Floarea mea

Din prima clipă, o floare te-am văzut,                                                                   Un  trandafir  gingaș cu parfum de  mosc;                                                           M-am  aplecat  petala  s-o sărut…                                                                     Și am simțit că, în  parfum,  te recunosc!         

Ne-am  îmbăiat apoi  în voluptăți subtile 

În tainicele  nopți cu  stele  împănată…       

Ca  Șeherezada  mi-ai depănat  bucăți, 

Din poveștile  cu-n  prinț  și-o  dulce  fată .

Și acum mai retrăiesc  amintiri  fierbinți

A acelor seri cu basme  minunate…

Amândoi trăiam  poveștile cuminți

Cuprinși de  vrajă  în eternitate!

Iubirea-i destin înscris de demiurg în stele

De unde-ai apărut să-mi spui povestea vieții mele?!...                          

 Vasile   Anton   Ieșeanu,  28 decembrie 2014, Iași        

Etica libertății sau efectul popii Tanda

Moto: „ …ai crede că cel mai bun lucru e libertatea.  Pe urmă ai crede că libertatea-i   o ușiță  spre paradisul pierdut.” Daniel Corbu – Apocalipsa de fiecare zi                

             Eliberat  din sclavia  supraviețuirii( cazul omului sărac)   și de captivitatea  bogăției(cazul bogatului), omul din clasa medie  poate urmări  un ideal spre a-și afirma propria  libertate. Omul din clasa medie   își poate urma chemarea interioară. Chiar dacă îl face captiv  pasiunii sale și aceasta stare  poate fi  catalogată  drept  non-libertate, dacă  îl face fericit,  nu se mai simte  captiv, ci  liber în propria sa captivitate.           
          Cel din clasa mijlocie nu  se manifestă nici ca un ascetic,  cum se  manifestau   vechii   eleni  din școala cinică care disprețuiau  plăcerile vieții,  dar nici nu se lasă  prins  în capcana hedonistă;el gustă din plăcerile vieții, dar  nu face  ca   bogatul  un scop al existenței. În general,    omul din clasa   mijlocie   urmează calea de mijloc.                            
        Calea   de mijloc  nu  e numai calea adevărului (adevărul e totdeauna  undeva la mijloc),  dar și calea  morală  cea mai adecvată  și mai eficientă pentru   ființa  umană. Urmând calea de mijloc,  omul are libertatea de a opta, de  a   decela binele  de rău prin cunoaștere, de  a   fi de  acord sau în dezacord prin evaluarea motivațiilor  și alegerea soluției optim-rezonabile.                                                 Asta  face  ca, un individ, în deplinătatea  sănătății fizice și  mentale,   să se poată  autoguverna  rațional, adică să se poată conduce pe sine,  liber  și creativ, valorizând   permanent   scopul la care aspiră.        
            În comunism   autonomia   individuală   este anulată  aproape complet . Nu poți să faci ce vrei, ci doar ce îți impune partidul-stat. De altfel, în comunism  nici nu există o  clasă de mijloc, care să tindă spre  un statut social  superior, ci  categorii  favorizate și defavorizate, în speță oamenii din aparatul de partid  și  marea masă  de oameni ai muncii. Egalitarismul nu exista decât teoretic   și formal.                                      
          Spiritul de castă, în societățile   totalitare,  nu permite   egalitatea  între oamenii de partid și oamenii muncii. Aristocrația  comunistă,   compusă  în principal   din oamenii din structurile de  partid, deținători ai puterii   discreționare,  nu se putea amesteca cu  vulgul  - masa de  oameni ai muncii.                                                          Fără o clasă  de mijloc,   în tranziție    de la   sărăcie  la   bunăstare,  care să aspire, prin   implicare  creativă, la  un  standard de viață,  mai înalt, societatea comunistă s-a osificat  în   structuri imobile.  Libertatea socială  înseamnă   mișcare activă  a indivizilor,    o continuă aspirație  de  trecere  de la  un statut  social, la altul, o evidentă  posibilitate de a fi   spontan   și  autonom,  fără  cenzură,   restricții  și opreliști politice, cu scopul  realizarea bunăstării  materiale.           
             Dorința  de a avea, de  a poseda valori  materiale și financiare,este o   dorință  absolut  naturală a  ființei umane;    individul   tânjește     în  a se simți  superior  semenului, în   a fi mândru de realizările sale în  comparație cu  a celorlalți. Această mișcare  socială  continuă   face ca  economia să fie  activă  și productivă.  Competiția   individuală   motivează și   generează  mișcarea economică, dezvoltarea și progresul social.                                                                                                

