Filozofia japoneză sau tentaţia supremaţiei cu orice preţ

     

          Şcolile mistice orientale  ,,nu consideră  intelectul  drept sursă a cunoaşterii , ci mai degrabă un instrument care permite analiza  şi interpretarea propriei experienţe  mistice.’’(Fritjof  Capra – Taofizica, p. 35)       

Şcoala Kegon,  provenită din şcoala budistă Hua-yen ( în  sanscrită Avatamsaka)  a dezvoltat, începând cu sec. al XII-lea,  sub influenţa  Cha’ an-ului chinezesc (a meditaţiei) ceea ce japonezii numesc filozofia Zen. Principiile acestei filosofii sunt : mistica, naturaleţea, spontaneitatea şi  pragmatismul  profund, în fond, aceleaşi principii  promovate  şi  de  filosoful Yoritomo Tashi. 

Filosofia Zen , urmăreşte , la fel ca şi budismul, iluminarea ca scop al  disciplinei minţii, numită Zen satori. Filozofia Zen spune că  nu vorbele arată adevărul ultim, ci experienţa.

Un japonez, în general, vorbeşte puţin şi mai mult îţi arată, ca tu să vezi  cu proprii ochi. Este o tehnică de ,,indicare  directă’’, ce  izvorăşte  din  filozofia Zen. Aceste metode de ,,indicare directă’’, fără verbalizare  excesivă,  fără teoretizare şi speculaţie (  la europeni au  sfârşit în fundătura  relativismului),   au menirea de a pregăti  iniţiatul  pentru ,,nivele superioare de conştiinţă în mod direct, prin cuvinte bruşte şi spontane , care expun paradoxurile gândirii conceptuale ( aşa  se explică cultura aproape de masă a genului de poezie  haiku) , care,  ca şi koan-ii pe care i-am menţionat deja , au menirea de a opri procesul gândirii discipolului, pregătindu-l  pentru iluminare.’’ (Fritjof  Capra  - Taofizica, p. 119). A atinge perfecţiunea Zen  înseamnă a trăi plenar  fiecare zi din viaţă. 

În  epoca modernă s-au ramificat două şcoli Zen, anume: şcoala Rinzai şi şcoala Soto.   Şcoala  Rinzai  vizează atingerea iluminării instantanee , prin metode  bruşte, după lungi perioade de meditaţie, de convorbiri  formale, între maestru şi   discipol, numite sanzen, convorbire  în care i se cere să descrie propria viziune a koan-ului la care a meditat .                                                 

Şcoala Soto vizează atingerea iluminării  în mod treptat. O importanţă deosebită este acordată de ambele şcoli,  zazen-lui , adică  posturii de meditaţie şi tehnicii de respiraţie, care pregătesc mentalul pentru  meditaţia pe koan.  Ca şi în doctrina lui Yoritomo Tashi,  în   filozofia Zen, corpul şi  mentalul   trebuie să se afle  în armonie.                                                                                                     

Ceea ce  separă clar şi evident gândirea europeană şi americană  de cea japoneză este că în vreme ce gândirea europeană cantonează în raţionalizare logică şi abstractizare, cea japoneză este îndreptată spre realitatea imediată, concretă şi vizează, nu  judecata logică,  ci intuiţia .                                                                                    

În majoritatea dialogurilor Zen, maestrul  îndreaptă gândirea  discipolului dinspre gândirea abstractă , spre realitatea concretă. Maeştrii Zen nu sunt ataşaţi de verb. Ei   dispreţuiesc teoretizarea   şi speculaţia, pe care le consideră nivele inferioare ale  conştiinţei.  În scopul atingerii unor nivele de conştiinţă   superioară ei au dezvoltat   metode , prin suspendarea gândirii şi  pregătirea mentalului pentru experienţa mistică.   De aceea  ei expun paradoxurile gândirii conceptuale  în concluzii bruşte                                                                                                      

Chiar  poezia haiku , care,  într-un anume sens este un koan,( în accepţia  raţionalistă europeană  un paradox   al gândirii), vizează o îndreptare a spiritului spre realitatea concretă  şi spre intuiţie( iluminare).  Poezia japoneză este puternic influenţată de  filosofia Zen .  Iată  cum sună  paradoxul într-un haiku:

Frunzele căzând

se aştern una peste alta

ploaia loveşte  în ploaie.             

