Eminescu la Ruginoasa (Fericiți cei care îl iubesc pe Eminescu că a lor este împărăția lui!)

 Unul  dintre   poemele  care    uimește prin  intuiția genială, pe care Eminescu  l-a  scris  la 16 ani    este Floarea albastră. De ce spun intuiție  genială ? Fiindcă e greu să crezi  că, un băiat   de 16 ani poate  să  deceleze  iubirea   masculină  de cea feminină. În vreme  ce   băiatul tânăr  este atras  de   iubirea pentru idealul abstract -   „cufundat în stele  și   în cerurile  înalte” , fata  îi spune că e zădărnicie  gândul lui la stele, la cer  la câmpiile asire;   să nu caute, în depărtare,  fericirea.  Fericirea   e aici  în  concret  material,   el și ea  în pădure, la izvor,  sărutându-se...  Citește   eseul „Poetul  și măiastra”! Află de ce sunt fericiți cei care îl iubesc pe Eminescu!                             

   


    Poetul şi măiastra

Moto:  ,,Poate  că povestea este  partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti…’’

                                                      Mihai Eminescu             

            Pe Eminescu nu l-am iubit multă vreme. Ştiindu-l moldovean de-al meu, era ca şi cum mi-ar fi fost ,,vecin’’, îl cunoşteam ,,din vedere’’.

Poemele sale, deşi mi-au plăcut, nu-mi spuneau mare lucru. Până le-am pătruns înţelepciunea.             O femeie, o doctoriţă care îl iubeşte mult pe Poet, m-a întrebat în urmă cu vreo doi ani: ,,Ştiţi ce zi e astăzi?’’ Da, e 15 ianuarie. ,,Ştiţi ce mare poet s-a născut în această zi?’’ Am ridicat din umeri. ,,Cum, nu ştiţi?!.., E moldovean de-al nostru, din Botoşani, Mihai Eminescu!’’ ,,Ei bine, data viitoare, când veniţi la cabinet să-mi aduceţi poezia Floare Albastră’’.                  M-am ruşinat de această ignoranţă voluntară. Am  recitit Floare albastră, pătrunzându-i mesajul şi sensul. În acest poem am descoperit marea profunzime a gândirii  eminesciene. Eminescu  era  tânăr când a scris Floare albastră, dar   a reuşit să vadă ceea ce alţii, abia  la vârste înaintate,  reuşesc să deceleze    deosebirea dintre bărbat şi femeie.

Bărbatul este atras spre alte idealuri decât femeile. Pe el alte magii, celeste sau abisale, îl fascinează.  Menirea femeii este să-l ţină pe bărbat legat  în iubirea concretă, reală, pământeană.

Floare albastră

,,Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.

În zadar râuri de soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.”

Această dihotomie erotică,  impune iubiri divergente  bărbatului şi femeii. Bărbatul îi vrea doar trupul, femeia, însă, îi dăruieşte şi sufletul, femeia ar vrea ca bărbatul să-i iubească   şi sufletul, dar el îi iubeşte doar trupul. Această  dihotomie  generează drame  şi tragedii umane. A fost  şi marea tragedie a  Poetului, pe care a exprimat-o, atât de genial  în   Luceafărul.  Pe marginea unei variante, geniul, spune Eminescu:  ,,nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc...’’                                                                      Bărbatul, în general, nu poate ferici femeia, nu doar  cel genial. Şi nu doar pe femeie nu o  poate ferici;  pe nimeni nu poate ferici, nici  chiar pe el. El vrea mereu altceva decât iubirea pământeană. Există, în genetica masculină, înscrisă, o chemare magică mai puternică şi mai aprigă pentru alte tărâmuri decât pentru cele pământene.                                                                        Femeia vrea, însă, să-şi împlinească menirea ei pământeană. De aceea, va renunţa repede la genul  de bărbat cu capul în nori, prins în mrejele altor magii şi îşi va găsi unul mai pământean. Ea îşi doreşte un bărbat cu picioarele pe pământ, nu unul cufundat în stele şi în nori şi-n ceruri înalte. Ea îi spune un adevăr, anume că, fericirea e aici pe pământ. Bărbatul, însă, e mai puternic atras de magia stelelor, de cerurile înalte, de universal, de abstract  şi absolut. Femeia nu poate înţelege visătorii. Visele de creator, de explorator, de gânditor vor sfârşi în tristeţi incomensurabile. Fără un suflet de femeie, bărbatul rămâne un mare singuratic.

,,Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!’’

M. Eminescu – Floare albastră

Poemul eminescian îmi aminteşte  de regretul amarnic al multor oameni visători, care nu şi-au întemeiat o familie. Petre Ţuţea exprima, cinic şi amar, angoasele singurătăţii, care ne cuprinde la bătrâneţe: ,,Sunt neliniştit de bătrâneţe şi însingurat. Am un regret că nu m-am însurat să am şi eu un copil. Chiar dacă sunt nişte javre, copii, dar oricum. Sunt carne din carne...sunt javre din carnea ta. Aşa o fi vrut Dumnezeu. Ţine oare de <<statutul>> filosofului de a fi despărţit de preocupări cotidiene precum căsnicia şi treburile legate de ea? Kant spunea că da. Spunea că filosoful este bine să fie desprins, într-o oarecare măsură, de toate astea şi faptul este că nici nu s-a însurat. Şi de asta nu e nici om. E un filosof’’ (Petre Ţuţea - Între Dumnezeu şi neamul meu, p. 335).                                                      După Floare albastră, am citit o exegeză filosofică despre Poet în Informaţia materiei al lui Mihai Drăgănescu. Apoi am început să-i recitesc toată opera. Eminescu continuă să fascineze, prin adevărurile esenţiale care ni le dezvăluie.                                  

