Cum l-a sărutat pe frunte Păstorel Teodoreanu pe Oajdea, porto-caliul de Iaşi!

             După ce ne-am îmbuibat  în primele două  zile pascale  cu produse tradiţionale, ouă de ţară ,  friptură  de  miel, vin  natural -  o căpşună  ţâţă de mâţă , în  a treia zi de Paşti , o filozofie înţeleaptă   de viaţă - nimic fără măsură, aflată de la vechii greci,  ne-a  mânat  de-acasă,  într-o  excursie  în apropierea  Iaşiului, anume   la mănăstirea Dobrovăţ  spre a  evada,  nu doar din sufocantul  cotidian   portocaliu românesc , iritant  şi  otrăvitor pentru  psihic,  minte   şi inimă, în general pentru  întregul organism( tensiunea ridicându-mi-se   numai   la simpla vedere a unui băsisit) ,  dar şi pentru a ieşi din  acest timp post modern ipohondru( statul la televizor  sau calculator) .                                            
              Îi spun  soţiei; ,, Draga mea,   nu luăm cu noi decât un bidon de apă plată .  Atât şi nimic mai mult.’’  Soţia, aflată  într-o  continuă cursă   de slăbire e întru totul de acord.                                                                                                                                       Plecăm pe la zece, urcăm  cu viteză moderată dealul Buciumului, mergem la ralanti    pe  şoseaua Dobrovăţ ului ,  deschidem  geamurile maşinii   spre a savura   aerul sănătos al  naturii şi a   ne îmbăta  cu  verdele  mirific al pădurii.                                       În mod nefiresc,  în  a treia  zi de Paşti,  vedem , ici-acolo, la marginea pădurii, indivizi    umflaţi ca nişte balene de  bere  şi grătare.    Ne mirăm de această  nebunie   furibundă a  îmbuibării, întoarcem  privirile , oarecum dezgustaţi de focile tolănite la soare,  sorbind  nesătui  cutii cu bere, întinând  cu  fumul de grătare şi  mirosul de mititei  verdele pur al pădurii.                                                                                          
             Pe  la unsprezece, după un drum  parcurs   la ralanti  prin pădure  Dobrovăţului,   poposim   în curtea mănăstirii, coborându-ne prin tunelul timpului cu mai bine de  patru sute  de ani în  urmă. Găsim aici   bustul  domnului  Ştefan cel mare şi Sfânt;   rememorăm   marile lui  bătălii cu turcii, Podul Înalt , 10 ianuarie 1475,  Valea Albă, 26 iulie 1476, Cătlăbuga,  16 noiembrie 1485, Şcheia, 6 martie  1486,  cu polonii,  Codrii Cosminului,   26 octombrie 1497  toate victorioase.    Vorbim despre  rana lui de la picior a domnitorului ,  ne amintim de vorbele   bătrânului  oştean , cum că rana de frate nu se vindecă niciodată, readucem  în memorie  Apus de soare al lui  Barbu Delavrancea , apoi trecem  în secolul XVI, în epoca lui Vasile Lupu şi a lui Mihai Viteazul şi tot astfel, ne afundăm în acel trecut , încât aproape ne  credem , ca Sărmanul Dionis,    trăitori ai   acelor vremuri.                                                                                              Facem  mai multe fotografii,   surprinzând artefactele  acelui veac al   XVI-lea,  zidurile vechi ale mănăstirii medievale,  prevăzute cu creneluri  de tragere cu săgeţi sau muschete ,  turnul înalt de la intrare, aflat într-un  interminabil   RK , încă   de la începutul erei portocalii (deşi mănăstirea figurează ca monument istoric) , călugării mici de statură,  uitaţi  de  timp  şi de lume,  reînviaţi  parcă  în  fantoma lui   Dan  din  nuvela Sărmanul Dionis al lui Eminescu, ne reamintim   de  ,,fratele  Merdadus’’, din  Elixirele diavolului a l lui Hoffman, din care se spune că s-a   inspirat Poetu l  în scrierea nuvelei sale romantice, Sărmanul Dionis.                       
 Într-un cuvânt ne transpunem   în acele istorice  vremuri,  eliberându-ne  pe moment  spiritul   de stresul  contemporan şi a ne  bine dispune . Chiar şi   soţia , care nu iubeşte trecutul , ci  doar prezentul,  se simte captivată de  istorie şi  natură.  Ciudat!  Ne amintim de   călugărul Merdadus  în chiar incinta mănăstirii , ca şi cum la noi,   cele  sfinte sunt mereu întinate de  diavol.                                      La întoarcere , ne oprim  la Casa Pădurarului, unde parcăm  maşina   şi ne aventurăm  pe  jos   pe drumul forestier Vama – Humărie,   în ideea de a descoperi  cabana lui Ceauşescu  şi mirifica poiană unde  conducătorul mult iubit,  lua masa vânătorească.                                                                                                                              Ne  amuzăm, încercând să filmăm un bărzăune ce  culegea  nectar din  florile numite  mierea ursului sau   o furnică ce se spetea ducând spre muşuroi un grăunte ,  fotografiem florile Paştiului şi mai ales  savurăm  liniştea şi puritatea aerului ozonat al  pădurii.                                                                                      La înapoiere  privirea ne este  atrasă  de  o  mică  amenajare în marginea pădurii,  în apropierea casei pădurarului.  Iniţial,   am crezut  că e o hrănitoare  pentru căprioare, dar apropiindu-ne  am văzut   o îngrăditură  circulară din crengi de brad. Curioşi, intrăm  şi  descoperim   în mijloc pregătit  un foc de tabără şi de jur împrejur   butuci de  lemn mai mici şi mai joşi,  servind drept scaune şi alţii mai mari şi mai  înalţi  pentru servitul mesei . ,,Ca pe vremea dacilor!’’   îmi  exprim eu surpriza de a ne fi întors prin tunelul timpului , cu două milenii  în urmă.  Dar  pe diagonalele perpendiculare , descoperim, fixate pe copaci,  lămpi electrice  cu  proiector şi întrerupător pentru exterior   - bizare îmbinare de arhaic şi modern.                         ,,Da, zic eu,  interesant , misterios şi arhaic,   pentru o petrecere tinerească de noapte , în mijlocul pădurii.’’                                                                             Încărcaţi cu  energia benefică a naturii,  bine dispuşi de endorfine,   ne întoarcem satisfăcuţi acasă.  Dar  aici,    găsim în faţa uşii surpriza cea mai neplăcută – otrava portocalie, care ne-a stricat ziua şi ne-a tensionat seara. Pe preşul de la intrare o  mizerie politică,  Ziarul nostru, prin care  un anume  pedelist îşi face campanie electorală.  Daniel Oajdea( ce nume imposibil?) ne-a trimis în dar, în a treia zi de Paşti,   un jurnal de campanie electorală.                                                Adică individul, încălcând proprietatea, a intrat în bloc şi a lăsat la fiecare uşă otrava lui  portocalie. Dar ce este proprietatea comună a  blocului?  E un loc public pentru propaganda   electorală pedelistă ? Cum şi-a permis acest parlamentar să încalce proprietatea blocului?  Sau crede că proprietatea comună poate fi încălcată , că e a tuturor locatarilor şi a nimănui, ca în comunism . Dar, portocalii ne-au obişnuit cu tot felul de abuzuri. Ce  respect să mai aibă  pentru locatarii unui bloc?!                                                                                                     Aş fi trecut cu vederea, voiam să nu-mi stric ziua , să nu-l iau  în seamă, eram gata  să arunc mizeria de pe preş,  la găleata  de  gunoi,   dar îl aud  pe   acest infatuat  portocaliu,   la un post de televiziune, cerând   să fie pedepsit  pe  acela  care, ajuns la disperare,  i-a spus durerile sale,  verde-n faţă,  primului ministru Boc, cerându-i, pe bună dreptate,  să-şi dea demisia.                                                              Îl întreb  pe acest Oajdea, pe el  cine îl  pedepseşte pentru încălcarea proprietăţii? Dacă eu aş intra în curte la el şi  i-aş pune, în faţa uşii,  un ziar de campanie  electorală , vă puteţi  închipui ce mi-ar face? Fără îndoială,   m-ar aresta pentru  încălcarea proprietăţii. Că de, el nu stă la bloc ca mine şi ca alţii care suportăm consecinţele guvernării Cioc-boc, ci la vilă, construită  pe banii noştri , furaţi mai pe faţă mai pe dos de la buget.          Cine îl arestează  pe Oajdea pentru  încălcarea proprietăţii  şi pentru starea  de iritare  provocată  în a treia zi de Paşti ?  Sau crede că  scara blocului e  spaţiul  public al pedeleului.  ,,Auzi , d-le  parlamentar, Oajdea? E proprietatea locatarilor! Pe ei i-ai întrebat dacă sunt de acord să-ţi laşi gunoiul în faţa uşii lor? Avem amenajat în lift  rame speciale  pentru propagandă. Vino şi încheie contract de publicitate! Scara  blocului   nu e nici spaţiul pedeleului, nici   a USL-ului.  Vrei  spaţiul electoral  - plăteşte!’’                          Dar  acest  vajnic parlamentar   nu aude şi nu vede , cum nu aud şi nu văd toţi   pedeliştii  şi acoliţii lor, ce poartă   ochelari portocalii şi  aparate auditive  băsiste.   Aceşti indivizi  nu mai văd realitatea  sau  şi mai grav,  nu vor s-o vadă. Cred că cei care nu sunt cu ei sunt   cu opoziţia,  cu PSD-ul sau cu USL.   Unii  vor crede că   şi eu fac parte din  vreo mizerie politică. În starea de mefienţă la care ne-a adus această guvernare imbecilizantă, românii nu mai  cred în nimeni şi nimic. După  deziluzia portocalie, majoritatea   cred că  toţi sunt  o apă şi-un pământ.  Îi asigur că sunt absolut apolitic , dar nu mai pot suporta această  otrăvire  continuă, la care ne supun aceşti  imbecili care ne guvernează.                                                                                                                                                                                      Citesc  discursul  aberant  al  porto-caliului   şi îmi dau seama că individul  joacă  politic la două capete,  pozând în erou - oponent al lui băse.  Cum ar spune ungurul de pe la noi, ,,stă  cu luntrea în doi curi.’’                                                                                      
          Imediat  îmi vine  în minte   personajul  psihopat, Merdadus, din Elixirele  diavolului. Doamne , iată cum toate se leagă,  întinarea celor sfinte, a  sărbătorii pascale cu  acest jurnal   portocaliu , zis  ,,Ziarul nostru.’’                                                                    Discursul lui Oajdea   îmi aduce în  memorie  o întâmplare cu Păstorel Teodoreanu. Se spune că Păstorel, care prin  1948,  încă  îşi  mai făcea veacul la Capşa ,  siderat  şi iritat  de discursul  unui  comunist care bătea câmpii,  după ce acesta  şi-a încheiat  cuvântarea,   s-a dus la el,   la   sărutat    pe frunte, zicându-i  în   şoaptă:  ,,Du-te la mă-ta  şi spune-i că,  Păstorel Teodoreanu te-a pupat  în cur…’’                                                                                                                                        La fel, cred că  l-ar  săruta  Păstorel pe frunte pe  acest Oajdea şi tot la fel i-ar spune în şoaptă,  ascultându-i  discursul  tâmp.  Dar cum Păstorel  e dus dintre noi,  de multă vreme   (odihnească-se în pace!) , îmi revine mie sarcina să-l sărut pe frunte pe acest porto-caliu de Iaşi.  Şi o voi face cu respectul cuvenit unui parlamentar porto-caliu.    