La fel  sună,  paradoxal,  micile  povestiri  ale şcolii Zen  : ,,Un călugăr   îi spuse lui Joshu: ,,Chiar acum am intrat în mănăstire. Te rog învaţă-mă!’’ Joshu îl întrebă : ,,Ţi-ai mâncat fiertura de orez?’’  ,,Da, am mâncat-o,’’ răspunse călugărul.,,  Atunci mai bine te-ai duce să îţi speli blidul’’, spuse Joshu.(Fritjof  Capra – Taofizica , o paralelă  între fizica modernă  şi mistica orientală,  Ed. Tehnică, Bucureşti ,2004, p.119)                                                                    Filosofia  Zen nu presupune   izolarea de lume , ca în  cazul  multor  gânditori şi moralişti   europeni , ori retragerea  în pustiu  ca a Sf. Anton, ci participarea la activitatea socială a  comunităţii, la efectuarea  activităţilor practice.   Ei  refuză caracterul monastic al  budismului indian  sau al  creştinismului. 

A atinge perfecţiunea înseamnă  a trăi viaţa  în mod spontan şi natural. Cel  mai important  lucru practic  este  regăsirea naturaleţei  trăirii.  Zen este o sinteză  unică a  trei curente  filosofice  - mistica budistă  indiană ,  spontaneitatea taoistă  şi pragmatismul   confucianist.    Filosofia   Zen are o influenţă profundă asupra psihomentalului japonez. Prin urmare, activitatea, afectivitatea , cultura , creativitatea,  toate se înscriu, la japonezi, în  această  psio-filozofie. În ea se manifestă calmul , spontanul , naturalul,   mintalul  lucid,  o  conştiinţa superioară a comuniunii cu creaţia sa, în care   creatorul devine una cu  creaţia sa, un simţ al datoriei  şi al onoarei   dus la extrem până la anularea  omului ca  fiinţă.                   

Cu această filozofie, Japonia a  ajuns prima putere textilistă( vestitele kimonouri cu care au câştigat războiul textilelor) prima putere automobilistică( cu automobilele de mic litraj  au câştigat războiul economic  automobilului ) , prima putere robotică şi prima putere informatică a anilor ’80 ( roboţii industriali  au câştigat  războiul roboţilor)  .                                                                                          

 A trăi în sens  japonez  înseamnă a experimenta gândirea, a trăi viaţa ca o  experienţă  personală   pentru  a  afla  esenţa   ei   şi totodată  filozofia existenţei. Ei transformă totul în artă  şi filozofie, chiar şi cele mai banale  activităţi  -  grădina  japoneză, (îmbină principalele  elemente ale naturii – foc, pământ, apa şi aerul) , origami ( arta plierii hârtiei colorate), ikebana( tehnică artistică de aranjare a florilor  prin   care  se îmbină  ingenios natura  şi omul ).                                       

Ce efect a  avut acest  sincretism  filosofic  asupra mentalului japonez?  Un om cu un profund  simţ al  datoriei dus  dincolo de limita  instinctului de supravieţuire. Aşa numitul  ,, vânt   al  zeilor ’’ , nume dat  piloţilor  sinucigaşi  din cel de-al doilea război mondial   - acei    kamikaze care se considerau salvatorii Japoniei,  sunt   un exemplu edificator în acest sens. Strigau   din  răsputeri Banzai, în vreme ce se prăbuşeau cu avionul  peste  nava inamică.  Iată cum sună  versurile poetului  Saigeohoosi.        

,,Aş  fi vrut să mor primăvara

Pe vremea schimbării veşmântului

Într-o seară cu lună plină

Şi, întins , s-adorm sub flori.’’  