  Cine spunea, oare, că un mare poet este mai întâi un mare filosof? Nu-mi amintesc! Am trecut superficial pe lângă Poet şi pe lângă M. Eminescu, filosof, în vremuri de şcoală. Am trecut superficial pe lângă Poet şi mai târziu, aşa cum am trecut deseori pe lângă teiul din Parcul Copou. Când am început  să-l citesc, atunci am început să-l iubesc pe Eminescu.                                             O mare iubire se bazează, îndeosebi, pe legătura spirituală. Sunt iubiri care se declanşează la prima vedere. Francezii au găsit o sintagmă metaforică ce  exprimă, sugestiv, şocul iubirii la prima vedere -  coup de foudre - lovitură de trăsnet.                 

Iubeşti ceea ce vezi sau vezi ceea ce iubeşti? Dragostea la prima vedere poate fi mistuitoare, dar adesea e superficială, se arde repede. Adevărata iubire este aceea care se naşte din  cunoaşterea spirituală a Celuilalt.                                            

    Se întâmplă adesea, în cazul iubirilor erotice să treci pe lângă un cunoscut sau o cunoscută, care, la întâlnirile aleatorii, să nu-ţi spună nimic. Şi odată se iveşte un moment, o întâmplare, când descoperi o anume spiritualitate care îţi declanşează scânteia extazului. E ca şi cum nu l-ai fi văzut şi nu l-ai fi auzit până în acel moment, deşi te-ai întâlnit de multe ori, ai stat de vorbă şi     l-ai privit  în ochi. Şi deodată, un gest, o vorbă, o imagine declanşează magia, te face să-l vezi şi să-l auzi cum nu  l-ai văzut şi nici nu l-ai auzit până acel moment. Dintr-odată vălul Mayei, cade.  Descoperi, la Celălalt, misterul spiritual care te fascinează. Te simţi tot mai legat de El.

Din acel moment simţi că nu mai poţi trăi fără El, că trebuie să-l cunoşti până la capăt, să-i descoperi misterul. Şi cu cât îi cunoşti mai mult, cu atât mai puternic te simţi legat de Acesta. Aşa mi s-a întâmplat şi mie, când am început să pătrund în misterul spiritual al lui Eminescu.      

Este posibil ca Poetul să se fi născut la 15 ianuarie, deşi unii autori afirmă că, de fapt, Eminescu s-ar fi născut la 20  decembrie 1849. Chiar poetul consemnează această dată, în  registrul de la Junimea.  După caracteristicile comportamentale, naşterea lui Eminescu ar corespunde, mai degrabă acestei date, adică zodiei Săgetător decât Capricorn  sau Vărsător.

            

 Dar aici intrăm pe nisipuri mişcătoare şi îţi trebuie cercetări adânci ca să le desluşeşti înţelesul, căci a  apela la argumentele filosofiei oculte, în speţă a astrologiei, înseamnă să   intri în zone riscante ale cercetării.                                                       

Deşi, e bine pentru un cercetător, care se respectă, să se aventureze temerar şi în nisipurile mişcătoare, asemenea avânturi te pot neferici. Şi totuşi, am să risc o scurtă comparaţie, între eul psiho-social al lui Eminescu şi caracteristicile celor două zodii, Săgetător şi Capricorn.     

                                                           Am să încep cu o scurtă descriere a eului eminescian, surprins de Dan C. Mihăilescu, în eseul - Perspective eminesciene, pe care am s-o compar cu zodia Săgetător: ,,Înţelegerea eului eminescian ca o sumă de impulsuri contrarii şi de desfăşurări poetice şi sociale ca atare a fost prezentă, sub o formă sau alta, în multele din exegezele de până acum, de la mărturiile contemporanilor poetului (<<vesel şi trist>>, << maniac şi depresiv>> un <<amestec straniu de sfială şi trufie>>, <<pornit spre excese>>, dar şi <<om cu desăvârşire cumpătat>> până la analize complexe ale stărilor poetice duale (pesimism - stoicism / seninătate, depărtare / apropiere etc.) asupra eului scindat (faţa poetului şi cea a publicistului) sau a complexului cultural dual (linia progresului social şi linia arhaizant conservatoare), căpătându-şi în sfârşit o formulare explicită: Dar cu cât se manifestă mai sfâşietor contradicţia, cu atât mai înaltă este aspiraţia spre totalitate’’ (Dan C. Mihăilescu - Perspective eminesciene, p. 8).   ,,Nativul din zodia Săgetător - citesc într-un zodiac - este prietenos, pasionat, tolerant, îi place libertatea si aventura. Poate fi extravagant şi necioplit. Nativul Săgetător este călăuzit de idealuri, până când se hotărăşte să se retragă într-o poziţie sociala sigură. E amabil, deschis, optimist. Poate fi, însă, şi extrem de arogant. Succesele nativului Săgetător se datorează atât intuiţiei, cât si disponibilității de acțiune si mobilității. Talentul sau organizatoric e remarcabil. E neclintit în principiile sale fundamentale, care sunt adevărul şi dreptatea.                        Nativul Săgetător e un luptător cinstit, care iubește sportul şi natura, mărinimos faţă de sine şi faţă de ceilalți. Soarele prost  configurat  indică sentimente divergente şi un amor propriu exagerat,  foarte ușor de lezat, trăsături care duc la toane, la exagerare sau la autoamăgire. Nativul Săgetător mai înclină spre capriciu, risipă, fanfaronadă si speculație’’.                         ,,Nativul Capricorn este disciplinat, loial, serios, practic, se orientează către succes. Capătă cu greu încredere în ceilalți. Are un puternic simţ al realității. El se concentrează asupra esențialului, este sârguincios, perseverent, econom, corect. Nativul din zodia Capricorn este un om pe care te poți baza. Își cheltuieşte  energia metodic şi se caţără încet spre ţelurile lui ambiţioase. Un Capricorn merge la sigur şi evită experimentele. Are aptitudini pentru profesiuni ca inginer, administrator, constructor sau meșteșugar (în general în profesiuni legate de pământ)’’.                                                                            Asemănarea cu zodia Săgetător pare evidentă. Asta ne conduce la ipoteza că, Mihai Eminescu să se fi născut la 20  decembrie 1849, aşa cum susţin unii cercetători şi nu în ianuarie 1850.                                                                                                   ,,Cât ţine de cronologia ivirii în viaţă a Hyperionului, se concurează şase datări, majoritatea datate de Eminescu însuşi: o însemnare pe Psaltirea versificată a lui Dosoftei (1673), exemplar aparţinând căminarului de la Ipoteşti:<< Astăzi 20 Decembrie la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropeneşti  s-au născut fiul nostru Mihai>>. […] Este apoi vorba de datele de 6, 14 şi 29 decembrie 1849, cum şi rubrica de botez, în care sunt indicaţi la rubrica marginală […] act din 1850 ce prevalează şi care la Data naşterii înscrie:<<Cincisprezece Ghenari>>’’ (Augustin Z. N. Pop - Pe urmele lui Eminescu, p. 24).                                                                                                       Zoe Dumitrescu Buşulenga susţine că Eminescu ar fi din punct de vedere astrologic Vărsător. Am mari îndoieli. Cred mai degrabă că eminenta profesoară eminescologă se află în eroare, căci neastâmpărul pribegiilor lui Eminescu şi aspectele psihice dominante îl plasează în Săgetător.                                                  Am întâlnit mulţi oameni care afirmau cu nonşalanţă, şi evident, cu multă ignoranţă, că viaţa le-a fost un adevărat roman, gândind probabil la câteva aventuri erotice sordide, care i-ar putea prea-ferici, în eroi de roman. Adevărata viaţă de roman este a omului creator, cu sfâșierile sale interioare, cu extraordinarul să travaliu în focul creaţiei. Unul din romancierii noştri, anume Cezar Petrescu a recurs la romanţarea vieţii Poetului. În roman autorul a încorporat: ,,un Eminescu-om,[…] evitând ireparabila şi grosolana eroare de a năzui să zugrăvesc un Eminescu geniu’’ (Cezar Petrescu - Romanul lui Eminescu, [Cuvânt înainte, p. 16]).

