Marea Horă a Poeziei Române

Ce fac scriitorii și poeții când  se întâlnesc în ziua de 24 ianuarie 2014, la aniversarea a 155 de ani de la Unirea Principatelor?

Se prind  în  Marea Horă a Poeziei Române.

         În ziua de 24 ianuarie  2014, poetul  gălățean  Viorel Dinescu a venit din  orașul  de pe Dunăre cu un grup de elevi din clasa a IX -a de la liceul „Emil Racoviță” din Galați (Ce bizară  întâlnire  peste timp!  Și eu am făcut clasa a IX-a la liceul „Emil Racoviță”, dar la Iași) să  participe  la  aniversarea  a 155 de ani  de la Unirea  principatelor, la statuia lui Cuza din Piața Unirii  din Iași. Un asemenea efort merită admirația noastră.  Mai sunt încă români  care simt   românește. Asta e bine.                       

           Pe la ora  12.00  i-am găsit   pe toți  în laboratorul de creație  al lui Emilian Marcu de la Casa Studenților. Alături de ei,   neobositul prieten al lui Emilian,  Horia Zilieru.

                                                             

    „Am venit aici  să  ne încălzim aici, am înghețat de frig în Piața Unirii, n-am mai stat la  fasole cu ciolan”, glumește poetul Emilian Marcu, la telefon. „Hai vino să te  încălzești și tu!”        

  

 Intru  în laboratorul  lui Emilian,  salut pe  adolescenți  și dau mâna cu  cei de vârsta mea.                                                              

 „Poetul   Viorel Dinescu,îl prezintă  Emilian, cel  mai apropiat colaborator  al lui Eugen Barbu și cel mai bun prieten  din  România  al  poetului Grigore Vieru.”   

                                          

 Am o ușoară  emoție  dând mâna  cu cel care i-a cunoscut pe acești doi mari creatori de  literatură  română.                                   

  Alături de  profesorul Viorel Dinescu, copii frumoși,  probabil  din cei care iubesc să  mai citească și poezie și proză, doi   băieți și trei fete  frumoase.                                                               

  Și așa  fără  nicio  inițiativă prealabilă, dintr-un  impuls de moment,  am început să  încingem  Hora Poeziei.                   

  „Iată, se adresează  Emilian  Marcu, poetului Viorel  Dinescu, uite  articolul  scris  de Vasile Anton Ieșeanu despre  poezia patriotică  să-l citești și tu.”                                                      

  

  În acel moment zăresc  pe birou cartea   cu poeme  patriotice Fețele insomniei   ale lui Emilian  Marcu , o deschid  la poemul „Îl trăim pe Cuza”, am vrut să citesc eu  poemul, dar  cum    remarcasem  la  poetul Viorel  Dinescu o înclinație nativă    spre declamație,  i-am dat  lui să recite poemul.

Patria de cântec îl tot poartă-n sine

Îl tot duce țara ca pe un dar de soi,

Îl visăm pe Cuza  și aceasta-i bine

Îl trăim pe Cuza, el trăiește-n noi     

Acesta a fost începutul. Mai apoi spiritele s-au  încins.   Viorel Dinescu  ne-a   recitat câteva poeme din   Grigore Vieru  din care mi-a  rămas  în minte  Scrisoare  din Basarabia.  Poemul  m-a marcat  emoțional.

 SCRISOARE DIN BASARABIA de Grigore Vieru


Cu vorba-mi strâmbă si pripită
 Eu  știu  că te-am rănit spunând
Ca mi-ai luat si grai si pită
Si-ai năvălit pe-al meu pământ.
In vremea putreda si goala
Pe mine, frate, cum să-ți spun,
Pe mine m-au mințit la școala
Că-mi ești dușman, nu frate bun.
Din Basarabia va scriu,
Dulci frați  de dincolo de Prut.
Va scriu cum   pot și prea târziu,
Mi-e dor de voi si va sărut.
Credeam că un noroc e plaga,
Un bine graiul cel sluțit.
Citesc azi pe Arghezi, Blaga 
Ce tare, Doamne-am fost mințit!
Cu pocăința nesfârșită
Ma rog iubitului Isus
Sa-mi ierte vorba rătăcită
Ce despre tine, frate-am spus.
Din Basarabia vă scriu,
Dulci frați de dincolo de Prut. 