Să   mori în primăvara vieţii pentru o cauză, ce s-a dovedit   în fondul ei, absurdă, nu este cea mai  nobilă aspiraţie a fiinţei umane. Dincolo de   onoare , datorie, mândrie cea mai  nobilă aspiraţie  este viaţa.                                            

După revoluţia Meiji din anul 1868, revoluţie iniţiată, paradoxal , de sus în jos de  împărat, când   este înlăturată puterea shogunilor  de la 1600   şi reinstaurată puterea împăratului ( până atunci  împăratul a fost ţinut de aceştia, departe de societate , fiind considerat ca  fiu al cerului, intangibil), se manifestă o tot mai mare deschidere  pentru  spiritualitatea europeană, dar  mai ales pentru  cultura americană a boom-ului.                                                                                                         

De  la puterea  militaristă ,  a unei puteri  inflaţioniste,   când   ajunsese  să  fie  aproape complet distrusă  după cele două bombe atomice  de la Hiroshima  şi Nagasaki, Japonia  a renăscut  ca pasărea Phoenix, din propria cenuşă.                            

  E de  mirare cum o doctrină  a calmului, atât de adânc implantată  în conştientul şi inconştientul  psihomentalului  japonez, a reuşit să provoace  încreţitura luciului de apă,  deformarea realităţii  cu   vălul Mayei!                           

  Fără îndoială că  în pofida educaţiei stoice a japonezilor, există  la oameni,   o psihologie a infatuării de nestăpânit .  Ea acţionează  cu atât mai mult asupra individului  aflat în sfera puterii cu cât tentaţia supremaţiei unei naţiuni  este mai mare şi cu cât i se induce  mai mult superioritatea rasei  în raport cu celelalte comunităţi umane. Acelaşi  fenomen  inflaţionist s-a  petrecut  la  Hitler şi Germania nazistă.                                                                                               

 Odată ajuns şef al guvernului, generalul Tojo nu are decât un singur obiectiv: să îngenuncheze America. Însă  nu ştia că vicleanul Roosvelt  chiar  asta  urmărea: trezirea Americii adormite  şi intrarea în război.  Şi cu  Pearl  Harbour l-a momit pe general . Fără atacul direct asupra flotei americane,  opinia publică americană şi Congresul i-ar fi refuzat lui  Roosvelt intrarea în război.                                   

 Roosvelt  îşi depusese candidatura pentru a treia oară( ceea ce nu se mai întâmplase în istoria politică a Americii). Aceasta   i-a făcut pe mulţi, chiar  din propriul partid să-l  bănuiască de tendinţe  dictatoriale. În timpul campaniei electorale el  susţinuse platforma Partidului Democrat  care spunea: ,,Noi nu vom participa la războaie străine şi nu vom trimite forţele noastre terestre, aeriene sau  navale să lupte în alte state în afara teritoriilor Americii, cu excepţia cazului cînd vom fi atacaţi…’’ (Hamilton Fish -  Pearl Harbour , Ialta şi trădarea Europei.’’   Roosvelt s-a  pliat pe sentimentul antirăzboinic al electoratului american, dar   îşi reazemă decizia pe acest ultim pasaj ,, cu excepţia cazului când vom fi atacaţi’’.    Şi a făcut tot posibilul să fie atacaţi.  În acest scop şi-a găsit omul. 

Generalul Tojo,   numit  în fruntea guvernului, după căderea  mai  pacifistului premier Konoye ,  vrea să-şi împlinească visul vieţii:  îngenuncherea  Americii. Inflaţia   militaristă,  de care suferea generalul,  îi deformează  luciditatea  judecăţii; nimic din doctrina calmului nu  pare a avea vreo influenţă asupra  generalului Tojo.            

Visul  lui este luat drept scop împlinit, deşi  amiralul  Yamamoto care cunoştea  capacitate industrială a Marelui  Adormit,  l-a  atenţionat asupra capcanei  americane. General  Tojo  ar  fi putut să atace Indonezia,  Filipinele , Singapore, Sud-estul  Asiei.  America n-ar fi ridicat un deget.  Dar  generalul  japonez avea această obsesie,   că  numai  America este singurul  adversar  pe măsura  Japoniei.                