                                                 

 Structurat într-o trilogie, din care prima parte e numit Luceafărul, a doua Nirvana, iar a treia Carmen Saeculare, romanul (după aprecierea autorului, într-o scrisoare trimisă lui George Călinescu, în anul 1935, la apariţia primei părţi - Luceafărul), trasează ,,coordonatele de frescă socială <<a unui timp, care sigur, Eminescu simbolizează tipul de erou dintre cele mai complexe>>’’ (Cezar Petrescu - Romanul lui Eminescu [Virgil Cuţitaru - Notă asupra ediţiei, p. 8]).                 Eminescu a fost un om ca toţi oamenii, dar ceea ce l-a înălţat, la geniu, a fost extraordinara lui patimă de a rămâne în lumea spirituală. El a trăit aproape un continuu extaz spiritual. Arareori a coborât în lumea sensibilului. Asta a făcut din El,        expresia integrală a sufletului românesc, cum a surprins, Nicolae Iorga, spiritualitatea Poetului.         

În verva culturală a anilor celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea, când pe scena culturii româneşti au început să apară teatrele, se instituise o modă şi o tradiţie, anume aceea de a se aduce omagii artiştilor, prin sonete votive, înscrise pe foi volante, care erau împărţite spectatorilor la intrare. Moda aceasta se va menţine multă vreme. Chiar şi I. L. Caragiale, în 1873, va dedica un sonet de circumstanţă ,,baritonului absolut Agostino Mazzoli, cu prilejul beneficului său în Ernani ’’ (Perpessicius - Eminesciana, p. 30).                                                                           Deşi, unii exegeţi afirmă că, poezia La o artistă ar fi fost închinată, alături de poemul Amorul unei marmure, artistei Eufrosina Popescu, de care ar fi fost îndrăgostit Eminescu, poeme publicate în revista Familia al lui Iosif Vulcan, ei nu cunoşteau că mai exista, încă unul, în caietele manuscris. Un al doilea poem, La o artistă, după cum ne asigură Perpessicius în ,,Carlotta Patti sau una dintre  artiste’’,  a rămas în manuscris până în 1905, când l-a publicat Ilarie Chendi. Poemul, afirmă Perpessicius, este închinat  artistei italiene.

În martie 1869, Eminescu făcea parte din trupa Pascaly, care, în acele momente, se afla în perioada de  relaş. Atunci a sosit, la Bucureşti, cântăreaţa de operă, Carlotta Patti. Supranumită, de o parte a presei româneşti - măiastră păsărică, artista a exercitat o magie, entuziastă, asupra juvenilului Eminescu. Carlotta Patti făcea parte din ansamblul de operă al lui Franchetti. După prima reprezentaţie, a scris şi Eminescu, în acelaşi entuziasm juvenil, al doilea poem La o artistă. În martie 1869, Eminescu abia trecuse de 19 ani. Cu toată vârsta lui fragedă, el trăise mai mult într-un an, decât alţii în cinci. Eminescu a scris acest poem într-un scurt timp. ,,Ciornele, ce se găsesc în ms. 2262, fila 52, atestă un lucru febril, o improvizaţie, ce-şi căuta tiparul în ritm accelerat’’ (Perpessicius - Eminesciana, p. 39).

L-a tipărire, l-au ajutat doi amici, cu care iniţiase cercul Orientul, V. Demetrescu-Păun şi Ioniţă Bădescu. Foile volante cu poemul  La o artistă le-a împărţit spectatorilor, probabil, la ultimul concert din 25 martie 1869. În poem, Eminescu vorbeşte de România şi sora sa Italia, reprezentată de Carlotta Patti cu glasul tău dulce divin. În 1889, după cum spune Perpessicius, aveau să se stingă Carlotta, Eminescu şi Veronica.

Redăm un fragment din al doilea poem de circumstanţă, La o artistă, aşa cum e redactat în Eminesciana lui Perpessicius, p. 28.

,,Credeam ieri că steaua-ţi e-un suflet de înger
Ce tremură-n ceruri, un cuget de aur
Ce-arunc-a lui raze-n o luncă de laur
Cu-al lui dar.
Iar tu interpretă-a cereștilor plângeri
Credeam că eşti chipul ce palida stelă
Aruncă pe-o frunte de undă rebelă
Pe valul amar
Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri
Răpit de-a ta voce în rai de misteruri
S-aduce aminte că-n cerul deschis
Văzuta-m un geniu cântând Reveria
Pe-o aripă de aur c-un: Ave Maria
Şi-n tine revede sublimul tău Vis.’’