Va scriu cum pot și prea târziu,
Mi-e dor de voi si va sărut.
Aflând că frate-mi ești, odată
Scăpai o lacrimă-n priviri
Ce-a fost pe loc  si arestată
Si dusa-n ocna la Sibiri.
Acolo-n friguroasa zare,
Din drobul  mut al lacrimei
Ocnașii scot si astăzi sare
Și nu mai dau de fundul ei.
Din Basarabia vă scriu,
Dulci frați de dincolo de Prut.
Va scriu cum pot si prea târziu,
Mi-e dor de voi si va sărut.                                                       

I-am  solicitat  lui Emilian Marcu  să  recite poemul lui de suflet  - „Un țăran când pleacă la culcare…”. Cod.   http://dai.ly/xhxhql  Și totul a fost  ca o trăire  în simțire și o simțire   în trăirea  acel moment sublim, o Unire  într-o  Horă  peste timp,  peste generații  cu copii frumoși care aspiră  la spiritualitatea românească  și bătrâni  creatori  de spiritualitate românească.  

 „Un adevărat  poet, un poet  înnăscut este Adi Cusin, spune Emilian  Marcu. Nu are nimic livresc. Poezia lui curge  ca o apă  cristalină  de izvor.” „N-am auzit de Adi Cusin.” „Trăiește în Germania...”      

        

Doina pe Calea Robilor  de Horia Zilieru

Doamnă sânii calzi de nuntă
sunt taverna  şi mormântul
şi aprind în trapezuntă
roza sfântă
crinul sfântul.

Roza ------- floarea mea de geniu
într-un verginal mileniu
umilinţa îşi descântă
lacrimile graiului
nasc din crinul raiului.

În beţia vecinic trează
iarna formelor visează
turle albe de amor
cu smeritul vârf prin nori
când în iarna nupţială
fiica din magdala spală
tălpile amantului
la poarta neantului.

Eu cu părul alizeu
mân către ospiciu fluturi
la polenul de-nceputuri
unde fi-voi răstignit
că mi-e craniul locuit
de un crin mai ortoman
os hiperboreean.

Roza -- Doamnă de onoare
bând a morţilor suflare
mi-a secat mireasma ginții
şi scânteile divine
sună spațiul suferinţii
prin cenuşile din mine.

Prinţul nopţii crin Amin
sângele mi-a rourat
cu albastrul preacurat
şi-n nirvana am intrat
singur straniu şi strein.

După sânul cel mai mare
astrul plângerii răsare
după sânul cu morminte
astrul pângărit a sfinte.

Plâng coroanele de spini
o golgothă de asini
sarea plânsului încheagă
naltei Cruci durerea-ntreagă
prin carnalele ruine
hoarde rodnice de-albine
sug taverna şi mormântul
pe când ceara înveşmântă
roza --- sfântă
crinul --- sfântul.         

Și la urmă, superbul poem al lui Viorel Dinescu,  Ipostază istorică

  IPOSTAZĂ ISTORICĂ

Am revenit dintr-o stampă obscură
Îngândurat sub o albă hlamidă                                                           Peste ce adevăr am adormit, peste ce impostură
Si când i-am ucis pe cei plătiți să mă ucidă?. . .
De la fereastra istoriei privesc cu mirare
Acolo parcă era Bâlciul, Piața cu Manechine, Primăria
Unde-mi amintesc că am stat odată călare. . .
Dar tu unde ești neprețuită Antoaneta-Maria
Vezi cum se-ncurcă gândul când evadezi din vreme
Până și imaginea Pieței vechi se destramă
Si sub arhaicele gloatei blesteme
O lună grea cade de sus ca o lamă
„L’Etat c’est moi” îmi fulgeră din amintire
Pe sub peruca  albă cum o creta
Și plec tot întrebându-mă-n neștire
Pe unde naiba umbli Maria-Antoaneta?. . .