 Trezirea   Marelui  Adormit   va fi începutul sfârşitului lui Hitler  şi a militarismului japonez . Vicleanul Roosvelt   împreună cu  Churchill  au  pus  la cale, la întâlnirea lor secretă într-un golfuleţ  liniştit,  unde,    la 9 august  1941,   amândoi semnează Carta Atlanticului .  Pentru americani  micuţii bonsai s-au dovedit atât de redutabili încât  nici tactica numită  ,,săritura  de purice’’   nu  i-a ajutat. Fiecare insulă trebuia cucerită.   ,,Japonezii dau dovadă de o putere de sacrificiu , de o  nepăsare în faţa morţii , care fac din  ei cei mai temuţi combatanţi’’ ( Jean – Jacques Servan-Schreiber  -  Sfidarea  mondială, p180)  Şi-atunci  Roosvelt spre  a evita sacrificiul  unui milion de militari americani,  imaginează  o altă soluţie - bomba atomică. Proiectul Manhattan  se impune ca o mântuire. Dar efectul  catastrofal al  acestui  proiect  asupra Japoniei  va fi  acela că  o va  proiecta în fruntea  industrializării şi ştiinţei.                                                                Conducătorii  japonezi, şi în primul rând împăratul,  au înţeles că militarismul   poate duce ţara  la autodistrugere. La ce poate duce  sentimentul   onoarei dus la extrem (onoarea mai presus decât  viaţa)? La o  moarte colectivă inutilă.                                                                                                               

  Puţin a lipsit  ca Japonia să continue lupta în pofida celor două bombe atomice care au ras  Hiroshima şi Nagasaki. Dacă  împăratul era considerat sacru şi  ordinele sale  executate fără crâcnire, ei bine, în momentul  când  le cere acceptarea capitulării spre stupefacţia tuturor,  câţiva generali fac front comun şi spun un Nu hotărât  lui Hiro Hito. ,,Pentru Japonia , spun ei, a sosit ceasul gloriei.’’   Salvarea :  vocea  împăratului trebuie auzit de popor, aşa că, primul ministru Suzuki   pregăteşte  pentru prima oară un  discurs al împăratului adresat poporului, prin care cere  ,,să se accepte hotărârea destinului.’’(ibid. p. 210).                                                

Generalii încearcă un puci. Amiralul Takijishi, un apropiat al amiralului Yamamoto , îşi dă seama de ,, nebunia generalilor’’ , de acest delir al puterii sau al puterii în delir , al fanatismului ,  indus de  educaţia spartană  în spiritul supremaţiei. Intervine să-l protejeze pe împărat . Îi arestează pe generalii pucişti. Toţi generalii pucişti  îşi fac harakiri. Astfel sfârşeşte noaptea generalilor  şi odată cu ei militarismul japonez.                

  Afirmam,  în doctrina japoneză, anume că,  în fondul ei ascuns , doctrina calmului  se   dezvăluie  ca un  imperios complex al supremaţiei  nipone,  de dominare a adversarului, a lumii în general,  prin  performanţe ale gândirii, prin  disciplina psihică  a calmului , prin creativitate şi  realizarea   măreţiei  colective nipone. Şi iată cum această psihologie  niponă  se dezvăluie  ca cea mai atroce voinţă de putere.                       

Glasul împăratului se face auzit pentru prima oară , vorbind poporului. Să ne imaginăm că puciul generalilor ar fi reuşit. Ce s-ar fi întâmplat cu Japonia?  Americanii ar fi continuat  bombardamentul atomic şi viaţa japoneză  ar fi fost practic pulverizată.   Roosvelt mizase, mai degrabă,  să   folosească bomba atomică    drept  armă  de ameninţare şi  descurajare pentru a determina capitularea, Truman a  folosit-o spre a cruţa viaţa  unui milion de americani. Pentru americani conservarea   vieţi e  mai presus de orice ideal  moral.                                                                

 După cum vom vedea, psihologia americană  pune un accent deosebit pe  viaţă   oamenilor,  în vreme ce psihologia  niponă  pe   onoare, putere, supremaţie.  Cu toate  valorile  morale ideale  ale filosofiei Zen, ce  par  superioare, psihologia americană de  preţuire a vieţii se dovedeşte  a  fi  cu adevărat  superioară .                       