      Aș numi  competiția  individuală  -   efectul popii Tanda,  personajul  din  nuvela omonimă al lui Slavici. Preotul Trandafir,  canonisit de protopop  la pocăință,  este   mutat într-un sat sărac, numit  Sărăceni.  Oamenii  locului, loviți   mereu  de stihiile   naturii, au devenit delăsători și leneși.  Dorința  de a avea și a  se bucura de roadele  muncii  lor, naște  în  om,spune Slavici, „  mereu  altă dorință”, aceea  de a  crea, de a construi, de a rostui, de a face lucruri  mai bune și mai utile.                          
          Popa  Tanda a făcut, prin exemplul  personal,  din satul sărac, cu oameni sceptici și pesimiști, un sat  de  oameni optimiști   și harnici, dornici  să   ajungă la un trai   îndestulător .                                                          Cunosc  cazul unui  român, care,  după revoluție, a voit  să-și  fie propriul său stăpân, să-și  croiască   propria  lui mică  afacere    având drept țel  o anume bunăstare materială.  Domnul S, spre deosebire  de mulți confrați  români , s-a înhămat la muncă. Nu știu dacă conștientiza ceea ce   occidentalii au conștientizat de mult, anume că  în valorile  materiale și  nu doar cele   materiale, ci în toate  valorile, ca să fie  durabile,  omul trebuie  să   investească  o picătură de suflet, adică  pasiune, multă muncă  și creativitate.                                                       Altfel,   valorile   materiale  și spirituale,  obținute fraudulos, se duc, mai devreme sau mai târziu, pe apa sâmbetei.   Există  o justiție  imanentă, implantată cred,  dincolo  de puterea   și voința  noastră,  în a cincea dimensiune, în spațiul cuantic. E o  formă  de dreptate  pe care vechii filosofi   eleni  au  perceput-o ca atare  și au   numit-o  drept  răsplată  a destinului. Această  justiție   imanentă,   impersonală, obscură este , spun  filosofii eleni,   necruțătoare  chiar și pentru zei (Anaximandru) .                                                                                               
              Domnul  S.  și-a început afacerea  în  1993;a cumpărat  vreo 50 de oi,  în ideea de a comercializa brânza,  dar  din cauza   ploilor din acel an  multe oi au pierit  și el  a fost nevoit să vândă restul   oilor  în pierdere.  Apoi  s-a asociat cu   alți doi români  la o brutărie, dar cei doi l-au  furat, așa că  a rămas din nou cu buza umflată.                                                        
          Domnul S.  nu s-a dat bătut. A   început o nouă afacere cu  câteva vaci,  a prosperat, acum   are   mica lui  fermă , și-a  construit vilă, are  mașină, afacerea  îi  merge  bine. „Dacă ai  vedea ce  vilă are!”, îmi   tot  zice  un prieten, nu fără  o undă de invidie, de fiecare dată când   trecem   prin  satul   unde locuiește  domnul S.                                                                                                                  Comunismul   a impus  o  societate   contra naturii  umane, rotația  în cerc a  colectivității ,  nu în spirală cum e   mișcarea   naturală într-o  societate   democratică. Evident că și din acest punct de vedere   societatea  comunistă   a fost o societate  închistată.  Fără  îndoială că, au  existat   țări capitaliste, cu democrații stabile,  care au  impus o anume  egalizarea economică. Țările scandinavice   au atins,  prin  implantarea  modelului  suedez ,  pentru o  scurtă perioadă de   timp,  o  puternică  dezvoltare.  Modelul     a fost inaplicabil în  statele occidentale  și în cele din urmă, ca urmare a   plecării marilor companii  din țară din cauza impozitelor  mari (ca de exemplu  Ikea ),  neoliberalismul a învins  și în țările scandinavice .                                                                   În polemica cu stoicii, aristotelienii  considerau că  fericirea și implicit  afirm  eu  libertatea  individului, constă   în  minima  posesie de  bunăstare.  O  minimă bunăstare  asigura  și societatea socialistă multilateral dezvoltată, dar repartiția după nevoi  și nu după   munca   și capacitățile  individului,  a   făcut  ca motorul social, în comunism, să meargă în gol,  omul să bată  pasul pe loc și economia să stagneze.                             
          Extremismul de dreapta și de stânga,  au  structurat  societatea  în formațiuni  paramilitare, organizând  indivizii  în formațiuni de tip militarist: garda de fier, având drept dogma  mistică ultra naționalistă    -  cuibul de  legionari,   regiunile  legionare  cu ierarhii fluctuante , echipele  și  detașamentele morții, etc.,   comuniștii cu aceeași  dogmă    naționalistă   -  celula de partid,  detașamente  de  pionieri, UTC,  gărzi patriotice, etc.                                                                                         
               Coercițiile  puterii   comuniste   au fost,  chiar și  pentru   omul simplu,  exterminatoare. Spre exemplu,   în vremea dictaturii  staliniste și a  colectivizării forțate  a   țărănimii,  Octavian Paler  nu și-a putut salva tatăl de la moarte. Tatăl  scriitorului  ardelean  suferise un accident. Dus la spitalul din  Făgăraș, doctorii au decis că nu  i se pot administra  antibiotice deoarece „nu se încadra  în categoria celor care aveau dreptul să primească, nefiind colectivist.”                                                       
              Este, fără   îndoială, opțiunea criminală a oricărui  sistem politic extremist: cine   nu e cu noi e  împotriva noastră  și, prin urmare, trebuie lăsat să moară.  Guvernarea brutală,  irațională  și criminală e privilegiul ideologiei  și dictaturii,fie  de dreapta, fie de stânga.                                                                                                                          Vasile Anton Ieșeanu,23 decembrie 2014, Iași               

Libertatea în comunism

Libertate,  bunăstare   și eterna reîntoarcere (fragment din eseul – Poetul, liberalul, baba comunistă  și fiara extremistă)                       

Moto: N-am pic de liniște  în țara  mea / acolo unde-s’nalți stejarii / neîncrederea oarbă și minciuna sprayată / unde ca și ieri trăncănește   liberalul / cum că viața e curată  ca cristalul./ Ca și ieri,bunule Eminescu, grecotei cu nas subțire /  bulgăroi cu ceafa groasă. Diplomați pomădați, negociatori de  cârpă ai comunității, ne  fac legi  și ne pun biruri / ne vorbesc  filozofie...”  Daniel Corbu   - Divina tragedie             

Libertatea în comunism  

Comuniștii au  determinat,  prin   luarea cu forța a proprietății  individuale  și prin   impunerea, tot  cu forța,   a  proprietății  comune,   o aservire  socială aproape  absolută.   Fără  mica  lui proprietate, fără minimul de   subzistenţă, individul  este aservit în mod absolut. Libertatea individului  este anulată complet.                                      