În acel moment   a   apărut  și poetul  Daniel Corbu  cu  o invitație pentru luni ,27 ianuarie 2014,    la un recital  al actorului Dorel Vișan și  o alocuțiune  „Eminescu între geniu, om și sfânt.”   L-am   rugat să recite   un poem. Ne-a citit  poemul  „Lecția de abis”  

        

Lecţia de abis 


Prea târziu ai venit fericire 
prea târziu ai cântat întomnata mea carne! 
Aici unde se-amestecă minciuna cu plânsul amar 
şi în orice om un Petru se leapădă 
am putea asculta împreună mezza-voce a lamentaţiei 
am putea decripta istorii sigilate 
sau vedea cum se vinde schimonosita legendă a legendei 
şi se recondiţionează bandajele istoriei. 

Sunt cel ce aprinde ruguri de vorbe. 
Poţi privi mâna care scrie şi mâna care cerşeşte 
lumina 
şi aripile de ceară topindu-se-ncet 
şi mâna aruncătoare de pietre de ţinut moartea la doi 
paşi mai încolo. 

Cui să-i pese că am în aşternut o icoană? 
După draperii acelaşi teatru cu păcate egale 
aceeaşi lună subţiată de plopi. 
Iar de va apărea celălalt 
se va-mpiedica de ferestre.

Asta a fost  Marea Horă  a Unirii  prin Poezie de la Iași  în ziua de 24 ianuarie 2014, atât de  reală și  fascinată, încât starea  de  grație  spirituală, în care am fost prins,   m-a făcut să uit telefonul care sunase, pe care l-am închis  și l-am lăsat pe  biroul lui Emilian Marcu.

Vasile Anton Ieșeanu,  26 ianuarie  2014, Iași                        

24 ianuarie - zi de poezie patriotică (Emilian Marcu – Fețele insomniei sau chemare la Marea Horă a Unirii Românilor )

          

De ziua Unirii  ar trebui să  începem  a vorbi  la superlativ despre   idealul  românesc   al unirii  realizat  prin alegerea aceluiași domnitor   Alexandru Ioan Cuza, nu despre  starea actuală a  politicienilor tembeli . Dar nu putem  vorbi. Nu putem vorbi pentru că e necesară o antiteză a ceea ce se întâmplă azi pe scena politică a  țării și consecințele nefaste pe care le trăim. Poezia patriotică  al lui Emilian Marcu  - Fețele insomniei  vine ca   o  necesitate a  trezirii  din marasmul politic.                             

 Nu putem vorbi  pentru că de zece ani  TemBelul de la Cotroceni  încearcă  prin toate mijloacele să-și atingă scopul malefic  -  tâmpirea progresivă a  românilor. „Vreau să înțeleagă și românii, și politicienii că suntem cu un pas în prăpastie”  , perorează dezaxat acest președinte   ilegal ales ce se mai crede  președintele   tuturor   românilor. Ei bine, al meu nu este  fiindcă refuz să am un asemenea președinte. Nu l-am  votat  decât  la Referendum  pentru demitere.                                         

 Mulți  români  au fost  tembelizați de acest   șpăgar ordinar, care a vândut țara străinilor - americanilor, rușilor cui a  dat mai mult, și chiar  crede că patria  este  cu un pas în prăpastie.                                                 Îndeajuns de   incult și ignorant, dar și îndeajuns  de   viclean cum altul nu-i  pe plaiul mioritic, Traian Băsescu  a ajuns  să creadă că legea e ceva asemănător cu o mină subacvatică  ce face să explodeze la comandă adversarii politici   și oricare alt opozant,  fie din presă sau din popor, că  legea este sclava lui, că  puterea  îi permite orice abuz și  îl   disculpă  de orice  hoție. E îndeajuns  de viclean  să creadă că  el se poate folosi de lege, numai în scopuri personale. Din nefericire pentru noi românii,  corifeul  a  găsit destui  slugoi după chipul și asemănarea lui.                               

