Haiku 5
Castel - prinţese
unde-i copilăria
a fost odată...
marți, 31 mai 2011
luni, 30 mai 2011
De ce mai trăim, dacă tot murim?
Moto: ,,O, Moarte în Viaţă, anii ce nu mai sunt – şi totuşi…’’ - Aldous Huxley
1) Dacă tot murim ce rost mai are să trăim?
2) Dependenţa de ceva să fie toată filosofia vieţii?
3) A te pregăti pentru moarte…
4) Cât a lăsat? A lăsat totul
5) Moartea nu înseamnă nimic pentru noi
6) Ahile a zis: Decât în împărăţia lui Hades , mai bine porcar
Din povestirile Mariei.
,, Cred că aveam vreo şapte ani, eram, dacă îmi aduc bine aminte, în clasa întâi când am conştientizat moartea. Nu mai ştiu de unde îmi venise ideea asta. Poate am văzut o înmormântare, poate am discutat cu vreo colegă căreia îi murise mama…, poate am visat, poate a fost un coşmar. Nu-mi amintesc cu precizie. Ce îmi amintesc este faptul că m-a obsedat o săptămână de zile. Îmi ziceam: dacă tot murim ce rost mai are să trăim? Am uitat treptat de această obsesie a morţii. Dar acum mi-a venit din nou în minte.
La o vârstă mai mare, la zece ani, filosoful spaniol Fernando Savater, la fel ca Maria, în una din angoasele copilăriei, conştientizează şi el moartea ,, şi eu o să mor’’. Dacă Maria a conştientizat-o la doar şapte ani e încă o dovadă că fetele se maturizează cu cel puţin trei ani înaintea băieţilor. Conştientizarea propriei morţii, spune filosoful spaniol, ,,a fost momentul în care , în sfârşit, am început să gândesc.’’ Certitudinea personală a morţii, afirmă în continuare Fernando Savater ,, ne umanizează, ne transformă în oameni adevăraţi, în muritori’’ (Fernando Savater - Întrebările vieţii, Ed. Arc, Bucureşti, 2000, p.27).
Femeile nu-şi pun problema dacă viaţa are sens sau nu. Ele trăiesc pur şi simplu. În continuare comentariul îmi aparţine. Mă întreb dacă viaţa are vreun sens, dacă merită a fi trăită. Deşi eu am trăit-o deja. La şaizeci de ani ce să-mi mai doresc de la viaţă? Sensul vieţii este dat de un scop, de o ţintă pe care vrei s-o atingi – profesiunea aleasă, creşterea şi educarea copiilor, să-i vezi realizaţi, căsătoriţi, la casa lor… Apoi, după ce scopul a fost atins, ce mai ai de făcut? Acum nu mai am nici un scop şi nu-i mai găsesc vieţii vreun sens. Parcă nici mâncarea nu mai are gust. Ce îmi mai place este doar cafeaua şi ţigara, dar nu ştiu dacă acestea sunt plăceri, dacă nu cumva am devenit dependentă de aceste vicii şi dacă nu le identific drept plăceri. Dacă nu mai sunt plăceri au devenit un fel de automatism al existenţei: cum mă scol îmi fac cafeaua şi îmi aprind ţigara. Dependenţa de ceva sau de cineva să fie toată filosofia vieţii? Acum au apărut nepoţii. Ocuparea timpului cu creşterea îşi educarea lor mi-a creat o nouă dependenţă. Le sunt absolut necesară. Le-am fost pe rând, doică, educatoare , acum le sunt învăţătoare. Dar după ce vor creşte şi nu vor mai avea nevoie de mine, ce-am să fac?!... O să-mi aştept moartea. ’’
A conştientiza moartea înseamnă a filosofa, iar a filosofa , după Platon înseamnă ,,a te pregăti pentru moarte’’(Phaidon). Eu am altă viziune asupra gândirii: cu adevărat începem să gândim, nu când conştientizăm moartea, ci când începem să iubim , când ne îndrăgostim. Gândirea este legată nemijlocit de Eros şi de viaţă şi nu de moarte. Dar poate că moartea e momentul când începem cu adevărat să iubim. Cei care au trăit ELM(experienţe la limita morţii) şi-au reevaluat atitudinea etică faţă de aproape, ca şi când învăţătura lui Isus, iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi , iar fi fost implantată , în acele momente.
Ne putem imagina propria noastră înmormântare? Stephen Covey ne propune un asemenea exerciţiu, adică să începem viaţa cu gândul la final, spre a ne face conştienţi de zădărnicia acumulării de averi. ,,Cineva a întrebat pe altcineva la moartea unui prieten comun: ,,Cât a lăsat?’’ ,,A lăsat totul.’’(Stephen Covey – Eficienţa în şapte trepte, Ed. Allfa, Bucureşti, 2000, p.84)
Primul care a scris despre moarte a fost Epicur. Cine altcineva putea să scrie decât un filosof al plăcerii. Recuzând mocirla hedonistă, care , conform şcolii hedoniste ar duce la suicid, Epicur susţine că viaţa plăcută constă în preponderenţa plăcerilor katastematice, ce pot fi prelungite la infinit, (pe care noi le identificăm cu plăcerile spirituale), asupra plăcerilor kinematice – plăceri senzoriale trecătoare. A căuta plăcerea şi fugi de suferinţă. Dar nu a alerga după plăceri senzoriale – băutură , mâncare, sex , ci a căuta plăcerile spirituale. Desăvârşirea plăcerilor înseamnă, ca în alte filosofii etice greceşti - a atinge ataraxia - o înţelegere superioară a vieţii care induce starea de linişte şi imperturbabilitate; aceasta, după greci, ar fi cea mai înaltă formă de fericire şi adevăratul obiectiv al viţeii. Ataraxia impune stabilirea limitelor vieţii, eliminarea fricii de moarte, renunţarea la dorinţele inutile şi la falsele satisfacţii.
Dar ataraxia, după cum a dovedit, Ion Biberi , în studiul său Thanatos, această forma mentis, pretinsă de vechii greci şi de Epicur că ar fi apogeul plăcerilor, se instalează, cu adevărat, doar la cei care trăiesc sau au trăit experienţa morţii.,,Inerţiei din epoca anterioară i-a urmat un calm lânced, o dorinţă de repaus, o groază de efort şi de mişcare.’’ ( In Biberi – Thanatos, Ed. Curtea Veche , Bucureşti,200, p.51).
La Epicur, ataraxia înseamnă , în plus, cultivarea prieteniei. Adunând în grădina lui adepţi, Epicur a găsit cel mai bun remediu împotriva singurătăţii bătrâneţii – cultivarea prieteniei. La tinereţe, prieteniile se leagă lesne, dar la bătrâneţe oamenii nu se mai vizitează decât doar din interes sau dacă, asemenea lui Epicur , deschid o şcoală de filozofie. Plotin, în ultima parte a vieţii, suferind fiind, era ocolit de discipoli şi de prieteni. Încercarea lui Epicur de a ne împăca cu ideea morţii, (Scrisoare către Meneceu) şi de a ne elibera de teroarea ei, cum că ,,moartea nu înseamnă nimic pentru noi’’ , nu are darul de a ne linişti: moartea nu doar că ne privează de plăceri, pe care numai viaţa ni le poate oferi, dar moartea înseamnă şi sfârşitul a toate, intrarea noastră în neant.
În fond, în această mişcare veşnică în spirală a vieţii, ca o istorie ce se repetă, fiecare individ nu reprezintă mai mult decât reprezintă o secvenţă din codul genetic, o infimă informaţie pierdută în eternitate. Din aceste considerente moartea este un rău. Dar când existenţa devine o povară pentru alţii, moartea poate fi o izbăvire. Cu cât îmbătrânim mai mult cu atât devenim o povară pentru familie şi pentru societate. Dar de ce ne gândim la moarte, când conştientizăm că este răul cel mai mare al lumii? Spinoza o respinge vehement. ,,Un om liber, la nimic nu se gândeşte mai puţin decât la moarte, iar înţelepciunea lui nu este o meditaţie despre moarte, ci despre viaţă.’’
Şi totuşi, oamenii simpli, ţăranii noştri, când se apropie de limita biologică, conştientizează moartea şi se pregătesc minuţios pentru final. De aceea, respingem acest optimism al lui Spinoza; fiecare vârstă îşi are obsesiile ei.
Copiii nu conştientizează moartea sau, ca în povestirile Mariei şi scrierile lui Fernando Savater, doar unii o conştientizează. Tinerii trăiesc atât de plenar sentimentul de comuniune socială, în cercul de prieteni, încât arareori şi doar unii izolaţi, conştientizează limitele vieţii. Maturii sunt prea prinşi în mrejele plăcerilor kinematice şi katastematice să o conştientizeze. Dar când omul se apropie de vârsta a treia sentimentul lui Thanatos devine covârşitor. Or, singura salvarea în faţa acestui sentiment copleşitor este cultivarea prieteniei. A rămâne singur în faţa lui Thanatos când acesta pune tot mai mult stăpânire pe conştiinţă, înseamnă a trăi angoasele înspăimântătoare ale morţii. Viaţa e un film care se apropie de ,,Sfârşit.’’
Depănarea de amintiri cu un prieten face bătrâneţea suportabilă. Cu toate acestea , pe patul de moarte, nimeni nu-ţi poate alina anxietatea morţii iminente, nici chiar prietenii. Deşi înconjurat de prieteni, Aldous Huxley se foloseşte de o doză de mescalină spre a trece dincolo. Cu toate acestea, spaimele morţii nu-l ocolesc, cel puţin asta subînţelegem din cele descrise de soţia sa Laura, în This Timeless Moment : A Personal View of Aldous Huxley. ,,Buza de jos a început să se mişte ca şi cum s-ar fi luptat să respire.’’
Este viaţa, chiar şi pentru reversul plăcerilor existenţei, preferabilă morţii? Răspunsul îl dă Ahile. La invocare spiritelor de către Ulise, falnicul erou, Ahile îi mărturiseşte că ar prefera să fie în lumea asta ultimul porcar , decât erou în lumea lui Hades. Dar cu siguranţă cel care exprimă această aserţiune este Homer ( nu Ahile), fondat pe spiritul raţionalist grec.
Dacă lumea de dincolo nu există , ci e doar o iluzie, indusă de religii şi de anxietatea amorţii, de ce murim cum murim, căci fiecare murim după cum am trăit , adică, după cum ne este sufletul?
1) Dacă tot murim ce rost mai are să trăim?
2) Dependenţa de ceva să fie toată filosofia vieţii?
3) A te pregăti pentru moarte…
4) Cât a lăsat? A lăsat totul
5) Moartea nu înseamnă nimic pentru noi
6) Ahile a zis: Decât în împărăţia lui Hades , mai bine porcar
Din povestirile Mariei.
,, Cred că aveam vreo şapte ani, eram, dacă îmi aduc bine aminte, în clasa întâi când am conştientizat moartea. Nu mai ştiu de unde îmi venise ideea asta. Poate am văzut o înmormântare, poate am discutat cu vreo colegă căreia îi murise mama…, poate am visat, poate a fost un coşmar. Nu-mi amintesc cu precizie. Ce îmi amintesc este faptul că m-a obsedat o săptămână de zile. Îmi ziceam: dacă tot murim ce rost mai are să trăim? Am uitat treptat de această obsesie a morţii. Dar acum mi-a venit din nou în minte.
La o vârstă mai mare, la zece ani, filosoful spaniol Fernando Savater, la fel ca Maria, în una din angoasele copilăriei, conştientizează şi el moartea ,, şi eu o să mor’’. Dacă Maria a conştientizat-o la doar şapte ani e încă o dovadă că fetele se maturizează cu cel puţin trei ani înaintea băieţilor. Conştientizarea propriei morţii, spune filosoful spaniol, ,,a fost momentul în care , în sfârşit, am început să gândesc.’’ Certitudinea personală a morţii, afirmă în continuare Fernando Savater ,, ne umanizează, ne transformă în oameni adevăraţi, în muritori’’ (Fernando Savater - Întrebările vieţii, Ed. Arc, Bucureşti, 2000, p.27).