Multe voci feminine au fost, sunt şi vor fi măiestre păsărici, cum scriau ziarele româneşte,  dar  adevărata Măiastră este Poezia lui Eminescu.

Bibliografie:

1.      Mihai Eminescu - Floare albastră

2.      Petre Ţuţea - Între Dumnezeu şi neamul meu, Ed. Arta Grafică, Bucureşti,1992

3.      Mihai Drăgănescu - Informaţia materiei, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990

4.      Dan C. Mihăilescu - Perspective eminesciene, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1982

5.      Augustin Z. N. Pop - Pe urmele lui Eminescu, Ed. Sport - Turism, Bucureşti, 1978

6.      Cezar Petrescu - Romanul lui Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1984

7.      Perpessicius - Eminesciana, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989

Vasile  Anton Ieșeanu, 16 ianuarie 2015, Iași  

                

Prinși, în amăgitoare lumi...

Desen: Diana  Țicău 

 Natura-i fascinată arătare...
Miracolul naturii nu-l mai slăvim!

Nu mai vedem un  fluture-n zbor din floare-n floare,
În virtuale lumi, noi azi, călătorim.

Suntem atrași de artificiale lampioane
Trăim în lumi false și-n vise de copii;
Stăm ore-ntregi lipiți de smartafoane
Prinși în capcane virtuale și-n rele utopii!

Vrăjiți de magia micului ecran,
Atrași ca fluturii de factice lumini...
Fugim de natură și de natural
În imagini ne trăim viața, obscuri și anodini.

Unde-i lumina cea adevărată?!...
Acolo, pe ecrane, străluce doar himere
Hai vino în natură dragă fată!
Să evadăm din lumea falselor mistere!

Hai în lumina soarelui, aceea naturală!

Viața e o bătaie de aripă!
Să prindem realul zilei într-o clipă
Topit în raza de lumină și-n vraja ei fatală.

Natura este raiul, creația ei divină
e lumea cea reală;
de ce fugim din ea?!

   

                  

Vasile Anton Ieșeanu, 3 ianuarie  2014, Iași                                  

Floarea mea

Din prima clipă, o floare te-am văzut,                                                                   Un  trandafir  gingaș cu parfum de  mosc;                                                           M-am  aplecat  petala  s-o sărut…                                                                     Și am simțit că, în  parfum,  te recunosc!         

Ne-am  îmbăiat apoi  în voluptăți subtile 

În tainicele  nopți cu  stele  împănată…       

Ca  Șeherezada  mi-ai depănat  bucăți, 

Din poveștile  cu-n  prinț  și-o  dulce  fată .

Și acum mai retrăiesc  amintiri  fierbinți

A acelor seri cu basme  minunate…

Amândoi trăiam  poveștile cuminți

Cuprinși de  vrajă  în eternitate!

Iubirea-i destin înscris de demiurg în stele

De unde-ai apărut să-mi spui povestea vieții mele?!...                          

 Vasile   Anton   Ieșeanu,  28 decembrie 2014, Iași        

Etica libertății sau efectul popii Tanda

Moto: „ …ai crede că cel mai bun lucru e libertatea.  Pe urmă ai crede că libertatea-i   o ușiță  spre paradisul pierdut.” Daniel Corbu – Apocalipsa de fiecare zi                

             Eliberat  din sclavia  supraviețuirii( cazul omului sărac)   și de captivitatea  bogăției(cazul bogatului), omul din clasa medie  poate urmări  un ideal spre a-și afirma propria  libertate. Omul din clasa medie   își poate urma chemarea interioară. Chiar dacă îl face captiv  pasiunii sale și aceasta stare  poate fi  catalogată  drept  non-libertate, dacă  îl face fericit,  nu se mai simte  captiv, ci  liber în propria sa captivitate.           
          Cel din clasa mijlocie nu  se manifestă nici ca un ascetic,  cum se  manifestau   vechii   eleni  din școala cinică care disprețuiau  plăcerile vieții,  dar nici nu se lasă  prins  în capcana hedonistă;el gustă din plăcerile vieții, dar  nu face  ca   bogatul  un scop al existenței. În general,    omul din clasa   mijlocie   urmează calea de mijloc.                            
        Calea   de mijloc  nu  e numai calea adevărului (adevărul e totdeauna  undeva la mijloc),  dar și calea  morală  cea mai adecvată  și mai eficientă pentru   ființa  umană. Urmând calea de mijloc,  omul are libertatea de a opta, de  a   decela binele  de rău prin cunoaștere, de  a   fi de  acord sau în dezacord prin evaluarea motivațiilor  și alegerea soluției optim-rezonabile.                                                 Asta  face  ca, un individ, în deplinătatea  sănătății fizice și  mentale,   să se poată  autoguverna  rațional, adică să se poată conduce pe sine,  liber  și creativ, valorizând   permanent   scopul la care aspiră.        
            În comunism   autonomia   individuală   este anulată  aproape complet . Nu poți să faci ce vrei, ci doar ce îți impune partidul-stat. De altfel, în comunism  nici nu există o  clasă de mijloc, care să tindă spre  un statut social  superior, ci  categorii  favorizate și defavorizate, în speță oamenii din aparatul de partid  și  marea masă  de oameni ai muncii. Egalitarismul nu exista decât teoretic   și formal.                                      
          Spiritul de castă, în societățile   totalitare,  nu permite   egalitatea  între oamenii de partid și oamenii muncii. Aristocrația  comunistă,   compusă  în principal   din oamenii din structurile de  partid, deținători ai puterii   discreționare,  nu se putea amesteca cu  vulgul  - masa de  oameni ai muncii.                                                          Fără o clasă  de mijloc,   în tranziție    de la   sărăcie  la   bunăstare,  care să aspire, prin   implicare  creativă, la  un  standard de viață,  mai înalt, societatea comunistă s-a osificat  în   structuri imobile.  Libertatea socială  înseamnă   mișcare activă  a indivizilor,    o continuă aspirație  de  trecere  de la  un statut  social, la altul, o evidentă  posibilitate de a fi   spontan   și  autonom,  fără  cenzură,   restricții  și opreliști politice, cu scopul  realizarea bunăstării  materiale.           
             Dorința  de a avea, de  a poseda valori  materiale și financiare,este o   dorință  absolut  naturală a  ființei umane;    individul   tânjește     în  a se simți  superior  semenului, în   a fi mândru de realizările sale în  comparație cu  a celorlalți. Această mișcare  socială  continuă   face ca  economia să fie  activă  și productivă.  Competiția   individuală   motivează și   generează  mișcarea economică, dezvoltarea și progresul social.                                                                                                

