundării au încetat, când ultimul ovul a fost eliminat şi a atins stadiul menopauzei, este o sadică metodă de asasinare a bărbatului. Ne-iubiţi de neveste, cei mai mulţi bărbaţi devin povară pentru familie, inutili existenţei. Mulţi eşuează în alcool. 

La fel ca trântorii, care sunt scoşi toamna, cu forţa, afară din stup, încolonaţi ca la armată, şi bărbaţii, în toamna vieţii, într-un anume fel, sunt scoşi cu forţa afară din casă. Dacă trântorii mai sunt toleraţi după fecundarea reginei, fiindcă ajută la ventilaţie, bărbaţii mai sunt toleraţi atâta vreme cât mai asigură mijlocele de subzistenţă familiei. Natura urmăreşte în modul cel mai pragmatic utilul şi eficienţa; cei care nu mai sunt de folos speciei, cei care devin o povară pentru familie sunt alungaţi sau ,,determinaţi’’ să moară. Dacă femeile mai sunt utile pentru creşterea nepoţilor, bărbaţii nu mai au nici o utilitate. Prin urmare, ei devin o povară atât pentru neveste, cât şi pentru fii şi nepoţii; Cum se simt tot mai puţin iubiţi şi mai inutili existenţei în aceeaşi măsură le scade şi dorinţa de a trăi. Astfel, ne-iubirea celor din jur şi inutilitatea îi forţează într-un fel să iasă afară din casă şi din societate. Inutilitatea şi absenţa iubirii active le grăbeşte moartea. Cel mai adesea la vârsta a treia, mai cu seamă în rândul bărbaţilor, se instaurează dorinţa de moarte. Pesimismul, de care vorbea Schopenhauer, îi cuprinde mai cu seamă pe bărbaţii care nu au avut nici un scop în viaţă, nici o preocupare. Vrând, nevrând se instalează, odată cu înaintarea în vârstă, plictisul de viaţă şi lipsa oricărui temei al existenţei. În această saturaţie de viaţă se află germenii negării de sine şi dorinţa morţii. Din momentul în care Eros şi-a încetat orice activitate moare orice dorinţă şi se instalează chinuitorul dezgust de viaţă; atunci vine Thanatos să pună stăpânire pe sufletul şi trupul, ajuns în stadiul de legumă. Nu mai există iubire activă nu mai există dorinţă, nu mai există dorinţă, nu mai există nici voinţă. Negarea de sine anihilează orice voinţă, inclusiv aceea de a vieţui şi singura ieşire este calea spre Neant. Trăieşti atâta vreme cât iubeşti. Din aceste motive cred şi emit această ipoteză, bărbaţii mor mai repede decât femeile. De aici poate fi dedus un paradox de genul: ,,Iubim să trăim sau trăim să iubim!’’ Din cercetările şi observaţiile atente pe loturi mari de bărbaţi americani dr., Reuben a constat că riscul unui atac de cord la cei care îşi menţin un anumit ritm erotic , la vârsta a treia este mult redus, comparativ cu cei care au renunţat definitiv la sex. Efectele benefice ale sexului asupra creierului şi minţii sunt indubitabile. Menţinerea activităţii sexuale până la vârste înaintate ne eliberează obsesii, dar mai cu seamă de nevroze, de acreala vieţii şi de dorinţa de moarte care se instalează cel mai adesea din cauza ne-iubirii active. Pentru toate vârstele, dar mai cu seamă pentru vârsta a treia, sexul nu este numai o terapie ci un adevărat balsam pentru sănătatea fizică, psihică, mintală şi spirituală a oricărui bărbat şi a oricărei femei. ,,Un bărbat în vârstă care îşi petrece ultimii săi ani jucând cărţi duce o existenţă tristă în comparaţie cu domnul care-şi petrece zilele marcând într-un alt fel de joc. O femeie în vârstă care se leagănă în balansoar tricotând s-ar putea să descopere că încă are multe de oferit dacă ar avea şansa să facă aceeaşi mişcare într-un pat confortabil cu un partener dispus. (Dr. David Reuben - Tot ce ai vrut să ştii despre sex, Ed. Curtea veche, Bucureşti 1999, p. 358) Din nefericire, femeile ignorante cât şi cele bigote îşi alungă bărbatul din pat imediat după ce au turnat un copil sau doi. (Vezi impresionanta descriere a acestei situaţii cu care se confruntă bărbatul în Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda). Mama Lui Petrini, bigotă şi răzbunătoare pe infidelităţile bărbatului, a redus sexualitatea doar la reproducere. ,,Crezi mamă că nu ţi-am ghicit păcatul? îi strigă Petrini eroul cărţii lui Preda, mamei sale. Te-ai măritat fără să iubeşti şi nici pe urmă nu l-ai iubit pe tata. Şi nu fiindcă ţi-ar fi plăcut altul, ci aşa. Dar de măritat te-ai măritat, în loc să te fi dus într-o mănăstire. Dar, aia e, că nici mănăstirea nu ţi-a plăcut şi, femeie tânără, ţi-ai gonit bărbatul din pat şi el, tânăr, crezi că nu ştiu!’’[…] ,,Te-am făcut pe tine!’’(Marin Preda - Cel mai iubit dintre pământeni, Ed. Cartea Românească, Bucureşti , 1984, p72), îi răspunde mama sa, cu o credinţă absolută că şi-a împlinit menirea ei pe Pământ.