La fel ca Pilat din Pont, Traian Băsescu se spală pe mâini

           De opt  ani de zile, la fel ca Pilat din Pont,   Traian  Băsescu  se spală pe mâini. Jegul lui a murdărit toată ţara. Jegul lui ne-a murdărit pe toţi. Şi multe generaţii de-acum înainte. De jegul lui   românii  au plecat din ţară. De jegul lui, cei care am rămas trăim la limita subzistenţei şi a moralei. Dar  Traian Băsescu     se spală  pe mâini.      Se spală pe mâini la fiecare  ieşire publică. El pozează într-un preşedinte curat. E cel mai curat preşedinte, cel mai  spălat conducător  din Estul (ne) democratic …   

        Pentru orice  hotărâre politică  imbecilă, care ne afectează  pe toţi,   Traian  Băsescu se spală pe mâinii. Şi jegul lui ne  murdăreşte  tot mai mult. Ne-am obişnuit cu jegul lui, ne face chiar plăcere să-l vedem pe preşedinte  cum se spală pe mâini,  ne murdărim de jegul lui ,  ne complacem în  jegul  preşedintelui ,,legal ales’’. 

      Râde sardonic, hăhăieşte  ca prostul sau ca infantilul de nemaipomenita  faptă pe care a făcut-o ori  vorba de  spirit pe   care crede că  a spus-o. Hă! Hă! Hă!  ,Atunci eram băut!’’  , ne sfidează el sadic şi râde  iarăşi prosteşte  de poanta pe care crede că a făcut-o.                       

         El este preşedintele  ,,legal ales’’ , ajuns întâmplător pe tronul sacru al României. Dacă a fost ales de jumătate din  români se datorează  faptului,  că cei mai mulţi  români,  care  l-au votat,  chiar au crezut că-l aleg  pe cel mai bun  dintre ei.  Odată  reales  el s-a  dovedit a fi cel rău şi viclean.  Păzeşte-mă Doamne de satana! 

     ,,Romunculii’’, cum le  spune Eminescu  românilor - slugi ale politicului,         rânjesc  la comandă,  la vorbele de (ne)duh ale  piratului , îi ţin isonul,  mai ales portocalii, independenţii şi cei care sug  banii  pe care  îi dăm din buzunarul nostru  pe   impozitele şi taxele impuse de stat,  bani pe care  îi  rupem   de la gura copiilor, să-i  alimentăm  pe ei,   pe aleşii noştri   şi pe cei care   primesc osul domnesc  pentru ros , patronii firmelor-căpuşă, care l-au deservit  pe Traian călare pe calul troian  în campania electorală .                                                                        

                Pozând în campionul anticorupţiei,   Traian  Băsescu  a creat cea  mai profitoare şi mai hrăpăreaţă clasă politică de la revoluţie , făcând din  portocalii şi independenţi  unelte  de manipulare  şi  de votare a  legilor aberante.  Pe lângă aceşti mafioţi portocalii, roşii s-au dovedit a fi doar nişte găinari, mici hoţi  de buzunare.  De aia  îşi merită soarta -  să stea etern  în opoziţia lor … de operetă.                                         Traian Băsescu   poate spune orice, poate face orice , el se spală pe mâini. Are  marea şansă de a fi apărat de putere.   Şi dacă  e prins cu mâţa-n sac, Traian Băsescu se spală pe mâini. Nici usturoi nu a mâncat, nici gura nu-i pute .  El e preşedintele cu mâinile curate.                                                                                                                                                                                                                                   L-a lovit Traian Băsescu pe acel copil  în campania electorală? Nu! Nicidecum!  El s-a spălat pe mâini. Lovirea copilului a fost a invenţie a mogulilor, o  mizerabilă înscenare.   El e  omul  cu mâinile curate, un alter ego al lui Carol al II-lea sau un  alter ego,  în oglindă, al comisarului Moldovan.                                                                                            ,,Românii sunt leneşi, românii stau prin crâşme…’’  îi ţine isonul  ministrul său , Tabără, cu o deconcertantă nonşalanţă ,  ca şi cum politicienii ar fi cei mai harnici  oameni  din ţara asta  în frunte cu acest ministru şi cu Traian Băsescu. Dar oare de ce stau românii prin crâşme?! Cine să  le  insufle  dragoste  de muncă? Cine să-l impulsioneze  pe ţăran  la munca câmpului?   Traian Băsescu care   şi-a făcut serviciul de preşedinte  prin  restaurante ?!   Ceea ce  vede  la  conducătorul nostru  iubit, asta face şi omul simplu  de la sate.                                                                   

             Li s-a făcut lehamite de politicienii ca Boc şi Udrea în frunte cu Traian Băsescu ,  care le-au  promis în campania electorală  să trăiţii bine,   dar pentru traiul bun   le-au dat  doi peşti şi o pungă cu mălai. Cum să trăiască  un om doar din pomeni electorale? 
           Cine  i-a adus pe români în această stare anomică? Nu  politicienii  imbecili,  leneşi şi hoţi , prin  exemplele  lor ?!  Ce să facă bietul român de la ţară, cum să  mai aibă  tragere de inimă şi optimism spre a merge la munca câmpului , cînd vede cum merg treburile în ţara asta. Apăsat de  nevoi,  saturat de  promisiuni,  umilit de  aleşii  neamului   îşi găseşte alinarea în votca contrafăcută   -   otravă albă  pentru zilele lui negre.                                                                                                                             În dimineaţă  asta am primit un SMS de la un fost coleg de liceu. Mi-a trimis  un banc  despre Traian Băsescu: ,,Traian Băsescu, zice bancul,este cel mai mare electrician al ţării. De opt ani ţine ţara sub tensiune fără nicio siguranţă.’’                   Da, asta e marea  realizare  a  acestui preşedinte ,, legal ales’’, (precizarea Elenei Udrea),  a ţinut  ţara  într-o permanentă  tensiune, neoferind românului  nicio siguranţă pentru ziua de mâine .                                                                                                                    Traian Băsescu  a făcut din Elena Udrea prima gândire a României portocalii,  la fel cum Carol al II-lea( cu care se identifică) a făcut  din Elena Lupescu prima gândire a României  interbelice , la fel cum  a făcut  Ceauşescu  din Elena  lui prima gândire a României socialiste.                                                             

             Că Elena Udrea  e  prima gândire a României o dovedeşte faptul că  a primit cea mai mare halcă de la buget. Să cheltuieşti atâta bănet îţi trebuie minte  nu glumă. Şi ea are că doar e blondă.  La fel ca Pilat din Pont,  Traian Băsescu se spală pe mâini.  Ca preşedinte,  el  are  mâinile  curate,  dar ţara pute de jegul lui.                                  

Nuvela mea ,,De ce nu ... , de ce nu acum ?!, continuare a apărut în CONSTELAŢII DIAMANTINE NR.8

Nuvela mea ,,De ce nu... , de ce nu acum?!'' a  apărut în revista online Constelaţii diamantine nr 8

Câteva reguli de respectat pentru a scrie Haiku

Iubirea pură 
un soare roşu - pe Fuji
albul japonez.

                Prima regulă constă în respectarea  numărului de silabe 5 – 7- 5 (la  unele concursuri  internaţionale se sacrifică cuvântul  pentru a se respecta numărul de silabe).                                                                                                                         
         A  doua regulă  constă în  a  vedea nevăzutul, adică a vedea  dincolo de ceea  ce se oferă vederii   într-o  imagine instantanee.   În general  se  caută dincolo de  banalitatea  imaginii  -  sentimentul , emoţia, încântarea, iluminarea.                                       
              Aşa cum afirmam  în eseul,  Călătorie  spre Ţara Soarelui Răsare,  îmi susţin  şi aici ideea cu privire la poezia niponă. Haiku  şi  senryu cu cele  trei versuri  şi 17 silabe  ( 5-7-5), corespund unei anumite stări psihofilozofice:    primul vers corespunde  meditaţiei, al doilea reculegerii, al treilea vers, aproape totdeauna, iluminării (paradoxului   sau revelaţiei,  în concept   european).  Cel mai adesea versurile amintesc de ceea ce vedem într-o fotografie, dar exprimă  figurativul –  încântarea,  sentimentul,  sublimul . 

        A gândi în  japoneză înseamnă ,,a vedea’’ adevărul,  cu  mintea şi inima,  concomitent , cele după fiind inseparabile în exprimarea unei viziuni haiku.  Se scrie haiku pentru  imagine nu  se descrie imaginea. Şi eu am comis eroarea începătorului de a nara imaginea.  Pentru asta e nevoie să depăşim graniţa gândirii raţionaliste  europene şi să gândim adevărul în ideograme .                                             
              Într-un anume  sens  haiku  trebuie să vadă  ceea ce exprimă  vizual  arta       ikebana. Poezia haiku şi arta ikebana îşi  au originea  în  mistica budistă, recte în filozofia Zen. Haiku poate  exprima  o stare  mistică pură. Prin ea se descoperă,   ceea ce noi numim, în accepţia europeană, revelaţia.                                                       
          Manuele Miga , specialistă în arta ikebana  şi poetesă  haiku, spunea în revista Pe tocuri la 18 mai 2009:  ,,,Această cale a poeziei e mai greu de străbătut decât calea florii, deşi pare să aibă mai puţine trepte/ versuri compuse exclusiv din 5 sau 7 silabe; trei versuri, 17 silabe = haiku, 5 versuri, 31 de silabe = tanka. Cea mai bună definiţie a poeziei japoneze mi se pare a fi una paradoxală: nespunând nimic, spune totul.(Manuela Miga – Între ikebana şi haiku) .                                             
          A scrie poezie haiku te provoacă  să vezi  dincolo de  fenomenologic, de ceea ce se vede , te îndeamnă să exprimi inefabilul şi mirajul existenţei. Aş putea spune că  poezia japoneză exprimă concomitent trei percepţii (audibilă a cântului  -  optică  a  artei ikebana şi  kokoro  -  o  îmbinare ingenioasă de senzaţie, spirit  şi sentiment). A scrie haiku înseamnă a exprima  inexprimabilul.                        

              

De ce nu …, de ce nu acum?! … (ultima parte)

,,E doar un joc, îl aud continuând . Nu-ţi place jocul de-a moartea? Da, ştiu, nu-ţi place! Voi bătrânii sunteţi conservatori înrăiţi. Iubiţi mai mult viaţa, decât noi tinerii. Cu cât vă apropiaţi mai mult de moarte, cu atât că cramponaţi mai mult de viaţă . Acceptaţi orice compromis, numai să mai trăiţi o zi, un ceas, o ultimă secundă, o ultimă clipă. Credeţi că moartea e cel mai mare rău?! Nu , nu moartea e cel mai mare rău. Socrate a spus că cel mai mare rău este pierderea raţiunii, că poţi să pierzi tată, mamă , frate, soră, fiu , fiică, patria , orice , dar dacă ai pierdut uzul raţiunii ai pierdut totul. Îţi poţi închipui un bătrân care suferă de Alzheimer şi dă în mintea copiilor sau unul care suferă un a. v.c. şi e redus la mintea unui copil de trei ani, se scapă pe el… şi câte alte şotii poate face. Oare nu crezi că e mai bună moartea? E moartea cel mai mare rău? Dacă nu aţi fi voi atât de compromişi, nici noi nu v-am urma exemplul. Dar aşa, nu putem ieşi din mocirlă, din cercul vicios. Istoria se repetă. Nu-ţi place jocul de-a moartea?! Dar, jocul cel mai stupid, de-a războiul? Ce zici de cei cincizeci de milioane de oameni ucişi, în al doilea mondial, cei mai mulţi nevinovaţi?! Dar în primul mondial, câţi şi-au dat duhul? Ce zici de cel mai stupid joc, războiul, iniţiat de voi bătrânii, înţelepţii lumii!... Am să încerc jocul cu cuţitul. Să-mi tai jugulara! Durează câteva secunde… E o idee mai bună cuţitul. O armă care a inspirat din cele mai vechi timpuri. Dacă nu mă înşel chiar pe Cain l-a inspirat, când şi-a ucis fratele. Da, e un obiect bun pentru un ultim poem. Este un obiect, care mai inspiră încă, deşi a pierdut mult din aura romantică. Odată, a fost o armă pentru high class. Aristocratică, aş spune! Cum să-i zic poemului? Cuţitul de argint? Pumnalul a făcut minuni în cultura japoneză. Pentru samurai, nu era doar inspiraţie ci o adevărată meditaţie divină. Seppuku era un ritual, o onorabilă moarte, impusă de codul bushido. Puşi în situaţia de a alege între viaţă şi moarte, codul le recomanda să aleagă onorabila moarte. Ritualul morţii îl pune pe samurai în armonie cu karma, lăsa o urmă pentru mai multe generaţii…Japonezii au această vocaţie de a face, din orice, o artă. Chiar şi a muri, la ei, este o artă.