Femeile nu-şi pun problema dacă viaţa are sens sau nu. Ele trăiesc pur şi simplu. În continuare comentariul îmi aparţine. Mă întreb dacă viaţa are vreun sens, dacă merită a fi trăită. Deşi eu am trăit-o deja. La şaizeci de ani ce să-mi mai doresc de la viaţă? Sensul vieţii este dat de un scop, de o ţintă pe care vrei s-o atingi – profesiunea aleasă, creşterea şi educarea copiilor, să-i vezi realizaţi, căsătoriţi, la casa lor… Apoi, după ce scopul a fost atins, ce mai ai de făcut? Acum nu mai am nici un scop şi nu-i mai găsesc vieţii vreun sens. Parcă nici mâncarea nu mai are gust. Ce îmi mai place este doar cafeaua şi ţigara, dar nu ştiu dacă acestea sunt plăceri, dacă nu cumva am devenit dependentă de aceste vicii şi dacă nu le identific drept plăceri. Dacă nu mai sunt plăceri au devenit un fel de automatism al existenţei: cum mă scol îmi fac cafeaua şi îmi aprind ţigara. Dependenţa de ceva sau de cineva să fie toată filosofia vieţii? Acum au apărut nepoţii. Ocuparea timpului cu creşterea îşi educarea lor mi-a creat o nouă dependenţă. Le sunt absolut necesară. Le-am fost pe rând, doică, educatoare , acum le sunt învăţătoare. Dar după ce vor creşte şi nu vor mai avea nevoie de mine, ce-am să fac?!... O să-mi aştept moartea. ’’
A conştientiza moartea înseamnă a filosofa, iar a filosofa , după Platon înseamnă ,,a te pregăti pentru moarte’’(Phaidon). Eu am altă viziune asupra gândirii: cu adevărat începem să gândim, nu când conştientizăm moartea, ci când începem să iubim , când ne îndrăgostim. Gândirea este legată nemijlocit de Eros şi de viaţă şi nu de moarte. Dar poate că moartea e momentul când începem cu adevărat să iubim. Cei care au trăit ELM(experienţe la limita morţii) şi-au reevaluat atitudinea etică faţă de aproape, ca şi când învăţătura lui Isus, iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi , iar fi fost implantată , în acele momente.
Ne putem imagina propria noastră înmormântare? Stephen Covey ne propune un asemenea exerciţiu, adică să începem viaţa cu gândul la final, spre a ne face conştienţi de zădărnicia acumulării de averi. ,,Cineva a întrebat pe altcineva la moartea unui prieten comun: ,,Cât a lăsat?’’ ,,A lăsat totul.’’(Stephen Covey – Eficienţa în şapte trepte, Ed. Allfa, Bucureşti, 2000, p.84)
Primul care a scris despre moarte a fost Epicur. Cine altcineva putea să scrie decât un filosof al plăcerii. Recuzând mocirla hedonistă, care , conform şcolii hedoniste ar duce la suicid, Epicur susţine că viaţa plăcută constă în preponderenţa plăcerilor katastematice, ce pot fi prelungite la infinit, (pe care noi le identificăm cu plăcerile spirituale), asupra plăcerilor kinematice – plăceri senzoriale trecătoare. A căuta plăcerea şi fugi de suferinţă. Dar nu a alerga după plăceri senzoriale – băutură , mâncare, sex , ci a căuta plăcerile spirituale. Desăvârşirea plăcerilor înseamnă, ca în alte filosofii etice greceşti - a atinge ataraxia - o înţelegere superioară a vieţii care induce starea de linişte şi imperturbabilitate; aceasta, după greci, ar fi cea mai înaltă formă de fericire şi adevăratul obiectiv al viţeii. Ataraxia impune stabilirea limitelor vieţii, eliminarea fricii de moarte, renunţarea la dorinţele inutile şi la falsele satisfacţii.
Dar ataraxia, după cum a dovedit, Ion Biberi , în studiul său Thanatos, această forma mentis, pretinsă de vechii greci şi de Epicur că ar fi apogeul plăcerilor, se instalează, cu adevărat, doar la cei care trăiesc sau au trăit experienţa morţii.,,Inerţiei din epoca anterioară i-a urmat un calm lânced, o dorinţă de repaus, o groază de efort şi de mişcare.’’ ( In Biberi – Thanatos, Ed. Curtea Veche , Bucureşti,200, p.51).
La Epicur, ataraxia înseamnă , în plus, cultivarea prieteniei. Adunând în grădina lui adepţi, Epicur a găsit cel mai bun remediu împotriva singurătăţii bătrâneţii – cultivarea prieteniei. La tinereţe, prieteniile se leagă lesne, dar la bătrâneţe oamenii nu se mai vizitează decât doar din interes sau dacă, asemenea lui Epicur , deschid o şcoală de filozofie. Plotin, în ultima parte a vieţii, suferind fiind, era ocolit de discipoli şi de prieteni. Încercarea lui Epicur de a ne împăca cu ideea morţii, (Scrisoare către Meneceu) şi de a ne elibera de teroarea ei, cum că ,,moartea nu înseamnă nimic pentru noi’’ , nu are darul de a ne linişti: moartea nu doar că ne privează de plăceri, pe care numai viaţa ni le poate oferi, dar moartea înseamnă şi sfârşitul a toate, intrarea noastră în neant.
În fond, în această mişcare veşnică în spirală a vieţii, ca o istorie ce se repetă, fiecare individ nu reprezintă mai mult decât reprezintă o secvenţă din codul genetic, o infimă informaţie pierdută în eternitate. Din aceste considerente moartea este un rău. Dar când existenţa devine o povară pentru alţii, moartea poate fi o izbăvire. Cu cât îmbătrânim mai mult cu atât devenim o povară pentru familie şi pentru societate. Dar de ce ne gândim la moarte, când conştientizăm că este răul cel mai mare al lumii? Spinoza o respinge vehement. ,,Un om liber, la nimic nu se gândeşte mai puţin decât la moarte, iar înţelepciunea lui nu este o meditaţie despre moarte, ci despre viaţă.’’
Şi totuşi, oamenii simpli, ţăranii noştri, când se apropie de limita biologică, conştientizează moartea şi se pregătesc minuţios pentru final. De aceea, respingem acest optimism al lui Spinoza; fiecare vârstă îşi are obsesiile ei.
Copiii nu conştientizează moartea sau, ca în povestirile Mariei şi scrierile lui Fernando Savater, doar unii o conştientizează. Tinerii trăiesc atât de plenar sentimentul de comuniune socială, în cercul de prieteni, încât arareori şi doar unii izolaţi, conştientizează limitele vieţii. Maturii sunt prea prinşi în mrejele plăcerilor kinematice şi katastematice să o conştientizeze. Dar când omul se apropie de vârsta a treia sentimentul lui Thanatos devine covârşitor. Or, singura salvarea în faţa acestui sentiment copleşitor este cultivarea prieteniei. A rămâne singur în faţa lui Thanatos când acesta pune tot mai mult stăpânire pe conştiinţă, înseamnă a trăi angoasele înspăimântătoare ale morţii. Viaţa e un film care se apropie de ,,Sfârşit.’’
Depănarea de amintiri cu un prieten face bătrâneţea suportabilă. Cu toate acestea , pe patul de moarte, nimeni nu-ţi poate alina anxietatea morţii iminente, nici chiar prietenii. Deşi înconjurat de prieteni, Aldous Huxley se foloseşte de o doză de mescalină spre a trece dincolo. Cu toate acestea, spaimele morţii nu-l ocolesc, cel puţin asta subînţelegem din cele descrise de soţia sa Laura, în This Timeless Moment : A Personal View of Aldous Huxley. ,,Buza de jos a început să se mişte ca şi cum s-ar fi luptat să respire.’’
Este viaţa, chiar şi pentru reversul plăcerilor existenţei, preferabilă morţii? Răspunsul îl dă Ahile. La invocare spiritelor de către Ulise, falnicul erou, Ahile îi mărturiseşte că ar prefera să fie în lumea asta ultimul porcar , decât erou în lumea lui Hades. Dar cu siguranţă cel care exprimă această aserţiune este Homer ( nu Ahile), fondat pe spiritul raţionalist grec.
Dacă lumea de dincolo nu există , ci e doar o iluzie, indusă de religii şi de anxietatea amorţii, de ce murim cum murim, căci fiecare murim după cum am trăit , adică, după cum ne este sufletul?
vineri, 27 mai 2011
Filosofia luptei dintre Eros şi Thanatos
De ce trăim? De ce murim? (partea a doua)
Moto: ,,Moartea e un fenomen simplu în natură, numai omul ăl face înspăimântător.’’ Marin Preda
Şi totuşi, omul are posibilitate de a trăi veşnic, de a deveni el însuşi Dumnezeu sau cel puţin un zeu. Descoperirea celulelor stem este o cale a vieţii veşnice. Să ne amintim de mitul biblic de refuzul violent al lui Yahve de a-l lăsa pe om să ajungă la pomul vieţii să nu trăiască veşnic. ,,Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci!’’ ( Genesa (Facerea)3,22).
Cu toată împotrivirea Creatorului, omul a ajuns la pomul vieţii şi a început să mănânce din el. Dar ce va face omul cu o asemenea putere. Va avea el capacitatea morală de a stăpâni binele şi răul? Pericolele de moarte colectivă cresc în aceeaşi proporţie cu şansele de vieţuire şi de creştere a speranţei de viaţă. Speranţa medie de viaţa a crescut de la 40 de ani în secolul al XIX-lea, la peste 75 de ani, tinzând ca omul să atingă limita biologică.
Odată cu speranţa de viaţă, creşte hiperbolic şi numărul populaţiei. Îngrijorarea unor savanţi, anume că populaţia globului se dublează la un număr tot mai mic de ani, pare a fi dezminţită de pericolele de moarte colectivă, accidentele aviatice, rutiere, îmbolnăviri , Sida , obezitate , de deviaţiile sexuale,homosexualitate, lesbianism, dar şi reducerea numărului de progenituri pe o familie , de la zece – doisprezece, la maxim unu sau doi şi prin apariţia ,,femeii castratoare’’, care refuză maternitatea, îndeosebi în ţările supraindustrializate.
Geniul speciei are această previziune de autoreglare a numărului de indivizi umani. Aşadar din punct de vedere al îngrijorării malthusianiste, geniul speciei ar rezolva problema creşterii hiperbolice a populaţiei globului. Dacă populaţia ar atinge cote alarmante de 40 de miliarde de indivizi (limita maximă de suportabilitate a Terrei), pe bună dreptate savantul Manfred Eigen ar avea dreptate să se întrebe dacă omenirea ,,va supravieţui măcar până la sfârşitul mileniului’’ (1993).
Există multe şanse de supravieţuire şi una dintre ele ar fi colonizarea, practicată cu succes de vechii elini: expansiunea cosmică ar salva omenirea de autodistrugere. Dar, deocamdată, limitele tehnologiei îl ţine pe om legat de vechiul leagăn al omenirii.
Singura speranţă este menţinerea unei anumite proporţii de tineri şi bătrâni şi a unei natalităţi ,, controlate’’. Viitorologii vor putea să ne prezinte scenariile cele mai roze, dar adevărul este că depindem de acest leagăn , unde omenirea poate să sucombe. Odată cu descoperirea ADN-ului, omul a ajuns la pomul vieţii şi are şansa să trăiască veşnic. Celule stem se divid până în ziua a cincea din momentul fecundării şi începerea procesului mitozei, apoi se transformă în celule somatice şi încep configurarea organelor progeniturii; in fiecare organ al noii fiinţe rămân o rezervă de celule stem, care vor înlocui celule bolnave. Este o cale care ar putea fi folosită de medicina genetică pentru a înlocui organele bolnave cu celule stem crescute în culturi de laborator. Dar ce consecinţe va avea asupra vieţii în general şi a omului în special nimeni nu ştie. O mică eroare poate duce la dispariţia definitivă a speciei umane. Multă vreme va trebui menţinută reproducerea naturală.
Este posibil ca moartea să nu fie înscrisă în codul genetic; nu există o genă a morţii, dar moartea este generată de sfârşitul programului genetic. Ca orice program informaţional, programul genetic al oricărei specii are un început şi un sfârşit. Fiecare specie are o anume durată de viaţă, în funcţie de mărimea lanţului genetic sau mai bine zis de numărul legăturilor de hidrogen ce leagă cele două catene. Cu fiecare reînnoire celulară, o legătură de hidrogen dispare şi lanţul genetic al nucleonilor din celulă se micşorează, până când nu mai rămâne nici o legătură pentru reînnoirea celulelor. În această situaţie materia celulară pierzând, conform cele a doua legi a termodinamicii, informaţie şi energie, suferă efectul de entropie.
Lungimea sau scurtimea vieţii depinde, se pare, de capacitatea de reproducere. Geniul speciei lucrează şi în acest sens. Cu cât reproducerea este mai rapidă , cu atât se scurtează durata vieţii, dacă reproducerea este încetinită durata vieţii creşte( cercetările efectuate pe Drosophila melanogaster [ musculiţa de oţet]). Scopul fundamental şi fatal al vieţii este reproducerea,, transmiterea cu orice preţ a ,,genei egoiste’’ ( Richard Dawkins). Modul de reproducere a somonilor arată clar că scopul oricărei specii este reproducerea. După reproducere somonii mor. La fel se petrec lucrurile cu unele specii de caracatiţe. La omul cultural funcţia reproducerii s-a sublimat creaţie cultural-tehnică.