 In comunism  individul  nu mai produce bunuri de consum pentru sine, ci pentru  partidul stat, respectiv, în cazul  religiei pentru biserică sau  sectă.  Exploatarea  omului  de către om,  până la urmă cât de cât umană, se transformă,  în comunism,  în exploatarea omului de către stat -   o exploatare absolut  inumană.  Una e să relaționezi cu  patronul-om și alta e să relaționezi cu  patronul-stat.                                                                                             Statul este  un patron impersonal  și rece -  „cel mai rece dintre monștri reci” îl numește   Nietzsche. Împotriva patronului-om  te poți  revolta, poți face grevă;  împotriva  patronului-stat  orice manifestare de revoltă este  interzisă prin lege, iar cei care  au  îndrăznit (revolta de la Brașov  - 1987 și din Valea Jiului-1977)    au   fost   duși, cum spune   romancierul   Augustin Buzura, pe  Drumul cenușii.                              Statul comunist,   mai   mult  decât statul democratic,  este un monstru  impersonal. Un iad de lux îl numește,  într-un roman  omonim, Emilian  Marcu. Patronul este totuși o ființă umană; statul este o ființare abstractă                                                                                         

 În pofida unui aparat uriaș de propagandă ( care trebuie întreținut   prin munca  forțată  impusă poporului), în  socialism   forțele de producție  ating  punctul critic al   entropiei. Stagnarea economică  este  evidentă.                                                              

 Pentru a salva aparențele,  se  instituie minciuna  oficială a  producțiilor  record,   acceptată cu bună   știință  de conducerea de partid și de stat   și chiar  întreținută abil spre a induce în eroare ambasadele  străine  și, implicit,  poporul care,  deși  înfometat,  stând la cozi   la magazine unde  nu găsește mai nimic,  s-a  lăsat  multă   vreme    amăgit de cifrele inflaționiste ale producțiilor socialiste  record  în speranța de mai bine. Sau, s-a  prefăcut,  de voie de nevoie,   iluzionat  de minciuna oficială.                                                                          

 Treptat,  muncitorului comunist  i-a   dispărut dorința de   avea; el  credea   că   statul   în speță conducătorul-dictator îi dă totul - serviciu,  casă,  mâncare.   De altfel,  partidul-stat avea   tot  interesul ca  Dictatorul   să fie perceput  aproape mistic de popor,   drept un   zeu atotputernic, Dumnezeul din cer  încarnat  în conducătorul providențial ( Tatăl nostru:  Pâinea noastră cea de toate  zilele /Dă-ne nouă astăzi).                                                                             

 Omul  simplu,     neposedând  nimic  al său,  mai mult sau mai puțin  conștient,  așa   îl vedea  pe conducător. Totul era  așteptat  să-i  dea   statul, iar statul,  în speță  Tătucul  din capul statului îi dădea cât și cum   vrea, după capriciile   sale,  (amintesc  pentru nostalgici    înfometarea    impusă de absurda decizie al lui  Ceaușescu   de a   plăti datoriile externe).    Dacă Ceaușescu dădea de mâncare, afirmau după revoluție   oamenii simpli, crezând  în inocența  lor că el  era dumnezeul care  înmulțea  pâinile  și peștii și ne dădea de mâncare,ar mai fi trăit și-acum. Fericiți cei săraci cu duhul!                                                             Dorința   de avea și invidia sunt  factorii   psihici  fundamentali  pentru  motorul economie; acești   factori  psiho-umani mențin concurența,  acced   necesitățile   impuse de  piață de a face  lucruri  mai bune  și mai  utile,  mai  diversificate  și mai frumoase,  mențin  avântul  tehnologic,  implicit creativitatea -  inovația   și invenția  și  duc  la  ceea ce numim  progres.                                                                                                                          Egalitarismul  comunist reduce la  minim   toate acestea, tocmai  pentru că  sunt eliminați  din ecuație   factorii  psihici  motivaționali –invidia pentru cel care are și  dorința de  a avea.   

Societatea   comunistă   a fost    o societate a   leneșilor aciuații  în varii structuri de partid și de stat, de unde au   impus prin legi și directive,  prin  persuasiunea    aparatelor   de  propagandă   și  administrative-birocratice   tot mai mari și mai  numeroase   în  care  și-au găsit  un loc călduț  mulți tăietori de frunze la câini. Aceștia    au impus,  prin  coerciție, amenințare   și frica   indusă poporului,  munca forțată.  Uriașele aparate de  comandă  și propagandă se sprijineau   pe   colosale  instituții  de informare,  paralele - partidul și securitatea ( informarea   pe linie de partid  și informarea  de  la  securitate). Supraveghere  informativă  și coerciție exercitată   prompt  asupra  indivizilor refractari   sau asupra grupurilor  nemulțumite  făceau ca  motorul  social să   funcționeze  la fel  de prost  ca   și bătrâna  Dacie.                                                                                                                              În comunism, competiția  economică   individuală   liberală  este  eminamente  absentă . Dacă   vreun  nostalgic ar încerca   s-o  compare cu  întrecerea  socialistă, ar consta, dacă e  de bună credință și  nu poartă ochelari roșii, o deosebire fundamentală - aceea  a   motivației  muncii  - a munci  pentru sine sau  a munci  pentru  partidul-stat.                                      