Universul vizual al Ligiei(Pomul verde)

Haiku(Pomul verde) 
În acest Univers
rece şi absurd,  Terra-i
pom - etern verde.        

Poveste din epoca tenebrelor

Haibun

M-am întors în sat după treizeci de ani. Om matur, acum. Când am plecat eram un puşti. Pornisem în lume,  cu o geantă jerpelită  -   o porthartă, primită de la un unchi militar. Îndesasem în ea  câteva cărţi şi  un caiet. Voiam să mă fac om mare. Aşa mi-a spus mama, la plecare: du-te la învăţătură, să te faci om mare. Ei ţăranii se considerau oameni mici. În ziua aceea de toamnă  am pornit în marea aventură. Cu  armele din porthartă am intrat la liceul  Emil Racoviţă din Iaşi.                                                

 Mă urc grăbit în tren.  Mă opresc,  pe culoar, la  o fereastră. Privesc nostalgic  spre  sat. Deodată, o zăresc…  

Stătea pe peron. Mignonă, gârbovită de   greutăţi,  cu  ochi mari  albaştri. Limpezi  ca cerul de vară după ploaie, învăţătoarea privea înlăcrimată spre tren. Îşi condusese băiatul  la gară. A rămas  singură cu trei copii.  Soţul, preot  cu har,  care chiar  credea în Dumnezeu, a fost arestat de comunişti. Coana preoteasă a devenit tovarăşa învăţătoare.  Pe peron, frunzele  galbene zburau de ici-acolo  măturate de pale de vânt. Am privit lung la învăţătoare. N-aveam s-o mai văd…

Învăţătoarea

mi-a pus condeiul în mână

să scriu povestea!     

Şi totuşi!... Când am ajuns  în sat  am văzut-o.  Soarele tocmai  apunea.  Învăţătoarea stătea  la  portiţa  casei parohiale. Condusese,  pe aleea  străjuită cu regina nopţii,  un mic grup de copii. Regina nopţii îşi deschisese încet petalele.  Florile  ne îmbătau cu parfum.  Împreună  cu colegii  din clasa a  patra  ne aliniem  doi câte doi. Suntem doar doisprezece. Traistele, pline cu cărţi, atârnă până la genunchi.  ,,Bună seara, elevi!’’ ,,Trăiască Partidul Muncitoresc Român!’’ Aşa ne învăţase să răspundem.   Răspunsul era cam anemic.  Noi , copii nu prea vroiam să trăiască partidul.  Pe drum, trecea ţanţoş, miliţianul.  El  îl  arestase pe preot.                                                                                                     Învăţătoare  ne îndeamnă să repetăm mai cu inimă lozinca.  Ţipătul  nostru îl opreşte  o clipă pe miliţian. Priveşte mândru spre noi.   E roşu la faţă ca un drapel sovietic.  Îşi trece arma pe umărul celălalt, apoi dispare  în praful drumului.  ,,Miresmele reginei nopţii alungă spiritele rele, copii,’’ zice încet  învăţătoarea.   

Din răsărit

comunismul  venise

 cu pas înarmat

 învăţăm  abecedarul

  şi istoria P.C.U.S.       

   

   Coana preoteasă  s-a  înclinat vremurilor. S-a despărţit de preot.  Să  poată  să-şi crească copii. A devenit tovarăşa învăţătoare.  Preotul Dumitru Zamisnicu a refuzat să slujească la doi stăpâni: lui Dumnezeu şi   comuniştilor care îl negau. L-au  trimis la reeducare: să sape canalul Dunăre - Marea Neagră. Să afle, acolo, că Dumnezeu  din ceruri nu există. Doar  dumnezeul pământean - dictatorul comunist.