La început, informaţia celulei sexuale fecundate produce celule stem, care se divid îndoit, fiecare în procesul mitozei, folosindu-se de acelaşi procedeu al unirii, atracţia polară, conform principiului asemănării în oglindă. În ziua a cincea din momentul fecundării celule stem se transformă în celule somatice (fenomenul nu a fost încă suficient cercetat de geneticieni). Dacă celule stem se pot divide la infinit şi dacă în ele se află veşnicia vieţii, celule somatice au o durată de viaţă scurtă, iar numărul divizărilor este limitat de lungimea helixului. Cu fiecare diviziune celulară ultima legătura de hidrogen dintre cele două axe ale helixului se rupe (legătura de hidrogen este o legătură slabă). Odată legătura ruptă informaţiile consumate sunt şterse , marcând astfel scurgerea timpului, ceasul biologic. În măsura în care legăturile de hidrogen se reduc şi lanţul ADN-ul se micşorează, în aceeaşi măsură numărul diviziunii celulelor somatice se reduc şi când ultima legătură s-a rupt, celule nu se mai înnoiesc, materia biologică( corpul omului) îmbătrâneşte şi moare. Consumul informaţiei genetice marchează tic-tacul ceasului biologic. Când ultima legătura s-a şters diviziunea celulelor nu mai este posibilă, celule din organism nu se mai înnoiesc, iar degradarea materiei este evidentă.
Diviziunea se face în ritmuri variabile de la un organ la altul. Astfel, un organ vital se poate degrada mai repede (ca spre exemplu inima, ficatul, artere, porţiuni din artere dar mai cu seamă celule nervoase – sunt singurele celule care nu se înnoiesc) şi omul moare chiar dacă celelalte organe mai sunt funcţionabile. Bolile bătrâneţii sunt cele ale degradării materiei celulare. Ritmul divizării celulelor este accelerat sau încetinit în funcţie de cantitatea de energie cu care sunt alimentate celule.
Cu cât energia creşte, cu atât activitatea celulelor se accelerează şi diviziunile se succed în ritm accelerat; cu cât energia scade cu atât ritmul diviziunii celulare este încetinit. Aşadar, moartea prematură a obezilor se datorează în primul rând excesului de energie care accelerează procesele de înnoire celulară. La fel ca stele mari care ard mai repede decât cele mijlocii. Este demonstrat clar, încă din antichitate, că asceţii îşi prelungesc viaţa. Ascetismul nu presupune contemplarea vieţii, ci îmbinare raţională a activităţii fizice, cu activitatea mintală şi cea contemplativă (meditaţia în sensul visării cu ochii deschişi are un rol important pentru sănătatea creierului) . Supraponderalii, gurmanzii, leneşii sunt primii candidaţi ai lui Thanatos.
Un opozant vehement al lui Tanathos, zeul morţii, este Eros. Cu cât omul îşi prelungeşte ,,iubirea activă’’, cu atât ritmul îmbătrânirii este încetinit. Omul activ fizic şi mintal îşi menţine în funcţiune hipofiza – glanda care controlează producţia de testosteron la bărbaţi şi estrogeni la femeie. Obezii sunt nevoiţi să renunţe la Eros, nu doar pentru reducerea practică a posibilităţii coitului, ci şi pentru că activitatea hormonală se reduce la minim. Sunt doi hormoni ai activităţii sexuale produşi de hipofiză, unul masculin - testosteronul şi celălalt feminin estrogenul. Cei doi hormoni pot fi numiţi hormonii tinereţii. Atâta vreme cât omul este activ sexual, hipofiză continuă să producă hormonii necesari iubirii, e adevărat nu în cantitatea pe care îi producea în faza biologica a tinereţii, dar suficient pentru a menţine starea de vitalitate şi virilitate a organismului. Încetarea activităţii sexuale duce la încetarea producţiei celor doi hormoni sexuali şi consecinţele, atât pentru bărbaţi, dar mai cu seamă pentru femei sunt dintre cele mai nefaste. Cel mai important lucru în viaţă e cât trăim, să ,,iubim activ’’( expresia aparţine lui Constantin Noica, care a găsit o formulare eufemistică spre a evita vulgarul coit) până la adânci bătrâneţe.Când Eros încetează în trup se instalează Tanathos zeul morții.
Atâta vreme cât ,,iubim activ'', reciclarea hormonilor continuă şi asta menţine tineri la trup, la psihic la minte şi în spirit. Acesta este şi mesajul ce ni-l transmite basmul românesc ,,Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte’’ : atenţie! când treci hotarul tinereţii, nu conştientizezi, alergând după un iepure şchiop, că nu mai poţi face sex. Când treci de şaizeci de ani e suficient să întrerupi coitul o jumătate de an spre a nu-ţi mai folosi virilitatea decât pentru micţiune. Odată cu reducerea activităţii sexuale creşte riscul de cancer de prostată( are un rol important în producerea spermei); fiind neutilizată nu doar se atrofiază şi se rigidizează, dar dezvoltă şi malformaţii - ca adenomul de prostată.
Moartea începe din momentul când Eros ne-a părăsit; atunci ne ia în primire Thanatos. Murim în momentul când încetăm să mai ,,iubim activ’’. Atâta vreme cât omul iubeşte activ rămâne tânăr, când încetează să mai fie activ sexual se poate spune că a murit. Spre deosebire de oricare altă specie, omul este apt să iubească activ până la adânci bătrâneţe, dar odată ce funcţiile sexuale sunt oprite mai mult sau mai puţin voit, omul moare. Alungarea din pat a bărbatului, imediat după ce femeia nu mai simte nevoia de sex şi, de regulă, ea nu mai simte nevoia de sex când funcţiile fecundării au încetat, când ultimul ovul a fost eliminat şi a atins stadiul menopauzei, este o sadică metodă de asasinare a bărbatului. Ne-iubiţi de neveste, cei mai mulţi bărbaţi devin povară pentru familie, inutili existenţei. Mulţi eşuează în alcool.
La fel ca trântorii, care sunt scoşi toamna, cu forţa, afară din stup, încolonaţi ca la armată, şi bărbaţii, în toamna vieţii, într-un anume fel, sunt scoşi cu forţa afară din casă. Dacă trântorii mai sunt toleraţi după fecundarea reginei, fiindcă ajută la ventilaţie, bărbaţii mai sunt toleraţi atâta vreme cât mai asigură mijlocele de subzistenţă familiei. Natura urmăreşte în modul cel mai pragmatic utilul şi eficienţa; cei care nu mai sunt de folos speciei, cei care devin o povară pentru familie sunt alungaţi sau ,,determinaţi’’ să moară. Dacă femeile mai sunt utile pentru creşterea nepoţilor, bărbaţii nu mai au nici o utilitate. Prin urmare, ei devin o povară atât pentru neveste, cât şi pentru fii şi nepoţii; Cum se simt tot mai puţin iubiţi şi mai inutili existenţei în aceeaşi măsură le scade şi dorinţa de a trăi. Astfel, ne-iubirea celor din jur şi inutilitatea îi forţează într-un fel să iasă afară din casă şi din societate. Inutilitatea şi absenţa iubirii active le grăbeşte moartea. Cel mai adesea la vârsta a treia, mai cu seamă în rândul bărbaţilor, se instaurează dorinţa de moarte. Pesimismul, de care vorbea Schopenhauer, îi cuprinde mai cu seamă pe bărbaţii care nu au avut nici un scop în viaţă, nici o preocupare. Vrând, nevrând se instalează, odată cu înaintarea în vârstă, plictisul de viaţă şi lipsa oricărui temei al existenţei. În această saturaţie de viaţă se află germenii negării de sine şi dorinţa morţii. Din momentul în care Eros şi-a încetat orice activitate moare orice dorinţă şi se instalează chinuitorul dezgust de viaţă; atunci vine Thanatos să pună stăpânire pe sufletul şi trupul, ajuns în stadiul de legumă. Nu mai există iubire activă nu mai există dorinţă, nu mai există dorinţă, nu mai există nici voinţă. Negarea de sine anihilează orice voinţă, inclusiv aceea de a vieţui şi singura ieşire este calea spre Neant. Trăieşti atâta vreme cât iubeşti. Din aceste motive cred şi emit această ipoteză, bărbaţii mor mai repede decât femeile. De aici poate fi dedus un paradox de genul: ,,Iubim să trăim sau trăim să iubim!’’ Din cercetările şi observaţiile atente pe loturi mari de bărbaţi americani dr., Reuben a constat că riscul unui atac de cord la cei care îşi menţin un anumit ritm erotic , la vârsta a treia este mult redus, comparativ cu cei care au renunţat definitiv la sex. Efectele benefice ale sexului asupra creierului şi minţii sunt indubitabile. Menţinerea activităţii sexuale până la vârste înaintate ne eliberează obsesii, dar mai cu seamă de nevroze, de acreala vieţii şi de dorinţa de moarte care se instalează cel mai adesea din cauza ne-iubirii active. Pentru toate vârstele, dar mai cu seamă pentru vârsta a treia, sexul nu este numai o terapie ci un adevărat balsam pentru sănătatea fizică, psihică, mintală şi spirituală a oricărui bărbat şi a oricărei femei. ,,Un bărbat în vârstă care îşi petrece ultimii săi ani jucând cărţi duce o existenţă tristă în comparaţie cu domnul care-şi petrece zilele marcând într-un alt fel de joc. O femeie în vârstă care se leagănă în balansoar tricotând s-ar putea să descopere că încă are multe de oferit dacă ar avea şansa să facă aceeaşi mişcare într-un pat confortabil cu un partener dispus. (Dr. David Reuben - Tot ce ai vrut să ştii despre sex, Ed. Curtea veche, Bucureşti 1999, p. 358) Din nefericire, femeile ignorante cât şi cele bigote îşi alungă bărbatul din pat imediat după ce au turnat un copil sau doi. (Vezi impresionanta descriere a acestei situaţii cu care se confruntă bărbatul în Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda). Mama Lui Petrini, bigotă şi răzbunătoare pe infidelităţile bărbatului, a redus sexualitatea doar la reproducere. ,,Crezi mamă că nu ţi-am ghicit păcatul? îi strigă Petrini eroul cărţii lui Preda, mamei sale. Te-ai măritat fără să iubeşti şi nici pe urmă nu l-ai iubit pe tata. Şi nu fiindcă ţi-ar fi plăcut altul, ci aşa. Dar de măritat te-ai măritat, în loc să te fi dus într-o mănăstire. Dar, aia e, că nici mănăstirea nu ţi-a plăcut şi, femeie tânără, ţi-ai gonit bărbatul din pat şi el, tânăr, crezi că nu ştiu!’’[…] ,,Te-am făcut pe tine!’’(Marin Preda - Cel mai iubit dintre pământeni, Ed. Cartea Românească, Bucureşti , 1984, p72), îi răspunde mama sa, cu o credinţă absolută că şi-a împlinit menirea ei pe Pământ.
E o scenă pe care majoritatea femeilor o repetă, sub motive variate şi în varii scenarii, aproape în toate familiile. ,,Ţi-am făcut copii frumoşi şi deştepţi ce mai vrei?’’ răspund ele bărbaţilor, convinse că odată cu împlinirea obligaţiilor matrimoniale şi-au încheiat şi misiunea erotică. După ce se nasc copii în inconştientul lor se naşte refuzul sexualităţii. Cele mai multe, odată ajunse la menopauză, ,,îşi alungă’’, la fel ca mama lui Petrini, bărbatul din pat. Orice iubire, oricât de mare ar fi fost sfârşeşte din lipsă de libido, în ură. Celebra cugetare lansată de Marin Preda ,,unde iubire nu e nimic nu e’’, preluată ne-critic, nu e plauzibilă. Am putea spune că unde iubire nu e, e ură, e dorinţă de moarte. W Stekel , unul dintre celebrii elevi ai lui Freud, care a cercetat sexualitatea masculină şi feminină, spune că nu există iubire fără ură. Unde iubire nu e, în psihic nu rămâne tabula rasa, un loc viran, ci se nasc sentimente potrivnice: dispreţ şi ură faţă de soţ, atingând chiar nivelul urii extreme, de ucidere, în gând, a acestuia.
Odată ce femeia şi-a văzut copii la casele lor, bărbatul devine inutil şi cum sexul nu mai are nici un scop, pentru ea, iubirea activă devine o corvoadă mai grea ca munca unei sclave. Sub diferite motivaţii şi variate pretexte femeia îi refuză bărbatului coitul. Femeia nu conştientizează că lipsa iubirii active are consecinţe dintre cele mai nefaste asupra vieţii de cuplu.