 În realitate, nu   patria, ci el este cu un pas în  prăpastie.  Dar mereu, când  Iuda  de la Cotroceni   s-a aflat în dificultate, a aruncat pisica pe patrie  ca și când   el ar fi patria, când în realitate este dușmanul ei . În solda  cărui   serviciu secret  o fi  ajuns  pe tron?  Blestemul lui Eminescu cadă asupra lui   și  asupra   tuturor acelora care   „îndrăgesc” străinii.

„Cine-au îndrăgit străinii,                                                                  
Mâncă-i-ar inima câinii,                                                                     
 Mânca-i-ar casa pustia,                                                                                  
Și neamul nemernicia! ”  

(M. Eminescu - Doina)   

         

          Mulți  români  ignoranți și tembelizați  chiar cred că Băsescu  este  țara, când de fapt  este Iuda  care  a vândut  țara  pe   treizeci de arginți.   Trebuie să fii  retardat mintal să-l   identifici pe Traian Băsescu  cu  patria.  Patria  e  norodul, nu tagma jefuitorilor, spunea  Tudor Vladimirescu.                                                                                  

         După  guvernarea  dementă a portocaliilor,    regizată de Maestrul    de la Cotroceni (Doamne! De ce îmi vine  minte tocmai acum  Maestrul  și Margareta  -  romanul  lui Bulgakov, în care   Maestrul  este  Traian Băsescu ,  vrăjitoarea  Margareta - Elena Udrea, iar Behemoth  - Marius Opriș), am crezut  că  va urma  o  renaștere a spiritului dreptății și demnității.                                                                                                        

  Pentru   cine  nu  cunoaște  romanul lui Bulgakov,  Maestrul  este Satana, iar Azazello, Behemoth ,  vrăjitoarea  Margareta,    ajutoarele sale.                                                                                                           

             Există  o asemănare  izbitoare   între  personajele   satanice  ale lui Bulgakov  și   corifeii politicii noastre mioritice. PNL  pare a se apropia tot mai mult  de demența  portocalie decât  de  dreptate și demnitatea mult așteptată de români.                                                                          

             Au   pus în funcții   importante de mare responsabilitate miniștri   infractori -  ca  Relu  Fenechiu,  imbecili, ca Radu  Stroe,  incompetenți  cum e  Cătălin Chiper și alții. Oare  Crin Antonescu  are   în   rezerva lui de cadre numai infractori  și   imbecili?!                                                                     

  

   Dacă am  putea să punem  într-o balanță  a valorii umane, (o, dacă am avea o asemenea balanță!)  pe cei doi sacrificați (din cauza aroganței, indolenței  și prostiei  autorităților)  în accidentul  aviatic  - pilotul Adrian  Iovan și studenta Aurelia  Ion  și pe   cei  trei localnici salvatori   Gheorghe Trif, Gheorghe Giurgiu și Argentin Toader  pe un talger  și pe celălalt talger  pe Traian Băsescu, Marius Opriș, Radu Stroie, Cătălin Chiper , am putea vedea atunci  cât de  sus  sunt  cei de jos,  cât de josnici sunt cei de  sus.                                                                                                       

  

         Din aceste motive,   români  creduli, sugestionați de forțe  românești viclene  și străine  deloc  dezinteresate,   au  început să transmită pe varii canale (eu  am primit prin email  mesaje)   mitul acela   vechi,   defetist și absurd, cum că românii  nu ar fi  guvernabili  de către   români  și ne-ar trebui un străin  să ne conducă țara.                                       