Din aceste motive  și altele de ordin politic,  administrativ  și coercitiv   comunismul    este un sistem economic  falimentar,  care îngrădește  libertățile  individuale  la maxim.   Din același   cauze, economia comunistă  nu   putut concura cu economia  capitalistă:  în socialism   economia  a   stagnat   tocmai    pentru  că    motorul social   care pune în mișcare   economia   -  dorința de a  avea  și invidia care    generează concurența    erau   anulate  sau reduse la un  nivel minim.   Să   amintim   doar   de bătrâna Dacie  care a rămas  neschimbată  mai bine de   patru decenii.     În socialism,  munca   nu  mai     este   o  activitate  creativă   și  productivă, ci  este o  acțiune forțată,   foarte  puțin stimulativă de sistemul  premierilor   și de întrecerile  socialiste.                                             

              În  contradicție  cu    multe  doctrine   filosofice care  vorbesc   despre libertate,  ca de pildă  cea a stoicilor,  care susține că  libertatea nu e legată de nicio condiționare   exterioară,   ci e  o stare ideală de detașare   de lume, eu am  altă  viziune asupra libertății.      Libertatea socială a individului  nu este  aceea  de pustnic stoic   sau de  filosof  cinic    gregar ca  Diogene -  o  manta, un toiag și o desagă –  respingând bogăția, confortul,  constrângerile sociale  și  implicit   pudoarea, specific  umană,  pentru o  libertate  interioară  pe care omul o  poate avea și  în închisoare.                                                                                                Cinicii, care exaltau  libertatea  filosofului vagabond,   model preluat în  evul mediu de   preoții   franciscani ( predicatori ambulanți), la fel ca Diogene,  propovăduiau  bogăția  spirituală și sărăcia materială, respingeau  interesul material   și   plăcerile  vieții   și   militau pentru puritatea morală. Morala  cinică   și  stoică a  fost   aplicată,  altminteri, cu osârdie de  societatea  socialistă   multilateral dezvoltată.                                                                             

            Sărăcia  materială   a fost , în comunism,    egalitatea  în   lipsuri   materiale   a tuturor oamenilor. În această   vreme   bogăția ideologică  era incomensurabilă  în   multitudinea de  interpretări  și reinterpretări   al socialismului științific(sic !),  al materialismul  dialectic și istoric cu care    propaganda  comunistă  spăla creierele.                                                                 

           Cel mai   tare  le  era   teamă,  comuniștilor, de proprietatea privată. Proprietatea privată   echivala   pentru comuniști cu eliberarea   individului de sub   tutela  partidului-stat; omul eliberat s-ar  fi  întors  împotriva lor. Singura  măsură  era înrobirea  totală a poporului   prin   crearea  unui cadru legislativ  ce   impunea     dependența  materială absolută  față   de partidul-stat.                                                                                                                                De aceea au scos în afara legii proprietatea privată,  iar pe   proprietari   i-au exterminat în închisori și   la primul  canal  Dunăre - Marea Neagră. Conducătorii comuniștii    erau conștienți   că  proprietarul  este  stăpân     și  liber, nu  depinde de nimeni,  nici  măcar de statul   pe teritoriul căruia  locuiește. Or, ei aveau nevoie de  sclavi   - așa numiții „oameni ai muncii”.    Aveau   nevoie de  o turmă și un păstor;  în comunism   individul  nu avea   libertate   proprie, ci  doar libertatea  în  cadrul  turmei. Turma  era dirijată prin directive de  păstor,  supravegheată   prin toate mijloacele,    iar oile „rătăcite”  repede readuse la turmă. Parabola evanghelică  e  atât de sugestivă  pentru ideologia comunistă!                                          

          Când  nu   ești   stăpân  pe   un  minimum  de   mijloace  de  subzistență,  nu   poți fi    un om liber. Libertatea  individului  e  legată nemijlocit de   economic, de  a avea, de a poseda   venituri  pe  întreg parcursul vieții . Libertatea   și implicit  un anume grad de   fericire  sau de mulțumire  este   strâns   legată de   bunăstare. Aș putea specula  extrapolând   ipoteza că    libertatea este direct proporțională cu averea  moștenită  sau  dobândită. Există  însă  o limită, dincolo de care,  bogăția prea  mare  îl  face   pe  om sclav și nu stăpân și liber.                                                                                                                          

            Liber și fericit   este  omul ce  posedă  un minim  de  mijloace de subzistență,  care este stăpân  pe  un bun, o capacitate de producție ce îi aduce venituri  suficiente,  omul  care  muncește pentru a   produce   bunuri materiale și/sau spirituale pentru  sine  și  familia sa.                          

           Sclav  este acela care nu are  un nivel minim de  bunăstare socială; la   fel este bogatul   la care   libertatea conferită de bogăție  îl cantonează  în  senzorialul hedonist: a  mânca, a   bea, a face sex.                                                                                                               Extremele se  aseamănă  în  oglindă, sunt simetric antinomice - omul sărac  și omul bogat . Ambilor   le   lipsește  fundamentul  libertății -   a  trăi pentru ceva.  Fără   un ideal, fără un scop în viață,  omul trăiește   ca frunza în bătaia vântului:  săracul  trăiește pentru supraviețuire,   de azi pe mâine, bogatul   pentru că,  plictisit de plăcerile senzoriale, nu-i  găsește vieții  sensul. Omul, egalul lui Dumnezeu prin cunoaștere, cum spune  mitul biblic (Iată că omul a ajuns ca unul din  Noi, cunoscând binele și răul!), este singura ființă care are marea  libertate de a da  sau nu un sens vieții  sale.  A da sens vițeii   înseamnă a găsi calea fericirii  individuale.    În această  ordine de idei,  afirm că  adevărata libertate  o găsim în calea de mijloc  a existenței sociale  - la clasa de mijloc,   la oamenii nici   prea bogată,  nici prea săraci , dar care aspiră  la un ideal.    

