PERICOLUL MUŞUROIULUI CU FURNICI ROŞII

România încotro?

Moto: ,,Nu vor trece nici cincizeci de ani şi i se vor ridica statui lui Ceauşescu’’ - Din profeţiile Casandrei

Imediat după revoluţie, mă aflam la Academia Navală din Constanţa, unde participam la un curs de limbă franceză. Era o schimbare la 180 de grade. Se renunţase la învăţarea limbii ruse în favoarea francezei şi englezei. Eram încă sub influenţa euforică a revoluţiei şi a schimbărilor în bine spre care tindeam. Într-o discuţie, de-acum liberă, într-o pauză, mi-am exprimat entuziasmul în valorile şi libertăţile democraţiei. Profesorul , apropiat de vârsta mea, avea să-mi dezumfle entuziasmul cu o profeţie á la Casandra: ,,Nu vor trece nici cinzeci de ani şi i se vor ridica statui lui Ceauşescu.’’ Din acel moment l-am privit cu suspiciune , bănuindu-l nostalgic comunist, ba chiar ,,securist’’ ,,informator’’, ,,nomenclaturist’’. Bănuiesc că profesorul nu era nimic din toate acestea, nu părea să fie un Iuda mieros, care te ascultă şi te vinde. Acum realizez că omul studiase ceva istorie şi avea o altă viziune asupra mersului politic al lumii. (Pe data de 26 ianuarie 2011 am văzut un număr îngrijorător de nostalgici ai comunismului. Asta m-a determinat să scriu acest eseu.) Culmea ironiei istorice este că sistemelor totalitare s-au constituit, în interiorul democraţiilor pe baza alegerilor libere, democratice - Partidul nazist şi Hitler în Germania, Mişcarea Legionară şi Căpitanul în România. Dar ascensiunea forţelor politice extremiste a avut loc, după cum se cunoaşte, în societăţi cu democraţii ajunse în faza critică a anarhiei. Într-o astfel de democraţie, în care credibilitatea scade până la nivelul zero, se instalează suspiciunea şi defetismul. Toate acestea se petrec când în fruntea ţării ajunge un fanfaron , ca acel odios Carol al II-lea şi ,,lupoaica’’ lui sau un Băsescu şi Elena Udrea. Ce asociere bizară – un fanfaron pus pe căpătuială, cu tendinţe autocrate şi o metresă cu pretenţii regale, un pirat al puterii şi o propagandistă cu pretenţii de prim-ministru. Pentru a-şi masca sfidătoarea lui imoralitate, 1931, Carol al II-lea apelează la valoarea unui politician, de clasă internaţională, la Nicolae Titulescu spre a forma guvernul într-o criză politică. Titulescu, considerat de cei mai avizaţi politicieni occidentali, drept un profet al politicii internaţionale, este de acord, dar după două săptămâni de discuţii cu liderii multiplelor partide - ,,creaturi regale’’, se vede pus în imposibilitatea de a forma un guvern. ,,Dar Titulescu, care vrea să constituie un guvern de uniune naţională cu toate partidele, întâlneşte în discuţiile cu unele partide mici, manevraţi de rege, care doresc eşecul aceste tentative. Carol înţelege să divizeze şi să domnească. Scârbit de discuţiile sordide cu aceste <> nu asupra programului , ci asupra repartiţiei portofoliilor, Titulescu renunţă după două săptămâni de eforturi.’’ (Jacques de Launay - A cincea valiză, Ed. AGNI, Bucureşti, 1993, p. 72).

Din păcate, e o practică recurentă în politica românească, în ,,facerea de creaturi’’ prezidenţiale, care sunt folosite drept masă de manevră în obţinerea portofoliilor şi privilegiilor ministeriale, în scopul vădit al perpetuării la guvernare a unei clici oligarhice. Asemănarea perioadei portocaliilor cu perioada carlistă este izbitoare. Partidul Independenţilor sunt de fapt o creatură de-a lui Băsescu. În discursul său de la APCE de la Strasbourg, Preşedintele Traian Băsescu ,,legitim ales’’ afirmă: România are o DEOCRAŢIE SOLIDĂ (SIC!). În accepţia lui Traian Băsescu, DEMOCRAŢIE SOLIDĂ este DICTATURA BĂSĂSCIANĂ , la fel cum a fost dictatura carlistă. El, împreună cu camarila de portocaliu, doar mimează democraţia, dar nu respectă nimic din valorile democratice. Constituţia - legea fundamentală a democraţiei a fost în repetate rânduri încălcată abuziv tocmai de cel care ar fi trebuit s-o apere în litera şi spirtul ei.

Încercările unor forţe politice, chiar cu intenţii rezonabile de a redresa situaţia şi a întări încrederea populaţiei în sistemul democratic sunt sortite eşecului. Populaţia saturată de o democraţie cu guvernări corupte şi anarhice, cu o autoritate poliţienească şi judecătorească coruptă, complexată de birocratism şi tot mai mult angajată să facă ,,dreptate’’ celui mai tare(adică a celui avut şi politicianului de portocaliu) şi nu tuturor cetăţenilor egali în faţa legii, va înclina spre salvatorul mesianic, atrasă de vraja ideologiei extremiste care iluzionează masele cu mesajul renaşterii dreptăţii sociale. O guvernare tot mai coruptă împinge încet dar sigur forţele subterane ale societăţi spre extremismul de dreapta sau de stânga.

După cum se observă partidele se folosesc şi astăzi de latura sentimental iraţională a omului, cei mai mulţi aderenţi îi câştigă tot pe baza exaltării laturii sentimentale iraţionale umane, dar tendinţele totalitare sunt limitate de alegerile libere ale electoratului.

Prin alegeri democratice se creează posibilitatea menţinerii extremismelor în limitele căii de mijloc a raţiunii. În condiţiile unei economii normale, a unui interes susţinut pentru sancţionarea corupţiei, forţele extremiste sunt sancţionate de electorat şi după cum s-a văzut partidele cu ideologii extremiste au fost scoase în afara legii. Dar, în condiţii extreme, de criză economică, de scădere a nivelului de trai, de exacerbare a revendicărilor sindicale, concomitent cu amplificarea acţiunilor anarhice se vor activa forţele extremiste rămase în stare latentă.

Iluzionarea electoratului este cea mai eficientă metodă de activare a laturii sentimental iraţionale. Totalitarismul tocmai pe această latură se fundamentează, pe exaltarea sentimentelor de iubire şi devotament absolut pentru ideologie faţă de conducătorul ideologic şi ură faţă de adversar.

Orice ideologie se bazează doar pe sentimental, or, sentimentalul este iese din emisfera raţionalului, intră în emisfera iraţionalului şi prin urmare, inumană. Astfel se poate afirma că orice ideologie este o spiritualitate îndreptată împotriva naturii umane, o mizalogie, adică este o spiritualitate care simte aversiune faţă de raţiune.