,,Certurile din nimic’’ la bătrâneţe sunt o ,,comportare manifestă’’ a urii ce vine din inconştient , spune Freud. Fără sex, bărbatul întră în faza critică a nevrozei: este deprimat şi uşor iritabil; pesimismul pune tot mai mult stăpânire pe el. Odată cu încetarea activităţii sexuale , dorinţa de viaţă se reduce până la nivelul zero. În locul ei se instalează dorinţa de moarte, care pune tot mai mult stăpânire pe psihicul său. Tanathos ia locul lui Eros. Paradoxal, în cazul femeilor nu se întâmplă acest fenomen, deşi femeile sunt cele mai legate de iubire. De iubire, dar nu de sex. Odată cu încetarea activităţii sexuale, hipofiza sau glanda pineală cum mai este numită, pe unde Descartes credea că pătrunde sufletul în corpul omului, îşi reduce activitatea şi reciclarea hormonilor este oprită.
Descartes nu greşea prea mult, căci, această micuţă glandă situată la baza creierului are un cuvânt mare de spus în configurarea sufletului omului. Ea are multiple funcţii în reglarea activităţii sexuale şi a tiroidei. Toate manifestările iubirii aici sunt configurate, tot erotismul omului depinde de modul de funcţionare a hipofizei. Activitatea hipofizei depinde de cât de mult iubim, dacă menţinem prin exerciţiu periodic, iubirea activă . Dacă iubim în ritm constant fără întrerupere şi hipofiza îşi menţine funcţiile, dar odată ce încetăm să mai iubim activ, ca orice organ neutilizat ,,se atrofiază’’. Dacă iubirea activă se menţine şi iubirea sentimentală se întăreşte. Cu fiecare orgasm, hipofiza eliberează ocitocină care este un hormon al afecţiunii faţă de o anumită persoană şi are cel mai important rol în menţinerea unei relaţii calde şi armonioase în cuplu. De regulă, femeile care au trăit miracolul ,,pentru prima oară’’ cu soţul, au orgasm cu acesta de-a lungul întregii vieţi; ele rămân ataşate soţului şi la bătrâneţe şi continuă să-l primească în pat, chiar şi la vârste înaintate, dar acelea care au fost dezvirginate accidental sau au avut experienţe erotice cu alţii, înainte de căsătorie sau nu au fost deflorate fizic, dacă au trăit mintal ,,miracolul pentru prim oară’’ ( ca de exemplu sex oral sau anal spre a evita deflorarea), rămân fidele acelor experienţe, fiindcă în acele momente se produce fixaţia şi recunoaşterea unui anume partener; în acele momente hipofiza eliberează doi hormoni, vaseprosina şi ocitocina, care provoacă recunoaşterea unui anume partener şi fidelitatea faţă de acesta. De aceea este atât de important himenul, acum căzut în desuetudine ba chiar hulit şi ridiculizat de un anume gen de fete şi de băieţi infantili din punct de vedere psihic. Creatorul nu a pus întâmplător pecetea pe poarta lumii. Odată căsătorite acestea au cea mai puţină dragoste pentru soţii lor, sunt primele care îi alungă din pat fără nici cel mai mic regret şi chiar îi împing să se sinucidă cu cuţitul şi cu furculiţa , dar mai ales cu paharul. Fără orgasm, după cum ne asigură Stekel, nu există iubire, cel mult un simulacru la care femeile sunt neîntrecute actriţe. Simularea este arta lor predilectă. Mai mult, cu fiecare orgasm sunt eliberate şi alte substanţe, ca spre exemplu endorfinele, care au un rol echivalent morfinei ce anihilează senzaţiile dureroase. Şi la bătrâneţe durerile sunt multiple. Endorfinele reduc considerabil durerile, la fel cum o injecţie cu morfină le anihilează. Senzaţia plăcută indusă în organism cere repetarea actului sexual. Orgasmul repetat induce iubirea în cuplu şi alungă singurătatea în doi. Totul depinde de înţelegerea fenomenului de către femeie. Din nefericire, în majoritatea căsniciilor, la bătrâneţe învingătoare e ura. Şi principala vinovată e femeia, fiindcă ea care a fost predestinată iubirii, la bătrâneţe iubeşte tot mai puţin. Femeile, care refuză iubirea activă, ajunse la menopauză plătesc un preţ mare. Urmarea materială este încetării activităţii hipofizei, şi deci a reciclării hormonilor, mai cu seamă a estrogenilor la femei. Lipsa estrogenilor naturali generează o cumplită boală - osteoporoza pe care femeile o conştientizează târziu, după ce nu se mai poate face nimic, sau, aproape nimic; urmarea psihică - acrirea sufletului. Semnul osteoporozei la femei, numită şi ,,boala de micşorare’’, este începutul de cifoză, curbarea sub forma semnului întrebării(?), trupul acela sublim odată, ia forma oribilă a semnului literar.
Femeia suferă o masculinizare accentuată, îi apare mustaţă şi păr pe faţă, iar formele unduitoare se petrifică în steiuri colţuroase. Şi ce-i mai deprimant, e că voluptoasa ,,poartă a lumii’’ pentru care mulţi bărbaţi şi-au pierdut capul, fără ,,iubirea activă’’ capătă aspectul grotesc al prunei uscate. Oribil! De ce unele actriţe îşi menţin aspectul tânăr chiar şi la vârste când cele mai multe femei sunt de mult babe? Ei bine, pe lângă celelalte trucuri pe care le folosesc şi pentru că rămân active erotic.
Dacă nevasta îl alungă din pat, dacă fetele tinere fug de moşnegi ca dracul de tămâie, dacă nu mai găseşte pe cineva care ,,să-l răcorească’’, dacă întrerupe coitul mai mult de şase luni se poate spune adio iubirii active şi odată cu aceasta şi vieţii. Dacă, cei bogaţi, ca Irinel, găsesc o rezolvare cu ajutorul banilor, cei mai mulţi dintre pensionari nu-şi pot permite nici măcar o prostituată ieftină. Şi-atunci găsesc cel mai bun surogat cu care să-şi adoarmă simţurile : alcoolul. Sexul este cel mai bun ,,medicament’’ fiindcă hormonii eliberaţi sunt naturali.
Cartea dr. american D. Reuben, Tot ce ai vrut să ştii despre sex recomandă sexul până la adânci bătrâneţe, fiindcă sexul este şi rămâne pentru om cel mai bun balsam pentru trup, inimă, minte şi suflet. Sexul periodic eliberator de tensiuni, activitatea fizică( cel puţin odată la două zile), activitatea intelectuală zilnică (nu privitul la televizor) şi hrana naturală sunt factori fundamentali care asigură longevitatea. Folosirea adjuvanţilor chimici pentru menţinerea aspectului tânăr nu este recomandată; are mai mult efecte maligne decât benigne. Cercetările efectuate pe musculiţa de oţet în ceea ce priveşte amânarea împerecherii, au demonstrat că întârzierea fecundării, la fiecare generaţie, cu câteva zile, au dus la mutaţii care au mărit durata vieţii la musculiţa de oţet de la 14 zile la peste 70 de zile. Generaţiile mai tinere de oameni au început să realizeze, mai mult inconştient decât conştient învăţătura testului musculiţei de oţet; astfel, tot mai multe căsătorii au loc după treizeci de ani, copii vin între treizeci şi patruzeci de ani. Nevoia de iubire activă până la vârste înaintate menţine vitalitatea organismului, alungă suferinţa şi bolile bătrâneţii. Ca urmare a creşterii a siguranţei şi securităţii vieţii cât şi a posibilităţii fecundării la vârste mai avansate, generaţiile actuale au redus numărul de progenituri, la unu cel mult doi copii, iar conceperea lor se face la vârste mai târzii, comparativ cu generaţiile trecute.
Dacă, înainte vreme, conceperea progeniturilor se făcea între cincisprezece şi cel mai târziu la treizeci de ani, acum cele mai multe perechi procreează între treizeci şi patruzeci de ani. Este posibil, ca peste câteva generaţii, procrearea umană să aibă loc după vârsta de patruzeci de ani; aceasta va conduce la menţinerea capacităţii de fecundare la femei la vârste înaintate, la prelungirea duratei vieţii erotice şi inerent a duratei de viaţă. Vedem , aşadar, că durata vieţii este legată nemijlocit de Eros; cu cât iubirea activă se prelungeşte până la vârste târzii cu atât pragul morţii va fi mai depărtat.Aceasta este toată filosofia vieţii.
Poate asta oare explica mitul biblic al Sarrei, care a fost dăruită de Yahve cu un copil la vârsta de nouăzeci de ani, iar Avraam, se presupune că avea o sută zece ani când Sarra l-a născut pe Issac? Asta ar explica oare şi vârstele matusalemice atinse de om biblic, la începuturile sale istorice? Vom vedea în continuare!
Moto: ,,Moartea e un fenomen simplu în natură, numai omul ăl face înspăimântător.’’ Marin Preda
Din Universul vizual al LigieiŞi totuşi, omul are posibilitate de a trăi veşnic, de a deveni el însuşi Dumnezeu sau cel puţin un zeu. Descoperirea celulelor stem este o cale a vieţii veşnice. Să ne amintim de mitul biblic de refuzul violent al lui Yahve de a-l lăsa pe om să ajungă la pomul vieţii să nu trăiască veşnic. ,,Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci!’’ ( Genesa (Facerea)3,22).
Cu toată împotrivirea Creatorului, omul a ajuns la pomul vieţii şi a început să mănânce din el. Dar ce va face omul cu o asemenea putere. Va avea el capacitatea morală de a stăpâni binele şi răul? Pericolele de moarte colectivă cresc în aceeaşi proporţie cu şansele de vieţuire şi de creştere a speranţei de viaţă. Speranţa medie de viaţa a crescut de la 40 de ani în secolul al XIX-lea, la peste 75 de ani, tinzând ca omul să atingă limita biologică.
Odată cu speranţa de viaţă, creşte hiperbolic şi numărul populaţiei. Îngrijorarea unor savanţi, anume că populaţia globului se dublează la un număr tot mai mic de ani, pare a fi dezminţită de pericolele de moarte colectivă, accidentele aviatice, rutiere, îmbolnăviri , Sida , obezitate , de deviaţiile sexuale,homosexualitate, lesbianism, dar şi reducerea numărului de progenituri pe o familie , de la zece – doisprezece, la maxim unu sau doi şi prin apariţia ,,femeii castratoare’’, care refuză maternitatea, îndeosebi în ţările supraindustrializate.
Geniul speciei are această previziune de autoreglare a numărului de indivizi umani. Aşadar din punct de vedere al îngrijorării malthusianiste, geniul speciei ar rezolva problema creşterii hiperbolice a populaţiei globului. Dacă populaţia ar atinge cote alarmante de 40 de miliarde de indivizi (limita maximă de suportabilitate a Terrei), pe bună dreptate savantul Manfred Eigen ar avea dreptate să se întrebe dacă omenirea ,,va supravieţui măcar până la sfârşitul mileniului’’ (1993).
Există multe şanse de supravieţuire şi una dintre ele ar fi colonizarea, practicată cu succes de vechii elini: expansiunea cosmică ar salva omenirea de autodistrugere. Dar, deocamdată, limitele tehnologiei îl ţine pe om legat de vechiul leagăn al omenirii.
Singura speranţă este menţinerea unei anumite proporţii de tineri şi bătrâni şi a unei natalităţi ,, controlate’’. Viitorologii vor putea să ne prezinte scenariile cele mai roze, dar adevărul este că depindem de acest leagăn , unde omenirea poate să sucombe. Odată cu descoperirea ADN-ului, omul a ajuns la pomul vieţii şi are şansa să trăiască veşnic. Celule stem se divid până în ziua a cincea din momentul fecundării şi începerea procesului mitozei, apoi se transformă în celule somatice şi încep configurarea organelor progeniturii; in fiecare organ al noii fiinţe rămân o rezervă de celule stem, care vor înlocui celule bolnave. Este o cale care ar putea fi folosită de medicina genetică pentru a înlocui organele bolnave cu celule stem crescute în culturi de laborator. Dar ce consecinţe va avea asupra vieţii în general şi a omului în special nimeni nu ştie. O mică eroare poate duce la dispariţia definitivă a speciei umane. Multă vreme va trebui menţinută reproducerea naturală.
Este posibil ca moartea să nu fie înscrisă în codul genetic; nu există o genă a morţii, dar moartea este generată de sfârşitul programului genetic. Ca orice program informaţional, programul genetic al oricărei specii are un început şi un sfârşit. Fiecare specie are o anume durată de viaţă, în funcţie de mărimea lanţului genetic sau mai bine zis de numărul legăturilor de hidrogen ce leagă cele două catene. Cu fiecare reînnoire celulară, o legătură de hidrogen dispare şi lanţul genetic al nucleonilor din celulă se micşorează, până când nu mai rămâne nici o legătură pentru reînnoirea celulelor. În această situaţie materia celulară pierzând, conform cele a doua legi a termodinamicii, informaţie şi energie, suferă efectul de entropie.