Nu, nu găsesc încă şocul care să mă inspire. Am să pun cuţitul, aici, lângă pistol. Poate, între timp, îmi vine inspiraţia. Am să încerc otrava. E mai sugestivă. A inspirat-o pe Caterina de Medicis. Şi pe câte alte femei!... Nu! Otrava e o armă mult prea feminină. Dar, având în vedere că Socrate a fost nevoit să bea paharul cu cucută…. Ce rău îmi pare că nu am găsit cucută! Aş fi vrut să mor fericit ca Socrate. Da, căci Socrate, cel mai înţelept dintre pământeni spunea… Doar un pic de răbdare, să-mi aduc paharul de otravă, uite , în paharul de cristal de lux al mamei. Ce obsesie a făcut mama pentru lux! Da, unul din colecţia ei’’, rânji Sorin. Ce ochi o să facă mama! Dar, mai bine să mă gândesc la un titlu de poem, să-i zic, da… am găsit, cred că e cel mai bun găsit până acum - Paharul lui Socrate. Ce spunea Socrate? A, da! Când şi-a încheiat discursul la proces, a spus: Dar a sosit timpul ca să plecăm; eu ca să mor voi - să trăiţi. Care dintre noi se îndreaptă spre un bine mai mare, nimeni nu ştie, nimeni altcineva decât Zeul. Citatul acesta mi-a intrat adânc în memorie; se află implantat , acolo, undeva în creier, în memoria de lungă durată. Nu-l pot uita. Sau Isus, pe Ghetsimani. Emoţionant moment. Ca acesta al meu. Ştia că va muri. Da, ca mine acum! A zis: Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de mine paharul acesta. Dar nu a fost cu putinţă! Cum nu e nici pentru mine. Tatăl meu nu mai poate depărta paharul acesta. Ar fi putut, dar acum e prea târziu. Am să-i pun titlul: Paharul lui Isus. Sau de ce nu, Paharul lui Sorin X?!... Am nevoie de mai multă excitaţie pentru inspiraţie. O ţigară etno! Am învăţat să fac ţigările artistic. Ca bunicul. El avea tutun, foiţă, piatră şi amânar. Bătrânul nu voia în ruptul capului ţigări fabricate. Zicea că put rău. Avea dexteritate bătrânul: făcea ţigările mai ceva ca cele din fabrică. Scotea nişte rotocoale albastre ce se ridicau şi pluteau un timp, ca nişte farfurii zburătoare. Îmi venea, să zbor ca rotocoalele acelea de fum. Nu! Mai bine renunţ la etno, mă moleşeşte… N-am să mai scriu ultimul poem. Nu am inspiraţie şi bună pace. Fereastra? E o minune, fereastra! S-o deschid larg şi să zbor…, Câtă libertate îţi zborul. Voiajezi, în acele clipe, prin tot Universul. Ce senzaţie de eliberare, la impact. Pe câţi a inspirat fereastra! Am citit undeva că şi pe un secretar de stat american. Zicea că e urmărit de nu mai ştiu ce serviciu secret. Prietenii de la CIA au crezut că e paranoic. L-au închis la balamuc, undeva la etaj. După ce a zburat pe fereastră s-a dovedit că, ce spunea el, era real , că l-a urmărit un serviciu secret. Dar, mortul de la groapă nu se mai întoarce. Să nu uit de bani! Politicienii totdeauna îmi amintesc de bani. Au o atracţie mortală la euro. O sută de mii de euro, pe care i-am găsit, dosiţi de tata în seif…’’
Se ridică anevoie aproape clătinând-se şi se întoarse cu 10 pachete mari de câte o sută de euro. Aşeză în faţa laptop-lui , bancnotele una peste alta, construind două turnuri.
,,Uită-te! Sunt ca cele două turnuri gemene. Mai întâi, am vrut să le trimit colegilor. La fiecare câteva mii de euro. Nu le-ar fi stricat, acum în vreme de criză. Mai apoi, m-am gândit să le dau la săraci, la o instituţie de copii abandonaţi. M-am răzgândit. Banii aceştia nu-s curaţi. Au ceva malefic în ei; posedă o energie negativă. În loc să le facă bine, le-aş fi făcut rău. Oricui le-aş fi donat , le dăruiam, odată cu banii aceştia, răul. Imaginează-ţi ce-am să fac cu banii! Am hotărât să-i ard. Odată cu ei voi distruge şi energiile negative. Priveşte! Uită-te cum arde răul!’’
………………………………………………………………………………………
,,Nu te holba aşa lacom la ei. Ţi-au ieşit ochii din orbite, nu-i aşa?! Ai putea să mă ucizi pentru aceşti bani! Ai vrea s-o faci? Ce zici?! Batem palma! O sută de mii de euro pentru suflet meu. Te prinzi în joc? Îţi trimit adresa prim mail şi vii la mine. Priveşte! Bancnotele sunt reale, nu-s false, Nu e cacialma! Ai un minut - gândire. Dacă te hotărăşti, trimite-mi un mail! Opresc imediat experimentul. Pun banii într-un cont şi, la noapte, când vii să faci, ce ai de făcut, îţi spun numărul de cont. Ce zici?! Te prinzi în joc?! Eşti prea bătrân pentru un gest de killer? Sau prea fricos? O sută de mii de euro! Gândeşte-te! Mulţi şi-ar ucide şi mama şi pentru o mie. O sută de mii de euro ! Aştept!’’
………………………………………………………………………………………
,,Am glumit! Nu vreau să mă aibă nimeni pe conştiinţă . Nici chiar un killer profesionist. M-am gândit şi la asta. Nu! Mai bine o fac singur. Şi banii?! … La dau foc. Priveşte, cum îmi aprind o etno cu o bancnotă! Aşa făceau bancherii, pe vremuri. Îngâmfaţi până la prostie, îşi aprindeau trabucurile cu hârtii de o sută de dolari. Eu le dau foc. Fac un bine societăţii. Distrug răul.’’
Îl vedeam cum apucă bancnota, cum îi dă foc cu bricheta. Apoi a început să aprindă una de la alta. Continua să le ardă până a terminat toate pachetele. În cameră, plutea fumul mişcat de curent spre fereastra deschisă…
,,Odată, continuă el, stăteam întins în pat , şi priveam în tavan, cum privesc acum la bancnotele ce ard. Priveam în gol. De o bună bucată de vreme numai acolo priveam. Veneam de la şcoală, aruncam geanta, mă aruncam în pat îmbrăcat şi rămâneam cu ochii pironiţi în tavan. Într-o zi m-a surprins mama. Îmi aducea mereu, la prânz, mâncare caldă. Nici măcar n-am catadicsit s-o onorez cu privirea. ,,Ce faci Sorine, mamă ? De ce stai aşa?’’ m-a întrebat îngrijorată de privirea mea pierdută în tavan. ,,Ce fac?!... Ei ce fac, sar eu, încercând să-mi schimb figura crispată, mimând un zâmbet, mai mult o grimasă… ,,Meditez mamă, meditez la o problemă de filozofie. Azi profu’ de filozofie ne-a povestit despre Socrate, cum l-au condamnat la moarte şi cum l-au pus să bea paharul cu cucută. Ce vor fi având, oare, oamenii cu moraliştii? Că pe toţi i-au asasinat. Pe Socrate l-au pus să bea cucută , pe Isus l-au crucificat, pe Gandhi l-au împuşcat , unii spun că şi Eminescu a fost asasinat. Lumea asta e o cloacă de bestii, mamă, animale bolnave - mâncare, băutură, sex. Exact ca în vechea Romă, panem et circens.’’ ,,Sorine, nu-mi spune mie de astea!…’’ ,,De asta a decăzut Roma. Noua morală a iubirii, propovăduită de Isus, avea să-i fie fatală trufaşei Rome.’’ ,,Lasă-mă, pe mine, cu astea! Hai, mai bine la masă, mamă!’’ ,,Nu mi-e foame! Am să mănânc mai târziu… , acum e important să meditez. Mâncarea mă face obez, ca pe tata.’’ ,,Dar, uite, copile ce slab eşti! Numai piele şi os…’’ ,,Lasă-mă , te rog, lasă-mă! Nu mai sunt copil şi nu mă mai bate la cap cu mâncarea că ştii când am chef să mănânc, mănânc. Acum, lasă-mă să meditez la problema mea de filozofie! Te rog , mamă, lasă-mă!... Mâine mă ascultă proful de filozofie…’’ ,,Bine , te las, dacă asta vrei!’’ M-am aşezat din nou în pat, mi-am pironit din nou privirile în tavan şi n-am vrut să mai ştiu de ea. ,,Sorine , mă copile, tu mă îngrijorezi!’’ Mama rămăsese în pragul uşii. Mă privea îngândurată. ,,Mamă, te rog pleacă, te rog!…, Pentru meditaţie, am nevoie de singurătate, nu mă pot concentra! Du-te mamă! Lasă-mă!’’ ,,Să ştii că-l trimit pe taică-tău!’’ mă ameninţă ea. ,,Am să-i spun să nu te mai lase, singur, la vilă! Nu-mi place, defel! Credeam că te găsesc şi eu cu o fată… Şi tu?! Stai singur şi cloceşti gânduri negre… Aş fi vrut să-i spun: ,,Ca tine mamă cu bărbaţi…’’ Am tăcut. Din laşitate, din jenă. ,,Cum să-i spun mamei? Cum s-o acuz, fără s-o…, Doamne fereşte! Ca Oreste, băiatul acela pe care l-au înnebunit Eriniile. Mi-e lehamite… Şi la urma urmei, ce rost ar fi avut? Că doar nu l-a ucis pe tata, cum a făcut Clitemnestra. Dar , în fiecare femeie adulterină, există o potenţială Clitemnestra. Sau o Dalila, spune Eminescu. Puteam eu să îndrept lumea?! Nu i-am mai răspuns Întrasem în muţenia mea obişnuită, din ultima vreme. Nu vedeam nimic, nimic…, acolo, doar neantul… Uneori mă apuca amocul. Mă apuca, aşa o furie,că-mi venea să sparg totul. Simţeam, cum o gheară îmi strânge laringele, simţeam că nu mai pot respira, că mă sufoc… Nu mai suportam să stau în vilă. Parcă era bântuită de entităţi malefice. Şi-atunci, o luam pe coclauri. Odată, am ajuns, pe la nişte stâni, în Rarău. Altădată, am ajuns la un schit uitat de lume, undeva pe Kogaionon - muntele sacru al dacilor.
Viaţa asta e absurdă. E o prostie să mai rămân …, să trăiesc, ca să ce?! Să mă însor, să mă înşele iubita mea , ca mama pe tata… Sau să fac schimb de dame ca swingers. Viaţa este o iluzie. Cu vălul ei, Maya ne îmbrobodeşte. Nu mai vedem adevărul. Nu-l mai distingem de minciună. Cine i-a pus pe ai mei să mă aducă pe lume? Ziceau că din iubire. Aiurea! Ce-i iubirea? E doar sex, capcana speciei, aşa spunea Schopenhauer. ,,Vai, te iubesc!’’ ,,Şi eu te iubesc!’’ Şi în acele momente chiar crezi, devii nebun de fericire… Şi începi dragostea, noua modă: oral, anal, fisting şi toate alea pe care le vrea femeia modernă. Dragoste murdară! Şi tu crezi că asta e iubire. Şi ea se dovedeşte a fi the ginger sau o Dalila, iar tu, îndrăgostit până peste urechi, crezi, te minunezi şi te împăunezi că eşti unicul. Abia acum în era dezordinii amoroase, omul a descoperit adevărata sexualitate. Ştii ce va să însemne sexul pur? Sexul fără nici o implicare erotică? Ce-i iubirea? Un instinct atât de van, răspundea Poetul, ce le vine şi la păsări câte două ori pe an. Asta-i iubirea! Un act pur biologic. Doar, n-o să mă facă ai mei, să cred că m-am născut din ceva sacru… Un bou şi-o belea au aruncat informaţia lor. Dintr-un spermatozoid şi un ovul am ieşit eu, nou nouţ, un androgin cu jumătate din cromozomii tatei şi jumătate din cromozomii mamei. Bine că erau treji când m-au conceput. Câţi alţii, alcoolici sau drogaţi, nu concep oligofreni! Tata la Parlament …, Deh! Se crede mare politician. Ţine de politica asta împuţită, mai ceva ca de mama. Zice că munceşte, să-mi fie mie bine. Mama… deh, ca femeia neiubită. Sau, care nu-şi mai iubeşte bărbatul. Mama, vorba proverbului, ce ştie satul, nu ştie bărbatul. Ah, mama mea! Când am văzut-o goală în braţele acelui bărbat! Două zile am umblat ca un nebun. Am băut, am fumat etno, eram gata s-o mierlesc. Un amic, Bebe Nebunu, mi-a adus Pokemoni.
,,Lasă dracu’ etno, ia de ici euforice să te simţi bine. Să vezi viaţa în roz, frate-meu. Ai să simţi cum îţi trece beleaua…’’ Pe dracu! Beleaua nu mi-a trecut. După starea euforică, durerea a revenit şi mai acută. Simţeam nevoia de mai multe pastile. Dar, Bebe nu mai avea. Nu i-am spus nimic de mama. Doamne fereşte! I-am zis despre o decepţie în dragoste. ,,Mişto, zicea el, eşti emo… Io nu pot să fiu! Io i-o trag azi uneia, mâine alteia, cum îmi pică. Facem sex în grup, poştă – double teamed teens. Ai văzut filmul Caligula?’’