Ideologul se aseamănă într-un anume sens cu mizantropul. Ideologul simte iubire doar pentru ideologie şi pentru cei care au aderat la ea şi o profundă ură şi dispreţ faţă de ceilalţi din specia umană care refuză să adere la ideologie lui. Aderând la ideologie omul îşi pierde practic esenţa sa, aceea care îl face să fie uman – raţiunea. ,,Cea mai mare nefericire ce poate lovi un om, spune Şestov, este aceea de mizalogos. Va-ţi pierdut averea, gloria, părinţii , patria, toate acestea nu înseamnă nimic . dacă renunţaţi la raţiune, aţi pierdut totul. căci prietenii, gloria, patria , bogăţia sunt trecătoare; cineva , un hazard ne-a dat toate acestea fără să ne ceară acordul , şi el poate, în orice moment, să ne retragă darul, tot fără să ne consulte . Pe când raţiunea nu ne-a fost dată de nimeni, ea nu este nici a mea, nici a ta, ea nu se află nici la prieteni , nici la duşmani, nici la rude , nici la străini, nici aici , nici acolo, nici înainte, nici în urmă. Ea este pretutindeni şi totdeauna, la toţi şi deasupra tuturor. Trebuie doar să înveţi să iubeşti această eternă raţiune, întotdeauna egală cu ea însăşi , niciodată supusă cuiva; trebuie ca omul să vadă în ea propria sa esenţă; aşadar, în această lume, până acum atât de enigmatică, nu va mai exista nimic misterios şi nici înspăimântător.’’ (Lev Şestov – Noaptea din grădina Ghetsimani, Privilegiaţii şi dezmoşteniţii istoriei, Ed. Polirom, Iaşi, 1995, p. 47).

Aderare la ideologie înseamnă aderarea la iluzie, la utopie, care este evident o renunţare la raţional. Ceea ce înseamnă, fie supunerea şi subordonarea raţiunii ideologiei, fie renunţarea la raţiune pentru triumful ideologiei. Cei care renunţă la raţiune sau îşi pierd uzul raţiunii devin nebuni.

Nebunii sunt cei mai nefericiţi oameni, cel mai mare procent de sinucideri întâlnindu-se la aceşti nefericiţi ai sorţii. Pierderea raţiunii echivalează cu incapacitatea de a mai percepe realitatea; pentru ei lumea e o mare plină de ostilitate. Odată cu pierderea raţiunii ei îşi pierd şi capacitatea de a iubi. Când iubeşti prea mult o iluzie, eşti incapabil să mai iubeşti altceva. Pe aceste considerente, putem afirma că orice ideologie e o formă de nebunie colectivă. E valabil şi pentru orice religie, care se metamorfozează în ideologie.

În totalitarism dominant este sentimentalul şi obligă raţiunea umană să i se subordoneze sau chiar să fie eliminată complet, dacă contravine credinţei ideologice. Prin urmare, dominanta într-un regim totalitar este latura umană sentimental-iraţională. Conducătorul însăşi,într-un sistem totalitar, spre deosebire de cel democratic, este sau devine el însuşi un iraţional. Iraţionalitatea lui constă, în primul rând, în infailibilitatea lui. Într-un sistem politic extremist, tiranic , conducătorul nu poate greşi. De aceea el nu poate fi atins de critici, fără consecinţele unei răzbunări crunte. El acceptă doar laudele, adesea fantasmagorice, care ating adesea demenţa, grotescul şi absurdul.

La fel cum raţionalul este dominat sau este eliminat de latura iraţională , adversarul este la fel , fie dominat, în cazurile cele mai fericite sau adesea, eliminat fizic. Dar, omul este o fiinţă conştient raţională. Prin urmare, opţiunea pentru totalitarism este absolut opusă conştientului raţional, improprie naturii umane şi este de respins ca opţiune politică.

Grupul interesat, să ajungă la putere, nu-şi va prezenta ideologia ca fiind iraţională, dar însăşi utopia ei o trădează. Dimpotrivă, ideologia va fi considerată ca fiind cea mai raţională opţiune; mirajul ei va anihila chiar şi multor intelectuali gândirea raţională. Deci totalitarismul, nu este o opţiune, fiindcă alegerea acestei forme politice bazată pe credinţă şi nu pe raţiune, face caducă alegerea raţională şi prin urmare în societatea totalitară, unde alegerea raţională nu e, nici libertate nu e.

Nu mai suntem liberi fiindcă, alegerea nu mai este opţiunea noastră raţională – alegerea este dictată de principiile ideologiei. Şi totuşi, în ideologie există un anumit grad de libertate, dar este o libertate de grup, care anulează complet libertatea individuală. Libertatea individuală practic nu există - e musai să se înscrie în regulile grupului, ca de pildă la comunişti în regulile detaşamentului de pionier sau detaşamentului de utecişti, gărzi patriotice, etc. Detaşamentul este o expresie care vorbeşte deja despre o organizare militară au paramilitară. Or, organizarea de acest tip anulează orice libertate individuală. Într-o societate democratică a avea ceva înseamnă a fi cineva, dar în societatea comunistă unde omul nu are nimic este un nimic. Da, se poate spune că spiritul, în orice tip de societate omul îl are, dar într-o societate totalitară omul nu mai are nici spiritul , de vreme ce îi este cenzurat.

Astfel a ajuns K. R. Popper să creadă că Hegel, opunându-se alegerilor libere, s-a făcut apărătorul statului totalitar. Hegel doar a remarcat această ,,anomalie’’ a democraţiei - alegerea arbitrară a guvernării unei comunităţi, care contravenea opţiunii sale monarhice. Dar Hegel a spus: ,,Totul este ca legea raţiunii şi aceea a libertăţii individuale să se întrepătrundă.’’

K. R. Popper a numit aceste viziuni ale lui Hegel şi predicţiile sociale ale lui Marx - istoricism. ,,Se face auzită foarte des sugestia că o formă sau alta de totalitarism ar fi inevitabilă. Mulţi din cei ce, având în vedere inteligenţa şi cultura lor , ar trebui să aibă responsabilitatea afirmaţiilor pe care le fac , declară că de totalitarism nu ne putem feri. Ei ne întreabă dacă naivitatea noastră merge într-adevăr până acolo încât să credem că democraţia poate fi permanentă şi să nu înţelegem că ea este una din formele de organizare care apar şi dispar în decursul istoriei. Ei argumentează că democraţia pentru a combate totalitarismul, este nevoită să copieze metodele lui şi să devină ea însăşi totalitară.’’ (K.R. Popper - Societatea deschisă şi duşmanii ei, Vraja lui Platon – Ed. Humanitas, 1992, Bucureşti, p. 14).

Democraţia se foloseşte de metodele totalitarismului, nu pentru a combate totalitarismul, ci pentru a combate anarhia care erodează democraţia, pentru a-i limita efectele nefaste şi pentru a nu atinge acel punct critic, când socialul este tot mai puternic afectat, iar autoritatea incapabilă să facă faţă presiunii grupurilor şi mişcărilor organizate sub oblăduirea unor ideologii de tip totalitar, pe care le propagă subversiv.

Democraţia, nu numai că se poate folosi, dar trebuie să se folosească de metodele totalitarismului pentru a combate extremismul de orice fel, de a limita tendinţele totalitariste ale unor forţe politice, care se pot folosi de orice sprijin, inclusiv străin şi antinaţional pentru ajunge la putere, cum a fost, spre exemplu PCR, scos în 1924, în afara legii.

Asta nu înseamnă că în fundamentul ei democraţia s-a transformat în totalitarism, numai pentru că a scos un partid extremist în afara legii, dar el a fost scos nu atât pentru că se situa la extrema stângă, ci pentru că aderase la poziţii antinaţionale, făcând jocul perfid al Moscovei şi a Cominternului. Celelalte forţe politice, inclusiv, Partidul social democrat de stânga şi forţele de extremă dreapta, Garda conştiinţei naţionale, au funcţionat nestingherite în statul democratic român din perioada interbelică. Aşadar, nu metodele totalitariste folosite conduc o societate democratică spre totalitarism, ci ideologiile utopice şi vraja spirituală exercitată de acestea.

Viziunile sociale ale lui Hegel şi profeţiile lui Marx au fost combătute de Popper ca fiind credinţe ce maschează ideologii totalitare, şi care nu au fost fundamentate ştiinţific, ci doar pe presupunerea că procesele istorice sunt bazate pe legi imune la acţiunile oamenilor.