      Aș numi  competiția  individuală  -   efectul popii Tanda,  personajul  din  nuvela omonimă al lui Slavici. Preotul Trandafir,  canonisit de protopop  la pocăință,  este   mutat într-un sat sărac, numit  Sărăceni.  Oamenii  locului, loviți   mereu  de stihiile   naturii, au devenit delăsători și leneși.  Dorința  de a avea și a  se bucura de roadele  muncii  lor, naște  în  om,spune Slavici, „  mereu  altă dorință”, aceea  de a  crea, de a construi, de a rostui, de a face lucruri  mai bune și mai utile.                          
          Popa  Tanda a făcut, prin exemplul  personal,  din satul sărac, cu oameni sceptici și pesimiști, un sat  de  oameni optimiști   și harnici, dornici  să   ajungă la un trai   îndestulător .                                                          Cunosc  cazul unui  român, care,  după revoluție, a voit  să-și  fie propriul său stăpân, să-și  croiască   propria  lui mică  afacere    având drept țel  o anume bunăstare materială.  Domnul S, spre deosebire  de mulți confrați  români , s-a înhămat la muncă. Nu știu dacă conștientiza ceea ce   occidentalii au conștientizat de mult, anume că  în valorile  materiale și  nu doar cele   materiale, ci în toate  valorile, ca să fie  durabile,  omul trebuie  să   investească  o picătură de suflet, adică  pasiune, multă muncă  și creativitate.                                                       Altfel,   valorile   materiale  și spirituale,  obținute fraudulos, se duc, mai devreme sau mai târziu, pe apa sâmbetei.   Există  o justiție  imanentă, implantată cred,  dincolo  de puterea   și voința  noastră,  în a cincea dimensiune, în spațiul cuantic. E o  formă  de dreptate  pe care vechii filosofi   eleni  au  perceput-o ca atare  și au   numit-o  drept  răsplată  a destinului. Această  justiție   imanentă,   impersonală, obscură este , spun  filosofii eleni,   necruțătoare  chiar și pentru zei (Anaximandru) .                                                                                               
              Domnul  S.  și-a început afacerea  în  1993;a cumpărat  vreo 50 de oi,  în ideea de a comercializa brânza,  dar  din cauza   ploilor din acel an  multe oi au pierit  și el  a fost nevoit să vândă restul   oilor  în pierdere.  Apoi  s-a asociat cu   alți doi români  la o brutărie, dar cei doi l-au  furat, așa că  a rămas din nou cu buza umflată.                                                        
          Domnul S.  nu s-a dat bătut. A   început o nouă afacere cu  câteva vaci,  a prosperat, acum   are   mica lui  fermă , și-a  construit vilă, are  mașină, afacerea  îi  merge  bine. „Dacă ai  vedea ce  vilă are!”, îmi   tot  zice  un prieten, nu fără  o undă de invidie, de fiecare dată când   trecem   prin  satul   unde locuiește  domnul S.                                                                                                                  Comunismul   a impus  o  societate   contra naturii  umane, rotația  în cerc a  colectivității ,  nu în spirală cum e   mișcarea   naturală într-o  societate   democratică. Evident că și din acest punct de vedere   societatea  comunistă   a fost o societate  închistată.  Fără  îndoială că, au  existat   țări capitaliste, cu democrații stabile,  care au  impus o anume  egalizarea economică. Țările scandinavice   au atins,  prin  implantarea  modelului  suedez ,  pentru o  scurtă perioadă de   timp,  o  puternică  dezvoltare.  Modelul     a fost inaplicabil în  statele occidentale  și în cele din urmă, ca urmare a   plecării marilor companii  din țară din cauza impozitelor  mari (ca de exemplu  Ikea ),  neoliberalismul a învins  și în țările scandinavice .                                                                   În polemica cu stoicii, aristotelienii  considerau că  fericirea și implicit  afirm  eu  libertatea  individului, constă   în  minima  posesie de  bunăstare.  O  minimă bunăstare  asigura  și societatea socialistă multilateral dezvoltată, dar repartiția după nevoi  și nu după   munca   și capacitățile  individului,  a   făcut  ca motorul social, în comunism, să meargă în gol,  omul să bată  pasul pe loc și economia să stagneze.                             
          Extremismul de dreapta și de stânga,  au  structurat  societatea  în formațiuni  paramilitare, organizând  indivizii  în formațiuni de tip militarist: garda de fier, având drept dogma  mistică ultra naționalistă    -  cuibul de  legionari,   regiunile  legionare  cu ierarhii fluctuante , echipele  și  detașamentele morții, etc.,   comuniștii cu aceeași  dogmă    naționalistă   -  celula de partid,  detașamente  de  pionieri, UTC,  gărzi patriotice, etc.                                                                                         
               Coercițiile  puterii   comuniste   au fost,  chiar și  pentru   omul simplu,  exterminatoare. Spre exemplu,   în vremea dictaturii  staliniste și a  colectivizării forțate  a   țărănimii,  Octavian Paler  nu și-a putut salva tatăl de la moarte. Tatăl  scriitorului  ardelean  suferise un accident. Dus la spitalul din  Făgăraș, doctorii au decis că nu  i se pot administra  antibiotice deoarece „nu se încadra  în categoria celor care aveau dreptul să primească, nefiind colectivist.”                                                       
              Este, fără   îndoială, opțiunea criminală a oricărui  sistem politic extremist: cine   nu e cu noi e  împotriva noastră  și, prin urmare, trebuie lăsat să moară.  Guvernarea brutală,  irațională  și criminală e privilegiul ideologiei  și dictaturii,fie  de dreapta, fie de stânga.                                                                                                                          Vasile Anton Ieșeanu,23 decembrie 2014, Iași               