  

      Sugestia,  indusă de străini   și de acei români  îndeajuns de   inculți  și  ignoranți , dar și   îndeajuns de  vicleni,  preluată de creduli,   este de un   cretinism  abominabil de a  ne face să credem că suntem  o țară  de oligofreni, că nu mai sunt bărbați  cu caracter, demni și  devotați, ci doar otrepe și stârpituri  cum  ne-au arătat a fi până acum  portocalii în frunte cu   Traian Băsescu și cum are tendința  a ne arăta  PNL-ul.                                   

         Azi, 24  ianuarie 2014,  la 155 ani de la Unirea principatelor   românii  sunt  și mai  dezbinați, mai sceptici și mai pesimiști ca oricând.     Maestrul dezbinării,   Iuda de la Cotroceni a regizat  cu   propaganda lui  portocalie   tâmpirea progresivă  a românilor. Iertată-mi fie  plagiatul   expresiei   „tâmpirea  progresivă a românilor”   ce aparține   celebrei moderatoare   Eugenia Vodă                                                   

              Imposibila guvernare  a românilor de către români  e  o  aberaţie  indusă luminal  de străini și de   trădători  de neam și țară,    menită să ne   tembelizeze și mai profund psihomentalul    și să ne facă să credem că suntem  un popor de   infantili,     greu de guvernat, iar  pe tronul țării trebuie pus musai , nu președintele nostru, ci omul lor de paie.                                            

  

         Veniți  străinilor  să   guvernați peste noi, americani, ruși, germani , englezi, francezi  și unguri  sau  alții  care mai sunteți   interesați,  peste  această    țară de oligofreni!  Că noi nu mai avem bărbați  adevărați – oameni de caracter, ci doar, cum spune  Eminescu, numai rumunculi .    Din  motivele enunțate mai sus,  fac apel către români: citiți, citiți, citiți! Nu vă mai lăsați tembelizați  de  televiziuni  și de  propagandiști!  Citiți,  ca să gândiți  cu propria voastră minte,  nu cu mintea propagandiștilor!                                                                                                  

         Așadar, în   condițiile   interne ale  deconstrucției cu obstinație a patriotismului, precum și în condițiile  în care  coana mare  UE  a devenit pentru  români,  din mama cea bună – mama vitregă   și unde românii au ajuns sclavi, după ce  marele corporații  vestice  au   pus mâna  pe   întreaga economie românească,    acum când  coana mare  s-a  metamorfozat subit din Uniunea Europeană  în Utopia Europeană, un poet  ieșean  mai crede  în  patrie   și patriotism.                                               

           Un    poet  ieșean,  patriot idealist  și  curajos,  strigă cu  puterea revelatoare a  poeziei  că  patria nu a murit, că  ea mai există chiar  și acum  când  postmodernitatea și postmodernismul cântă  de ne-asurzește cântecul  culturii  fără frontiere.                                                          

        Emilian Marcu cântă    și ne încântă  în Fețele insomniei,  cu   patriotismul istoric al neamului românesc. Și  nu întâmplător  numește  volumul  de poeme   Fețele insomniei, căci, în condițiile  expuse mai sus,   poemele  patriotice  trebuie să ne inducă nouă,  românilor,  insomnii, adică să ne facă  să  gândim, și, mai cu seamă, să gândim românește.  Aici nu e vorba de naționalism , ci de  patriotism. Te iubesc străine ca om, dar mai mult îmi iubesc aproapele, neamul meu cel românesc.                                                                                              

     Într-o prefață a cărții de poeme, scrisă  de  Ioan Holban  în 2001, acesta  numește  apariția  volumului de poeme patriotice  al lui Emilian Marcu  drept  ,,un gest de curaj  - să aducă  din nou în circuitul ideilor  literare   poezia patriotică”[…] „la mai bine de un deceniu de când aceasta va fi fost expulzată din literatura noastră.”                                                   
            În vreme ce în  vest  şi în SUA, spune scriitorul Ioan Holban,     patriotismul este o manifestare   normală a dragostei de patrie, la noi a fost dus în  deriziune.                                                                                   