Vasile  Anton Ieșeanu,  10 decembrie 2014, Iași

Tobele mute la Uniunea scriitorilor din Iași, recenzie Vasile Anton Ieșeanu

  

              În romanul Tobele mute,    Emilian Marcu   a scris  o poveste cu   un remarcabil  talent narativ într-o manieră originală, plină de autenticitate, cu o putere  de pătrundere a sensului   cuvintelor   și imaginilor  poetice ce scoate la iveală dragostea   înnăscută a artistului, poet și prozator,   pentru cuvânt. El  vădește,  în același timp, o bună  cunoaștere  a  oamenilor și caracterelor, a traiului omului  simplu în natura vitregă a Siberiei.  Autorul   posedă  intuiția adâncă a  scriitorului  autentic aplecat   asupra  conștiințelor   oamenilor, îndeosebi a femeilor  în relația lor  cu  puterea despotică a politicului, cu  natura aspră , cu   tiranicul sex opus, reușind să scoată  în  evidență  capacitatea acestora  de  a  îmblânzi  bestia masculină.                

           Cu  romanul Tobele mute,  Emilian Marcu atinge cea mai   înaltă  performanță    din  întreaga sa creație  literară de până acum din spațiul prozei.    În acest roman  utilizează  des tehnica  suspansului, o tehnică folosită  în arta cinematografică,  în romanele  polițiste,  romanele-mainstream   romanele-thriller sau  în romanele-foileton.                                                                                                                          Tobele  mute este   o figură de stil. De la această  figură de stil Emilian Marcu  construiește  o metaforă   extinsă,   în care a operat   un transfer  din planul abstract   al  figurii de stil   - tobele mute -  la    istoria imaginară,  dramatică,  a  prizonierilor  deportați  în Siberia.  Romanul   este o alegorie care  capătă  proporțiile unei ample compoziții literare, a unei  viziune creatoare autentice.                                                                 

             Alegoria,  spune Hegel  în Prelegeri de estetică,  face parte din   categoria comparațiilor  ce se stabilesc între semnificația evenimentelor și faptele personajelor. Asta o deosebește de parabolă care este o comparație a trăsăturilor  exterioare.             Ce a fost  oare  comunismul pentru   oamenii din est? Nu oare un sat-lagăr, în  care munca forțată pentru victoria comunismului și viitorul   luminos a fost  o permanentă constrângere?  Socialismul  a   promovat „economia politică a  muncii silnice”(Glucksmann – Bucătăreasa și mâncătorul de oameni).                                       

               

       Din acest motive și altele de natură estetică,    în opinia mea,   Tobele mute este cel mau bun roman  românesc din ultimii douăzeci de ani. Și nu o spun  spre a-i aduce laude deșarte sau  a-l măguli pe Emilian  Marcu,  ci pentru că   romanul Tobele mute,  prin   apologia adusă  prizonierilor  deportați  în lagărele sovietice, din toate spațiile Europei și Asiei, pe unde armata sovietică „eliberatoare”   mărșăluise, este o creație  literară de înalt umanism.                                                                       

             Emilian Marcu   spune   povestea   omului  simplu, prins   în tăvălugul armatelor, care,   în condițiile  unui  nivel minim de supraviețuire, nu-și pierde umanismul.  E  aproape  de neînțeles și de necrezut!  „Ce anume le-a salvat  integritatea de oameni?”  se întreabă   siderat filosoful  ungur, marxistul  Georg  Lukacs.                                                                                                                                      

        Eliberat  din lagăr,  după atâta amar  de timp, Ion  Alnimănui, născut și crescut în acel loc, nu se poate desprinde de lagăr,  dar  realizează că  adevărata  libertatea  pentru   copilul  lui și al Aliei,  e să trăiască „ca om care nu trebuie să cunoască porțile închise.”                                                                                                           

           Analogia cu sistemul comunist  ca sistem   cu     porțile  închise   este  evidentă.             În acest roman, Emilian Marcu  pune o întrebare   fundamentală  pentru existența umană  – Ce este libertatea?   Nu voi dezvolta subiectul. El se  regăsește   în eseul   meu  despre   romanul  libertății, eseu  ce    va fi publicat   în   viitorul număr al revistei  Onyx. Dar    pun   următoarea întrebare.   Dacă,  în societate  actuală, libertatea  este garantată politic, poate fi  libertatea umană autentică, reală , deplină?                                                                                                       

  Libertatea, în sălbăticia  taigalei, nu înlesnește  oare un grad mai mare de  eliberare a ființei umane decât  aparenta libertate conferită de civilizația  globalizării, prin garanția  politicului?!    Dependentă  libertății umane   de  sistemul  politic instaurat,  face ca   libertatea să fie relativă.    Democrația, drept  cea  mai propice  formă politică  pentru    libertatea   umană,    poate  eșua  lesne  în dictatură, iar   dictatura,  se cunoaște din istorie,  constrânge  la maxim   libertatea individului.                        