,,Da, îmi aminteam, cum îl prinsesem pe taică-meu uitându-se la filmul ăla naşpa … se masturba! Am rămas blocat. El nici nu m-a văzut, aşa era de concentrat. Intrasem în sufragerie să caut o carte de filozofie, Camus, mi se pare, cu omul lui absurd…sau Mitul lui Sisif. Am crezut că doarme, dar el şi-o freca de zor. Am închis uşa repede, îngreţoşat. Multă vreme, am rămas, cu capul în mâini. Nu mi-a mai ars de omul absurd al lui Camus. Mi se părea că tatăl meu e omul absurd. N-am mai reuşit să învăţ în ziua aceea. Nu-mi mai ardea de nimic. Am plecat de-acasă, dar cum n-am niciun prieten, nici prietenă. Filosofii, mai ales cei tineri, nu au prieteni, nu au discipoli, iar un maestru de care să mă ataşez, cum făceau tinerii greci, n-am găsit.
,,Eşti prea tânăr pentru filozofie mi-a zis proful de filozofie. Grecii îi acceptau numai pe cei trecuţi de treizeci de ani… Şi Socrate, abia după treizeci de ani, Isus la fel, iar tu la optsprezece ani vrei să fii filozof? Trăieşte-ţi mai întâi viaţa, copile! Carpe diem!’’ Dar, profu’ nu mi-a spus ce înseamnă să-mi trăiesc viaţa. N-am pe nimeni apropiat. N-am prieteni, n-am un erastes, căruia să mă confesez. Profu’ mi-a respins oferta mea. În Bebe Nebunu nu am încredere. Nu colaborez decât pentru droguri. Tata nu-mi este cel mai bun model. Cu mama nu comunic. Nici cu colegii de vârsta mea nu pot comunica. Cu fetele şi mai puţin. Care fată se apropie de un filosof? Cicero a fost nevoit să aleagă între filozofie şi cea de-a doua nevastă, frumoasa Pubilia. Şi a ales, filosofia. Spunea Cicero că e greu să te ocupi de filozofie şi de femeie în acelaşi timp. S-a despărţit de frumoasa Pubilia, ca să se dedice filosofiei.. Se vede că femeia este o adevărată filozofie, dacă Cicero a fost nevoit să aleagă, între filozofie şi nevastă. Dar Cicero avea 63 de ani Eu m-am apucat acum de filozofie. Cum să-mi dedic viaţa unei femei? Şi Eminescu a iubit filosofia,încă de tânăr. Era gata să renunţe la filozofie pentru Veronica. Era deja format ca filosof, creaţia sa ajunsese la apogeu, avea 32 de ani şi tânjea după o familie. Dar Maiorescu l-a împiedicat. Mare eroare! De altfel, toată relaţia lui Zeus cu Eminescu a fost un lung şir de erori. A fost o relaţie nefericită, nesinceră din partea criticului. De aceea, dorind să-i facă bine, i-a făcut mai mult rău. N-am întâlnit încă o fată, căreia să-i placă filosofia. Cu atât mai puţin, filosofii. S-au mai văzut şi excepţii . De pildă, Simon Magul. Gnosticul a scos-o pe Elena dintr-un lupanar din Tyr. Era proprietatea lui, o răscumpărase de la bordel, a salvat-o; într-un fel, îi era îndatorată şi devotată. A prezentat-o lumii, drept Ennoia - prima gândire al lui Dumnezeu. Cu ea, gnoza simoniană a instituit cultul gândirii divine, ca principiu feminin. Se spune despre ea că ar fi fost reîncarnarea Elenei din Troia. Numele mamei mele este Elena. Oare mama mea nu este reîncarnarea Elenei din Troia?!... Prima gândire, ca principiu feminin, rămâne un paradox pentru soarta unei comunităţi. Ca de pildă, pentru naţiunea română. Cred că ştii mai bine decât mine, anume că, Ceauşescu a făcut din soţia sa, Elena, prima gândire a statului român. Ba, chiar şi a lumii, conferindu-i titlu de savant de renume mondial. Iată cum, o prostituată, ca Elena, poate ajunge prima gândire a lumii, ba chiar prima gândire divină. Dar, prima gândire divină poate fi, o malefică. Probabil, mie îmi lipseşte aura erotică, de aia nu atrag femininul. Sau dracu ştie ce îmi lipseşte! Ceva îmi lipseşte de mă ocolesc fetele. Testosteronul! Sau poate, lor le plac zănatici ca Bebe Nebunu. Sunt la modă rockerii. Emană mai mult testosteron. Şi pe fete, asta le atrage. Eu am ales filosofia, m-am izolat de lume. Fetele mă cred un ciudat. Un ciudat e insul cu nasul în carte, care meditează, care cugetă şi visează. Da, pentru spiritul comun, dar mai ales pentru mediocritatea feminină sunt un ciudat. Sunt un ciudat şi pentru ai mei. În ziua aceea am luat-o iarăşi razna. Am umblat aiurea pe străzi, am intrat prin cluburi, am băut, dar n-am reuşit să mă îmbăt. Ai mei m-au căutat disperaţi, după ce s-au certat la cuţite toată noaptea, învinuindu-se, ca de obicei, unul pe celălalt. Au sunat la poliţie, dar până la urmă am revenit singur acasă… Pe vremea aceea, Caligula era în alb negru. Circula pe sub mână. Dracu ştie, cum trecuse de vama comunistă, de securişti… Era un film subversiv . Îl prezenta pe dictator în toată nebunia lui. Caligula se credea zeu. La fel se credea şi Ceauşescu. De aceea şi grandioasele manifestări de adulaţie pe stadioane. Cei mai mulţi nu vedeau asemănarea cu dictatorul comunist. Vizionau filmul mai mult pentru scenele pornografice… Fireşte, unii mai pătrunzători vedeau dincolo de orgiile sexuale. Tata e un oportunist. El a fost mereu pe val. Mereu cu cei de la putere. Înainte cu comuniştii, revoluţia a făcut-o în faţa televizorului, dar a făcut rost de certificat de revoluţionar. Acum trece dintr-un partid în altul, după sinecură, îi linge pe toţi în partea dorsală pentru o sinecură… Cred că, încă de pe atunci, începuse să se împuţească regimul. Era prea mare presiunea. Şi nici securiştii nu mai erau ca aceia de la începutul regimului comunist; începuseră să se mânjească. Deh, banul ochiul dracului. Şi ei erau sătui de-atâta rahat, de ideologia care tot promitea un viitor de aur şi care nu avea să mai vină … Cea mai umană societate, pe care o propovăduia ideologia comunistă, se dovedea a fi cea mai inumană. Când m-au întrebat de ce-am plecat, aşa de-a surda, de ce nu le-am spus, că ei mi-s părinţii mei, că ei îmi sunt cei mai apropiaţi … bla! bla! bla!..., nu cei de pe stradă… am tăcut. Ce era să le spun? Adevărul?! ’’ ,,Ah, spunea, cu vervă, Bebe , ăl bătrân are un hârb de video, l-am pus pe Caligula, după ce luasem nişte albitură şi Ecstasy. Ne-ar fi prins bine un 420, da n-am găsit. Marfa naturală e mai cool. ,,Ca alimos!’’ îi spun eu. ,,Ce e aia?’’ m-a întrebat Bebe. E o plantă, pe care o foloseau vechii grecii, le tăia foamea şi îi transporta la ceruri, unde se întâlneau cu zeii. Epimenide a folosit-o şi a trăit peste o sută cinzeci de ani.’’ ,,Wow! Marfă, frate… Să faci hâţa-hâţa un veac şi jumătate, e ceva. Poţi s-o procuri?’’ Am ridicat din umeri. Cu toată durerea mea, n-am putut să mă abţin şi am râs de ignoranţa bezmeticului. El a dus un deget la cap, ca şi cum ar fi vrut să-şi lipească informaţia în minte, cum lipim notiţe să ne amintim de ceva şi a continuat. ,,Ne-a prins babacu, taman când îi dădeam exviagra scoţiană unei blonde … , cum îi spune… cu limba…’’ ,,Cunilingus…’’ ,,A da! Ce denumire haioasă! Cunilingus , am să ţin minte… Unu îi dădea la balcon, albuşul. Eu tocma’ luasem foc şi voiam să trec la doua oară la gâfâială. Motanii ăilalţi şi-o frecau la rece. Erau la gioco del mano, cum spun broscarii, aşteptând să le vină rândul! Pe limba noastră, tocma’ îi lingeam bombonica , când m-am trezit cu trei palme, jap!jap! jap!… Mi-au ars bateriile …’’
N-am mai schiţat nici un zâmbet. Revenisem la durerea mea. Plângea sufletul în mine. Altădată aş fi râs în hohote, imaginându-mi scena povestită de Bebe Nebunu’ ,
,,… o aguridă cu forme de alivancă, cu double s, dolofane mamă, mamă, şi o târtiţă, da ce spun eu târtiţă, o adevărată piersică zemoasă… şi ce creastă de cocoş avea…, îmi curg balele şi-amu, marfă, frate-meu, şi două mâţe zglobii şi jucăuşe, era aşa apetisantă amazoana. Clişeu farmazoana, ce mai! Io eram la prima love story. Abia mă golisem că-mi venise din nou apetitu’. Tocma’ mă pregăteam să-i sparg rozeta, să-i sondez abisu’, da ăl bătrân mi-a stricat planul. Fufa a fugit, la baie, ţipând. Numa’ să ţipe e bune fufele astea! Ai văzut în filmele ’orror, ele bagă toată groaza, nu ştiu decât să ţipe şi să geamă. Atât! În rest, nimic, nexam gândire, nexam creaţii, o vorbă de duh, o poezea,acolo, filozofie, ceva, aşa ca tine …. Frate, da’ tu cu filozofia tre’ să ai mulţi greieri în cap…, ele nimic, zero tăiat în patru , sunt naşpa rău bambilicile. Numai la budigăi , muzică şi dans li-i capu’ …’’
,,… ce ai bă cu mine, m-am întors spre ăl bătrân, înfruntându-l , acu’ nu-mi dai voie nici să fut? Îi spun mamei ce orgii faci tu cu vecina, în lipsa ei. L-am lăsat mască. Ăl bătrân a pus botu’ la şantaj. S-a întors şi-a trântit uşa. Fufa a fugit de-acasă. N-am mai văzut-o. O fi plecat în ţări străine, în Italia mi se pare… Ne-a donat la toţi o acnee sifilitică. Mie pe limbă mi-a apărut mai întâi. Am băgat antibiotic, frate-meu… O juma de an, n-am mai pus în gură pic de albitură. Uitasem gustul la Rusalkă…. Toţi s-au tratat cu antibiotice, numa’ frumosul Paul, emo şi timid, abia de i-a atins armonica. Nici măcar nu i-a băgat regele în castel şi i s-a vărsat uleiul, ante portas. Nimic mai mult, nici măcar nu i-a despărţit cat-flaps-uile, că a luat spirochetu’. Ruşinos, ca o belciugată, era frumosul Paul! N-a vrut în ruptul capului să meargă la doctor. Babacilor nu le-a spus nimic, a făcut complicaţii, hepatita C şi a mierlit-o… Păcat, era aşa boghet, un adevărat adoult baby. Ca Alcibiade ăla de spuneai că umblau toţi grecii să-i culeagă ghinda, mai frumos ca agurida erea …, i-aş fi cules şi eu ghinda…, că-s AC-DC. Eu îţi vorbesc de frecangeală şi tu eşti în amăreală, te-ai bescuit rău , frate-meu… ’’ Avea aşa, o detaşare de toate, Bebe Nebunu, nu avea nimic emo băiatul acesta. Doar instincte primare. ,,Eu, bă frate, n-am întâlnit încă o alivancă, pentru care să-mi curgă balele ca la câine, tre’ să fii emo rău să simţi că mori dupe o bibilică sau vreo baldâră, toate e la fel, să mor io! Io mor de n-am aer, când… cad leşinat, ca un cotoi. După ce mă golesc îmi aprind o ţigară, dau un vânt, beau o bere să-mi revin, apoi mă golesc din nou. O zaharină era înnebunită să vadă ploaia de aur. Venea cu mine la closet să mă vadă când urinam. Nu puteam să trag pârţul de rigoare, că hop şi ea lângă mine. Lasă-mă Bebe să văd, zicea ea. Ce ai fato, ai sisi la balcon? Da’, ea nimic! Voia să vadă cum e adică la băieţi. Şi mă venera , zicea, cum îi venerau novicii pe cavalerii aceia cu cruce roşie …, cum le spune? ’’ ,,Cavalerii templieri! ’’ ,,Da, văd că le ai cu istoria, cu filosofia…, ai biblie, nu glumă, omule! Oafa, cred că avea complexe de inferioritate, erea curioasă sau cine ştie poate erea urofilă, poate îi plăcea să bea urina… Mă venera, cum îl venerau vrăjitoarele de sabat pe ăl cu coarne. Poate e vrăjitoare… Po’ să ştii ce puteri diavoleşti au zaharinele astea?!... Avea nişte hulube…, farmazoană rău, erea cât pe-aci să-mi pună pirostriile Puah! E scârboase rău, oafele! Io nici nu le mai săru’. Adică cum s-o săru’ pe una care a băgat botu’ la ecler. Io trec direct la acţiune, oral, anal. Vaginal, mai rar. Asta e viaţa fără cusur: o păsărică, un păsăroi şi o gaură-n cur…’’ ,,Da’, cum poţi să trăieşti aşa emo? Te pomeneşti că scrii şi poezei de dragoste, ca Eminescu! ... Dulcea mea doamnă şi Veronica, vai, Emul meu iubit. În astă vreme, Verona şi-o trăgea cu cel mai bun amic al lui, cu nenea Iancu şi cu alţii. Şi el, sireacu’ era-n limbă dupe ea. De aia a luat-o razna, poetu’. Bă, frate, vezi ai grijă …, eşti tripat rău!… Priveşte în soare, la lumină! Nu te mai cufunda, în umbra ta, că e de rău, frate. Ia zi, eşti în turnesol cu ea?...’’