Libertatea în comunism

Libertate,  bunăstare   și eterna reîntoarcere (fragment din eseul – Poetul, liberalul, baba comunistă  și fiara extremistă)                       

Moto: N-am pic de liniște  în țara  mea / acolo unde-s’nalți stejarii / neîncrederea oarbă și minciuna sprayată / unde ca și ieri trăncănește   liberalul / cum că viața e curată  ca cristalul./ Ca și ieri,bunule Eminescu, grecotei cu nas subțire /  bulgăroi cu ceafa groasă. Diplomați pomădați, negociatori de  cârpă ai comunității, ne  fac legi  și ne pun biruri / ne vorbesc  filozofie...”  Daniel Corbu   - Divina tragedie             

Libertatea în comunism  

Comuniștii au  determinat,  prin   luarea cu forța a proprietății  individuale  și prin   impunerea, tot  cu forța,   a  proprietății  comune,   o aservire  socială aproape  absolută.   Fără  mica  lui proprietate, fără minimul de   subzistenţă, individul  este aservit în mod absolut. Libertatea individului  este anulată complet.                                      

 In comunism  individul  nu mai produce bunuri de consum pentru sine, ci pentru  partidul stat, respectiv, în cazul  religiei pentru biserică sau  sectă.  Exploatarea  omului  de către om,  până la urmă cât de cât umană, se transformă,  în comunism,  în exploatarea omului de către stat -   o exploatare absolut  inumană.  Una e să relaționezi cu  patronul-om și alta e să relaționezi cu  patronul-stat.                                                                                             Statul este  un patron impersonal  și rece -  „cel mai rece dintre monștri reci” îl numește   Nietzsche. Împotriva patronului-om  te poți  revolta, poți face grevă;  împotriva  patronului-stat  orice manifestare de revoltă este  interzisă prin lege, iar cei care  au  îndrăznit (revolta de la Brașov  - 1987 și din Valea Jiului-1977)    au   fost   duși, cum spune   romancierul   Augustin Buzura, pe  Drumul cenușii.                              Statul comunist,   mai   mult  decât statul democratic,  este un monstru  impersonal. Un iad de lux îl numește,  într-un roman  omonim, Emilian  Marcu. Patronul este totuși o ființă umană; statul este o ființare abstractă                                                                                         

 În pofida unui aparat uriaș de propagandă ( care trebuie întreținut   prin munca  forțată  impusă poporului), în  socialism   forțele de producție  ating  punctul critic al   entropiei. Stagnarea economică  este  evidentă.                                                              

 Pentru a salva aparențele,  se  instituie minciuna  oficială a  producțiilor  record,   acceptată cu bună   știință  de conducerea de partid și de stat   și chiar  întreținută abil spre a induce în eroare ambasadele  străine  și, implicit,  poporul care,  deși  înfometat,  stând la cozi   la magazine unde  nu găsește mai nimic,  s-a  lăsat  multă   vreme    amăgit de cifrele inflaționiste ale producțiilor socialiste  record  în speranța de mai bine. Sau, s-a  prefăcut,  de voie de nevoie,   iluzionat  de minciuna oficială.                                                                          

 Treptat,  muncitorului comunist  i-a   dispărut dorința de   avea; el  credea   că   statul   în speță conducătorul-dictator îi dă totul - serviciu,  casă,  mâncare.   De altfel,  partidul-stat avea   tot  interesul ca  Dictatorul   să fie perceput  aproape mistic de popor,   drept un   zeu atotputernic, Dumnezeul din cer  încarnat  în conducătorul providențial ( Tatăl nostru:  Pâinea noastră cea de toate  zilele /Dă-ne nouă astăzi).                                                                             

 Omul  simplu,     neposedând  nimic  al său,  mai mult sau mai puțin  conștient,  așa   îl vedea  pe conducător. Totul era  așteptat  să-i  dea   statul, iar statul,  în speță  Tătucul  din capul statului îi dădea cât și cum   vrea, după capriciile   sale,  (amintesc  pentru nostalgici    înfometarea    impusă de absurda decizie al lui  Ceaușescu   de a   plăti datoriile externe).    Dacă Ceaușescu dădea de mâncare, afirmau după revoluție   oamenii simpli, crezând  în inocența  lor că el  era dumnezeul care  înmulțea  pâinile  și peștii și ne dădea de mâncare,ar mai fi trăit și-acum. Fericiți cei săraci cu duhul!                                                             Dorința   de avea și invidia sunt  factorii   psihici  fundamentali  pentru  motorul economie; acești   factori  psiho-umani mențin concurența,  acced   necesitățile   impuse de  piață de a face  lucruri  mai bune  și mai  utile,  mai  diversificate  și mai frumoase,  mențin  avântul  tehnologic,  implicit creativitatea -  inovația   și invenția  și  duc  la  ceea ce numim  progres.                                                                                                                          Egalitarismul  comunist reduce la  minim   toate acestea, tocmai  pentru că  sunt eliminați  din ecuație   factorii  psihici  motivaționali –invidia pentru cel care are și  dorința de  a avea.   