Raţiunea este nemijlocit legată de cunoaştere, ea este, am putea spune în raporturi direct proporţionale cu cunoaşterea. Cu cât omul cunoaşte mai bine şi mai profund realitatea cu atât realitatea îl obligă să fie mai raţional şi mai responsabil. În acelaşi raporturi de proporţionalitate se află şi cu libertatea. Este nevoie în democraţie de a statornici conştiinţa libertăţii, care presupune responsabilitatea actelor individuale şi nu de promovarea unei libertăţi a conştiinţei(specifică sistemelor totalitare, când ,,cine-i nu e cu noi, e împotriva noastră’’ conferă angajatului ideologic libertate de al e extermina. Cu cât omul cunoaşte mai mult cu atât libertatea sa este mai mare. Cu toate acestea creşterea gradului de libertatea conferită de cunoaşterea raţională este limitată de responsabilitatea crescândă, în egală măsură. Totul este ca legea raţiunii să se întrepătrundă cu aceea a libertăţii individuale. Care este legea raţiunii? Căutarea adevărului şi aspiraţia către bine. Dar dacă căutarea adevărului şi aspiraţia către bine este, conform viziunii lui Hume, înrobirea raţiunii dorinţei, pasiunilor, deservirea şi slujirea acestora.

Dar, este aceasta o viziune raţională asupra raţiunii? Noi credem că este mai degrabă iraţională. Dacă raţiunea este latura conştient raţională dominantă a omului raţional nu poate fi roaba pasiunilor. Dimpotrivă, pasiunea este roaba raţiunii, o serveşte şi o ascultă, dacă omul se consideră într-adevăr o fiinţă raţională. Pasiunea, patima, spune Mircea Eliade se constituie în energia necesară inteligenţei pentru descoperirea adevărurile esenţiale. ,,Patima aţâţă inteligenţa , iar imboldul pe care îl dă de a găsi adevărul obiectiv – e singurul fecund.’’(Profetism românesc (Critica diletantismului) - Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 25)

În situaţia când, dominantă este pasiunea, iar raţiunea devine roaba ei , o deserveşte şi o slujeşte, iese din latura conştient raţională, iese din legea raţiunii, şi intră în sfera sentimental-iraţională, care ţine de sfera instinctualului, a viciului, a misticii, a himerei credinţei şi a fanatismului ideologic.

Pentru Platon însă, nu pasiunea este energia motivaţională a raţiunii, ci mai degrabă binele de care este atrasă – Binele, ar fi în accepţia noastră - scop raţional, care satisface atât rolul cognitiv , cât şi cel motivaţional al raţiunii.

Din aceste considerente. legea fundamentală a raţiunii, nu este căutarea adevărului şi aspiraţia spre bine, ci, cum ne-a învăţat Socrate, este puterea de a judeca bine – élenkhos – prin cunoaştere şi examinarea critică cu argumente şi contraargumente, a decelării binelui de rău şi alegerii în consecinţă a binelui în viaţă. Pentru a judeca bine, trebuie să ne supunem judecata metodei de cântărire a informaţiilor pe care le deţinem despre politică, despre binele şi răul prezumtiv, căci în fiecare bine aparent, există un rău şi în fiecare rău aparent, există un bine. Dar, alegerea binelui dorit înseamnă cunoaşterea lui. Or, odată cunoscut , dorinţa scade. Pomul interzis este dorit până când este cunoscut. E aici o tentaţie euristică, mereu prezentă a pomului interzis – dorim mereu să cunoaştem mai mult din ceea ce nu cunoaştem, căci în el este presupus binele.

Viziunea binelui, la Platon, e ca pomul cunoaşterii; a considera că ceva este bun este echivalent cu a dori acel lucru necunoscut, pe care dorim să-l cunoaştem şi a alege binele din el. Pe măsură ce am cunoscut din ceea ce nu cunoşteam, dorim să cunoaştem mai mult, suntem prinşi astfel în cursa supremului. Descoperim cu fiecare fruct cules din pomul interzis pe care îl cunoaştem, un bine mai mare şi un rău pe măsură de mare. Binele , aşa cum spunea Aristotel, îl urmăresc toţi, dar oamenii ignoranţi se folosesc de cunoaşterea răului pentru a domina pe ceilalţi prin forţă.

În acest scop, Socrate a afirmat că pentru desăvârşirea caracterului, omul trebuie să cunoască adevărul despre bine ca să poată aspira spre bine. Or, pentru cunoaşterea adevărului despre bine, omul trebuie să înveţe să gândească şi să judece bine. A gândi şi a judeca bine înseamnă decela ceea ce pare de ceea ce este. Asta a fost toată străduinţa maieutică a lui Socrate; el a moşit adevărul, dar niciodată nu a născut adevărul, ci în toată dialectica lui, el ne-a arătat cum să deosebim adevărul real de cel plauzibil, omul drept de cel aparent drept, binele adevărat de binele aparent.

O gândire bună dă o viaţă bună. Numai aşa poate omul decela binele şi răul şi poate alege raţional binele. Tineretul trebuie să înveţe să gândească şi să judece bine, să ştie a deosebi aparenţa de real, iar sarcina aceasta revine educaţiei. Dar, pentru acest lucru, omul trebuie să-şi folosească latura conştient raţională ca dominantă şi nu pe aceea sentimental iraţională.

Cum oare putem trăi viaţă bună se întreabă Platon , citându-l pe Pindar? Cum e mai bine pentru un tânăr să-şi trăiască viaţa? Să urce zidul cel înalt cu dreptate sau cu iscusite înşelăciuni? Cele mai multe cariere politice s-au construit pe iscusite înşelăciuni, cel puţin la noi în România. Prin urmare, cei care ne conduc sunt aparent drepţi , iar aparenta dreptate, spune Platon, e suprema nedreptate.

Puterea de a judeca bine este dată de cunoaşterea realităţii. A judeca bine înseamnă a şti, a avea suficiente informaţii care să te facă capabil să decelezi în timp oportun, adevărul de minciună şi binele de rău şi a alege binele.

Într-o comunitatea, în care cunoaşterea a atins un anumit grad de pătrundere a realităţii, individul trebuie să ţină pasul cu nivelul de cunoaştere la care a ajuns comunitatea respectivă, altfel, există riscul să fie lesne manipulat, de cei interesaţi să-l domine. Căci, amăgitorii ascund totdeauna minciuna sub masca adevărului aparent şi răul sub masca binelui iluzoriu . Cel mai lesne de amăgit este omul ignorant. Cum la omul ignorant dominant este spiritul de turmă, el se va înrola în masă vrăjit de ideologia care-i flutură ca o pânză roşie de drapel, binele suprem. Pe aceste raţionamente s-au fundamentat sistemele totalitare şi s-au erijat la putere corifeii ei.

Socrate a arătat că nu cunoaşterea în general, nu presupunerea corectă, ci cunoaşterea ştiinţifică, bazată pe argumentul raţional este condiţia care îl face pe om virtuos şi opţiunea pentru bine o alegere raţională. Binele, nu înseamnă numai aspiraţia spre bine, ci şi depistarea răului deghizat în bine şi găsirea remediului. Socrate a crezut cu tărie în această morală fundamentată pe raţiune, dar puţini oameni l-au crezut. Dar, cunoaşterea ştiinţifică din epoca modernă confirmă această viziune asupra moralei al lui Socrate. Cu mijloacele tehnice actuale, e lesne a comite răul, dar omul de ştiinţă este tot mai conştient, că răul se întoarce ca un bumerang asupra celui care îl comite. Abilitatea intelectuală, inteligenţa nativă nu este neutră faţă de morală; dimpotrivă sprijină, influenţează şi amplifică morala, fie în sens pozitiv ca aspiraţie spre bine, fie în sens negativ, ca predispoziţie distructivă, spre rău şi nedreptate. Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor va fi împărăţia cerurilor ! Această spusă (logion) al lui Isus, nu se referă la omul ignorant, sărac la minte, ci la omul inocent , profund moral, aflat într-o stare psihică ideală, acea stare de meditaţie profundă, complet rupt de realitatea imediată, cu eul situat deasupra binelui şi răul acestei lumi. Un om, ,,sărac cu duhul’’ poate fi şi acel savant prins în lumea ideilor, care nu vede în lume nici răul, nici binele social sau vede doar binele. Dar, în afara unor savanţi, a iluminaţilor sau a marilor mistici, omul comun se află în două ipostaze dincolo de bine şi rău - în inocenţa copilăriei şi în senilitatea senectuţii.