Am ridicat din umeri. Ce să-i spun? Să încropesc o poveste, nu mă pricepeam să mint. Parcă eram făcut din alt aluat, nu ca tata. Da poate chiar nu eram băiatul lui. Mai ştii!
,,Ai grijă …, viaţa e plăcută dacă apuci gaura aia dintre buci, perora Bebe. Tre’ să ai şi tu o bucurie! Ce Dumnezeu! Stai cu sămânţa în cojones? O să-ţi pice cucul cloşcă. Sau te dedai la orgii cu domnişoara Manuela? Nu-i bine, nu e bine deloc! Tre’ să te eliberezi, să poţi gândi din nou la ideile tale, cum spunea scritoru’ ăla, de-a scris, Cel mai iubit dintre pământeni. Puloş parcă sau cum îi zice?!..
,,Marin Preda!’’ ,,Da, da, Marin Preda! Am bunghit ceva la şcoală despre el. Era superdotat, ăla, prietenul lui, Puloş. Îi crescuse mandravela până la genunchi, se împiedica în ea… Tre să aflu cum se lungeşte burlanu’! Că amu e la modă. Aşa vor cheratiţele, bucurie mare de gigolo… Cu burlanu iese banu’ … ’’
,,Nu-l mai ascultam. Bătea câmpii obsedatul ăsta. Gândurile mi se întorceau la ai mei. De-ar şti tata! Dar, mai bine să nu ştie ce face mama prin paturile altora. Şi eu? Eu ce-am să fac cu viaţa mea? Ce-am să fac? Să mă însor, să fac un plod, apoi să-mi pun filme porno şi să mă masturbez?! Ca tata! Viaţa asta nu are nici un sens, mi-am zis. Mai apoi, mi-am revenit. M-am gândit că astea nu-s păcate capitale, că deh, asta e viaţa. Taică-meu, ditamai senatorul, în faţa căruia tremură o turmă de femei, se masturbează acasă… Şi maică-mea! Dar, cum poţi opri asta? Evola spune că sexul este cea mai mare forţă a naturii. Când te-apucă amocul, de-i spunem dragoste, o iei razna. E ca telegarul cel negru, al lui Platon. Nimeni nu-l mai poate stăpâni. Şi tata, cu filmele lui porno… A devenit dependent de ele. Cred că trăieşte sexul numai în imaginar. De aia, nu se mai culcă cu mama…, realul îl face impotent. Am vizionat şi eu Caligula… Mi s-a scârbit de specia umană. Faci o obsesie pentru o fată, dracu ştie cum se întâmplă, că toţi bărbaţii când se îndrăgostesc, fac o obsesie pentru o femeie. Cei care se îndrăgostesc sunt mai rari. Pe majoritatea îi împinge nebunia erotică. Li se urcă hormonii din testicule la cap. Nu mai gândesc cu cel de sus, ci cu cel dintre picioare. Îşi pierd capul, pentr-un petic de negreaţă…
Dar, cei care se îndrăgostesc cu adevărat?! Se transformă ei înşişi în domnişoare. Devin timizi şi fără iniţiativă. Pasivi, ca nişte fetiţe. Trebuie să tragă fata de ei . Adesea, sunt ocoliţi de fete. Simt la ei mai mult estrogen decât testosteron. Îi consideră nişte fătălăi. La fete e invers: îndrăgostite se metamorfozează în masculi. Sunt gata să sară pe băieţi. Se spune, că atunci glandele lor produc mai mulţi hormoni masculini şi de aceea, în acele momente, sunt aşa de uşor de sedus. Sunt cele mai sigure victime ale escrocilor sentimentali. Pe asta mizează când le seduc. Dracu ştie, că eu nu m-am îndrăgostit până acum. Sunt, cum s-ar spune, cu aţa neruptă…
Într-o zi, eram singur acasă. Soră-mea la o prietenă. Mama la treburile ei, tata la Parlament. Căutam o carte în biblioteca tatei. Tata nu citea, ci doar se împăuna cu cărţile. Îşi făcuse biblioteca pentru impresie şi decor. În spatele cărţilor am dat peste cheile de la seif . Ce idee pe tata să ascundă cheile după cărţi! M-am gândit, imediat , la pistolul lui. Simţeam furnicături în palmă. Tata îmi arătase pistolul, se lăudase cu el. Îşi dădea importanţă. O armă te face important şi puternic. Îl luase, după revoluţie, de la poliţie. Zicea el: ca politician, nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla. Îmi arătase cum se încarcă, cum se descarcă, mă pusese chiar să ochesc cu el. Apoi, o speriase pe mama, zicând că o împuşcă. Scosese, între timp, încărcătoarele. Mama ţipa! Tata alerga după ea. Era un joc, mai mult erotic. Dar, la atât s-a redus jocul lor. Seara, tot separat s-au culcat. Am luat cheile, în mână, cu o plăcere maladivă, cu gândul imediat la pistol tatei. Am decis să-l iau cu mine la vilă, unde locuiesc singur. Dacă vine noaptea vreun hoţ? Aveam câini şi alarme instalate, dar o armă bună trece primejdia rea. Era o justificare, în cazul în care, tata ar fi descoperit dispariţia pistolului. M-am dus glonţ la seif , dar mai trebuia şi codul. Cum să aflu codul?
Caut în laptop-ul lui personal. Cum era de aşteptat, îl parolase. Tastez în ordine toate numele din casă, al mamei, Elena, al soră-mii, Augusta. Se născuse la 23 august şi era de bonton să-i pună acest nume. Până la urmă am aflat parola. Era numele meu Sorin, dar anagramat, Noris. Am căutat prin documente, erau tabele, ordine, legi, HG-uri . Nimic, nici un indiciu , nici un document cu coduri secrete. Am încercat mai multe variante, dar , în cele din urmă mi-a picat fisa. Era 1975, anul când terminase facultatea. Sau, anul când fusese primit în PCR. Era acelaşi cod de la alarma de la vilă.
Am fugit repede la seif, am format cifrul, am răsucit cheia şi am zis: sesam deschide-te! Minune. Am tras de mâner şi uşa seifului s-a deschis. Sus, un dosar, iar jos, într-o cutie metalică se afla pistolul şi încărcătoarele. Sub cutie, într-o pungă ponosită, am găsit o sută de mii de euro. Wow! Am luat dosarul, l-am deschis. Primul lucru, care a alunecat din dosarul plic a fost carnetul de partid al tatei, membru PCR din 1975. Fusese primit imediat după absolvirea facultăţii. În dosar erau încopciate Note informative. Am citit, încet, una câte una. Pe măsură ce citeam, mă treceau transpiraţiile. De asta şi-a luat tata pistol... De frica de a fi deconspirat. De teamă, că unul din cei trimişi după gratii, se va răzbuna… Numele de informator al tatei, n-o să-ţi vină să crezi, era Noris. Pe câţi îi dăduse taică-meu în gât?! Cine era acest om?! Nu-mi mai era tată. Nu puteam accepta să-mi fie tată, un Iuda, care-l vânduse, pe Isus, pentru treizeci de arginţi. Era prea de tot! Tatăl meu – atât de abject?!... Abject e individul neputincios, un handicapat social, care vrea să parvină, să fie mai mult decât este cu adevărat şi decât îi poate acorda natura lui. Când îi văd pe politicieni la televizor, vorbind, de parcă ar fi cine ştie ce somităţi, îi asemăn cu tata, toţi pozează în oameni de bine, ca să mascheze abjectul din viaţa lor. Nu întâmplător, Platon a spus că homosexuali sunt singurii care intră în politică. Au, cred, acelaşi caracter pidosnic, ca al homosexualilor. În orice caz, comportamentul tatălui este împotriva naturii şi ce-i împotriva naturii se întoarce împotrivă-i. În viaţă, totul plăteşte. Eu am fost cel ales să plătesc pentru tata. Trecusem peste celelalte, care păreau omeneşti, dar aceasta!…’’
Sorin a tăcut o vreme.
……………………………………………………………………………
Apoi , l-am văzut mişcându-se precipitat. A aşezat pistolul în dreapta, lângă pistol, cuţitul, a pus, în faţa lui, paharul de whisky şi cel cu otravă. A privit spre candelabru unde atârna un cablul, făcut laţ, apoi, spre fereastră. S-a aşezat tacticos în faţa camerei web şi a continuat.
,,De la etajul vilei, unde-i dormitorul meu, până jos, sunt 20 de metri. Am să zbor 20 de metri. Ca băiatul acela îndrăgostit de profesoară, care a fost aruncat sau s-a aruncat zănaticul. O ieşire emo din viaţă… Sau ca Sobaru, care nu s-a vrut erou, dar vrut să trezească lumea românească, care doarme, doarme, doarme… Eu am vrut să vă trezesc, le zicea Socrate concetăţenilor săi, dar voi o să continuaţi să dormiţi…
Stau şi meditez în faţa acestor ultime bunuri materiale, pe care le vezi. Sunt în dilemă, într-o mare dilemă. Ce să aleg?! Un pahar de whisky, un Jack Daniels sau cel cu otravă. Am să închid ochii şi pe care îl voi nimeri. Am timp suficient. Am tot timpul din lume, am chiar timpul din Univers. Intru de-acum în circuitul lui. Ai mei mă cred la şcoală, dar eu m-am învoit de la dirigintă, pe motive de sănătate. Sau să aleg spânzurătoarea. Că tot ne-a gratulat, omul recent, cu eticheta de patibulari? Să optez pentru pistol? Baah! Este o moarte prea rapidă. Şi prea uşoară. Să beau paharul cu otravă ca Socrate? Sau să-mi fac seppuku? Ori cablul, ca o ultimă iubire … Da, asta e pentru mine! Stai! Nu încă! Nu am scris poemul. Sunt surescitat! Acum, e momentul creaţiei. Angoasele morţii mă strâng de gât. Doamna cu coasa e foarte aproape. A pătruns în mine. Spiritul ei mă îndeamnă, cu o forţă pustiitoare, să scriu ultimul poem. Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată! Eminescu a învăţat ars moriendi! Asta a făcut din el un mare înţelept. Ars moriendi este marea înţelepciunea vieţii.
Da, am găăăăsit! urlă Sorin atât de tare, încât difuzoarele erau gata să-mi spargă timpanele. Am găsit! Gata! Acum pot să plec liniştit la Zamolxe, să-l întâlnesc pe zeul străbun. E cel mai bun titlu: De ce nu…, de ce nu acum?!!! Scrise repede, pe laptop, titlu mare cu Times New Roman , 24, italic .
Rămăsesem paralizat. Va scrie poemul sau se va sinucide?!...
În acel moment, soneria de la intrare m-a izbit şi pe mine ca o piatră-n cap. Prin fereastră deschisă, sunetul strident al maşinilor poliţiei şi pompierilor pătrundeau în difuzor. L-am văzut pe Sorin X … cum apucă precipitat pistolul, îndreptându-l spre gură. Din cauza surescitării, abia apucase să-l ridice de pe masă, când se auzi bubuitura. Glontele se izbi, mai întâi de perete, apoi ricoşă în oglindă. Suprafaţa oglinzii se sparse în aşchii multiple, ca fulgerele într-o zi furtunoasă de vară. Rămase, o clipă, uluit. Apoi strigă, disperat: ,,Ce-ai făcut? Ai stricat jocul Ai să regreţi amarnic, bătrâne!’’ Sări în picioare, parcă percutat de resort. Mişcarea lui panicată împinse masa. Paharul cu alcool şi otravă se vărsară laptop. Alergă la fereastră, dar probabil pompierii instalaseră deja scara. L-am văzut întorcându-se în fugă şi sărind pe scaun. A întins mâinile spre cablul legat de candelabru. În acel moment imaginea a dispărut…