           Ion Roșioru  numește   publicarea  cății cu poeme  Fețele insomniei  în  perioada controversatului postmodernism, drept   „un gest  frondeur și simptomatic”.                                                                           

   

     Mai radical Gheorghe Lupu o spune pe șleau. „Unora li-i rușine că-s români, alții tipăresc pe banii statului blasfemii greu imaginabile (Patapievici  n.n.). Nu de mult un scatofag publica niște versuri  în care  numea patria  o târfă. ”                                                                                   

  

       Sunt  cetățean  al universului perora  filosoful grec, cinicul  Diogene, dar sta ascuns într-un  butoi  grecesc  și   visa la un „stat al lumii”, fără legi, anarhic.                                                                                     Un „Socrate înnebunit” l-a calificat  Platon. Un „stat al lumii” e o utopie  imposibil de  administrat de un  guvern mondial.                                 Să te dezici de patrie e ca și cum te-ai dezice de mama care ți-a dat viață. Cum a putut să scrie un asemenea tembelism, un ignorant ce se vrea poet, anume  că patria e o târfă?!...  Cred că  înțelegem ,  în  acest consens, de ce a scris  această blasfemie! A scris-o  pentru  că mă-sa e o târfă străină de neamul românesc.                                                                 

       Eu am  și scris, îmi mărturisea  Emilian Marcu, mai demult, anume  că,  mișcările naționaliste  vor renaște până în  2027,  un an pe care l-am ales  aleatoriu, nu e  an  profetic, dar cred că,  în condițiile când ni se impun,  de la Bruxelles,  directive absurde și  conducători   impostori, patrioții, cei care mai credem   în  idealul  numit   patrie  și în  valorile  românismului, trebuie să strângem rândurile, să ne unim în  cuget și simțiri.                                                                                                 

     Altfel țara chiar va ajunge   pe marginea prăpastiei,  și, în acel moment,  din subterane   vor reizbucni   mișcările  naționaliste-extremiste. Asta nu e de dorit în politica  țării noastre !                                                                                                                                    

   

          Să nu ne iluzionăm  cu Uniunea Europeană. Nu suntem egali occidentalilor, nici  egalii americanilor. Suntem cetățenii de grad doi, rudele sărace  de la țară.  Că suntem astfel, de vină sunt  politicienii noștri care   ploconindu-se  pentru a se   menține cu orice preț  la  puterea  pe care nu o  mai  meritau,  ne-au  lezat demnitatea de a sta drept și mândri  în fața Vestului. 

 În această ordine de ideii, eu am altă  opinie față de  eminenții  prefațatori , anume că,  în condiţiile  globalizării,  ale postmodernităţii,  ale iluzionării cu  paradisul UE,    deziluzionarea ne  trezește din amăgire  și ne face  să   trăim o mutație  metafizică  de la exterior spre  interior  și să   reînviem  valorile  noastre  autentice românești.                       

  

De aceea îmi plac  poemele lui   Emilian Marcu. Pentru poetul   ieșean   a scrie poezie patriotică,  nu înseamnă  a  exalta trecutul, ci     înseamnă  a  încinge o  Mare Horă   a Unirii Românești, o Mare Horă  Istorică a martirilor neamului,  un priveghi  continuu la jertfa lor.   Emilian  Marcu  îi   îndeamnă  pe români  să nu se  mai lase amăgiți  de  luminile strălucitoare,  artificiale, ale  Occidentului  și să  se   întoarcă   la „leagănul sacru”.  