Prin asta, Socrate a situat raţiunea drept criteriu de bază al moralei. Primul mare moralist al lumii a fundamentat morala pe legile raţiunii. Socrate a sugerat în spusele sale următoarea judecată: suntem oameni raţionali? Da! Atunci nu putem fi nedrepţi cu aproapele nostru. Dacă suntem nedrepţi, concluzia este evidentă – suntem iraţionali. Prin urmare, sistemele politice care nu-şi fundamentează ideologia pe morala raţiunii, sunt sisteme iraţionale şi implicit nedrepte cu oamenii din comunitatea pe care o guvernează. Căci binele, conform lui Platon, înseamnă pentru un conducător să se pună în slujba dreptăţii comunităţii pe care o conduce şi nu să se situeze deasupra legilor, a oamenilor ca un zeu infailibil şi intangibil.

,,Politicienii, spune exegetul lui Platon, nu fac totdeauna ce recomandă în discursurile lor; dar câteodată o fac şi asta a făcut ca lumea să evolueze. O parte a acestei evoluţii o datorăm lui Platon. (Şi lui Socrate adăugăm noi). În cele din urmă i-a făcut pe mulţi oameni să vadă că ambiţia şi reuşita personală sau chiar naţională nu sunt cele mai importante lucruri în viaţă şi că binele multor oameni este un ţel mai valoros.’’(R. M. Hare – Platon, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p 135)

Relaţia omului de rând, cu puterea democratică, se bazează pe încredere. Când omul de rând îi acordă votul politicianului, el îi acordă o parte din sufletul său, speranţa sa, desemnându-l astfel cu puterea de a guverna şi administra ţara şi implicit de-ai apăra interesele. Încrederea este deci o măsură de judecată a raţiunii, o scală de valori a cinstei , a corectitudinii, a seriozităţii, prin care alegătorul, optând pentru anume om dintr-un partid sau altul, investeşte sentimentul de convingere, că acel om şi acel partid este cel mai capabil să îndeplinească programul de guvernare, şi prin asta, să-i ofere certitudinea fericirii existenţiale – mulţumirea sufletească pentru un nivelul de viaţă mai bun, pe care administrarea judicioasă a ţării i l-a înlesnit şi cel pe care l-a votat nu i-a înşelat încrederea. După cum se observă, încrederea nu vizează gradul de inteligenţă a oamenilor unui partid sau altul, ci caracterul acestora, cu cele trei valori fundamentale – cinstea, corectitudinea, seriozitatea.

Din nefericire, într-o democraţie în formare, ca a noastră, pot apare sisteme sau instituţii de tip tiranic, abuzive în care se comit abuzuri şi nedreptăţi fără a fi cineva pedepsit, iar cel nedreptăţit în mod vădit, fără putinţă de a fi în vreun fel răzbunat. Pe fondul unei politici decrepite care repetă aproape identic pe cea din perioada interbelică, unele instituţii s-au blindat cu legi care să-i apere pe vinovaţi în orice împrejurare, iar omul-victimă să nu poată face nimic împotriva unui individ abuziv din sistem. A ascunde mereu spiritul de tip mafiot a omului tiranic care doar pozează în om drept şi se face cel mai aprig apărător al confraţilor din sistem motivând salariilor mereu neîndestulătoare, o tactică oportunistă specifică omului tiranic, slab pregătit profesional , ajuns în sistem pe baza celebrei şi mult uzitatei expresii populare – pile, cunoştinţe, relaţii – atât de bine cunoscută în formula abreviată - PCR. Românul doarme când Isus se află în agonie: astfel ar fi scris Pascal dacă ar fi trăit aceste vremuri în România. ’,,Nu trebuie să dormiţi!’’ ne-ar îndemna Pascal, la deşteptare. Acelaşi lucru îl afirmă şi poemul ,,Un răsunet’’ al lui Andrei Mureşean, devenit imn naţional ,,Deşteaptă-te române!’’, după 1989. Dar tocmai imnul ne face să dormim. Căci adevăraţii duşmanii, nu sunt cei din exterior, cum cred unii, ci aceia din interiorul nostru, aceştia sunt marele pericol de lunecare spre sistemul totalitar şi spre tiranie. Ne place siguranţa, ar spune Pascal, de aceea e preferinţa noastră să trăim liniştiţi şi să dormim adânc.

O democraţie se ruinează din interior; nici o forţă exterioară nu o poate ruina, căci nici o forţă exterioară nu poate acţiona asupra stării morale a unei naţiuni. Avem exemplul democraţiei ateniene: scurtul regim al celor treizeci de tirani, impuşi de Sparta, nu a afectat fundamentele democraţiei, de vreme ce după alungarea acestora, Atena a revenit la regimul democratic, dar revenirea la democraţia, din păcate nu a fost şi revenirea la adevăr şi dreptate. Dimpotrivă, scurta tiranie a celor treizeci a promovat mai mult ca oricând pe omul tiranic . Pe acest fundament psihosocial şi moral a fost posibilă în democraţia ateniană crima împotriva lui Socrate.

Bibliografie:

1) Jacques de Launay - A cincea valiză, Ed. AGNI, Bucureşti, 1993;

2) Lev Şestov – Noaptea din grădina Ghetsimani, Privilegiaţii şi dezmoşteniţii istoriei, Ed. Polirom, Iaşi, 1995;

3) K.R. Popper - Societatea deschisă şi duşmanii ei, Vraja lui Platon – Ed. Humanitas, 1992, Bucureşti;

4) Profetism românesc (Critica diletantismului) - Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990,

5) R. M. Hare – Platon, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997

Manifest pentru Democraţie

Să apărăm valorile Democraţiei!

Cu toţi suntem datori să le apărăm

Dacă vrem să fim raţionali şi liberi

Democraţia conferă omului,

Două nepreţuite Drepturi:

Dreptul la Adevăr şi Dreptul la Libertate

Nimic nu-i mai de preţ

Ca Adevărul şi Libertatea.

Numai în Democraţie,

Adevărul şi Libertatea sunt Garantate.