De ce nu …, de ce nu acum?! … partea a patra

Câţi nu capotează?! Cine ajunge primul în Cetate. Din generaţia mea, să-i zic generaţia X , am să fiu primul… care iese. Vorbesc sub influenţa muzicii lui Jim Morrison. Ca şi cum aş fi unul din spermatozoizii ce se zbat acolo jos şi aş plecat deja din lumea asta…
Oricum, băncile de spermă nu păstrează spermatozoizii pentru eternitate. Îi inseminează. O informaţie despre mine s-ar perpetua veşnic. Dar eu opresc aici perpetuarea speciei. Pun punct arborelui meu genealogic. Gata! Am găsit: Sorin - ultimul vlăstar X…’’ Ar fi cel mai bun titlu. Nu mai rămâne nici o urmă materială despre mine. Şi dacă totuşi rămâne sufletul? Şi dacă totuşi sufletul nu are nevoie de suport material pentru a exista? Dar poate exista o informaţie fără un suport material? Până şi Dumnezeu Tatăl, Fiul, Sfântul Duh, maica Domnului îngerii au nevoie de un suport material. E adevărat că e cea mai sublimă materie – lumina. Fiinţe de lumină, aşa sunt percepute de aceia care au trăit experienţa morţii. Nicio informaţie nu poate exista fără un suport material. Atunci, cum poate exista sufletul după moarte? O informaţie trebuie să aibă un suport material, măcar nişte molecule de hidrogen, acolo! Se spune că, sufletul masculin urcă la cer sub forma unui vertij , iar cel feminin sub forma unei sfere. De parcă ar imita forme ale arhetipului celulelor sexuale. Dacă decorporalizarea e posibilă, dacă în moartea clinică muribundul îşi poate vedea , privind de undeva de sus , corpul, atunci e posibil ca sufletul să nu aibă nevoie de un suport material. Dar, e posibilă decorporalizarea? E posibilă oare supravieţuirea conştiinţei după moartea trupului?!... Atunci, nu este posibil să dispar de tot din această existenţă. În urma mea, va rămâne undeva, în cealaltă lume, o urmă imaterială - sufletul. Toate mor spre a se naşte / Şi se nasc spre a străbate/ Cercul ce nu-l pot cunoaşte, spune Eminescu într-o variantă a Glosei. Să străbat cercul şi să cunosc ce nu pot cunoaşte - life after life!
Ar putea ieşi ceva din poemul acesta! Am să-l numesc, Sorin – comedy ended. Da, e o idee… Să mai vedem, totuşi! Ce să mai vedem?!... Ah, da, formaţia Nirvana. Îmi sugerează calea spre… beatitudine, spre eliberare de dorinţele materiale, pământene. Ce-ar fi să-i spun, Sorin – suflet nemuritor! Nu! Sună prea mistic. In Utero, albumul lui Cobain, e perfect. E marea călătorie în timp. E transa, e regresia în uter. O întoarcere în trecut, prin tunelul timpului…, în uter. În călătoria asta, psihedelicii trec prin iad sau ajung în rai. Psihologii americani au experimentat-o. Cu droguri, fireşte. Şi au aflat prin regresie izvorul – inconştientul colectiv, arhetipul. Genial Jung. Călătoria ultimă e dincolo de raţiune. Kurt Cobain a numit iniţial, albumul, Mă urăsc şi vreau să mor. Bun titlu! Perfect pentru mine! Dar, eu nu mă urăsc. Nici nu mă iubesc. Nu vreau să mor, dar nici să trăiesc. Sunt, cum s-ar spune …, la hotar. Aş putea să mă întorc …dar, mai bine, trec frontiera!... Îmi este indiferent. Mi se fâlfâie, dacă trăiesc sau mor. Iubirea şi moartea îs una. Numai raţiunea noastră le percepe ca două feţe ale existenţei umane. Faţa şi reversul, Da şi Nu, spune Camus . Viaţa nu e opusul morţii, ci iubirea. Când Eros te-a părăsit se instalează Thanatos. Când nu mai poţi să regulezi, aleluia. Pe noi, bărbaţii, sexul ne ţine în viaţă. Am văzut leul bătrân, bătut , alungat de doi lei tineri. Leul bătrân a mai întors odată capul să privească la femele. Se gândea că poate îl urmează. Dar ele au rămas la fel de impasibile, ca şi în timpul luptei. Era atâta tristeţe în privirea leului …, toată tristeţea învinsului. Toţi ajungem asemenea leului. Nişte învinşi ai sorţii. Groaznic! Nu?! … Moartea poate fi văzută şi ca opusul naşterii: leagănul şi coşciugul par izbitor de asemănătoare…,,Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe, / Vede-n capăt începutul / Cine ştie să le-nveţe;’’ Surprinzător Eminescu! Nu?! Vezi în capăt începutul. Poate moartea, nu e ceea ce înţelegem cu logica noastră raţională. Poate e un nou început. O nouă vieţuire, într-o altă dimensiune, într-un alt univers. Kurt Cobain a experimentat şi el regresia In Utero. După lansarea albumului Cobain a luat o supradoză. Se spune că se ura pe sine din cauza divorţului părinţilor. A tatălui, îndeosebi. A meditat asupra morţii şi a acceptat-o. Deşi, încă tânăr, era un învins al sorţii. Moartea face parte din existenţa asta. Sau din cealaltă? Doar Dumnezeu ştie! Despărţirea părinţilor generează tragedii, drame, sinucideri. La mine nu e cazul. Şi totuşi, ceva mă cheamă imperios dincolo…., în cealaltă lume. Ce i-a chemat dincolo pe membrii grupării Heaven’s Gate? Se spune că Raiul. Un alt nivel al conştiinţei, o călătorie spre alte lumi?! Navele, trupurile lor îmbătrânite, trebuiau abandonate, aici, pe Terra. Vor fi aflat ei raiul? E ceva din orfism în mistica lor . Sau platonism?! Asta mă inspiră! Am să-i pun titlu: Nava părăsită . Sufletul meu decorporalizat, urmând cortegiul deasupra sicriului. Nimeni nu mă vede. Eu văd şi aud totul. Ar fi … ’’
O criză de tuse convulsivă, care l-a cuprins instantaneu, m-a împiedicat să aud toate cuvintele lui. Sper să nu fi pierdut prea mult…
,,… în fondul ei intim, natura este paradoxală. Nu are nimic raţional. Nu are nimic logic. Sau noi nu putem să percepem adevărul cu logica noastră raţională. De pildă cum este să fiu şi mort şi viu în acelaşi timp. Un mort viu sau un viu mort. Cadavrul viu! Şi Tolstoi a sondat adâncimile. Nu înţeleg această existenţă absurdă şi nu mă înţeleg pe mine. Are viaţa vreun sens? Ca fiinţe raţionale sensul i-l dăm noi. Trebuie să te agăţi de ceva, să iubeşti ceva sau pe cineva, mai presus de tine, ca să supravieţuieşti. Aşa spunea Socrate: a trăi pentru ceva e mai presus decât a trăi pur şi simplu. Aşa spunea şi evreul acela scăpat din lagărul nazist. Ca să supravieţuieşti trebuie să iubeşti. Moartea pândeşte la tot pasul. Fără iubire te dedai morţii. Numai o mare iubire ne poate salva. Dar eu nu pot iubi pe nimeni. Nu pot iubi nimic. Doar poemul…ultimul poem. Ca un condamnat la moarte, care cere o ultimă ţigară. Într-un fel sunt un condamnat la moarte. Trebuie să scriu poemul, în ultimul meu ceas! Cine sunt eu? Un nimeni, un nimic, nu exist. Sunt o fiinţă sau un proces, în care sunt permanent acelaşi şi mereu un altul, un program, care derulează o formă dinamică de spaţiu-timp. Când regele Midas l-a întrebat pe demonul lui Dionysos, pe Silen, ce e mai bine pentru om, acesta a răspuns: A nu te fi născut, a nu fi , a nu fi nimic. Binele, e să muriţi. Iată un mare adevăr. Moartea nu e un sfârşit absolut şi irevocabil. Mai avem o şansă…, dincolo. O societate tot mai avansată tehnologic îşi creează şi mijlocele cele mai puternice de autodistrugere. Ceea ce distruge cel mai mult modernitatea este sentimentul apartenenţei, sentimentul de comuniune socială. Nu mai există sentimentul familiei. Te înstrăinezi. Devii un alienat. Individualismul este catastrofal pentru specia umană. Nu iubesc nimic pe lumea asta. Nu iubesc pe nimeni. Nu mă iubesc nici pe mine. Nu mai există sentimentul de comuniune universală, pe care-l clama Adler, care dădea sens vieţii. Nu mai există unire prin iubire. Doar unire prin sex . Atât! Sex pot să fac şi cu un Ciber Pussy. Şi femeile cu un dildo. Atunci ce nevoie mai avem unii de alţii? Doar o poezie… , o ultimă poezie. O poezie care să ţâşnească din spiritul meu excitat . Ca o cometă!…Ca o violentă iubire… Am atâtea ,,muze’’ pentru inspiraţie…, atât de repede pot să pătrund în inconştient …, cu psihedelice, droguri, etnobotanice. Şi cu obiecte…, atâtea obiecte, care pot aduce iluminarea. Nu ca Plotin, care se rupea de lumea asta prin meditaţii. Sau ca misticii budişti…, prin posturi şi meditaţie... Brr! Căci, vreau nu prin ritual sau meditaţie să ajung în nirvana , ci printr-o experienţă şocantă. Îmi trebuie o emoţie brutală, violentă, instantanee. Ca în şcoala Rinzai a doctrinei zen. Să-mi crească adrenalina, brusc, la maxim. Să nu mai simt nici dorinţă , nici durere, nici suspin…, doar eterna pace.