Lungimea sau scurtimea vieţii depinde, se pare, de capacitatea de reproducere. Geniul speciei lucrează şi în acest sens. Cu cât reproducerea este mai rapidă , cu atât se scurtează durata vieţii, dacă reproducerea este încetinită durata vieţii creşte( cercetările efectuate pe Drosophila melanogaster [ musculiţa de oţet]). Scopul fundamental şi fatal al vieţii este reproducerea,, transmiterea cu orice preţ a ,,genei egoiste’’ ( Richard Dawkins). Modul de reproducere a somonilor arată clar că scopul oricărei specii este reproducerea. După reproducere somonii mor. La fel se petrec lucrurile cu unele specii de caracatiţe. La omul cultural funcţia reproducerii s-a sublimat creaţie cultural-tehnică.
La început, informaţia celulei sexuale fecundate produce celule stem, care se divid îndoit, fiecare în procesul mitozei, folosindu-se de acelaşi procedeu al unirii, atracţia polară, conform principiului asemănării în oglindă. În ziua a cincea din momentul fecundării celule stem se transformă în celule somatice (fenomenul nu a fost încă suficient cercetat de geneticieni). Dacă celule stem se pot divide la infinit şi dacă în ele se află veşnicia vieţii, celule somatice au o durată de viaţă scurtă, iar numărul divizărilor este limitat de lungimea helixului. Cu fiecare diviziune celulară ultima legătura de hidrogen dintre cele două axe ale helixului se rupe (legătura de hidrogen este o legătură slabă). Odată legătura ruptă informaţiile consumate sunt şterse , marcând astfel scurgerea timpului, ceasul biologic. În măsura în care legăturile de hidrogen se reduc şi lanţul ADN-ul se micşorează, în aceeaşi măsură numărul diviziunii celulelor somatice se reduc şi când ultima legătură s-a rupt, celule nu se mai înnoiesc, materia biologică( corpul omului) îmbătrâneşte şi moare. Consumul informaţiei genetice marchează tic-tacul ceasului biologic. Când ultima legătura s-a şters diviziunea celulelor nu mai este posibilă, celule din organism nu se mai înnoiesc, iar degradarea materiei este evidentă.
Diviziunea se face în ritmuri variabile de la un organ la altul. Astfel, un organ vital se poate degrada mai repede (ca spre exemplu inima, ficatul, artere, porţiuni din artere dar mai cu seamă celule nervoase – sunt singurele celule care nu se înnoiesc) şi omul moare chiar dacă celelalte organe mai sunt funcţionabile. Bolile bătrâneţii sunt cele ale degradării materiei celulare. Ritmul divizării celulelor este accelerat sau încetinit în funcţie de cantitatea de energie cu care sunt alimentate celule.
Cu cât energia creşte, cu atât activitatea celulelor se accelerează şi diviziunile se succed în ritm accelerat; cu cât energia scade cu atât ritmul diviziunii celulare este încetinit. Aşadar, moartea prematură a obezilor se datorează în primul rând excesului de energie care accelerează procesele de înnoire celulară. La fel ca stele mari care ard mai repede decât cele mijlocii. Este demonstrat clar, încă din antichitate, că asceţii îşi prelungesc viaţa. Ascetismul nu presupune contemplarea vieţii, ci îmbinare raţională a activităţii fizice, cu activitatea mintală şi cea contemplativă (meditaţia în sensul visării cu ochii deschişi are un rol important pentru sănătatea creierului) . Supraponderalii, gurmanzii, leneşii sunt primii candidaţi ai lui Thanatos.
Un opozant vehement al lui Tanathos, zeul morţii, este Eros. Cu cât omul îşi prelungeşte ,,iubirea activă’’, cu atât ritmul îmbătrânirii este încetinit. Omul activ fizic şi mintal îşi menţine în funcţiune hipofiza – glanda care controlează producţia de testosteron la bărbaţi şi estrogeni la femeie. Obezii sunt nevoiţi să renunţe la Eros, nu doar pentru reducerea practică a posibilităţii coitului, ci şi pentru că activitatea hormonală se reduce la minim. Sunt doi hormoni ai activităţii sexuale produşi de hipofiză, unul masculin - testosteronul şi celălalt feminin estrogenul. Cei doi hormoni pot fi numiţi hormonii tinereţii. Atâta vreme cât omul este activ sexual, hipofiză continuă să producă hormonii necesari iubirii, e adevărat nu în cantitatea pe care îi producea în faza biologica a tinereţii, dar suficient pentru a menţine starea de vitalitate şi virilitate a organismului. Încetarea activităţii sexuale duce la încetarea producţiei celor doi hormoni sexuali şi consecinţele, atât pentru bărbaţi, dar mai cu seamă pentru femei sunt dintre cele mai nefaste. Cel mai important lucru în viaţă e cât trăim, să ,,iubim activ’’( expresia aparţine lui Constantin Noica, care a găsit o formulare eufemistică spre a evita vulgarul coit) până la adânci bătrâneţe.Când Eros încetează în trup se instalează Tanathos zeul morții.
Atâta vreme cât ,,iubim activ'', reciclarea hormonilor continuă şi asta menţine tineri la trup, la psihic la minte şi în spirit. Acesta este şi mesajul ce ni-l transmite basmul românesc ,,Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte’’ : atenţie! când treci hotarul tinereţii, nu conştientizezi, alergând după un iepure şchiop, că nu mai poţi face sex. Când treci de şaizeci de ani e suficient să întrerupi coitul o jumătate de an spre a nu-ţi mai folosi virilitatea decât pentru micţiune. Odată cu reducerea activităţii sexuale creşte riscul de cancer de prostată( are un rol important în producerea spermei); fiind neutilizată nu doar se atrofiază şi se rigidizează, dar dezvoltă şi malformaţii - ca adenomul de prostată.
Moartea începe din momentul când Eros ne-a părăsit; atunci ne ia în primire Thanatos. Murim în momentul când încetăm să mai ,,iubim activ’’. Atâta vreme cât omul iubeşte activ rămâne tânăr, când încetează să mai fie activ sexual se poate spune că a murit. Spre deosebire de oricare altă specie, omul este apt să iubească activ până la adânci bătrâneţe, dar odată ce funcţiile sexuale sunt oprite mai mult sau mai puţin voit, omul moare. Alungarea din pat a bărbatului, imediat după ce femeia nu mai simte nevoia de sex şi, de regulă, ea nu mai simte nevoia de sex când funcţiile fecundării au încetat, când ultimul ovul a fost eliminat şi a atins stadiul menopauzei, este o sadică metodă de asasinare a bărbatului. Ne-iubiţi de neveste, cei mai mulţi bărbaţi devin povară pentru familie, inutili existenţei. Mulţi eşuează în alcool.
La fel ca trântorii, care sunt scoşi toamna, cu forţa, afară din stup, încolonaţi ca la armată, şi bărbaţii, în toamna vieţii, într-un anume fel, sunt scoşi cu forţa afară din casă. Dacă trântorii mai sunt toleraţi după fecundarea reginei, fiindcă ajută la ventilaţie, bărbaţii mai sunt toleraţi atâta vreme cât mai asigură mijlocele de subzistenţă familiei. Natura urmăreşte în modul cel mai pragmatic utilul şi eficienţa; cei care nu mai sunt de folos speciei, cei care devin o povară pentru familie sunt alungaţi sau ,,determinaţi’’ să moară. Dacă femeile mai sunt utile pentru creşterea nepoţilor, bărbaţii nu mai au nici o utilitate. Prin urmare, ei devin o povară atât pentru neveste, cât şi pentru fii şi nepoţii; Cum se simt tot mai puţin iubiţi şi mai inutili existenţei în aceeaşi măsură le scade şi dorinţa de a trăi. Astfel, ne-iubirea celor din jur şi inutilitatea îi forţează într-un fel să iasă afară din casă şi din societate. Inutilitatea şi absenţa iubirii active le grăbeşte moartea. Cel mai adesea la vârsta a treia, mai cu seamă în rândul bărbaţilor, se instaurează dorinţa de moarte. Pesimismul, de care vorbea Schopenhauer, îi cuprinde mai cu seamă pe bărbaţii care nu au avut nici un scop în viaţă, nici o preocupare. Vrând, nevrând se instalează, odată cu înaintarea în vârstă, plictisul de viaţă şi lipsa oricărui temei al existenţei. În această saturaţie de viaţă se află germenii negării de sine şi dorinţa morţii. Din momentul în care Eros şi-a încetat orice activitate moare orice dorinţă şi se instalează chinuitorul dezgust de viaţă; atunci vine Thanatos să pună stăpânire pe sufletul şi trupul, ajuns în stadiul de legumă. Nu mai există iubire activă nu mai există dorinţă, nu mai există dorinţă, nu mai există nici voinţă. Negarea de sine anihilează orice voinţă, inclusiv aceea de a vieţui şi singura ieşire este calea spre Neant. Trăieşti atâta vreme cât iubeşti. Din aceste motive cred şi emit această ipoteză, bărbaţii mor mai repede decât femeile. De aici poate fi dedus un paradox de genul: ,,Iubim să trăim sau trăim să iubim!’’ Din cercetările şi observaţiile atente pe loturi mari de bărbaţi americani dr., Reuben a constat că riscul unui atac de cord la cei care îşi menţin un anumit ritm erotic , la vârsta a treia este mult redus, comparativ cu cei care au renunţat definitiv la sex. Efectele benefice ale sexului asupra creierului şi minţii sunt indubitabile. Menţinerea activităţii sexuale până la vârste înaintate ne eliberează obsesii, dar mai cu seamă de nevroze, de acreala vieţii şi de dorinţa de moarte care se instalează cel mai adesea din cauza ne-iubirii active. Pentru toate vârstele, dar mai cu seamă pentru vârsta a treia, sexul nu este numai o terapie ci un adevărat balsam pentru sănătatea fizică, psihică, mintală şi spirituală a oricărui bărbat şi a oricărei femei. ,,Un bărbat în vârstă care îşi petrece ultimii săi ani jucând cărţi duce o existenţă tristă în comparaţie cu domnul care-şi petrece zilele marcând într-un alt fel de joc. O femeie în vârstă care se leagănă în balansoar tricotând s-ar putea să descopere că încă are multe de oferit dacă ar avea şansa să facă aceeaşi mişcare într-un pat confortabil cu un partener dispus. (Dr. David Reuben - Tot ce ai vrut să ştii despre sex, Ed. Curtea veche, Bucureşti 1999, p. 358) Din nefericire, femeile ignorante cât şi cele bigote îşi alungă bărbatul din pat imediat după ce au turnat un copil sau doi. (Vezi impresionanta descriere a acestei situaţii cu care se confruntă bărbatul în Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda). Mama Lui Petrini, bigotă şi răzbunătoare pe infidelităţile bărbatului, a redus sexualitatea doar la reproducere. ,,Crezi mamă că nu ţi-am ghicit păcatul? îi strigă Petrini eroul cărţii lui Preda, mamei sale. Te-ai măritat fără să iubeşti şi nici pe urmă nu l-ai iubit pe tata. Şi nu fiindcă ţi-ar fi plăcut altul, ci aşa. Dar de măritat te-ai măritat, în loc să te fi dus într-o mănăstire. Dar, aia e, că nici mănăstirea nu ţi-a plăcut şi, femeie tânără, ţi-ai gonit bărbatul din pat şi el, tânăr, crezi că nu ştiu!’’[…] ,,Te-am făcut pe tine!’’(Marin Preda - Cel mai iubit dintre pământeni, Ed. Cartea Românească, Bucureşti , 1984, p72), îi răspunde mama sa, cu o credinţă absolută că şi-a împlinit menirea ei pe Pământ.
E o scenă pe care majoritatea femeilor o repetă, sub motive variate şi în varii scenarii, aproape în toate familiile. ,,Ţi-am făcut copii frumoşi şi deştepţi ce mai vrei?’’ răspund ele bărbaţilor, convinse că odată cu împlinirea obligaţiilor matrimoniale şi-au încheiat şi misiunea erotică. După ce se nasc copii în inconştientul lor se naşte refuzul sexualităţii. Cele mai multe, odată ajunse la menopauză, ,,îşi alungă’’, la fel ca mama lui Petrini, bărbatul din pat. Orice iubire, oricât de mare ar fi fost sfârşeşte din lipsă de libido, în ură. Celebra cugetare lansată de Marin Preda ,,unde iubire nu e nimic nu e’’, preluată ne-critic, nu e plauzibilă. Am putea spune că unde iubire nu e, e ură, e dorinţă de moarte. W Stekel , unul dintre celebrii elevi ai lui Freud, care a cercetat sexualitatea masculină şi feminină, spune că nu există iubire fără ură. Unde iubire nu e, în psihic nu rămâne tabula rasa, un loc viran, ci se nasc sentimente potrivnice: dispreţ şi ură faţă de soţ, atingând chiar nivelul urii extreme, de ucidere, în gând, a acestuia.