INSULA PIRAŢILOR

Moto: România este o insulă latină într-o mare slavă
Metodele cele mai sigure de a stăpâni un popor sunt : intoxicarea şi manipularea acestuia. Astfel, procedează portocalii. De exemplu, Elena Udrea , şifonată la Iaşi de ,,un cor compact şi bine delimitat de pensionari militari’’ a ţinut să precizeze pe blog: ,,Astăzi, la Iaşi, de Ziua Unirii Principatelor, o parte dintre cetăţenii României au ales să strige împotriva Preşedintelui legitim ales şi să acopere astfel Imnul Naţional.’’
Dacă Băsescu este Preşedintele ,,legitim ales’’ de ce a ţinut UE să precizeze acest lucru? A spus cineva că ar fi ilegitim? Nu! Ea ştie, sigur ştie asta, este conştientă că Preşedintele este ilegitim ales, de aceea inconştientul o presează la precizări şi confirmări - ,,Preşedintele legitim ales.’’ A invoca mereu legitimitatea dovedeşte clar că ,,Preşedintele legitim ales’’ maschează în fapt şi în drept adevărul, anume că Băsescu ocupă scaunul prezidenţial ilegitim , că a fost ales prin furtul şi cumpărarea de voturi şi prin votul de mascaradă de la ambasada României din Paris şi de la alte ambasade din lume .
,,Ceea ce s-a întâmplat însă astăzi la Iaşi, cu un cor compact şi bine delimitat de pensionari militari, pare mai degrabă un act cabotin’’ zice pe blog UE. Pensionarii militari au comis oare un act cabotin? Îşi cer pe nedrept drepturile? Sunt militarii nişte cabotini?!
Dar, atunci ,,Preşedintele (i)legitim ales’’, a cărui deviză, în glorioasa-i guvernare a ţării, ,, divide et impera’’, ce este?
Ce este ,,Preşedintele legitim ales’’, care instigă la lupta de clasă o categorie socială împotriva altei categorii sociale, care contrapune corpul ofiţerilor împotriva subofiţerilor. Ce este domnilor? Este acesta Preşedinte legitim ales sau un pirat?
Ceea ce a căutat acest satana politic, la Ziua Unirii la Iaşi, aceea a găsit. Huiduieli! Ce tupeu a avut să vină la Ziua Marii Uniri, când el e dezbinătorul românilor? Ce respect să mai aibă cineva pentru acest Preşedinte ,,legitim ales’’, când el nu mai respectă nimic în ţara asta, nici Constituţia, nici Justiţia, nici Armata, nici Poliţia, când abuzurile portocaliilor subminează credinţa în valorile Democraţie noastre şi-aşa şubrezită de criza economică. Pe bună dreptate i-au strigat pensionarii militari Preşedintelui ,,legitim ales’’: ,,Ieşi afară trădător de neam şi ţară’’
E strigător la cer cât de aberanţi sunt ,,mult iubiţii şi stimaţii noştri conducători’’ . Oamenii îşi strigă nedreptăţile dar portocalii nu aud. Sau se prefac că nu aud. Continuă cu tupeul temuţilor piraţi intoxicarea şi imbecilizarea omului mioritic. Nu militarii şi-au strigat nemulţumirea ci manipulatorii de la PSD şi PNL i-au pus să-l huiduiască pe Preşedintele ,,legitim ales’’ .
Pensionarii militari au ieşit în stradă la comandă politică sau ca să-şi strige nedreptatea care li s-a făcut? Pentru asta au fost catalogaţi de propagandista lui Băse, madame …UE, drept cabotini. Sunt militarii cabotini? Oare Dumitru Prunariu de ce s-a revoltat ? L-au pus cei de la PSD şi PNL sau pentru că i-au luat 70 % din pensie? Este Dumitru Prunariu cabotin? Şi totuşi, omul mioritic, tot mai mult intoxicat, mai crede…, încă mai crede, în ,, mult stimaţii conducători de portocaliu ’’ şi în Preşedintele ,,legitim ales’’. România , mica insulă latină, îmi apare drept ,, insula piraţilor de portocaliu’’. Mai sunt bărbaţi adevăraţi în ţara asta? Sau au rămas numai cabotinii? Mai poate România să fie eliberată din mâna piraţilor?
Deşteaptă-te române!
Pentru tine române:
Voi face cea mai minunată ţară
Cum soarele n-a văzut încă
Voi face ţinuturi ca-n basme
Lăcaşuri sfinţite de românism
Şi oameni liberi şi fericiţi
Pentru tine române:
Voi face omul nou,
Omul mândru şi mult aşteptat
Cu iubirea noastră vom construi o ţară de vis
În care toţi străinii să vină
Ca la Noul Ierusalim
Cu iubirea noastră îi vom stârpi
Pe cei răi şi vicleni
Cu iubirea noastră
Ne vom izbăvi de rele
Şi vom fi iarăşi ce-am fost
Şi mai mult, vom fi:
România sau
Istoria unui popor fericit.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Miracolul ,,pentru prima oară ''

Miracolul ,,pentru prima oară’’!

Moto: „Ci trupul meu în trupul tău răstoarnă-l ca pe-un dar
Din două trupuri un singur trup să fie plăsmuit cu har.” - Ruxandra Cesereanu – Nebulon

Un medic a deflorat 16 fecioare. Oare , în zilele noastre , o carte, un asemenea titlu de tabloid ar trebui să aibă pentru a câştiga popularitatea meritată? Mic tratat de deflorare, cartea medicului Virgil Răzeşu nu e un tratat ştiinţific. Dar, expresia tratat te duce deja cu gândul la un studiu ştiinţific , pe care, de bună seamă, cititorii saturaţi de studiile din şcoală, liceu, facultate, nu vor să-şi mai încarce memoria cu un tratat, fie el şi mic şi fie că este despre deflorare. Mic tratat de deflorare, chiar dacă e mic, deja îţi induce ideea de ştiinţă, greoaie, obositoare şi deloc la îndemâna minţilor pline de senzaţii online.

Acestei cărţi i s-a fi potrivit mai degrabă titlul de Mic tratat de iubire. Căci, în conţinutul ei ne sunt prezentate 16 inedite poveşti de iubire; adevărate ,,love stories’’ , pe care sexualitatea modernă, oricât de rafinată sau mai bine zis , oricât de perversă ar fi, nu poate suplini trăirea aceea unică a iubirii adevărate.

Medicul Virgil Răzeşu porneşte incursiunea sa, în ,, universul feminin’’, de la starea de ignoranţă , pe care tinerii, cu toată explozia informaţiei de pe Internet, o manifestă în materie de erotism şi se aruncă orbeşte şi iresponsabil în relaţii sexuale fără un minim de cunoştinţe şi fără un anume preludiu absolut necesar, mai cu seamă pentru fetele care vor să înceapă viaţa sexuală. Autorul începe cartea cu această glumă, cum că ar fi dezvirginat 16 fecioare. Despre asta se laudă prietenilor la un ,,pahar de vorbă’’. Mărturisirea doctorului îi şochează pe amici; aceştia îi ascultă sceptici laudele despre performanţele erotice , dar uimirea şi curiozitatea îi împing la a ciuli urechile şi la investigaţii. ,,N-o să vă vină să credeţi, spune doctorul, dar toate şaisprezece sunt trecute în catastif, fiecare cu istoria ei’’(Virgil Răzeşu - Mic tratat de deflorare, p. 8) , prezentându-le amicilor dosarul cu cele şaisprezece probe.

Nu demult, l-am auzit pe Vadim, pe un post de televiziune, lăudându-se cu 1200 de fecioare, mai multe chiar decât Don Juan, împăratul Chinei sau vreun sultan turc . Bineînţeles, ca de obicei, Vadim fabulează. Când e vorba să se împăuneze cu laude nu ezită în a face din ţânţar armăsar şi din 12 a făcut lesne 1200. E de înţeles. Structura lui mintală nu se poate desprinde de o anume caracteristică a limbajului de lemn a propagandei comuniste, la care producţiile record, prin adăugarea unui sau două zerouri, era o practică curentă a politicii statului comunist . Singurul, care s-a lăudat cu mai modestul număr de 200 de fecioare deflorate, care e totuşi demn de crezare, a fost excentricul miliardar Howard Hughes. Şi-i dăm crezare, pentru că acesta a oferit fiecărei fete, care l-a sacrificat pe Himeneu pe altarul celei de-a şaptea arte, (avea amenajat la Hollywood un dormitor secret, unde le primea pe cele care voiau să se metamorfozeze în femei bogate), o sumă considerabilă , se spune, de o sută de mii de dolari.