E o scenă pe care majoritatea femeilor o repetă, sub motive variate şi în varii scenarii, aproape în toate familiile. ,,Ţi-am făcut copii frumoşi şi deştepţi ce mai vrei?’’ răspund ele bărbaţilor, convinse că odată cu împlinirea obligaţiilor matrimoniale şi-au încheiat şi misiunea erotică. După ce se nasc copii în inconştientul lor se naşte refuzul sexualităţii. Cele mai multe, odată ajunse la menopauză, ,,îşi alungă’’, la fel ca mama lui Petrini, bărbatul din pat. Orice iubire, oricât de mare ar fi fost sfârşeşte din lipsă de libido, în ură. Celebra cugetare lansată de Marin Preda ,,unde iubire nu e nimic nu e’’, preluată ne-critic, nu e plauzibilă. Am putea spune că unde iubire nu e, e ură, e dorinţă de moarte. W Stekel , unul dintre celebrii elevi ai lui Freud, care a cercetat sexualitatea masculină şi feminină, spune că nu există iubire fără ură. Unde iubire nu e, în psihic nu rămâne tabula rasa, un loc viran, ci se nasc sentimente potrivnice: dispreţ şi ură faţă de soţ, atingând chiar nivelul urii extreme, de ucidere, în gând, a acestuia.

Odată ce femeia şi-a văzut copii la casele lor, bărbatul devine inutil şi cum sexul nu mai are nici un scop, pentru ea, iubirea activă devine o corvoadă mai grea ca munca unei sclave. Sub diferite motivaţii şi variate pretexte femeia îi refuză bărbatului coitul. Femeia nu conştientizează că lipsa iubirii active are consecinţe dintre cele mai nefaste asupra vieţii de cuplu.

,,Certurile din nimic’’ la bătrâneţe sunt o ,,comportare manifestă’’ a urii ce vine din inconştient , spune Freud. Fără sex, bărbatul întră în faza critică a nevrozei: este deprimat şi uşor iritabil; pesimismul pune tot mai mult stăpânire pe el. Odată cu încetarea activităţii sexuale , dorinţa de viaţă se reduce până la nivelul zero. În locul ei se instalează dorinţa de moarte, care pune tot mai mult stăpânire pe psihicul său. Tanathos ia locul lui Eros. Paradoxal, în cazul femeilor nu se întâmplă acest fenomen, deşi femeile sunt cele mai legate de iubire. De iubire, dar nu de sex. Odată cu încetarea activităţii sexuale, hipofiza sau glanda pineală cum mai este numită, pe unde Descartes credea că pătrunde sufletul în corpul omului, îşi reduce activitatea şi reciclarea hormonilor este oprită. 