          Este  posibil ca  Emilian  Marcu să ne dezvăluie, într-un viitor roman,   necesitatea     omului de  trăi  libertatea în sălbăticia  naturii.   Oare    reîntoarcerea la   natură  nu  este   cea mai bună cale, pentru om  actual, de a trăi o libertate autentică?!   Vom vedea  asta  în viitorul  roman al   lui  Emilian Marcu.                                                        

 Vasile Anton Ieșeanu,18 octombrie 2014,Iași    

Atelierul scriitorului

Vasile Anton Ieșeanu,  2 decembrie  2014, Iași

Citește în Jurnalul Bucureștiului - Poetul, liberalul, baba comunistă și fiara extremistă

 Jurnalul bucureștiului- Sunt o babă comunistă?                                                                                                            - Nu e, că Dan Lungu n-a trăit în timpul comunismului. Numai titlul atinge problema… Dacă eşti martor la o tragedie, eşti dator să o povesteşti. Am răsuflat  ușurat.   Iată, mi-am zis   opinia mea despre  romanul   - Sunt o babă  comunistă,   nu e cu mult diferită de a  prim-criticului.                                                                                                                                                    
            Inițial,   când am auzit de succesul fulminat   al   babei comuniste, m-am   gândit  să-l   aleg   pe Dan Lungu   drept mentor  în arta  literară.  Marele   „maestru”  al literaturii de consum   făcea reclamă  pe   internet   pentru  învățăcei, amatorii doritori pe care să-i învețe, contra unei sume     deloc   modestă  cum se scrie un roman.  Adică  pe  aspiranții fraieri.                                        
           Ca și cum  a scrie un roman se învață. Arta literară nu se învață. Cu ea te naști. Scriitorul  bănățean  Petru  Vintilă   întreba   prietenii, la  al treilea  roman   - Numărătoare inversă, dacă are talent. Nuvela  „Hiena”  după  care s-a turnat filmul  Patima, i-a confirmat talentul.                                                                                                                                          ,          Nu  doar talent  ci și patima de a scrie  poate să  te facă scriitor. Pe   unii  exasperarea   vieții   i-a   așezat  în rândul scriitorilor de talent.  „Scriu pentru că viața mă exasperează,” afirma   Geo Bogza.  Scriitura,  ca artă, este  o trăire pătimașă, o iubire  mistică, cum declară  criticul  Alex Ștefănescu . „Iubesc literatura într-un mod aproape mistic.”                                                           
           Ei aici, e aici. Arta de a scrie constă  în patimă, e pasiunea  de a  descoperi  adevărul, iar „germenii   găsirii adevărurilor esențiale”, afirma Eliade  se nasc„în iubire și ură”, „în exasperarea vieții” sau  „în iubirea mistică”.  Sau cum spun scriitorii   Michaux, Blanchot, Kundera  - arta  literară este o revelație ( Luiza Palanciuc , un interviu cu  Dumitru Țepeneag  Observator Cultural, nr. 142 (400), din 29 noiembrie - 5 decembrie 2007), adică  trebuie să ai chemare, sau ca să mă exprim  mai elevat să ai, vocație,  o   anume   înclinație nativă  care     generează patima  și beția pentru  cărți ,o  patimă  care te  urmărește   toată  viața  și   te  împinge să   încerci  marea cu degetul.  Dorința de  a scrie, de a spune   prin arta  cuvântului  ceva  lumii  e mai puternică decât   magia  iubirii.  E o credință!                                                                                            
          Or, romanele  lui Dan Lungu n-au nimic din toate acestea.  Sunt scrise „silnic, fără talent și cu o filozofare amatoristică”, ca să mă folosesc de expresiile cu care   criticul   Alex  Ștefănescu  gratula   „opera”  lui Norman Manea  și care se potrivește,  ca o mănușă,   „operei” lui Dan Lungu.                                                                                                                                    
      A, că pentru a scrie  ai nevoie de multă, de foarte  multă cultură, asta e altă poveste.  Trebuie   întrebat Eminescu, dacă   talentul l-a făcut   mare poet sau vasta sa cultură!  Ceea ce nu e cazul să-l întrebi pe Dan Lungu. Dar, spune  Mircea Zaciu  un alt critic de marcă, „nu e suficientă erudiția, pregătirea filozofică, e nevoie de  sensibilitate, de gust estetic și de talent creator.”                                                                                                                                             Dacă  l-aș fi ales  mentor, aș fi săvârșit o mare eroare.  Mi-amintesc de  o întâmplare  hilară povestită  de  scriitoarea Ioana Pârvulescu  în România  literară . Într-o seară, când a  ieșit de la Uniunea scriitorilor, a abordat-o un individ, care a întrebat-o,  insolent   și perfid: vrei  să te fac scriitoare?”   Ioana  Pârvulescu n-a  mai povestit urmarea , fiindcă nici n-a mai fost, șocată fiind de  impertinența  escrocul sentimental. Dar noi  ne putem imagina  unde voia s-o facă   scriitoare. Cam la fel  l-o fi întrebat  și cumătrul  liberal pe  Dan  Lungu: vrei să te fac scriitor?                                                                                                                                             
         Romanul  Raiul găinilor   nu l-am mai citit-o. Ar fi fost o pierdere inutilă de timp, fiind  sigur, că e la fel de anost ca primele două menționate.   Din romanele lui Dan  Lungu   rămâi  doar cu  o  mahmureala mintală   ca după o  beție  de unul singur,  cu bere  la pet - Trei stejari,  Bucura sau Bergenbier.                                                                                                                             
           Și totuși cărțile  lui  Dan   Lungu, sunt traduse în zece limbi , sunt vândute la Paris.  Cred că nouăzeci și   nouă la sută se datorează  prestigiului  editurii  Polirom  și nu  valorii literare a romanelor. Și   farsei, pe  care  Dan Lungu , a indus-o   prin titlu.  Romanele sale   sunt exact,  cum afirmă  chiar el  în  studiul sociologic o    „recunoașterea  formală: cărți, recenzii favorabile, premii ce nu acoperă   totdeauna o competență  estetică reală.”   Asistăm  azi la triumful subculturii?!  La fel ca și politica,   în care a ajuns  să triumfe  individul subuman  și   subpolitica. De ce această  devastatoare degradare a  valorilor umane?!...                                                                    
              Promovarea  non-valorilor literare   pe bază de afiliere la un anume partid, recte, în cazul lui Dan Lungu,   la partidul cumătrului  liberal, nu face decât  rău culturii   române.  A fi slugă la   un partid sau altul  -   a părea  sau a fi tu  însuți, este o chestiune care  diferențiază  demnitatea  de om.  Dincolo de   inteligență, cultură, putere politică ceea ce   conferă valoare  unui individ uman este  capacitatea de a fi   moral  și demn   în relațiile cu   semenii, indiferent de poziția  politică sau socială  pe care o ocupă ceilalți.      
Vasile Anton Ieșeanu,  19 noiembrie  2014, Iași              