 A fost odată

o învăţătoare bună

o amintire…   

         

Din casa parohială, coanei preotese,   i-au  lăsat doar o cameră.  Celelalte le-au transformat în şcoală şi grădiniţă. Apoi,  în sediul CAP. Pe învăţătoare o chema Maria. Oare numele Maria e  predestinat suferinţei?!...

Mă uit spre casa parohială. Ţăranii au distrus tot ce le aminteşte  de colectivă. Nu mai există nimic în acest spaţiu.  Doar bălării. Un  câine, lihnit de foame , adulmecă urme de iepuri.  Peste acele locuri  bate vântul sălbăticiei…

Odinioară spiritul  preotului şi al învăţătoarei pluteau benefic  peste sat. Ca o chemare la credinţă şi cultură.  Acum preoţii strâng bani. ,,Pentru biserici!’’...

Se construiesc mereu

biserici  - tot mai înalte

 dispare credinţa.

Preotul Zamisnicu  s-a întors de la canal. Cărunt, dar încă zdravăn. ,,Ce v-a făcut să rezistaţi?’’ l-au întrebat ţărani. ,,Credinţa!’’ a răspuns preotul .  A refuzat să mai slujească bisericii. A plecat în munţi .  Să-l slujească singur pe Dumnezeu. A devenit schivnic.                      

Doamna învăţătoare s-a retras  la Iaşi,  la copii. O mai revăd din cînd în când. Conduce un grup de copii pe aleea cu regina nopţii…                                               

Universul vizual al Ligiei(În ocean - viaţa)

Haiku (În ocean - viaţa)


Mit şi culoare 
creaţie în penel
în ocean - viaţa!

Dejun cu ţărani

-   Haideţi  la masă! strigă Lică. Nu vi s-a făcut foame?! Mie da! Eu cu Victoraş am venit de dimineaţă,  de la patru. Nu pot să dau cu prăşitoarea pe căldură. Iapa asta  a mea e rea de muscă. Cum dă căldura, vine musca. Şi-atunci n-o  mai pot stăpâni. Mă trage şi pe mine şi pe Victor, când într-o  o parte în alta a rândului şi  nu vreau s-ating vreun butuc că apoi dom’ Valerică ne arde  la  plată… Era aproape nouă şi Lică terminase  de dat cu prăşitoarea la Dorel Mustaţă.  Urma  să treacă  la dom’ Valerică.         

Cele două femei, Jâniţa nevasta lui Victor şi Mariana, nora lui Boboc, ţiganul,  Vasilică, copilul părăsit de mamă şi de tată,  lăsară secerile cu care tăiau lăstarii şi se îndreptară spre căruţă.                              

 Pe Vasilică îl creşte o mătuşă. Vasilică e bine legat. Face o şcoală sportivă la Iaşi. ,,Da, cu mâncarea pe care o primesc la şcoală, nu pot să trag de fiare…’’ se plânge Vasilică.                                                                                 

 Maică-sa la părăsit de mic.   Trece din bărbat în bărbat, face copii cu fiecare pe  care îi abandonează…  Şi  tot aşa…          

Dorel Mustaţă, meticulos cum este,  apare mai   târziu. Boboc ţiganul  continua să pufăie din ţigara Plugar.  ,,Dom’ Valerică merg la treabă, da să-mi iei un Plugar. Îmi  scazi din plată…’’                                               

Oamenii s-au aşezat pe jos, care pe o haină, care pe vreun ţol, care pe  scândura de la căruţă  Au scos din  sacoşă de cârpă sau plastic  mâncarea  (ţăranii s-au  adaptat  la postmodernism,   nu mai au traiste).  Jâniţa a scos un borcan cu borş de cartofi, brânză, roşii  şi castraveţi, Mariana, salam şi roşii,   Lică slănină afumată, tăiată mărunt şi usturoi, dom Valerică, dovlecei pane. Toţi aveau pâine sau turte .   Altădată mâncarea  de bază a ţăranului era mămăliga, brânza, ceapa.             

- Vreţi dovlecei pane?  întreabă dom’ Valerică. Toţi, strâmbă din nas. Asta-i mâncare de muncit la pământ. Doar Jâniţa doreşte să guste.                