 „Trăiască patria din noi

Că numai ea-i eternitate

Și-i leagăn sacru  de eroi

Și pavăză  și libertate. ” ( Trăiască patria)                                                        Poetul  ieșean  are speranța  că „În  peștera-naltă și adâncă  a ochiului ( românului spun eu) / Zidi-vom   altarul religiei   numită Patria noastră.”( Zidire de patrie)                                                                            

Cartea  cu poeme   patriotice   Fețele  insomniei , apărută    în 2013,  am primit-o mai demult, de la poetul   Emilian Marcu.     

                    

  

   Am citit-o  în nopțile mele de insomniei, și , m-am gândit că  poemele  ar putea fi   prezentate cu ocazia unui eveniment  aniversar care să vizeze Patria.  Și am ales  drept  dată,  aniversarea    Unirii Principatelor  Române -  24  ianuarie  2014,   ca fiind  cea mai  adecvată  pentru poeme patriotice.                                                                                      

       În fruntea Horei  Mari -   „Zamolxis  vorbind poporului dac”,  „Zamolxis cu straie de in peste trup” ce strigă  în zori, în „Dacia Felix”  -                                                                                                                                

                 „Acestea sunt mierea , și grâul și vinul.”, alături   Decebal   - „În munții  noștri, drapați  cu oseminte  / Se prăvălește capul dar nu-ngenunche  Domnul”(Efigii  sub lanuri  de rouă).    Și  Măreața Horă Românească, regizată de  poetul  Emilian Marcu,  se încinge  peste veacuri. Aici  îl   vedem  pe Ștefan cel Mare și Sfânt cum    „Duce  Ștefan  țara palmele lui mari”,   și alături  de  Ștefan,  Petru Rareș  -  „Patrie-n lumină  Petru  te văzuse” , și Mihai Viteazu   - „Curge blând lumina din pământul  țării,  /Curge chiar din umbra domnului Mihai”,  iar  lângă Mihai  - Ioan cel Sfânt -   „Un Cristos  al nostru  e Ioan cel sfânt”, în aceeași Măreață  Horă s-a prins  Constantin Brâncoveanu și fii săi   -    „Brâncoveanu-și cată fii  prin baladă”,  alături cărturarul  Dimitrie Cantemir   în mână   cu  Istorii ieroglife -  „… îmbracă țara  Cantemir în cărți.”                                                                                                            

          Și uite se văd  acolo în Măreața Horă – Horia, Cloșca și  Crișan     „Trei lumini curate priponite-n roți /  Drumuri de frăție, legământ  de moți.” și   Tudor Vladimirescu   în  cumpăna fântânii -  „Să-l primească  mire patria  cea pură:  / Tudor  își tot duce  somnul prin fântâni.” ,  alături de  Nicolae Bălcescu -„Conștiință  clară e  Bălcescu-n zale”,  „Cuza  tot mai poartă  patria pe brață.” și cărturarul  Miron Costin cu  Letopisețul  în mână, ucis  de  ura unui domnitor  ignorant  -  „Pân’ la Roman  drum de sară / S-a tot dus Miron Costin”.                                       

  

     Și iată-l  pe mărețul Horea  -   „E Horea-ntre suliți, sunt moții / Ninsoare stelară  pentru o mie de vieți.” , alături   Gheorghe Doja  „Țăran – erou cu flăcări arzânde la picioare” și     Avram Iancu  - Iancu cel mare  :  „E Iancu luceafăr arzând  pe sub deal/ O uriașă lumină peste-întregul Ardeal”.                                                                                                              

    Și pe toate  le adună Emilian  Marcu  într-un „Poem de  unire”

„Magnetice  zăpezi tot cad încet pe ram

Tot se întorc răpuse  la marginea privirii

Tot ne mai bate grâul cu spicele  în geam

Tot cântă-n cer , un ceas, hora unirii”         

  În fiecare an  pe  24 ianuarie, spune  poetul  ieșean , noi românii    „Îl trăim pe  Cuza”

„Orizontul, iată,  brusc azi se dilată, 

Brusc el se răsfrânge  ca un legământ

Îl trăim pe Cuza, viața-i e crestată

În pământul  țării, în acest pământ.”