Odată ce femeia şi-a văzut copii la casele lor, bărbatul devine inutil şi cum sexul nu mai are nici un scop, pentru ea, iubirea activă devine o corvoadă mai grea ca munca unei sclave. Sub diferite motivaţii şi variate pretexte femeia îi refuză bărbatului coitul. Femeia nu conştientizează că lipsa iubirii active are consecinţe dintre cele mai nefaste asupra vieţii de cuplu.
,,Certurile din nimic’’ la bătrâneţe sunt o ,,comportare manifestă’’ a urii ce vine din inconştient , spune Freud. Fără sex, bărbatul întră în faza critică a nevrozei: este deprimat şi uşor iritabil; pesimismul pune tot mai mult stăpânire pe el. Odată cu încetarea activităţii sexuale , dorinţa de viaţă se reduce până la nivelul zero. În locul ei se instalează dorinţa de moarte, care pune tot mai mult stăpânire pe psihicul său. Tanathos ia locul lui Eros. Paradoxal, în cazul femeilor nu se întâmplă acest fenomen, deşi femeile sunt cele mai legate de iubire. De iubire, dar nu de sex. Odată cu încetarea activităţii sexuale, hipofiza sau glanda pineală cum mai este numită, pe unde Descartes credea că pătrunde sufletul în corpul omului, îşi reduce activitatea şi reciclarea hormonilor este oprită.
Descartes nu greşea prea mult, căci, această micuţă glandă situată la baza creierului are un cuvânt mare de spus în configurarea sufletului omului. Ea are multiple funcţii în reglarea activităţii sexuale şi a tiroidei. Toate manifestările iubirii aici sunt configurate, tot erotismul omului depinde de modul de funcţionare a hipofizei. Activitatea hipofizei depinde de cât de mult iubim, dacă menţinem prin exerciţiu periodic, iubirea activă . Dacă iubim în ritm constant fără întrerupere şi hipofiza îşi menţine funcţiile, dar odată ce încetăm să mai iubim activ, ca orice organ neutilizat ,,se atrofiază’’. Dacă iubirea activă se menţine şi iubirea sentimentală se întăreşte. Cu fiecare orgasm, hipofiza eliberează ocitocină care este un hormon al afecţiunii faţă de o anumită persoană şi are cel mai important rol în menţinerea unei relaţii calde şi armonioase în cuplu. De regulă, femeile care au trăit miracolul ,,pentru prima oară’’ cu soţul, au orgasm cu acesta de-a lungul întregii vieţi; ele rămân ataşate soţului şi la bătrâneţe şi continuă să-l primească în pat, chiar şi la vârste înaintate, dar acelea care au fost dezvirginate accidental sau au avut experienţe erotice cu alţii, înainte de căsătorie sau nu au fost deflorate fizic, dacă au trăit mintal ,,miracolul pentru prim oară’’ ( ca de exemplu sex oral sau anal spre a evita deflorarea), rămân fidele acelor experienţe, fiindcă în acele momente se produce fixaţia şi recunoaşterea unui anume partener; în acele momente hipofiza eliberează doi hormoni, vaseprosina şi ocitocina, care provoacă recunoaşterea unui anume partener şi fidelitatea faţă de acesta. De aceea este atât de important himenul, acum căzut în desuetudine ba chiar hulit şi ridiculizat de un anume gen de fete şi de băieţi infantili din punct de vedere psihic. Creatorul nu a pus întâmplător pecetea pe poarta lumii. Odată căsătorite acestea au cea mai puţină dragoste pentru soţii lor, sunt primele care îi alungă din pat fără nici cel mai mic regret şi chiar îi împing să se sinucidă cu cuţitul şi cu furculiţa , dar mai ales cu paharul. Fără orgasm, după cum ne asigură Stekel, nu există iubire, cel mult un simulacru la care femeile sunt neîntrecute actriţe. Simularea este arta lor predilectă. Mai mult, cu fiecare orgasm sunt eliberate şi alte substanţe, ca spre exemplu endorfinele, care au un rol echivalent morfinei ce anihilează senzaţiile dureroase. Şi la bătrâneţe durerile sunt multiple. Endorfinele reduc considerabil durerile, la fel cum o injecţie cu morfină le anihilează. Senzaţia plăcută indusă în organism cere repetarea actului sexual. Orgasmul repetat induce iubirea în cuplu şi alungă singurătatea în doi. Totul depinde de înţelegerea fenomenului de către femeie. Din nefericire, în majoritatea căsniciilor, la bătrâneţe învingătoare e ura. Şi principala vinovată e femeia, fiindcă ea care a fost predestinată iubirii, la bătrâneţe iubeşte tot mai puţin. Femeile, care refuză iubirea activă, ajunse la menopauză plătesc un preţ mare. Urmarea materială este încetării activităţii hipofizei, şi deci a reciclării hormonilor, mai cu seamă a estrogenilor la femei. Lipsa estrogenilor naturali generează o cumplită boală - osteoporoza pe care femeile o conştientizează târziu, după ce nu se mai poate face nimic, sau, aproape nimic; urmarea psihică - acrirea sufletului. Semnul osteoporozei la femei, numită şi ,,boala de micşorare’’, este începutul de cifoză, curbarea sub forma semnului întrebării(?), trupul acela sublim odată, ia forma oribilă a semnului literar.
Femeia suferă o masculinizare accentuată, îi apare mustaţă şi păr pe faţă, iar formele unduitoare se petrifică în steiuri colţuroase. Şi ce-i mai deprimant, e că voluptoasa ,,poartă a lumii’’ pentru care mulţi bărbaţi şi-au pierdut capul, fără ,,iubirea activă’’ capătă aspectul grotesc al prunei uscate. Oribil! De ce unele actriţe îşi menţin aspectul tânăr chiar şi la vârste când cele mai multe femei sunt de mult babe? Ei bine, pe lângă celelalte trucuri pe care le folosesc şi pentru că rămân active erotic.
Dacă nevasta îl alungă din pat, dacă fetele tinere fug de moşnegi ca dracul de tămâie, dacă nu mai găseşte pe cineva care ,,să-l răcorească’’, dacă întrerupe coitul mai mult de şase luni se poate spune adio iubirii active şi odată cu aceasta şi vieţii. Dacă, cei bogaţi, ca Irinel, găsesc o rezolvare cu ajutorul banilor, cei mai mulţi dintre pensionari nu-şi pot permite nici măcar o prostituată ieftină. Şi-atunci găsesc cel mai bun surogat cu care să-şi adoarmă simţurile : alcoolul. Sexul este cel mai bun ,,medicament’’ fiindcă hormonii eliberaţi sunt naturali.
Cartea dr. american D. Reuben, Tot ce ai vrut să ştii despre sex recomandă sexul până la adânci bătrâneţe, fiindcă sexul este şi rămâne pentru om cel mai bun balsam pentru trup, inimă, minte şi suflet. Sexul periodic eliberator de tensiuni, activitatea fizică( cel puţin odată la două zile), activitatea intelectuală zilnică (nu privitul la televizor) şi hrana naturală sunt factori fundamentali care asigură longevitatea. Folosirea adjuvanţilor chimici pentru menţinerea aspectului tânăr nu este recomandată; are mai mult efecte maligne decât benigne. Cercetările efectuate pe musculiţa de oţet în ceea ce priveşte amânarea împerecherii, au demonstrat că întârzierea fecundării, la fiecare generaţie, cu câteva zile, au dus la mutaţii care au mărit durata vieţii la musculiţa de oţet de la 14 zile la peste 70 de zile. Generaţiile mai tinere de oameni au început să realizeze, mai mult inconştient decât conştient învăţătura testului musculiţei de oţet; astfel, tot mai multe căsătorii au loc după treizeci de ani, copii vin între treizeci şi patruzeci de ani. Nevoia de iubire activă până la vârste înaintate menţine vitalitatea organismului, alungă suferinţa şi bolile bătrâneţii. Ca urmare a creşterii a siguranţei şi securităţii vieţii cât şi a posibilităţii fecundării la vârste mai avansate, generaţiile actuale au redus numărul de progenituri, la unu cel mult doi copii, iar conceperea lor se face la vârste mai târzii, comparativ cu generaţiile trecute.
Dacă, înainte vreme, conceperea progeniturilor se făcea între cincisprezece şi cel mai târziu la treizeci de ani, acum cele mai multe perechi procreează între treizeci şi patruzeci de ani. Este posibil, ca peste câteva generaţii, procrearea umană să aibă loc după vârsta de patruzeci de ani; aceasta va conduce la menţinerea capacităţii de fecundare la femei la vârste înaintate, la prelungirea duratei vieţii erotice şi inerent a duratei de viaţă. Vedem , aşadar, că durata vieţii este legată nemijlocit de Eros; cu cât iubirea activă se prelungeşte până la vârste târzii cu atât pragul morţii va fi mai depărtat.Aceasta este toată filosofia vieţii.
Poate asta oare explica mitul biblic al Sarrei, care a fost dăruită de Yahve cu un copil la vârsta de nouăzeci de ani, iar Avraam, se presupune că avea o sută zece ani când Sarra l-a născut pe Issac? Asta ar explica oare şi vârstele matusalemice atinse de om biblic, la începuturile sale istorice? Vom vedea în continuare!
joi, 26 mai 2011
Filosofia ajutorării
Filosofia ajutorării: ,,Învăţătorule, au întrebat Fariseii pe Isus, care este cea mai mare poruncă din Lege’’ Isus a răspuns: ,,Să iubeşti pe Domnul , dumnezeul tău , cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.[…]. Iar a doua, asemenea primei este: ,,Să iubeşte pe aproapele pe tău ca pe tine însuţi. ’’ (Matei – 22 – Porunca cea mare) Filosofia ajutorării este una simplă – să ajuţi pe semenul aflat la ananghie. Depindem unii de alţii: aşa e constituit acest Univers. Cine crede că se află deasupra omenirii, deasupra necazurilor, deasupra sărăciei ( mă refer la cei bogaţi, se înşeală amarnic). Bogatul e nimic fără această femeie săracă, care cerşeşte o bucată de pâine pentru copii. Nu cunosc această familie, o prietenă de pe Facebook, m-a rugat s-o ajut, după cum se vede în mesajul de mai jos.
Adriana Pop
Buna seara
buna seara an primul rand va multumesc pentru accept . Ma numesc pop adriana si as dori sa va rog daca vati putea implica si dumneavoastra am postat pe pagina mea un anunt despre o familie pe care o cunosc personal si care au nevoie de ajutor daca doriti puteti sa va uitati este vorba de fam muresan mihaela http://www.facebook.com/l/992157OabNtO508_l1nYCBCKPFA/www.formula-as.ro/2011/956/s-o-s-34/cazuri-de-extrema-urgenta-13392
Cazuri de extrema urgenta - S.O.S. - Numarul 956 - Anul 2011 - Arhiva - Formula AS
www.formula-as.ro
Cazuri de extrema urgenta. S.O.S.. Numarul 956. Anul 2011. Arhiva. Formula AS.