,,Da, am găăăăsit!’’ strigă el, lovindu-se cu palma peste frunte.
… pistolul tatei! Totul este relativ pe lumea asta. Numai moartea este certă. Să priveşti moartea în faţă! Asta da, e o mare tensiune, o adevărată shilkan-taza. Numai japonezi zen au simţit-o. Cu sabia sau cu pumnalul. O tensiune maximă de trezire a conştiinţei. În chiar momentul când îşi făceau seppuku…. Ca jocul acela stupid din copilărie…, când jucam lovitura cuţitului. Îmi răsfiram degetele pe o scândură şi apoi loveam cu lama în spaţiul dintre degete. Tot mai repede şi mai repede…, până când greşeam. Urlam de durere. Atunci simţeam iluminarea. Da, asta caut o iluminare, un străfulger din conştient sau inconştient. O lovitură de trăsnet… O întâlnire între Yin şi Yang. O scurtcircuitare a energiilor ce trezeşte şarpele kundalini - iluminarea erotică. Nebunia şi moartea! Sau nemurirea! Ceva la limita conştiinţei. În copilărie jucam răţoiul cu cei mari, eu un copil. Cine m-a pus să mă joc cu cei mari? Totdeauna cei mari te pot ucide. Mai cu seamă cei care deţin puterea. Nu, nu cred că Basil avea asta în intenţie. Nu cred să-mi fi dorit moartea. Era doar o joacă de copii. Periculoasă pentru mine. Nu-mi pot explica nici acum, cum a încercat să mă atragă în apele adânci ale râului. A sărit peste mine şi s-a scufundat în apa adâncă. Eu, răţoiul, trebuia să-l prind. El ştia să înoate, eu nu. M-am luat după el. Apa mi-a trecut dintr-odată peste cap. Când am simţit primejdia am luat-o într-o parte, unde îmi imaginam că este malul. Am văzut pentru o clipă moartea, acolo, sub apă. Am înghiţit câteva guri zdravene din apa murdară a Jijiei, dar scăpasem cu viaţă. Aş fi putut , din eroare, s-o iau de-a lungul râului. Cum să te orientezi sub apă? Malul a fost o iluminare. Îmi venea să plâng şi să râd. Nu ştiu ce m-a salvat. Poate inconştientul meu, instinctul de supravieţuire… M-am lecuit de joacă de-a răţoiul o vreme. Apoi am uitat. Între timp învăţasem să înot. Sau povestea Alba ca zăpada! Îmi va rămâne în minte până-n clipa din urmă povestea asta. Şocul emoţional se înscrie în memoria de lungă durată. Oare când mori informaţia se şterge? Ca la calculator, când n-ai salvat şi s-a oprit brusc alimentarea cu curent. Sau pleacă odată cu sufletul?! Poate este chiar sufletul în care e codificat tot ce-ai gândit, tot ce ai făcut în viaţă. Da, altfel cum să judece Fiul Domnului, vii şi morţii la învierea de apoi? Cum s-ar putea recupera informaţia din creier. Ar fi o chestie să afli ce-au gândit savanţii, filosofii, marii creatori, conducătorii sau criminalii. Conducătorii sau criminalii? Interesant, cum se alătură cele două categorii, de parcă sunt fraţi gemeni. Eram într-o vacanţă la bunici la ţară. Satul nu avea curent electric. Dar avea cinema. Curentul era produs de un generator cu benzină. Rula Alba ca zăpada. Eram încă la vreme poveştilor. M-am dus la cinema sedus de poveste. Sala mică era arhiplină. O mare de oameni veniseră să vizioneze povestea. Mai ales, femei şi copii. Am găsit loc, jos pe podea, aproape de ecran. La jumătatea filmului a izbucnit incendiul. Undeva, într-o magazie în spatele sălii de cinema, era depozitată benzina. Operatorul, beat fiind, a aprins un chibrit să vadă câtă benzină a vărsat. Balaurul cu limbi de foc s-a năpustit în sală. Oamenii s-au prăvălit, ca un val mugind. Am fost aruncat jos, călcat, strivit în picioare de puhoiul de oameni, care, panicaţi, voiau să iasă toţi deodată pe uşa strâmtă . Eram sigur că voi muri. Mă împăcasem cu ideea. Mă invadase un calm de neînţeles. Şi afară era beznă. Ca niciodată, în noaptea aceea cerul era acoperit de nori. Fără lună, fără stele, planeta părea a fi intrat într-o gaură neagră. Bezna pusese stăpânire peste sat. Doar limbile de foc spintecau întunericul din sală. Gurile flămânde ale balaurului îi înfricoşa visceral pe cei aflaţi în spatele sălii. Un vacarm de glasuri îngrozite strigau a disperare. Două sute de glasuri ţipau, urlau, gata să sucombe din cauza fricii viscerale, a panicii. Toţi deodată, îmbulziţi în uşa strâmtă a sălii de cinema, blocaţi acolo, în vreme ce alţii împingeau, făcând imposibilă scăparea. O mâna nevăzută m-a luat pe sus şi m-a aşezat pe capetele oamenilor. Cineva mă ajutase… M-am trezit deodată , mergând în patru labe, îndreptându-mă, sugestionat de mulţimea, la fel de disperat, spre prima fereastră. Toate ferestrele aveau gratii. Doar copii se puteau strecura printre ele. Sub mine, oamenii formau o masă compactă. Călcam peste capete, peste feţe, auzeam câte un vaiet în urmă, dar nu-mi păsa. Instinctul de supravieţuire mă făcea imun la durerile lor. Voiam să ajung cât mai repede la fereastră, să scap de sufocare, să scap de frică, să respir aerul curat al nopţii. Trebuia să ies, cât mai repede, din acel infern. Am coborât în mâini, m-am strecurat printre gratii şi mi-am dat drumul în cap. N-am simţit durerea. Adrenalina anihila efectele loviturii. Ieşisem din infern şi nimic nu mai conta. Maică-mea mă căuta disperată printre grupurile de oameni. Cum să afli pe cineva în întunecimea de-afară! Doar pălălaia din spatele sălii de cinema mai arunca câte o geană de lumină. Toţi îşi strigau copii, fraţii, surorile, într-o viermuială haotică. Cu greu ne-am regăsit. Până la urmă nimeni nu a păţit nimic. Cu excepţia bunicului, căruia i-a luat foc piciorul pe când încerca să scoată din magazie butoiul cu benzină. O vară întreagă a stat culcat, întins pe jos la răcoare, să se refacă pielea arsă de la picior. Se dezinfecta cu apă oxigenată, se ungea cu jecozinc, fuma şi înjura că nu poate merge la muncă.
Nu ştiu cum poate să apară fulgerul acela, iluminarea. Numai budiştii o ştiu. Nu am răbdarea lor. Cine mai are răbdare în ziua de azi? Toate îşi reduc timpul de facere. Mai rapid, tot mai rapid… şi mai multe, tot mai multe…. Până la urmă o să se scurteze şi durata gravidităţii, de la nouă luni, la nouă săptămâni. Vor scoate plozi in vitro, pe bandă rulantă. ’’
Mă pregăteam să sun la poliţie, când l-am auzit strigând:
,,Bătrâne nu suna la poliţie! Nu strica jocul!... Ţi-e teamă de consecinţe? Crezi că vei fi acuzat de complicitate? Că ai asistat şi nu ai raportat autorităţilor, cazul meu! Ce treabă au autorităţile cu viaţa mea? Dacă vreau să mor, mor! Dacă vreau să trăiesc, trăiesc! De ce trebuie să-mi controleze viaţa sau moartea? E dreptul meu să-mi iau viaţa când vreau, cum vreau, unde vreau. Nu suntem în Atena sau Roma antică să cer aprobare vreunui judecător. Eu îmi sunt propriul meu judecător. Şi-apoi, nu plec până nu scriu poemul acesta afurisit, ultimul meu poem… Şi Socrate a scris un ultim poem, înaintea morţii. E un non-sens, să spun că Socrate a scris. Socrate a compus. Înţeleptul grec nu ştia să scrie. Era împotriva scrierii. Spunea că scrierea este o iluzie a ştiinţei. Cum este astăzi calculatorul. Dar cine ştie?!... Poate că Socrate s-a înşelat. De-atunci ştiinţa a progresat. Mă întreb, cum de a fost considerat Socrate cel mai înţelept, dacă nu ştia să scrie? Înţelepciunea lui cred că se referea la morală, nu la cunoaştere. El vedea o atât de mare anomalie, în nerespectarea principiilor, încât moartea era de preferat chinului de nesuportat al unei vieţi corupte. A trăi pentru bine este fundamentul moralei sale .
Să nu uit să aduc pistolul tatei. Am să-l pun aici, pe masă, în faţa mea. Să-l am la îndemână. Da , uite aici în dreapta şi să scriu acum,titlul, Ultimul cartuş. Ah, ce truisme îmi vin în minte! Nu am pic de inspiraţie. Am să-l numesc: Un pistol pentru Gandhi. Ce paradoxal a fost destinul acestui mare moralist! Pentru un pacifist ca el, pentru apostolul non-violenţei, care a refuzat războiul armat şi i-a bătut pe englezi fără să tragă un foc de armă, să moară împuşcat! Da, e un titlu inspirat. Dar, e departe de a exprima starea mea.’’
Se întoarse repede cu un pistol Carpaţi, din cele folosite de poliţie.