Emilian Marcu - Tobele mute (Eseu despre romanul libertății) Nu citiți! Cititul dăunează grav ignoranței.

 (fragment) 

  Nu citiți! Cititul dăunează  grav ignoranței.  

Moto: „Deportații  sunt o mărturie   dintr-o altă lume  nu a noastră”  - André  Glucksmann               

Dreptatea - o artă a  hoției

 Omul nu se  poate   lecui de războaie.  Omul de rând  s-ar lecui, dar nu se lecuiesc politicienii. Victime ale războiului sunt oamenii de rând, nu politicienii, căci, spune  Jean-Jacques  Rousseau  -„războiul  nu este atât o relație  de la om la om, cât  o relație de la stat la  stat, relație în care  particularii nu sunt   inamici decât în mod accidental.”                             

În aroganța puterii  nu  există cale de  mijloc, ci doar   forța și amenințarea cu forța. Războiul, spune Freud, atâta  vreme cât există state, națiuni  și naționalități, nu poate fi eliminat.  Războiul,  afirmă în mod paradoxal Proudhon, face parte din morala  umanității. Care morală?!  Morala celui mai puternic?! Cel mai puternic  are totdeauna dreptate!  Morala celui mai tare  a fost negată de  Socrate în  Republica lui Platon. De fapt  în Republica,   nu vorbeşte despre un tip de stat ideal, ci despre  un tip de om  ideal  - omul suveranității morale -  spune Noica, opinie la care  mă asociez.                                                                                       

Platon, spune filosoful român,  vorbește despre   Republica interioară a omului  care este în consonanţă sau disonanţă cu Republica exterioară - cu dreptul celui mai  tare (și cum dreptul celui mai tare  este al stăpânirii,   adică al   politicului); omul   trăiește  viața în societatea modernă  mult  mai constrâns  decât liber, căci   afirmă   Platon în  Republica – „fiecare stăpânire  legiuiește  potrivit  cu folosul propriu : democrația  face legi democratice, tirania – tiranice”  și  „declară că acest folos propriu  este, pentru supuși, dreptatea.”           Experiența  noastră democratică  ne face  să credem că  nu e mare  diferență  între dictatura comunistă și  o  democrație coruptă, cum este a noastră.  Dreptatea, în   pofida argumentației  socratice,  rămâne  în continuare,  indiferent de  forma   politică, indiferent de idealurile clamate de UE, „folosul stăpânirii constituite” așa cum  afirmă sofistul  Thrasymachos  în Republica lui Platon.                                                                                         
  Chiar dacă  democrația   proclamă  libertatea  și demnitatea  individului, și am putea  chiar  fi seduși de  aceste idealuri,  susținute  de Socrate de România  – Petre Țuțea,   prin aserțiunea că „democrația este   singurul sistem politic  compatibil cu  libertatea și  demnitatea umană”, dacă nu am vedea cum omul de rând rămâne  neliber și aservit de guvernările abuzive, supus  capriciilor  politicienilor în democrație în care ei  proclamă emfatic susținerea  acestor  valori  etice.                                                                                       Am crezut că democrația este cea mai bună formă politică dintre toate   formele  politice, succedate  în  istoria omenirii. Și  ar fi  dacă s-ar  respecta  principiul fundamental teoretizat de Montesquieu în Spiritul legilor   – anume separarea puterilor  și echilibrul  puterilor   în actul de  legislativ și executiv.                                                                                           

Filosoful francez afirmă  că o condiție sine qua non  pentru prevenirea   abuzului de putere e nevoie de vigilența permanentă a cetățeanului  alegător. Dar cum, în genere,   la noi cetățeanul   doarme  sau  nu are cultură politică, iar societatea civilă, vorba lui nenea Iancu, e sublimă dar lipsește cu desăvârșire, abuzul politicului este neîngrădit.                                          

Corupția la nivel înalt anulează chiar aceste  compatibilități  fundamentale  promovate de democrație.  Astfel, în  Democrație, dreptatea nu mai este o  formă  imparțială  de aplicare  a legilor, ci   mai  degrabă, așa  cum afirmă Platon  în Republica, citându-i pe cei  doi mari poeți greci, Homer  și Simonides, este  „o artă  a hoției.”                                            

   La  fel  este  dreptatea pentru marile  puteri  în relația  cu  statele   mici  -    o artă  a hoției. Sau cum spune, Rousseau „dreptul  celui mai tare; drept acceptat cu ironie în aparență și stabilit ca principiu.”                                                                                                            

 În spatele ușilor închise ale marilor cancelarii, dreptul celui mai tare  este  principiul  de drept internațional. Să  nu ne amăgim  cu sloganuri afirmate de conducătorii marilor democrații! Cum să se poată opune statele mici șantajului politic ale marilor puteri?  Afirmația lui  Rousseau rămâne etern valabilă - „cel mai puternic are totdeauna dreptate.”       Clauzele secrete  ale  acordurilor de la Ialta, dovedesc cum guvernele  englez și american  au făcut  posibil, nu doar comunismul în celelalte state, ci și  deportările   masive de oameni  și  cele  mai  groaznice sisteme concentraționare - lagărele staliniste.   