Societatea   comunistă   a fost    o societate a   leneșilor aciuații  în varii structuri de partid și de stat, de unde au   impus prin legi și directive,  prin  persuasiunea    aparatelor   de  propagandă   și  administrative-birocratice   tot mai mari și mai  numeroase   în  care  și-au găsit  un loc călduț  mulți tăietori de frunze la câini. Aceștia    au impus,  prin  coerciție, amenințare   și frica   indusă poporului,  munca forțată.  Uriașele aparate de  comandă  și propagandă se sprijineau   pe   colosale  instituții  de informare,  paralele - partidul și securitatea ( informarea   pe linie de partid  și informarea  de  la  securitate). Supraveghere  informativă  și coerciție exercitată   prompt  asupra  indivizilor refractari   sau asupra grupurilor  nemulțumite  făceau ca  motorul  social să   funcționeze  la fel  de prost  ca   și bătrâna  Dacie.                                                                                                                              În comunism, competiția  economică   individuală   liberală  este  eminamente  absentă . Dacă   vreun  nostalgic ar încerca   s-o  compare cu  întrecerea  socialistă, ar consta, dacă e  de bună credință și  nu poartă ochelari roșii, o deosebire fundamentală - aceea  a   motivației  muncii  - a munci  pentru sine sau  a munci  pentru  partidul-stat.                                      

Din aceste motive  și altele de ordin politic,  administrativ  și coercitiv   comunismul    este un sistem economic  falimentar,  care îngrădește  libertățile  individuale  la maxim.   Din același   cauze, economia comunistă  nu   putut concura cu economia  capitalistă:  în socialism   economia  a   stagnat   tocmai    pentru  că    motorul social   care pune în mișcare   economia   -  dorința de a  avea  și invidia care    generează concurența    erau   anulate  sau reduse la un  nivel minim.   Să   amintim   doar   de bătrâna Dacie  care a rămas  neschimbată  mai bine de   patru decenii.     În socialism,  munca   nu  mai     este   o  activitate  creativă   și  productivă, ci  este o  acțiune forțată,   foarte  puțin stimulativă de sistemul  premierilor   și de întrecerile  socialiste.                                             

              În  contradicție  cu    multe  doctrine   filosofice care  vorbesc   despre libertate,  ca de pildă  cea a stoicilor,  care susține că  libertatea nu e legată de nicio condiționare   exterioară,   ci e  o stare ideală de detașare   de lume, eu am  altă  viziune asupra libertății.      Libertatea socială a individului  nu este  aceea  de pustnic stoic   sau de  filosof  cinic    gregar ca  Diogene -  o  manta, un toiag și o desagă –  respingând bogăția, confortul,  constrângerile sociale  și  implicit   pudoarea, specific  umană,  pentru o  libertate  interioară  pe care omul o  poate avea și  în închisoare.                                                                                                Cinicii, care exaltau  libertatea  filosofului vagabond,   model preluat în  evul mediu de   preoții   franciscani ( predicatori ambulanți), la fel ca Diogene,  propovăduiau  bogăția  spirituală și sărăcia materială, respingeau  interesul material   și   plăcerile  vieții   și   militau pentru puritatea morală. Morala  cinică   și  stoică a  fost   aplicată,  altminteri, cu osârdie de  societatea  socialistă   multilateral dezvoltată.                                                                             

            Sărăcia  materială   a fost , în comunism,    egalitatea  în   lipsuri   materiale   a tuturor oamenilor. În această   vreme   bogăția ideologică  era incomensurabilă  în   multitudinea de  interpretări  și reinterpretări   al socialismului științific(sic !),  al materialismul  dialectic și istoric cu care    propaganda  comunistă  spăla creierele.                                                                 

           Cel mai   tare  le  era   teamă,  comuniștilor, de proprietatea privată. Proprietatea privată   echivala   pentru comuniști cu eliberarea   individului de sub   tutela  partidului-stat; omul eliberat s-ar  fi  întors  împotriva lor. Singura  măsură  era înrobirea  totală a poporului   prin   crearea  unui cadru legislativ  ce   impunea     dependența  materială absolută  față   de partidul-stat.                                                                                                                                De aceea au scos în afara legii proprietatea privată,  iar pe   proprietari   i-au exterminat în închisori și   la primul  canal  Dunăre - Marea Neagră. Conducătorii comuniștii    erau conștienți   că  proprietarul  este  stăpân     și  liber, nu  depinde de nimeni,  nici  măcar de statul   pe teritoriul căruia  locuiește. Or, ei aveau nevoie de  sclavi   - așa numiții „oameni ai muncii”.    Aveau   nevoie de  o turmă și un păstor;  în comunism   individul  nu avea   libertate   proprie, ci  doar libertatea  în  cadrul  turmei. Turma  era dirijată prin directive de  păstor,  supravegheată   prin toate mijloacele,    iar oile „rătăcite”  repede readuse la turmă. Parabola evanghelică  e  atât de sugestivă  pentru ideologia comunistă!                                          

          Când  nu   ești   stăpân  pe   un  minimum  de   mijloace  de  subzistență,  nu   poți fi    un om liber. Libertatea  individului  e  legată nemijlocit de   economic, de  a avea, de a poseda   venituri  pe  întreg parcursul vieții . Libertatea   și implicit  un anume grad de   fericire  sau de mulțumire  este   strâns   legată de   bunăstare. Aș putea specula  extrapolând   ipoteza că    libertatea este direct proporțională cu averea  moștenită  sau  dobândită. Există  însă  o limită, dincolo de care,  bogăția prea  mare  îl  face   pe  om sclav și nu stăpân și liber.                                                                                                                          

            Liber și fericit   este  omul ce  posedă  un minim  de  mijloace de subzistență,  care este stăpân  pe  un bun, o capacitate de producție ce îi aduce venituri  suficiente,  omul  care  muncește pentru a   produce   bunuri materiale și/sau spirituale pentru  sine  și  familia sa.                          

           Sclav  este acela care nu are  un nivel minim de  bunăstare socială; la   fel este bogatul   la care   libertatea conferită de bogăție  îl cantonează  în  senzorialul hedonist: a  mânca, a   bea, a face sex.                                                                                                               Extremele se  aseamănă  în  oglindă, sunt simetric antinomice - omul sărac  și omul bogat . Ambilor   le   lipsește  fundamentul  libertății -   a  trăi pentru ceva.  Fără   un ideal, fără un scop în viață,  omul trăiește   ca frunza în bătaia vântului:  săracul  trăiește pentru supraviețuire,   de azi pe mâine, bogatul   pentru că,  plictisit de plăcerile senzoriale, nu-i  găsește vieții  sensul. Omul, egalul lui Dumnezeu prin cunoaștere, cum spune  mitul biblic (Iată că omul a ajuns ca unul din  Noi, cunoscând binele și răul!), este singura ființă care are marea  libertate de a da  sau nu un sens vieții  sale.  A da sens vițeii   înseamnă a găsi calea fericirii  individuale.    În această  ordine de idei,  afirm că  adevărata libertate  o găsim în calea de mijloc  a existenței sociale  - la clasa de mijloc,   la oamenii nici   prea bogată,  nici prea săraci , dar care aspiră  la un ideal.    