   
Și   noi românii trăim  toți  alături de Cuza,    acest „Peregrin prin moarte…”

„Umblă  vodă Cuza peregrin prin moarte

Peregrin prin viață el tot a umblat

El fusese iată  dat din țară-afară

Ca și cum o țară nu l-a meritat.”              

       

    Din această Măreață   Horă Românească   nu putea lipsi firește, Eminescu  - marele patriot  înțelept, sau marele înțelept  patriot.    

  „Vorbind de Eminescu  ne tot doare

Un testament  ce l-a lăsat spre noi

Știind că  moartea   nu-i ca o trădare

Și viața   nu-i o tăvălire prin noroi.

……………………………………………….

Noi despre el  vorbim  ca de o carte

Noi despre  El vorbim ca de un vis

Știm  Eminescu  n-a plecat în moarte

Brațele lui mai duc în cer un manuscris

Și testamentul limbii îl to scrie

Tot într-o  Doină  plină de-nțeles

Și Eminescu-n limba noastră veșnicie

Și e deasupra limbii Univers.” (Vorbind de Eminescu)

 Și  la urmă încheie   Hora Unirii  cel dintâi dintre români Eminescu „cel zidit în demnitate”,  și alături de    Eminescu   s-a  prins în Măreața  Horă   Românească,  cine oare?!..., cine oare?!...  

 „Doamna noastră limbă  românească,

Doamna noastră  limbă fără spini

Peste munți  și peste râuri crească.”

Vorba noastră sfântă din străbuni”

……………………………………………..

Doamnă limbă scriere de mână,

Gura mea de rai în  care cânt

Ești de-a pururi  tainică fântână,

Ești lumina noastră pe pământ.”  (Doamna noastră  limbă românească) 

          

            Este   poetul  Emilian Marcu, cu poemele sale  patriotice, un cvasi singular,  un   poet  anacronic care înoată împotriva curentului  așa zis  postmodernist,   în care, cu  obstinație, poemele  balansează  între două extreme   - sex și cruce?!...                                                                               

   

          Este  oare  poetul ieșean   un Moise   ce strigă fără  noimă într-un pustiu  cultural  mioritic?!...  Întrebarea este evident  retorică.                      De aceea pentru poet    -  „Patria e lumina pură.”

   „Patrie  lumină pură

Leagăn sacru pe vecii

Ne ești lacrimă  pe gură

Tu ne ai de-a pururi fii.”(Patria)                                                                                                                                                                  

     Să ne întoarcem  cu fața la patrie,  să ne întoarcem cu fața la glia noastră, la plaiul nostru  mioritic, să  ne  întoarcem cu fața la casa  noastră,  să ne întoarcem la mama noastră și să-i obligăm  pe cei   pe  care îi  alegem  să gospodărească   bine ograda noastră, să nu se  preschimbe  în furi și vânduți, căci numai așa ruga   noastră pe care  poetul ieșean  o strigă  Domnului se va împlini:
 

 „Fă  Doamne pentru noi dreptate

Cum faci la toți de pe pământ

Să fie așa de nu ne mai desparte

Să fie țara-n hatul ei  cel sfânt”    ( Fă Doamne pentru noi dreptate)          

         

        Emilian Marcu   strigă  la fiecare român care mai crede în idealul   numit patrie , la cei plecați în bejenie   și la cei rămași pe plaiurile mioritice că în  pofida unor politicieni  grotești și hidoși, Patria  e lumina pură, căci  patria e   bravul  popor   mioritic ( Brav popor  mioritic  care    a sărit cu mic cu mare  să-i  salveze  pe cei căzuți în accidentul  aviatic  din munții Apuseni).

Brav popor, nemernică  administrație! 

   Vasile Anton Ieșeanu, 24 ianuarie 2014,Iași