 - Ia matale de-aici, zice Jâniţa, nişte brânză cu roşii. Face cumătra Şica o brânză... Da, să vezi ce are cumătra Şica…

 - Şi  are cumătra Şica?!  întreabă  Lică, rânjind.   

  - Are nişte roşii  mari. S-au copt deja.  Le-a răsădit în seră…

  - Băi şi are cumătra Şica!!... Şi are cumătra Şica!... începu Lică, repertoriul. Şi are cumătra Şica! repetă el să  producă efectul  umoristic.              

 - Şi are  cumătra Şica! întreabă şi Boboc ţiganul, incitându-l.   

 Lică repetă iarăşi       

-         Băi,  şi are cumătra Şica!.. Şi are cumătra Şica!...

  Şi are domnule,  cumătra Şica, că m-ai înnebunit, întreabă din nou   Boboc, ţiganul. Spune odată! Şi are?

-         Chizdă!Şi parcă tu nu ştii ce au femeile. Chizdă!...

-         Taci spurcatule! strigă Jâniţa  la Lică. Numai la prostii ţi-e capul. La anii tăi mai poţi?!...

-         Ce nu poate bărbatul la şaizeci de ani. La şaizeci de ani trecuţi, dai din cur şi zici că fuţi…

-         Măi  Lică, suntem la masă…

-         Mie îmi  place slănina cu şorici şi păr …

-          Spurcatule ce eşti. Vezi că aude fata asta tânără.

-          Ei lasă, că nu i s-apleacă…, ce, ea n-are ce are Şica ?!...

-         Te bag în pizda mă-tii pe şleau, îi zice nervoasă Jâniţa   

-         Ei , hai Victoraş! Gata masa! Vezi că doamna Jeni s-a enervat. Ea e Roberta...  Hai,  guvernul  la treabă. Uite, tu că ai fost preşedinte de CAP, eşti Băsescu, iapa mea  că-i rea de muscă,  îi Elena Udrea, eu îs Blaga, adică  ministru de Interne, Boboc e  Boc, Dorel Mustaţă, că vine din armată, e Gabriel  Oprea…         

-         Şi dom Valerică?!  întrebă Boboc, ţiganul.

-          El e mogulul, că doar  e patron…              

-         Victoraş tu duci iapa  cap, cum o duce Băsescu pe Elena Udrea. Hai! Di Elena! Di, fata tatei! A dat căldura. Acu vine musca! Di, tu-ţi anafura mă-tii. Hăis Elena!  Că te scot de la guvernare!  

-         - Hai Băsescule ce faci? Ai scăpat-o pe Elena în  popuşoi!…

Hai, hai că amuş mergem la  Baraboi să bem bere din butoi!  Nu-i aşa Victoraş, băiat-şmecher  de oraş?

-         Victore să  nu pleci că-ţi crăp capul. Ia vezi tu!  strigă şi mai nervoasă   Jâniţa.  Mă Lică, tu nu ai treaba-acasă. Du-te, dacă nu vrei să mai stai, da, Victor al meu  rămâne…
Da ce, Victor a venit odată cu tine, fă? A venit cu mine, merge  cu mine.  Hai  Victore, hai  la Baraboi, să bem bere din butoi!

-         Măi Lică m-ataci. Uite-acum  mă  lasă inima. Victore ascultă la mine!

-         Băi Victoraş, ce fel de preşedinte eşti tu dacă te laşi stopat  de-o femeie. Hai Băsescu, hai la Baraboi,  să bem bere din  butoi!

-         Of , Doamne, dacă apucă să guste, Victor al meu  o ţine-aşa  două săptămâni. Da’, poţi să te pui cu Lică nebunul.   

-         Gata , zice Lică. Guvernul în frunte cu Băsescu,  mergem  la Baraboi să bem bere din butoi.  Hai, hai la Baraboi, să bem bere din butoi!... Hai, hai  la Baraboi, să bem bere din butoi!... Di Elena! Di iapă…, tu-ţi anafura mă-tii!