Descartes nu greşea prea mult, căci, această micuţă glandă situată la baza creierului are un cuvânt mare de spus în configurarea sufletului omului. Ea are multiple funcţii în reglarea activităţii sexuale şi a tiroidei. Toate manifestările iubirii aici sunt configurate, tot erotismul omului depinde de modul de funcţionare a hipofizei. Activitatea hipofizei depinde de cât de mult iubim, dacă menţinem prin exerciţiu periodic, iubirea activă . Dacă iubim în ritm constant fără întrerupere şi hipofiza îşi menţine funcţiile, dar odată ce încetăm să mai iubim activ, ca orice organ neutilizat ,,se atrofiază’’. Dacă iubirea activă se menţine şi iubirea sentimentală se întăreşte. Cu fiecare orgasm, hipofiza eliberează ocitocină care este un hormon al afecţiunii faţă de o anumită persoană şi are cel mai important rol în menţinerea unei relaţii calde şi armonioase în cuplu. De regulă, femeile care au trăit miracolul ,,pentru prima oară’’ cu soţul, au orgasm cu acesta de-a lungul întregii vieţi; ele rămân ataşate soţului şi la bătrâneţe şi continuă să-l primească în pat, chiar şi la vârste înaintate, dar acelea care au fost dezvirginate accidental sau au avut experienţe erotice cu alţii, înainte de căsătorie sau nu au fost deflorate fizic, dacă au trăit mintal ,,miracolul pentru prim oară’’ ( ca de exemplu sex oral sau anal spre a evita deflorarea), rămân fidele acelor experienţe, fiindcă în acele momente se produce fixaţia şi recunoaşterea unui anume partener; în acele momente hipofiza eliberează doi hormoni, vaseprosina şi ocitocina, care provoacă recunoaşterea unui anume partener şi fidelitatea faţă de acesta. De aceea este atât de important himenul, acum căzut în desuetudine ba chiar hulit şi ridiculizat de un anume gen de fete şi de băieţi infantili din punct de vedere psihic. Creatorul nu a pus întâmplător pecetea pe poarta lumii. Odată căsătorite acestea au cea mai puţină dragoste pentru soţii lor, sunt primele care îi alungă din pat fără nici cel mai mic regret şi chiar îi împing să se sinucidă cu cuţitul şi cu furculiţa , dar mai ales cu paharul. Fără orgasm, după cum ne asigură Stekel, nu există iubire, cel mult un simulacru la care femeile sunt neîntrecute actriţe. Simularea este arta lor predilectă. Mai mult, cu fiecare orgasm sunt eliberate şi alte substanţe, ca spre exemplu endorfinele, care au un rol echivalent morfinei ce anihilează senzaţiile dureroase. Şi la bătrâneţe durerile sunt multiple. Endorfinele reduc considerabil durerile, la fel cum o injecţie cu morfină le anihilează. Senzaţia plăcută indusă în organism cere repetarea actului sexual. Orgasmul repetat induce iubirea în cuplu şi alungă singurătatea în doi. Totul depinde de înţelegerea fenomenului de către femeie. Din nefericire, în majoritatea căsniciilor, la bătrâneţe învingătoare e ura. Şi principala vinovată e femeia, fiindcă ea care a fost predestinată iubirii, la bătrâneţe iubeşte tot mai puţin. Femeile, care refuză iubirea activă, ajunse la menopauză plătesc un preţ mare. Urmarea materială este încetării activităţii hipofizei, şi deci a reciclării hormonilor, mai cu seamă a estrogenilor la femei. Lipsa estrogenilor naturali generează o cumplită boală - osteoporoza pe care femeile o conştientizează târziu, după ce nu se mai poate face nimic, sau, aproape nimic; urmarea psihică - acrirea sufletului. Semnul osteoporozei la femei, numită şi ,,boala de micşorare’’, este începutul de cifoză, curbarea sub forma semnului întrebării(?), trupul acela sublim odată, ia forma oribilă a semnului literar. 