-BUNA ZIUA TUTUROR OAMENILOR DE PE FACEBOOK MA NUMESC POP ADRIANA AM 21 DE ANI LOCUESC AN COMUNA RODNA DIN JUDETUL BISTRITA NASAUD SUNT O FEMEIE MODESTA, CREDINCIOASA ,SI CU FRICA DE DUMNEZEU ASEARA MAM LOGAT PE ACEST SAIT PENTRU A FACE PUBLIC UN ANUNT DESPRE O FAMILIE NECAJITA CARE AMI SUNT VECINI SI SUNT SUNT NASA AL COPILULUI LOR CEL MIC ADRIAN ACEASTA FAMILIE ESTE SI TANARA SI CU FOARTE MULTE ANCERCARI DE LA VIATA EL ARE 29 DE ANI IAR SOTIA 22 SI DOI COPII UNUL SCOLAR IAR CELALALT PRE SCOLAR . AN URMA CU TREI ANI SOTUL DOAMNEI DESPRE CARE VA SPUN A LUCRAT LA O FIRMA DE CONSTRUCTII FARA CARTE DE MUNCA SI A AVUT UN ACCIDENT LA COLOANA VERTEBRALA DUPA CARE AU URMAT MAI MULTE TRATAMENTE IAR EI NEFIIND ASIGURATI MEDICAL A TREBUIT SA SUPORTE COSTURILE . AN URMA CU CATEVA LUNI SOTUL DIN FAMILIA RESPECTIVA A FACUT O CADERE NERVOASA DUPA CARE LAU DIAGNOSTICAT CU ANTARZIERE MENTALA PROFUNDA SI TULBURARI DE COMPORTAMENT .ROG TOATE PERSOANELE CARE VOR SA CONTRIBUE CU UN MIC AJUTOR SUB ORICE FORMA AR FI EL DEOARECE ESTE O FAMILIE FOARTE NECAJITA SI CU MULTE DATORII ACUMULATE VA LAS UN SAIT UNDE VA PUTETI UITA LA SI A VA CONVINGE DE LA ZIARUL FORMULA AS UNDE AU FOST PUBLICATI AN LUNA FEBRUARIE ESTE VORBA DE FAM MURESAN MIHAELA CU TITLU "N-am bani nici macar sa le cumpar copiilor un corn pentru scoala" LA NUMARUL 956 RUBRICA Cazuri de extrema urgenta - S.O.S. - Numarul 956 - Anul 2011 - Arhiva - Formula AS
www.formula-as.ro VA MULTUMESC PENTRU TIMPUL ACORDAT SI VA DORESC MULTA SANATATE TUTUROR VA LAS SI NUMARUL FAM MURESAN 0755684607
N-am bani nici macar sa le cumpar copiilor un corn pentru scoala"
Ma numesc Muresan Mihaela, sunt mama a doi copii, iar sotul este bolnav. Apelez la sprijinul dvs., cu speranta si cu credinta in Dumnezeu ca ma veti putea ajuta. Locuim intr-o garsoniera, patru persoane. Dormim intr-un singur pat. Venituri avem doar alocatia de stat a copiilor. Sotul meu a lucrat cu ziua la o firma de constructii, unde a avut un accident la coloana vertebrala. Au urmat multe tratamente scumpe si care au trebuit platite, pentru ca nu eram asigurati medical. El era tot sprijinul casei. Lucra si ne intretinea pe toti. Cand s-a vazut in situatia aceea, a facut o cadere nervoasa. Am mers la un examen psihologic si psihiatric, in care l-au diagnosticat cu tulburari mentale profunde. (Anexez si acte doveditoare.) Am facut toate demersurile pentru o pensie, dar nu stim cand o sa o primim. De doua saptamani am ramas fara lemne. Stam toti imbracati in casa. Ne este foarte greu, nu avem o mobila unde sa le pun hainutele copiilor, nu avem o masina de spalat, le spal cu apa rece hainele. Sunt zile in care nu am bani nici pentru un corn sa le dau copiilor la scoala. M-am tot zbatut sa putem avea o locuinta mai mare, dar asta o sa ramana doar un vis pentru noi, daca nu avem posibilitatea de a avea nici macar strictul necesar.
Va rog din tot sufletul, nu treceti cu vederea peste scrisoarea noastra, pentru ca stiu ca mai sunt si oameni cu suflet mare, care ne-ar putea da o mana de ajutor. Orice este binevenit. Domnul Iisus si Maicuta sfanta sa va binecuvanteze.
Avem si doua numere de cont, pe numele MURESAN MIHAELA, deschise la BCR, Sucursala Rodna:
RO86RNCB0283098415400001 - in lei
RO59RNCB0283098415400002 - in euro
SWIFT RNCB ROBU
MURESAN MIHAELA - str. Principala, bl. 78, sc. A, ap. 25, Rodna, jud. Bistrita-Nasaud, cod 427245, tel. 0755/68.46.07
Filosofia ajutorării
Filosofia ajutorării: ,,Învăţătorule, au întrebat Fariseii pe Isus, care este cea mai mare poruncă din Lege’’ Isus a răspuns: ,,Să iubeşti pe Domnul , dumnezeul tău , cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot
cugetul tău.[…]. Iar a doua, asemenea primei este: ,,Să iubeşte pe aproapele pe
tău ca pe tine însuţi. ’’ (Matei – 22 – Porunca cea mare) Filosofia ajutorării este una simplă – să ajuţi pe semenul aflat
la ananghie. Depindem unii de alţii: aşa e constituit acest Univers. Cine crede
că se află deasupra omenirii, deasupra
necazurilor, deasupra sărăciei ( mă
refer la cei bogaţi ), se înşeală amarnic. Bogatul e nimic fără această femeie
săracă, care cerşeşte o bucată de pâine
pentru copii săi. Nu cunosc această familie, o prietenă de pe Facebook, m-a rugat s-o ajut, după cum
se vede în mesajul de mai jos.
Buna
seara
buna
seara an primul rand va multumesc pentru accept . Ma numesc pop adriana si as
dori sa va rog daca vati putea implica si dumneavoastra am postat pe pagina mea
un anunt despre o familie pe care o cunosc personal si care au nevoie de ajutor
daca doriti puteti sa va uitati este vorba de fam muresan mihaela http://www.facebook.com/l/992157OabNtO508_l1nYCBCKPFA/www.formula-as.ro/2011/956/s-o-s-34/cazuri-de-extrema-urgenta-13392
 |
Cazuri de
extrema urgenta. S.O.S.. Numarul 956. Anul 2011. Arhiva. Formula AS.
|
-BUNA ZIUA TUTUROR
OAMENILOR DE PE FACEBOOK MA NUMESC POP ADRIANA AM 21 DE ANI LOCUESC AN COMUNA
RODNA DIN JUDETUL BISTRITA NASAUD SUNT O FEMEIE MODESTA, CREDINCIOASA ,SI CU
FRICA DE DUMNEZEU ASEARA MAM LOGAT PE ACEST SAIT PENTRU A FACE PUBLIC UN ANUNT
DESPRE O FAMILIE NECAJITA CARE AMI SUNT VECINI SI SUNT SUNT NASA AL COPILULUI
LOR CEL MIC ADRIAN ACEASTA FAMILIE ESTE SI TANARA SI CU FOARTE MULTE ANCERCARI
DE LA VIATA EL ARE 29 DE ANI IAR SOTIA 22 SI DOI COPII UNUL SCOLAR IAR CELALALT
PRE SCOLAR . AN URMA CU TREI ANI SOTUL DOAMNEI DESPRE CARE VA SPUN A LUCRAT LA
O FIRMA DE CONSTRUCTII FARA CARTE DE MUNCA SI A AVUT UN ACCIDENT LA COLOANA
VERTEBRALA DUPA CARE AU URMAT MAI MULTE TRATAMENTE IAR EI NEFIIND ASIGURATI
MEDICAL A TREBUIT SA SUPORTE COSTURILE . AN URMA CU CATEVA LUNI SOTUL DIN
FAMILIA RESPECTIVA A FACUT O CADERE NERVOASA DUPA CARE LAU DIAGNOSTICAT CU
ANTARZIERE MENTALA PROFUNDA SI TULBURARI DE COMPORTAMENT .ROG TOATE PERSOANELE
CARE VOR SA CONTRIBUE CU UN MIC AJUTOR SUB ORICE FORMA AR FI EL DEOARECE ESTE O
FAMILIE FOARTE NECAJITA SI CU MULTE DATORII ACUMULATE VA LAS UN SAIT UNDE VA
PUTETI UITA LA SI A VA CONVINGE DE LA ZIARUL FORMULA AS UNDE AU FOST PUBLICATI
AN LUNA FEBRUARIE ESTE VORBA DE FAM MURESAN MIHAELA CU TITLU "N-am bani
nici macar sa le cumpar copiilor un corn pentru scoala" LA NUMARUL 956
RUBRICA Cazuri de extrema urgenta - S.O.S. - Numarul 956 - Anul 2011 - Arhiva -
Formula AS
www.formula-as.ro VA MULTUMESC PENTRU TIMPUL ACORDAT SI VA DORESC MULTA SANATATE TUTUROR VA LAS SI NUMARUL FAM MURESAN 0755684607
www.formula-as.ro VA MULTUMESC PENTRU TIMPUL ACORDAT SI VA DORESC MULTA SANATATE TUTUROR VA LAS SI NUMARUL FAM MURESAN 0755684607
N-am bani nici macar sa le cumpar copiilor un corn pentru
scoala"
Ma numesc Muresan Mihaela, sunt mama a doi copii, iar sotul este bolnav. Apelez la sprijinul dvs., cu speranta si cu credinta in Dumnezeu ca ma veti putea ajuta. Locuim intr-o garsoniera, patru persoane. Dormim intr-un singur pat. Venituri avem doar alocatia de stat a copiilor. Sotul meu a lucrat cu ziua la o firma de constructii, unde a avut un accident la coloana vertebrala. Au urmat multe tratamente scumpe si care au trebuit platite, pentru ca nu eram asigurati medical. El era tot sprijinul casei. Lucra si ne intretinea pe toti. Cand s-a vazut in situatia aceea, a facut o cadere nervoasa. Am mers la un examen psihologic si psihiatric, in care l-au diagnosticat cu tulburari mentale profunde. (Anexez si acte doveditoare.) Am facut toate demersurile pentru o pensie, dar nu stim cand o sa o primim. De doua saptamani am ramas fara lemne. Stam toti imbracati in casa. Ne este foarte greu, nu avem o mobila unde sa le pun hainutele copiilor, nu avem o masina de spalat, le spal cu apa rece hainele. Sunt zile in care nu am bani nici pentru un corn sa le dau copiilor la scoala. M-am tot zbatut sa putem avea o locuinta mai mare, dar asta o sa ramana doar un vis pentru noi, daca nu avem posibilitatea de a avea nici macar strictul necesar.
Va rog din tot sufletul, nu treceti cu vederea peste scrisoarea noastra, pentru ca stiu ca mai sunt si oameni cu suflet mare, care ne-ar putea da o mana de ajutor. Orice este binevenit. Domnul Iisus si Maicuta sfanta sa va binecuvanteze.
Avem si doua numere de cont, pe numele MURESAN MIHAELA, deschise la BCR, Sucursala Rodna:
RO86RNCB0283098415400001 - in lei
RO59RNCB0283098415400002 - in euro
SWIFT RNCB ROBU
MURESAN MIHAELA - str. Principala, bl. 78, sc. A, ap. 25, Rodna, jud. Bistrita-Nasaud, cod 427245, tel. 0755/68.46.07
Ma numesc Muresan Mihaela, sunt mama a doi copii, iar sotul este bolnav. Apelez la sprijinul dvs., cu speranta si cu credinta in Dumnezeu ca ma veti putea ajuta. Locuim intr-o garsoniera, patru persoane. Dormim intr-un singur pat. Venituri avem doar alocatia de stat a copiilor. Sotul meu a lucrat cu ziua la o firma de constructii, unde a avut un accident la coloana vertebrala. Au urmat multe tratamente scumpe si care au trebuit platite, pentru ca nu eram asigurati medical. El era tot sprijinul casei. Lucra si ne intretinea pe toti. Cand s-a vazut in situatia aceea, a facut o cadere nervoasa. Am mers la un examen psihologic si psihiatric, in care l-au diagnosticat cu tulburari mentale profunde. (Anexez si acte doveditoare.) Am facut toate demersurile pentru o pensie, dar nu stim cand o sa o primim. De doua saptamani am ramas fara lemne. Stam toti imbracati in casa. Ne este foarte greu, nu avem o mobila unde sa le pun hainutele copiilor, nu avem o masina de spalat, le spal cu apa rece hainele. Sunt zile in care nu am bani nici pentru un corn sa le dau copiilor la scoala. M-am tot zbatut sa putem avea o locuinta mai mare, dar asta o sa ramana doar un vis pentru noi, daca nu avem posibilitatea de a avea nici macar strictul necesar.
Va rog din tot sufletul, nu treceti cu vederea peste scrisoarea noastra, pentru ca stiu ca mai sunt si oameni cu suflet mare, care ne-ar putea da o mana de ajutor. Orice este binevenit. Domnul Iisus si Maicuta sfanta sa va binecuvanteze.
Avem si doua numere de cont, pe numele MURESAN MIHAELA, deschise la BCR, Sucursala Rodna:
RO86RNCB0283098415400001 - in lei
RO59RNCB0283098415400002 - in euro
SWIFT RNCB ROBU
MURESAN MIHAELA - str. Principala, bl. 78, sc. A, ap. 25, Rodna, jud. Bistrita-Nasaud, cod 427245, tel. 0755/68.46.07
marți, 24 mai 2011
Omagiu pentru ,,Îngerul a strigat''
Revista CONSTELAŢII DIAMANTINE , la care colaborez, mi-a trimis
,,versurile pripite şi triste'' ale lui George Filip din Montreal.