Vasile  Anton Ieșeanu,  10 decembrie 2014, Iași

Tobele mute la Uniunea scriitorilor din Iași, recenzie Vasile Anton Ieșeanu

  

              În romanul Tobele mute,    Emilian Marcu   a scris  o poveste cu   un remarcabil  talent narativ într-o manieră originală, plină de autenticitate, cu o putere  de pătrundere a sensului   cuvintelor   și imaginilor  poetice ce scoate la iveală dragostea   înnăscută a artistului, poet și prozator,   pentru cuvânt. El  vădește,  în același timp, o bună  cunoaștere  a  oamenilor și caracterelor, a traiului omului  simplu în natura vitregă a Siberiei.  Autorul   posedă  intuiția adâncă a  scriitorului  autentic aplecat   asupra  conștiințelor   oamenilor, îndeosebi a femeilor  în relația lor  cu  puterea despotică a politicului, cu  natura aspră , cu   tiranicul sex opus, reușind să scoată  în  evidență  capacitatea acestora  de  a  îmblânzi  bestia masculină.                

           Cu  romanul Tobele mute,  Emilian Marcu atinge cea mai   înaltă  performanță    din  întreaga sa creație  literară de până acum din spațiul prozei.    În acest roman  utilizează  des tehnica  suspansului, o tehnică folosită  în arta cinematografică,  în romanele  polițiste,  romanele-mainstream   romanele-thriller sau  în romanele-foileton.                                                                                                                          Tobele  mute este   o figură de stil. De la această  figură de stil Emilian Marcu  construiește  o metaforă   extinsă,   în care a operat   un transfer  din planul abstract   al  figurii de stil   - tobele mute -  la    istoria imaginară,  dramatică,  a  prizonierilor  deportați  în Siberia.  Romanul   este o alegorie care  capătă  proporțiile unei ample compoziții literare, a unei  viziune creatoare autentice.                                                                 

             Alegoria,  spune Hegel  în Prelegeri de estetică,  face parte din   categoria comparațiilor  ce se stabilesc între semnificația evenimentelor și faptele personajelor. Asta o deosebește de parabolă care este o comparație a trăsăturilor  exterioare.             Ce a fost  oare  comunismul pentru   oamenii din est? Nu oare un sat-lagăr, în  care munca forțată pentru victoria comunismului și viitorul   luminos a fost  o permanentă constrângere?  Socialismul  a   promovat „economia politică a  muncii silnice”(Glucksmann – Bucătăreasa și mâncătorul de oameni).                                       

               

       Din acest motive și altele de natură estetică,    în opinia mea,   Tobele mute este cel mau bun roman  românesc din ultimii douăzeci de ani. Și nu o spun  spre a-i aduce laude deșarte sau  a-l măguli pe Emilian  Marcu,  ci pentru că   romanul Tobele mute,  prin   apologia adusă  prizonierilor  deportați  în lagărele sovietice, din toate spațiile Europei și Asiei, pe unde armata sovietică „eliberatoare”   mărșăluise, este o creație  literară de înalt umanism.                                                                       

             Emilian Marcu   spune   povestea   omului  simplu, prins   în tăvălugul armatelor, care,   în condițiile  unui  nivel minim de supraviețuire, nu-și pierde umanismul.  E  aproape  de neînțeles și de necrezut!  „Ce anume le-a salvat  integritatea de oameni?”  se întreabă   siderat filosoful  ungur, marxistul  Georg  Lukacs.                                                                                                                                      

        Eliberat  din lagăr,  după atâta amar  de timp, Ion  Alnimănui, născut și crescut în acel loc, nu se poate desprinde de lagăr,  dar  realizează că  adevărata  libertatea  pentru   copilul  lui și al Aliei,  e să trăiască „ca om care nu trebuie să cunoască porțile închise.”                                                                                                           

           Analogia cu sistemul comunist  ca sistem   cu     porțile  închise   este  evidentă.             În acest roman, Emilian Marcu  pune o întrebare   fundamentală  pentru existența umană  – Ce este libertatea?   Nu voi dezvolta subiectul. El se  regăsește   în eseul   meu  despre   romanul  libertății, eseu  ce    va fi publicat   în   viitorul număr al revistei  Onyx. Dar    pun   următoarea întrebare.   Dacă,  în societate  actuală, libertatea  este garantată politic, poate fi  libertatea umană autentică, reală , deplină?                                                                                                       

  Libertatea, în sălbăticia  taigalei, nu înlesnește  oare un grad mai mare de  eliberare a ființei umane decât  aparenta libertate conferită de civilizația  globalizării, prin garanția  politicului?!    Dependentă  libertății umane   de  sistemul  politic instaurat,  face ca   libertatea să fie relativă.    Democrația, drept  cea  mai propice  formă politică  pentru    libertatea   umană,    poate  eșua  lesne  în dictatură, iar   dictatura,  se cunoaște din istorie,  constrânge  la maxim   libertatea individului.                        

          Este  posibil ca  Emilian  Marcu să ne dezvăluie, într-un viitor roman,   necesitatea     omului de  trăi  libertatea în sălbăticia  naturii.   Oare    reîntoarcerea la   natură  nu  este   cea mai bună cale, pentru om  actual, de a trăi o libertate autentică?!   Vom vedea  asta  în viitorul  roman al   lui  Emilian Marcu.                                                        

 Vasile Anton Ieșeanu,18 octombrie 2014,Iași    

Atelierul scriitorului

Vasile Anton Ieșeanu,  2 decembrie  2014, Iași