Femeia suferă o masculinizare accentuată, îi apare mustaţă şi păr pe faţă, iar formele unduitoare se petrifică în steiuri colţuroase. Şi ce-i mai deprimant, e că voluptoasa ,,poartă a lumii’’ pentru care mulţi bărbaţi şi-au pierdut capul, fără ,,iubirea activă’’ capătă aspectul grotesc al prunei uscate. Oribil! De ce unele actriţe îşi menţin aspectul tânăr chiar şi la vârste când cele mai multe femei sunt de mult babe? Ei bine, pe lângă celelalte trucuri pe care le folosesc şi pentru că rămân active erotic. 

Dacă nevasta îl alungă din pat, dacă fetele tinere fug de moşnegi ca dracul de tămâie, dacă nu mai găseşte pe cineva care ,,să-l răcorească’’, dacă întrerupe coitul mai mult de şase luni se poate spune adio iubirii active şi odată cu aceasta şi vieţii. Dacă, cei bogaţi, ca Irinel, găsesc o rezolvare cu ajutorul banilor, cei mai mulţi dintre pensionari nu-şi pot permite nici măcar o prostituată ieftină. Şi-atunci găsesc cel mai bun surogat cu care să-şi adoarmă simţurile : alcoolul. Sexul este cel mai bun ,,medicament’’ fiindcă hormonii eliberaţi sunt naturali. 

Cartea dr. american D. Reuben, Tot ce ai vrut să ştii despre sex recomandă sexul până la adânci bătrâneţe, fiindcă sexul este şi rămâne pentru om cel mai bun balsam pentru trup, inimă, minte şi suflet. Sexul periodic eliberator de tensiuni, activitatea fizică( cel puţin odată la două zile), activitatea intelectuală zilnică (nu privitul la televizor) şi hrana naturală sunt factori fundamentali care asigură longevitatea. Folosirea adjuvanţilor chimici pentru menţinerea aspectului tânăr nu este recomandată; are mai mult efecte maligne decât benigne. Cercetările efectuate pe musculiţa de oţet în ceea ce priveşte amânarea împerecherii, au demonstrat că întârzierea fecundării, la fiecare generaţie, cu câteva zile, au dus la mutaţii care au mărit durata vieţii la musculiţa de oţet de la 14 zile la peste 70 de zile. Generaţiile mai tinere de oameni au început să realizeze, mai mult inconştient decât conştient învăţătura testului musculiţei de oţet; astfel, tot mai multe căsătorii au loc după treizeci de ani, copii vin între treizeci şi patruzeci de ani. Nevoia de iubire activă până la vârste înaintate menţine vitalitatea organismului, alungă suferinţa şi bolile bătrâneţii. Ca urmare a creşterii a siguranţei şi securităţii vieţii cât şi a posibilităţii fecundării la vârste mai avansate, generaţiile actuale au redus numărul de progenituri, la unu cel mult doi copii, iar conceperea lor se face la vârste mai târzii, comparativ cu generaţiile trecute. 

Dacă, înainte vreme, conceperea progeniturilor se făcea între cincisprezece şi cel mai târziu la treizeci de ani, acum cele mai multe perechi procreează între treizeci şi patruzeci de ani. Este posibil, ca peste câteva generaţii, procrearea umană să aibă loc după vârsta de patruzeci de ani; aceasta va conduce la menţinerea capacităţii de fecundare la femei la vârste înaintate, la prelungirea duratei vieţii erotice şi inerent a duratei de viaţă. Vedem , aşadar, că durata vieţii este legată nemijlocit de Eros; cu cât iubirea activă se prelungeşte până la vârste târzii cu atât pragul morţii va fi mai depărtat.Aceasta este toată filosofia vieţii.

Poate asta oare explica mitul biblic al Sarrei, care a fost dăruită de Yahve cu un copil la vârsta de nouăzeci de ani, iar Avraam, se presupune că avea o sută zece ani când Sarra l-a născut pe Issac? Asta ar explica oare şi vârstele matusalemice atinse de om biblic, la începuturile sale istorice? Vom vedea în continuare!