,,Muzica psihedelică, reluă el cu vocea cavernoasă, e prea slabă. Îmi trebuia această armă. Da, o armă este un stimulent psihic mai brutal, mai violent. E înlocuitorul perfect al muzei. E excelent pentru un poem violent. Să-mi bag ţeava în gură şi să trag. Dacă aş fi fost japonez, aş fi folosit peştele fugu. E un peşte mortal. E ca şi cum ai mânca moartea. Bestial, nu?!... Nu! Mai bine joc ruleta rusească. E un joc potenţial mortal. Pentru ruletă, ideal este un revolver. Eu am un pistol. Ce rece ţeava pistolului! Dar, să vezi, după primul glonţ, cum se va încălzi. Ce joc! Pistolul se va încălzi , eu mă voi răci. Ce paradoxală situaţie! Excelentă pentru poem. Cald şi rece. Exact ca-n doctrina budistă: voi realiza unitatea contrariilor. Dincolo de cele ce ne apar a fi opuse, toate sunt identice. Ca polii opuşi! Sau ca bărbatul şi femeia. Poţi să-ţi închipui ce sunt bărbatul şi femeia. Sunt fraţii gemeni. Nu crezi că soţul şi soţia sunt fraţi gemeni? Narcis nu s-a îndrăgostit de propriul său chip, cum eronat s-a crezut, ci de sora sa geamănă, anima din sufletul său. Adică de soţia sa virtuală. Întâlnirea celor doi reface androginul, fiinţa primordială, descrisă de Platon. Nu ţi se pare că experimentez aici, o mare iubire. Ca aceea al lui Narcis. Că vreau să mă întâlnesc cu sora mea geamănă, cu anima, cu imaginea mea în negativ, cu fiinţa mea complementară, cu simetria mea antinomică? Asemenea palindromului binar 1001. Teribilă e această întâlnire! Poemul va fi o revelaţie... Am să pun doar un singur cartuş, într-un încărcător, iar celălalt îl las gol. Aşa! Le introduc în fes! Acum închid ochi şi extrag unul. Încarc şi cum mi-o fi scris destinul. Trebuie să aflu dacă cineva acolo sus mă iubeşte! Dacă mă iubeşte, mă va lua la El. Nu aşa se spune?! Când te iubeşte Ăl de Sus, te ia la El. Se spune că-i ia la El pe cei buni. Acum a sosit momentul să aflu. Voi vedea, dacă sunt bun sau rău… Dacă nu mă iubeşte, sau dacă sunt rău, păcătos, cum spun creştinii, mă va lăsa aici, pe pământ, să mă chinuiesc, să-mi duc crucea…, Dar, unde-i Cel de sus să-mi oprească gestul suicidar? Nu este! Asta înseamnă fie că mă doreşte la El, fie că nu-mi poate schimba destinul. Altfel ar fi trimis un mesager, cum i-a trimis gnosticului Zostrianos, când vrând să se sinucidă în deşert prin inaniţie a fost mustrat şi trimis să-şi împlinească misiunea de pe pământ. El era un gnostic, avea de predicat o gnoză, eu n-am discipoli şi nu am nicio învăţătură de predicat. Doar moartea. Ea mă va face nemuritor, adică Zeu. Ca pe Empedocle, care s-a aruncat în Etna, să devină Zeu . Se zice că Empedocle a auzit chemarea divină. Eu n-am auzit chemarea lui Dumnezeu. În absenţa unei translatio a deos, în absenţa unui mesager al Lui, eu sunt propriul meu Dumnezeu. Eu sunt Stăpânul sorţii mele. Eu decid, dacă trăiesc sau mor. Ca un şaman în ex-stasis, am să pornesc în ultima călătorie. Ies din mine, adică din conştientul personal şi intru în universal, în inconştient colectiv. Moartea e tranziţia de fază a sufletului, e trecerea acestuia prin gaura neagră din centrul galactic în celălalt univers. Căci unde poate fi cealaltă lume? Platon spune că sufletul lui Er a făcut o călătorie spre centrul Universului, unde, unele suflete urcă din iad spre rai şi altele coboară. Nu există un centru al universului. E demonstrat că sfera, de la o anumit mărime, poate avea oriunde centrul. Dar, există un centru al Galaxiei, iar centrul fiecărei Galaxii, există o gaură neagră…’’
Îl vedeam cu goleşte cartuşele, lăsând doar unul singur, în unul din încărcătoare, cum le doseşte în fes, cum închide ochii şi extrage un încărcător. Se vedea clar că era cel cu cartuş. Am văzut cum încarcă arma. Gata! Cartuşul era pe ţeavă, doar să apese pe trăgaci. Doamne fereşte! Era doar un joc absurd, periculos, sau chiar îşi pregătea moartea?! E un cabotin, care pune în scenă o farsă? Vrea să intre în transă sub şocul adrenalinei şi să scrie poemul lui afurisit. Să scrie ultimul lui poem. Şi cine l-ar fi citit? Gata! M-am hotărât. Sun la 112, să le spun că e unul pe video chat care vrea să se sinucidă. Dar, chiar dacă l-ar fi depistat, ar fi ajuns poliţia la timp?
,, Te-am mai rugat! Nu strica jocul! E zadarnic să opreşti ceea ce este programat. Dacă nu vrei să înţelegi, întrerup transmisia. N-ai să mai vezi nimic din experimentul meu. Priveşte! Doar atât îţi cer! strigă el. Uită-te la acest experiment metafizic literar! Nu face vreo prostie. Nu strica jocul! Ce ne este scris în frunte ni-i pus! Inconştientul lucrează. Ce este programat acolo, în lumea virtuală din inconştient, se va petrece în real. Nimeni nu se poate sustrage programării. Am zis!‚’’
Cred că îşi pregătise din timp scenariul şi prevăzuse reacţiile. Mi se adresa mie unui interlocutor anonim, ca şi cum m-ar fi cunoscut! Mă vizase pe mine , mă inclusese în scenariul lui?!
,,Vreau să scriu poemul acesta de viaţă şi de moarte. La asta mă gândesc în acest moment. N-a fost nimic planificat. În actul creaţiei totul trebuie să fie spontan. Nimic chinuit. Să fie ca în dicteul automat. Sau ca în întinderea unui arc. Să devii una cu arcul. Să fii chiar arcul şi săgeata! Asta este marea iubire. A sosit momentul pentru ultimul poem. Ultimul poem trebuie să fie ca o lumină orbitoare. Tot spiritul meu aprins într-un fulger. Dintr-odată! Ca o particulă ce se dezintegrează şi generează o pereche. Există şi nu există acea particulă. Nici cuanticii nu ştiu. Dar lasă o urmă. O urmă de lumină. Şi eu asta vreau! Să las o urmă! O urmă de spirit. Brutală şi violentă ca în romanul Tragemi-o! Ce minte diabolică pe franţuzoaica asta ? A descris teroarea , scriind prin baruri, cu un pahar de absint în faţă. O dirty mind de care numai femeia e în stare. Se zice că s-a inspirat de la americani, din cazul acela,Bonnie & Clyde. Nu-i de mirare. Toţi avem ceva murdar în mintea noastră. Inconştientul colectiv ne murdăreşte, ne induce răul. Informaţia circulă la nivelul inconştientului. Cei mai labili percep răul şi trec la acţiune, tâlhării, violuri, crime. Gândul obsesiv comun te pune în legătură cu obsedaţii comuni. Dacă vrei să comiţi o crimă intri în legătură cu toţi criminalii. Dacă vrei să te sinucizi, inconştientul se cuplează automat cu toţi prezumtivii sinucigaşi. Informaţia circulă telepatic. Intri în legătură, te cuplezi, aderi la dorinţa celorlalţi, nu mai poţi da înapoi. Inconştientul te programează pentru ceea ce îţi doreşti mai mult. Aşa se întâmplă cu o societate care decade. Nimic nu-i mai poate opri căderea. Ne molipsim unii de la alţii, ne complăcem în mizeria morală generală. Informaţia circulă la nivelul inconştientului; e ceva contagios, copiem unii de la alţii, răul. Inconştientul colectiv lucrează pentru marea decădere a individului. Nu poţi elimina răul, spune înţelepciunea budistă. El convieţuieşte cu binele. Dar, trebuie să menţii un anumit echilibru, un anumit raport între bine şi rău, înc are dominant să fie binele. Dacă nu am avea ceva murdar în noi, n-am fi oameni. Am fi îngeri! Dar, avem. Decăderea e în noi … Cred că pistolul tatei e cel mai bun obiect psihedelic…, a inspirat atâţia scriitori şi poeţi… Mă gândesc la poetul florilor, Dumitru Anghel. Ce moarte sublimă! Absurd de sublimă. Cât de inspirat a fost s-o împuşte pe Natalia Negru în fesă!... Natalia a supravieţuit, el a dat colţul. Vezi ce înseamnă o crupă de femeie - o adevărată vestă antiglonţ… Hi! hi! hi!..., râse el sardonic. Da, femeia totdeauna supravieţuieşte. Nu că ar iubi mai mult viaţa decât bărbatul, dar e o supravieţuitoare. Îşi conservă viaţa mai bine decât bărbatul. Miloasă şi crudă este femeia. Adică malefică! La fel a fost şi Natalia Negru, eN. eN., o dublă negaţie. E de analizat numele ei. Parcă ar fi fost posedată de energia neagră. O adevărată blak hole, femeia asta. Era o săgetătoare…şi săgeţile ei otrăvite i-au ucis pe toţi… Cine s-a apropiat de ea nu a mai avut scăpare. Altfel, cum să-mi explic gestul lui Anghel, care crezând ca ucis-o şi-a îndreptat arma spre piept şi şi-a plantat, acolo, un trandafir roşu. Sau primul ei soţ! Şt. O. Iosif s-a sinucis cu paharul. Şi unica ei fiică a murit ucisă de o bombă, în prima mare conflagraţie. N. N. a murit bătrână, văduvă. Bine că i s-a stins sămânţa că cine ştie ce malefici mai puia… Cine a zis că nu suntem proprii noştri stăpâni, că nu suntem liberi să ne alegem soarta, că Universul e stăpânul nostru? Nu mai ştiu! Un francez. Dar, uite, eu voi demonstra că sunt propriul meu stăpân, că nimeni nu mă va opri să-mi trag un glonţ sau să-mi fac seppuku ori să beau otrava, să zbor prin fereastră ca un kamikaze sau să-mi pun gâtul în laţ. Chiar dacă Universul ar complota împotriva mea. Am găsit poarta de aur ce duce spre celălalt tărâm. Trebuie să găsesc cheia cu care s-o deschid… ’’
Ce-i asta? mă întrebam năuc, eu însumi urmărind video chat-ul. Ce vrea să facă băiatul acesta teribilist? Sinucidere în direct?!... Un joc de-a moartea?!.. Sau vrea să joace o farsă stupidă? E un film sau ce văd sau se petrece aievea?!...