Câte fecioare ar putea rezista unui orgasm pecuniar de o asemenea valoare? Nu era singurul care abuza de ofertele erotice ale candidatelor la vedetism . ,,Reacţiile de cavaler nu-l împiedicau deloc pe Louis de Mayer să profite de forţa de magnat al industriei cinematografice pentru a seduce candidatele la vedetariat. Nu era singurul căci , şa cum circula zvonul, Harry Cohn, de la Columbia Pictures amenajase un coridor secret, ce ducea de la biroul său într-o încăpere, în care îi plăcea să primească, în particular, pe viitoarele stele ale companiei sale.’’(Charles Ford - Viaţa de toate zilele la Hollywood, p 130).

În secolul trecut virginitatea avea totuşi preţul ei, iar pentru unele fete era nepreţuită identificându-se cu iubirea. Dar, în cazul doctorului Virgil Răzeşu, mărturisirea că a deflorat 16 fecioare e doar o glumă. O glumă menită a-i şoca pe prieteni şi a-i incita la a citit. Căci cele 16 deflorări, ,,scrise în catastif’’ , în realitate sunt 16 poveşti de dragoste spuse de femei, cărora autorul le-a respectat anonimatul.

Meritul doctorului Virgil Răzeşu este de a fi dat fiecărei poveşti acea notă de romantism literar, de incitantă naraţiune a trăirii miracolului ,,pentru prima oară’’. Cum a reuşit doctorul Răzeşu să le determine pe cele 16 femei să se confeseze este un ,,secret profesional’’ , pe care nu ni-l dezvăluie, căci unei femei , cu greu ii poate smulge cineva secretul cel mai intim al vieţii ei, pe care nici picată cu ceară nu l-ar face public. Dar, sub protecţia anonimatului cele 16 femei s-au lăsat ,,deflorate’’ de doctorul Răzeşu. ,,Istoriile astea, puse cap la cap, cu destulă caznă, că nu e uşor să ceri cuiva , şi mai ales unei femei , să se destăinuiască, le-am adunat ani şi ani de zile, şi n-a fost chiar o treabă simplă.’’(Virgil Răzeşu – Mic tratat de deflorare, p. 18)

Înainte vreme, cu mai puţin de cinzeci de ani, dacă fata care se mărita nu mai avea pecetea de fecioară era repudiată şi supusă oprobiului public, fiind o mare ruşine; astăzi e o ruşine a rămâne fecioară după pubertate. Dezvăluirea acestui tabu , atât de bine păstrat în veacurile trecute, a început să devină, pentru un anumit segment feminin, o poveste de fală. Şi chiar rolurile masculinului şi femininului s-au schimbat. Dacă, înainte băieţii se puteau lăuda câte fecioare au dezvirginat, acum fetele sunt acelea care se laudă cu numărul de feciori defloraţi (că şi băieţii poartă un anume semn al virginităţii, dar de mai mică importanţă pentru moralitatea erotică).

Înclin să cred că Dumnezeu, punând acea pecete pe poarta lumii, înzestrând-le pe femei cu himen, ar fi săvârşit cea mai mare eroare a creaţiei sale. Orbi şi surzi la glasul iubirii, seduşi de zgomotul şi furia noii dezordini amoroase, tinerii nu mai înţeleg nimic din magia iubirii , şi cred că himenul este la fel ca apendicele, o pieliţă inutilă ce ar trebuie extirpată, nu doar fizic , ci chiar şi din informaţia genomului uman, spre a nu mai apare în fenotip acest Himeneu, ce stă ca un cerber de pază la poarta lumii. Revoluţia sexuală ( în speţă pornografia) , pornită în secolul trecut în anii ’60, în ţările scandinavice, din necesităţi naţionale( un raport critic între populaţia îmbătrânită, în creştere şi generaţia tânără, în scădere), a ajuns, după revoluţie, şi la noi. După decembrie 1989 s-a proiectat în generaţiile tinere un teribilism erotic care i-a prins într-un montagne russe ameţitor, trăind o frenezie sexuală cu urmări psihice incalculabile pentru viitorul lor existenţial . Magia sexului fascinează şi derutează într-atât de mult , încât tinerii se lăsa antrenaţi într-o dezordine amoroasă. Dar, se înşeală amarnic. Nimic nu este întâmplător! Prima experienţă amoroasă normală generează ataşamentul. Deflorarea a fost dovedită ştiinţific ca generând ataşamentul , dar nu e momentul să dezvălui aici mecanismul ei. Nici autorul nu a explicat fenomenul , dar consideră că prima experienţă amoroasă induce inconştient ataşamentul faţă de cel cu care fata a petrecut miracolul ,,pentru prima oară’’, deflorarea fiind ca o trezire la viaţă, la fel ,, ca orice fiinţă trezită la viaţă, se ataşează de prima apariţie de care dă cu ochii.’’( ibid. p. 22). Şi pentru băiatul virgin, dar într-o măsură mai mică, masculinii fiind genetic poligami, prima experienţă erotică nu se uită niciodată. Autorul, deşi nu explică fenomenul ştiinţific, arată că el se petrece nu doar în cazul fetelor , ci şi a băieţilor, căci prima experienţă amoroasă rămâne de neuitat. Miracolul senzaţiilor erotice ,,pentru prima oară’’ , în speţă deflorarea e ca o trezire la o nouă viaţă. Pentru fată înseamnă metamorfozarea în femeie , pentru băiat în bărbat.

Experienţa primelor senzaţii erotice, trăite de doctorul Răzeşu , copil fiind, arată că e un moment de neuitat. ,, Odată, sigur că din întâmplare , mâna mi s-a oprit pe coapsa fetiţei de lângă mine, ce e drept mai durdulie, şi am fost pur şi simplu electrizat, uluit, şocat , trăsnit, de netezimea , răceala marmoreană şi de dulceaţa senzaţiei stârnite de contactul cu pielea aceea. Am încremenit . . am avut intuiţia plăcerii şi a satisfacţiei nemaiîncercate, încă nebuloase, care răspundea probabil unei nevoi interioare […] dar senzaţia aceea de dulceaţă, prospeţime şi netezime infinită, o mai păstrez încă, fizic , pe palmele mele. ’’ ( ibid. pp. 23 -24).