Libertate și constrângere     

Popoarele  care  posedă  sau produc bogăție,  prin propria  lor  muncă creativă,  sunt, fără    îndoială, mai libere decât cele sărace. Se poate  chiar  stabili  o scară a libertății  a unui popor   în  funcție de PIB-ul fiecărui stat, de modul cum  este utilizat banul public, de   nivelul   de   eradicare  a corupției  politice,  de legislația corectă și coerentă, de    imparțialitatea actului de justiției  și de modul  de aplicare  a legilor în statul respectiv.                 

 La nivelul   individului  libertatea depinde de   capacitatea  fiecăruia  de a se autoguverna,  de a produce  valori materiale și/sau spirituale  care  să-i asigure  independența existenței.                                                                                                                

 Pentru  omul de rând, fără un  minim de subzistență,   dreptatea,  libertatea și demnitatea  umană  rămân  valori străine și  caduce, chiar  în  democrație. A fi liber  în societatea  modernă  înseamnă a nu depinde economic de nimeni, a fi independent  financiar și material  chiar  și  față  de statul în spațiul căruia  viețuiești.                                

 Societatea     comunistă l-a transformat pe  om  în sclav. Munca forțată, impusă de  uriașul aparat  represiv,  i-a anulat până și libertatea de a opta. Intrarea  tinerilor din provincie  în orașele mari  a fost blocată.  Înfometarea, frigul,  statul   la  cozi  ne-a făcut tot   mai mult dependenți de cel care ne dădea  - de partidul-stat și de conducător.                                          

 Cu cât  un  individ  este  mai independent economic cu atât   este mai liber. Oamenii  bogați,  sunt  inerent   mai liberi, pentru că  își pot satisface dorințe,  la  care cei mai  mulți  visează   și sunt  nevoiți să și le refuleze.                                                                                           Femeile epocii  postmoderniste  sunt cel mai adecvat argument, în  privința  relației dintre avea  și a fi liber.   Cele   mai multe, devenite  independente economic, s-au   eliberat de sub tirania masculină. Libertatea femeii, conferită de independența  financiar-materială, pune   aroganța masculină  în mare dificultate  în relația  cu  femininul.                                

 Ce să facă  omul sărac cu libertatea când  nu   posedă un minimum de mijloace de subzistență, când, pentru a supraviețui,  este   nevoit  să-și vândă forța de muncă patronului?  Și chiar sufletul - diavolului.  Fără a fi stăpân  pe  o cât  de  mică proprietate materială  nu este stăpân  pe sine,  nu este   liber,  ci un aservit,  la cheremul  patronului  sau la mila   politicianului jegos. Sau și mai  rău  - la cheremul fiarei extremiste!                                                   

 În această  postură,  spune  Marx, omul devine  un alienat social,  dependent   de  alții,  neliber  – un sclav modern care se înstrăinează de sine căci nu poate să-și  realizeze  esența sa umană –  anume aceea  de a   desfășura  o activitate creatoare, liberă, pentru sine și familia  sa.                                                                                      

 În aceeași   ordine de idei cu viziunea lui Platon asupra dreptății sociale, întrebarea fundamentală este, care dintre  formele politice cunoscute este a statului de drept şi care este a statului  nedrept? Statul democratic sau cel totalitar?

Tobele mute  - o poveste umană despre  lagărele sovietice  inumane   

 Emilian Marcu,    în romanul Tobele mute,   nu   indică  care  orânduire  este mai   dreaptă sau mai  nedreaptă pentru  ființa umană, dar lasă să se subînțeleagă.                                  

 Mai mult, autorul  ne  indică  pentru ființa umană o a treia  cale a libertății și demnității umane  -  aceea    a libertății  omului  în mijlocul   naturii, acea fericită  „stare  de natură” a omului inocent al  lui  Rousseau. Am putea crede că   tehnologia  și mașinismul  societății  moderne îl face pe om  mai liber, dar e numai o aparență. Istoria a demonstrat că  tehnologia  și mașinismul  îl    face    mai violent și mai distructiv.                                                                        

 În fața  violenței  unui regim  dictatorial, cum   a fost cel  sovietic,    singura salvare  pentru ca omul să-și păstreze libertatea și demnitate, este întoarcerea la natură.                 În  Tobele  mute, asta vrea să  ne spună  Emilian Marcu, anume  că pentru om  a trăi „starea de natură”,  este  singura cale care asigură adevărata  fericire  umană. Și oare nu,  în  paradisul pierdut, a fost omul cu adevărat fericit?!                                                                 

 Atunci de ce omul modern  se întoarce   mereu și mereu la natură?! Să-și încarce  bateriile, spun cei mai mulți. Natura  induce,  omului modern,  o stare de vitalitate, echivalentă fericirii edenice.                                                                                                       

 Rousseau,   la fel ca Socrate, combate   dreptul celui mai puternic, a acelui  stat  care transformă  puterea în  abuz și obediență. Forța,   afirmă  Rousseau,  e o  putere  fizică. Din acest   motiv  acest  calvinist nu  vede vreo moralitate  în exercitarea  forței.  Și tot din acest motiv  credem că sunt   popoare  atât  de imorale în aroganța lor, încât, chiar și-n această epocă a  globalizării democratice   înlocuiesc  forța dreptului cu dreptul forței. 

(Va urma...) 

Vasile Anton Ieșeanu, 24 septembrie 2014, Iași