Unele triburi sălbatice par mai evoluate din punct de vedere erotic, căci practică anumite ritualuri, în care respectul pentru fecioara imaculată este tabu. În societatea modernă din cauza avalanşei de excitanţi erotici ce bombardează psihicul infantil încă de la vârsta copilăriei, prin toate mijloacele media, dar îndeosebi prin televiziune şi internet, sexul devine, încă de la vârsta adolescentină, o practică fiziologică ca mâncarea şi nu o magie a iubirii. Or , la vârstele fragede ale adolescenţei nu este încă format, ceea ce Jung numea ,,anima’’ la bărbat, respectiv ,,animus’’, la femeie, acea imagine virtuală interioară care este reprezentarea jumătăţii noastre androgine, femininul virtual în cazul bărbatului, respectiv masculinul virtual în cazul femeii, deoarece creierul nu este definitivat, acesta definitivându-şi reţelele neuronale abia la 21-23 de ani. Ca urmare, uciderea lui Himeneu, ( fiul lui Apollo şi al muzelor, născut din armonia cântecului, muzicii şi dansului), nu în camera nupţială, ci în relaţii precoce, întâmplătoare, cu unul sau mai mulţi parteneri, fără legătura cu acel(aceea) care se potriveşte cel mai bine imaginii virtuale interioare , sau prin mijloace mecanice( masturbare cu diferite obiecte sau dildo), are drept consecinţă neataşarea faţă de un anume partener sau parteneră şi, prin urmare, o dezordine în viaţa amoroasă, fără o legătură puternică. Cele 16 poveşti despre deflorare ne dezvăluie un univers feminin, în care autorul a pătruns, nu cu bisturiul , ci cu delicateţa îndrăgostitului de frumuseţea iubirii. Puţini scriitori şi paradoxal şi mai puţine scriitoare s-au încumetat în acest univers fascinant al miracolului ,,pentru prima oară.’’ Căci, trăirea actului erotic ,,pentru prima oară’’, în vraja iubirii, e un adevărat miracol; senzaţiile de o puritate copleşitoare sunt ca o lumină divină, unice, irepetabile. ,,Aceea a fost pentru mine, mărturiseşte, una dintre deflorate, prima noapte de dragoste adevărată, irepetabilă şi fără egal , în sensul acela dăruit de Dumnezeu.’’ (ibid. p.41). După câte cunosc, doar scriitorul italian, Alberto Moravia, s-a încumetat să dezvăluie o asemenea experienţă sau mai degrabă consecinţele traumatizante ale violului unei fecioare, în celebrul său roman Ciociara, în care eroina, Rosseta, fecioară fiind, după ce a fost violată de un grup de soldaţi, nu mai simte nimic, nici o empatie faţă de nimeni, nici măcar faţă de propria sa mamă. Or, în absenţa ritualului curtării, ( deflorarea normală petrecându-se nu sub influenţa drogurilor naturale ale organismului( ca de pildă PEA, endorfine şi hormoni ai plăcerii care apar în ritualul curtării şi generează starea aceea specială de bine a celor doi, moment în care uită de lume şi de tot ), sub influenţa drogului , alcoolului sau cu o jucărie sexuală este într-un fel similară cu violul şi nu poate genera ataşamentul. Lipsa de ataşament naşte o lume în care nimeni nu mai simte nici o empatie faţă de celălalt? Să fie în noi şi dincolo de noi ceva, de la care dacă abdicăm, ne întoarce într-o anume stare de animalitate, acea a ,,nesimţirii’’, a absenţei sentimentelor umane , o coborâre într-o sexualitatea aberantă în acel ,, instinct atât de van / ce le vine şi la păsări câte două ori pe an’’, cum spune Eminescu?!...

E adevărat că ,,sexul este cea mai mare forţă magică a naturii’’(Julius Evola – Metafizica sexului, p. 409), dar în cazul umanului, nu sexul este cea mai mare forţă, ci iubirea. Legăturile erotice, succedându-se la întâmplare ca în mişcarea browniană, deşi par să satisfacă cele trei potenţiale ,,ale plăcerii neurochimiei umane( (excitaţie, saţietate şi fantasme)’’ ( Brenda Schaeffer – Dragoste sau dependenţă, p 37), nu reuşeşte să suplinească şi cel de-al patrulea potenţial, specific uman, anume plăcerea spirituală, care ţine exclusiv de iubire, de ceea ce francezii numesc ,,folie en deux’’ , în care universul celor doi se reduce la fiinţa primordială, eu şi tu, tu şi eu, făcând din cei doi ,,un singur trup’’, spune mitul biblic sau integrându-ne în fabulosul androgin, spune Platon.

Mă îngrozeşte o astfel de lume în care nu mai există ataşament. ,,O singură fiinţă îţi lipseşte, şi lumea e pustie’’ , spunea un poet francez . Acest sentiment romantic e acum desuet. Nu ne mai lipseşte acea fiinţă , căci lumea e plină de parteneri , care pot fi înlocuiţi, cum ne înlocuim maşinile , iar ,,sexul sălbatic’’ înlocuieşte iubirea autentică.

Iubirea romantică, cu tot ansamblul de ritualuri curtenitoare, a devenit un roman anacronic. Ritualul, ca preludiu al iubirii, a dispărut. Fata, drogată sau beată(de regulă miracolul pentru prima oară se petrece la chefuri), cedează rapid impulsurilor sexuale ale masculului înfierbântat, oferindu-şi rapid gâtlejul ca sex sau anusul spre a-şi păstra intact himenul, protagonista crezând că păstrarea himenului pentru o legătură stabilă îi va dovedi neprihănirea, necunoscând că actul în sine produce modificări neuropsihice şi nu uciderea lui Himeneu. Aceste modificări deturnează creierul spre ataşamentul sexual şi diminuează empatia. Starea euforică provocată de alcool, drog din momentul deflorării sau deflorarea mecanică nu poate induce emoţia curtării şi a îndrăgostirii, care eliberează neurotransmiţătorii ce induc ataşamentul. Absenţa ritualului curtării, ca un preludiului al iubirii (ritual pe care toată natura îl practică în mod ,,fatalist’’), conduce inerent la lipsă de ataşament a protagoniştilor. Dacă nu ne ataşăm de cineva, nu mai credem în valorile unei relaţii, atunci în ce mai credem? În sex? Îţi vine să râzi sau mai degrabă să plângi , dacă sexul a devenit valoarea supremă a existenţei umane. Simbolul iubirii – acela a inimii străpunse de o săgeată a fost înlocuit cu ştiinţificul sex masculin şi feminin ♂♀ sau , mai adesea, cu pornograful XXX. Dintre legăturile umane cea mai slabă legătură este relaţia sexuală. Fără ataşamentul iubirii, unirea prin sex a celor doi e un surogat, lipsit de trăinicie. De regulă, se ajunge repede la falimentul drumului în doi. Bărbaţii au mereu tendinţa de a sparge cercul de familie, femeile de a închide cercul. Deşi în ultima vreme se practică asiduu căsătoriile de probă , legăturile matrimoniale îşi reduc durata de ,,drum în doi’’ la maxim un deceniu. Şi asta fiindcă femeia consideră a fi jucat rolul vieţii sale, acela de actriţă seducătoare până la încheiere căsătoriei. După căsătorie , la comedie se fini; începe tragedia vieţii în doi.

Şi totuşi, medicul Virgil Răzeşu are curajul să mai creadă în iubire, îndrăzneşte să ne arate calea, nu prin sfaturi părinteşti , de care suntem sătui şi împotriva cărora ne revoltăm impertinenţi şi teribilişti, ca şi când lumea începe şi se termină cu noi, ci prin exemplele unor nemuritoare poveşti de iubire.

Nicio sexualitate, oricât de rafinată ar putea fi, oricât de profesionistă, nu se compară cu miracolul îndrăgostirii şi al iubirii. ,,Fără de tine nu pot trăi , nu pot trăi defel’’ , scria îndrăgostit Beethoven. Fără iubire nu putem supravieţui. Ba, supravieţuim, vor afirma unii! Dar cum? Ca frunza-n vânt?! Apelând la sex ,,sălbatic’’, la pornografie pentru excitaţii permanente, la fantasme prin droguri euforice sau la etnobotanice şi sedative pentru a ne apăra de angoasele existenţiale, motivaţia ataşamentului de celălalt slăbeşte. Singura, adevărata salvare în faţa avalanşei de excitanţi, de stări euforice sterile , de fantasme absurde este iubirea. Dar cum să mai găseşti astăzi adevărata iubire, normală, când toţi vor să experimenteze excitaţia şi euforia. In locul iubirii, sexul ca drog de referinţă al existenţei? Legătura sexuală, cum am mai afirmat, este una slabă; puternică şi foarte puternică este legătura iubirii, căci numai în legătura iubirii sufletul, inima şi trupul se contopesc. În majoritatea cazurilor de divorţ , femeia îl acuză pe bărbat de infidelitate. Din cauza ,,vinovăţiei’’ bărbatului, aparent se produc cele mai multe divorţuri. Dar oare femeia nu are nici o vină? A iubi este un verb care exprimă o acţiune, nu un sentiment. Pentru femeie a iubi ar trebuie să fie exerciţiul zilnic de interpretare a rolului ei de primadonă în arta iubirii. Atunci nici inima cea mai împietrită a unui bărbat nu poate rămâne indiferentă.

O femeie care îşi iubeşte partenerul este o femeie supusă ; când nu-l mai iubeşte ea se vrea suspusă. Că e aşa, a dovedit-o celebra feministă, Simone de Beauvoir, care a fost o ,,masculină’’ dominantă , până l-a întâlnit pe Nelson Algren, bărbatul de care s-a îndrăgostit. Ea îi scria acestuia: ,,Voi fi cuminte, voi spăla vesela, , voi merge eu însumi să cumpăr oule şi prăjiturile cu rom, nu am să mă ating de părul tău, obrajii tăi şi umărul tău fără voia ta.’’ (Michel Winock – Secolul intelectualilor, p . 446). Toată cultura modernă e centrată pe mâncare şi sex. Excesul de mâncare şi excesul sexual au schimbat lumea. Lumea a devenit, nu doar fizic obeză ci şi erotic ; iubirea a intrat într-o manifestare inflaţionistă în care sexul suplineşte sentimentul iubirii.

Nu se poate vorbi doar de dependenţi de mâncare , ci şi dependenţi de sex. O inflaţie de sentimente ne iluzionează şi ne prinde în mrejele eroticului, cei mai mulţi confundând, tot mai mult, sexul cu iubirea. Bărbaţii nu caută iubirea, ci pe acele femei cu libidoul ridicat, bombele sexy, a căror dorinţă de face sex cu anume bărbat este adesea percepută de bărbat drept iubire. Bărbatul suferă de acest handicap mintal de a nu putea distinge o femeie îndrăgostită de o femeie cu o energie sexuală vulcanică şi adesea este atras şi se lasă înşelat de dragostea femeii ,,în călduri.’’ Aflat în stare de excitaţie sexuală, acceptă necenzurat ofertă sexuală, adesea în detrimentul adevăratei iubiri. Dimpotrivă , femeia modernă este atrasă de bărbatul cu bani, iar dragostea care ar trebui să fie dominanta ei spirituală, trece în planul doi. În vreme ce iubirea este tot mai mult demitizată şi marginalizată – sexul a devenit drogul vieţii moderne. De unde a pornit această cultură a sexului? De la Freud? Ei bine, Virgil Răzeşu îl dezavuează pe Freud, fiindcă reduce iubirea la sexual, la plăcerea bucală, anală şi sexuală . Deşi este de acord cu sexul oral, el respinge vehement sexul anal, ca fiind din toate punctele de vedere ,,murdar’’.

Cine-i de vină de lipsa de ataşament? Bărbatul sau femeia? Femeia ar vrea ca bărbatul să-i iubească sufletul, dar el îi iubeşte trupul; bărbatul ar vrea ca femeie să-i iubească trupul , dar ea îi iubeşte sufletul. Sau mai bine zis, îi iubeşte banii şi prestigiu social, iar bărbatul sexul.

Această dihotomie între iubirile bărbatului şi ale femeii generează dramele existenţiale. Femeia tânără se pliază dorinţelor masculine şi îi oferă ceea ce el doreşte mai mult - trupul ei, nu iubirea. Dacă bărbatul trăieşte în relaţia erotică orgasmul, femeia trăieşte extazul. Pentru bărbat golirea înseamnă ,, eliberare’’ , pentru femeie dimpotrivă umplerea, înseamnă ,,încătuşare’’. Dar, extazul feminin, în majoritatea cazurilor, nu poate fi disociat de starea de îndrăgostire. Ori starea de îndrăgostire( care este pendinte ritualului curtării) , de regulă, în relaţia modernă este absentă.

Iubirea este dominanta femininului, iar raţionalul este dominanta masculinului. Prim urmare, arta de a iubi este arta femeii. Dar femeia s-a specializat în arta sexuală, renunţând la arta iubirii. Şi dacă masculii o iau razna se datorează ,,cedării’’ cu prea multă uşurinţă de către femeie insistentelor atacuri erotice masculine. Cedarea, cu prea multă uşurinţă, o coboară de la înălţimea egalităţii în drepturi pentru care au luptat feministele pentru ca femeia să aibă demnitatea de a sta drept în faţa bărbatului, la o poziţie inferioară bărbatului.

În aceste condiţii, paradoxal, femeia modernă, care pretinde tot mai mult egalitatea cu bărbatul, este tot mai mult îngenunchiată. Şi asta pentru că femeia în tendinţa ei inconştientă de imita masculul, mai ales în vicii( oricine imită recunoaşte inconştient superioritatea celui imitat), abdică de la misiunea ei aceea a iubirii, în favoarea sexului. Egală bărbatului sau chiar mai puternică decât acesta, pe femeie o face iubirea, nu sexualitatea. Adevărata putere a femeii stă în iubire, nu în sex. Iubirea e cea mai mare forţă umană, mai puternică decât raţiunea . Cu iubire femeia îl supune pe bărbat şi nu cu sexul. Din păcate, în inocenţa ei , tot mai multe reprezentante ale sexului slab, cred că sexul îl supune pe bărbat. Bărbatul e un cuceritor-profitor, iar femeia îi oferă ceea ce el îşi doreşte mai mult, mai mult decât iubirea ei.

Din aceste considerente, dezvirginarea trebuie concepută de femeie, nu ca operaţie de rutină pentru îndepărtarea peceţii inoportune, ci ,,dacă nu lucru sacru , cel puţin un ritual, care merită să se desfăşoare sub cele mai favorabile auspicii.’’ ( ibid. p.182).

Deflorarea nu se face la voia întâmplării cu oricine, ci doar în momentul când fata este pregătită şi când simte că băiatul este cu adevărat îndrăgostit de fiinţa ei. Pentru asta, este necesar ritualul curtării. De starea de îndrăgostire depind doi hormoni importanţi vaseprosina şi ocitocina, responsabili cu identificarea celuilalt şi ataşamentul. Mai mult decât sexul, ritualul curtării îl ataşează pe bărbat de femeie. Cartea lui Virgil Răzeşu este una din puţinele cărţi despre iubire , care te prinde în mreje. Nu o poţi lăsa din mână până nu o termini. Ea nu ar trebuie să lipsească din biblioteca nici unei fete, care vrea să-şi înceapă viaţa sexuală. Şi nici din biblioteca băieţilor, care vor să afle secretul deflorării . Chiar şi pentru cei trecuţi prin miracolul ,,pentru prima oară’’ , cartea rămâne o referinţă despre arta iubirii. Citind Mic tratat de deflorare am retrăit spiritual senzaţiile miracolului ,,pentru prima oară’’. Micul tratat de deflorare este cartea care te predispune la meditaţie, te face să visezi şi îţi oferă viziunea asupra celei mai redutabile forţe a umanului - Iubirea. ( Din volumul în pregătire Despre sufletul pereche).

Bibliografie:

Virgil Răzeşu - Mic tratat de deflorare, Ed. Răzeşu, Piatra Neamţ Charles Ford - Viaţa de toate zilele la Hollywood, Ed. Eminescu, Bucureşti ,1977

Mihai Eminescu - Scrisoarea IV
Julius Evola – Metafizica sexului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994 Brenda Schaeffer – Dragoste sau dependenţă, Ed. Trei, Bucureşti, 2009

Michel Winock – Secolul intelectualilor, Ed. Cartier srl, Chişinău, 2001