DRAGĂ DOINA,
îţi dau pe mână câteva versuri pripite şi triste, aşternute la vestea tristă că prietenul şi-al meu FĂNUŞ NEAGU a plecat la cer. Eu nu ştiu ce să fac cu ele. Eu ştiu doar să râd plângînd şi invers.
Trimite-l te rog pe unde crezi că trebuie trimis.
george FILIP
INGERUL L-A STRIGAT
- la plecarea lui FĂNUŞ NEAGU -
sunt trist şi nu-s prea trist, de ce aş fi?
englezu-a zis TO BE OR NOT TO BE.
Fănuş A FOST - prin văile de plângeri,
unul dintre frumoşii noştri îngeri.
prin lumea largă, lungă i-a fost goana.
rămîn în doliu Stela lui şi Oana.
el doarme dus pe aripi de eter
şi Mircea Micu îl aşteaptă-n cer.
acolo, printre flamele din nori,
vor scoate ALMANAH cu scriitori.
glumele lor se vor topi în ploi,
sau în zăpezi, şi-or ninge peste noi.
dar noi mai stăm pe-a timpului lacună
să ne mai răzvrătim SUB CLAR DE LUNĂ,
c-aşa ne e dat nouă - şi ne doare:
când un prunc nou se naşte, un sfânt moare.
de ce-a plecat FĂNUŞ...păi a plecat
că ÎNGERUL la ceruri l-A STRIGAT .
l-a tămîiat Armindeni cu dichis,
caneaua brăileanului s-a-nchis...
24 mai, 2011 - la Montreal
îţi dau pe mână câteva versuri pripite şi triste, aşternute la vestea tristă că prietenul şi-al meu FĂNUŞ NEAGU a plecat la cer. Eu nu ştiu ce să fac cu ele. Eu ştiu doar să râd plângînd şi invers.
Trimite-l te rog pe unde crezi că trebuie trimis.
george FILIP
INGERUL L-A STRIGAT
- la plecarea lui FĂNUŞ NEAGU -
sunt trist şi nu-s prea trist, de ce aş fi?
englezu-a zis TO BE OR NOT TO BE.
Fănuş A FOST - prin văile de plângeri,
unul dintre frumoşii noştri îngeri.
prin lumea largă, lungă i-a fost goana.
rămîn în doliu Stela lui şi Oana.
el doarme dus pe aripi de eter
şi Mircea Micu îl aşteaptă-n cer.
acolo, printre flamele din nori,
vor scoate ALMANAH cu scriitori.
glumele lor se vor topi în ploi,
sau în zăpezi, şi-or ninge peste noi.
dar noi mai stăm pe-a timpului lacună
să ne mai răzvrătim SUB CLAR DE LUNĂ,
c-aşa ne e dat nouă - şi ne doare:
când un prunc nou se naşte, un sfânt moare.
de ce-a plecat FĂNUŞ...păi a plecat
că ÎNGERUL la ceruri l-A STRIGAT .
l-a tămîiat Armindeni cu dichis,
caneaua brăileanului s-a-nchis...
24 mai, 2011 - la Montreal
luni, 23 mai 2011
De ce trăim? De ce murim? (partea întâi)
Mişcarea în spirală a vieţii
De ce există
universul? De ce există viaţă? De ce există iubire? De ce ne năştem? De ce există moarte? Iată întrebări, care par absurde, fiindcă e
greu de găsit un răspuns la ele şi în această situaţie întrebarea îşi pierde
sensul, tocmai fiindcă răspunsul este greu de găsit şi greu de înţeles.
Orice lucru pe lumea
asta are un început şi un sfârşit, în care fiecare efectuează o mişcare a drumului întors, un
feedback, un crochiu al palindromului care gerează eterna reîntoarcere, un început de la zero (stadiul de sămânţă
unde spaţiul şi timpul sunt zero, până la sfârşit, la zero tăiat, sau θ (theta grec), care simbolizează pe Thanatos,
zeul morţii, sfârşitul, neantul.
Mişcarea unu-lui
întors este dată de chiar înfăşurarea macromoleculei ADN-ului, o mişcare a unu-lui în două catene,
diametral opuse, ale dublu helix, laturile informaţionale contrarii ce se
aseamănă în oglindă, ca feţele tablei de şah. Cele
două catene prefigurează polaritatea vieţuitoarelor (masculul şi femela
speciilor), iar înfăşurarea elicoidală, mişcării vieţii în spirală fără început
, dar cu începuturi , fără sfârşit, dar cu sfârşituri, în care fiecare cerc al
spiralei reprezintă o generaţie, care preia şi predă ştafeta. Mişcarea în spirală face ca viaţa să fie şi fără început şi fără
sfârşit, dar cu începuturi şi cu sfârşituri.
Vasile Conta vedea
mişcarea vieţii ca o propagare de unde cu cele trei faze, în semicercuri ce
schiţează forma frunzei de trifoi - cu o
ramură suitoare, un punct culminat şi ramura coborâtoare şi fiecare mişcare ar
cuprinde alte sub-unde, astfel că întreaga materie biologică ar evolua
ondulatoriu.
Situat
exclusiv pe poziţii materialiste Conta nu putea
înţelege (şi este de înţeles
pentru secolul în care a trăit ) că ceea ce pune în mişcare materia este un
program informaţional, implantat în materie(codul genetic), care configurează formele şi determină
întreaga evoluţie de la naştere până la moarte într-o veşnică mişcare în
spirală, după chipul şi asemănarea macromoleculei ADN-ului.
Mişcarea vieţii în
spirală denotă o lume programată în variabile, deterministă prin informaţia
programată şi supusă hazardului prin informaţia receptată din mediu. Această
mişcare în spirală a vieţii determină ca fiecare fiinţare să fie o istorie care
se repetă şi totuşi să fie în acelaşi timp alta. Dacă mişcarea vieţii nu ar fi
în spirală şi s-ar desfăşura într-un
cerc, care se închide, ar corespunde unei lumi absolut deterministe, dat şi
absolut fataliste. Dacă lumea nu ar fi într-o anume proporţie programată, deci deterministă, atunci ar fi supusă unui haos absolut , ceea ce iarăşi ar fi imposibilă. Asemenea lumi sunt imposibile fiindcă nu sunt viabile. Nici o filosofie nu tratează lumea ca fiind absolut fatalistă sau absolut haotică. Ideea existenţialistă, în speţă al lui Jean Paul Sartre, anume că ,, totul începe prin contigenţă''(Greaţa) sau că ,, existenţa precede esenţa'', nu e decât un mod de a-şi ostoi angoasele, în faţa unui univers, perceput de ei, fără sens, absurd. Chestiunea este că dacă acest Univers funcţionează programat la marginea haosului, atunci o asemenea subtilă programare reclamă un Programator.
Aşadar, lumea nu poate exista decât programată
la marginea haosului. Însăşi codul
genetic este o informaţie programată la marginea haosului, cu un invariant,
care păstrează bauplanul speciei şi o variabilă, care îi conferă individualitatea
fenotipului.
Teoria fatalismului al
lui Vasile Conta se loveşte de această mişcarea generală a lumii în spirală
care denotă că ea a fost generată să fiinţeze şi să funcţioneze nu absolut
determinist, ci conform unui program (respectiv programul genetic),
dar cu informaţia programată la marginea haosului, o programare variabilă ca un
pom - , un pom al vieţii cum ne spune
metaforic, mitul biblic , în care
invariantul specii rămâne neschimbat ca tulpina pomului, şi numai
ramurile - indivizii sunt variabili.
Programul cuprinde generalul, în forma fixă a speciei şi particularul în genele
variabile ale fiecărui organism.
Înfăşurarea în helix a
macromoleculei de ADN răspunde astfel şi problemei antinomice
ridicate de Kant – ca teză: lumea are un
început în timp şi este limitată în spaţiu, şi antiteza, nu are nici început,
nici limite.
În ou lumea este în
stare de repaus, este în afara spaţiului şi timpului sau spaţiul şi timpul sunt
zero, cum se află materia din găurile negre. În momentul începerii derulării programului genetic spaţiul are
tendinţa de expansiune (diviziunea celulară în procesul mitozei generează
spaţiul) şi odată cu prima diviziune
începe şi numărătoarea inversă a timpului şi totodată generarea spaţiului. Orice formă materială generează, aşadar,
odată cu naşterea, un spaţiu timp
al ei.
Pentru ca lumea să
perpetueze la nesfârşit este necesar ca materia să fie în permanenţă reciclată.
Fără această reciclare este posibil ca informaţia să se deterioreze odată cu
suportul ei – materia care suferă în timp o
degradare, conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii.
Materia în repaus, în sămânţă este mai greu degradabilă, fiindcă se află în
repaus absolut, dar odată produsă fecundarea seminţei ea urmează cele trei
curbe propuse de filosoful ieşean în teoria ondulaţiunii
universale. Curba fundamentală a vieţii este cea a punctului culminant, care
corespunde la toate vieţuitoarele cu fecundarea. Odată transmis ADN-ul, vechile fiinţări devin inutile pentru
existenţă. Odată cu împlinirea misiunii fundamentale a vieţii organismul
începe, cum spune Conta curba coborâtoare. Ca viaţa să continue mişcarea veşnică,
moartea devine absolut necesară în Univers.
Moartea, cine spunea
asta, nu este opusul vieţii cum din ignoranţă
s-ar crede, ci opusul fecundării, am putea spune că moartea este opusul
iubirii. Dacă observăm natura, atât în
regnul vegetal cât şi animal,
fecundarea şi reproducerea este un fatum, e misiunea fundamentală a vieţii, am putea spune a întregii existenţe
biologice. Fecundarea este informaţia implantată în codul genetic al fiecărei
specii, o fatalitate a oricărui organism; transmiterea cu orice preţ a
ADN-ului, la multe specii se face chiar
cu preţul vieţii genitorilor (ca spre exemplu la somoni, la
caracatiţe, etc.). De aceea, atâta vreme
cât iubim, trăim , când funcţia sexuală şi-a încetat activitatea,
Tanathos vine ca un zeu salvator.
Informaţia genetică
este astfel programată încât obligă, în mod fatal orice, organism să-şi
transmită genele în viitor, gena egoistă, după cum ne spune celebrul biolog
englez Richard Dawkins, are nevoie pentru conservare de un suport nou, ,,noi
suntem nişte maşini de supravieţuire – vehicule robot ce sunt programate
orbeşte să conserve moleculele egoiste
cunoscute ca gene.’’( Richard Dawkins, 1976).
Odată ADN-ul transmis, genitorii îşi pierd orice
utilitate, mai cu seamă în cazul speciilor
care nu au nici un rol şi nici o utilitate în
învăţarea puilor, cum se întâmplă în cazul somonilor sau a
caracatiţelor, iar genitorii odată ce au depus icrele, respectiv ouăle, mor,
aparent fără o cauză anume. La mamifere, unde e nevoie de exerciţiul învăţării supravieţuirii
progeniturilor, viaţa genitorilor se prelungeşte până când aceştia s-au
maturizat. Din aceste considerente putem afirma că moartea este contrariul fecundării şi nu naşterii , a vieţii ca atare.
Din observaţia că orice vieţuitoare
îmbătrâneşte deducem că se întâmplă ceva cu materia biologică, că suferă o
degradare, o degenerare. Ea suferă această degradare fiindcă suportul
informaţie, respectiv celula nu se mai înnoieşte şi nu se mai înnoieşte fiindcă
programul genetic se apropie de sfârşit, şi-a consumat informaţia.
Şi
în natura fizică materia suferă asemenea degradări. Există în centrele
galactice maşinării de reciclare a materiei, care generează noi galaxii într-un
viitor aşa zis ,,univers copil’’. Cred că acesta este rolul găurilor negre în
univers să genereze galaxii-copil, pentru un viitor Univers,(vezi S. Hawking,
1988;S. Weinberg,1977; J. Merleau-Ponty,1978).
La nivelul
organismului degradarea materiei este observabilă, la nivelul Universului ea
est bănuită şi dedusă raţional. Şi pentru ca gena egoistă să rămână intactă, ea
trebuie să schimbe periodic suportul informaţional. Altfel, odată cu degradarea
suportului se deteriorează şi informaţia.
Să ne imaginăm
organismul oricărei vieţuitoare drept un computer, sămânţa drept un DVD; e ca
şi cum ai introduce DVD într-un computer nou, mai performant şi mai bine
adaptat mediului. În sămânţa, în acest DVD biologic este implantată informaţia
cu starea organismului genitor de până la momentul fecundării, iar momentul fecundării
starea organismului genitor este în faza optimă de sănătate :fecundarea are în
stadiul optim de dezvoltare a oricărei vieţuitoare, adică în momentul când
organismul este pe deplin maturizat.
De ce mai este
necesară transmiterea seminţei pentru generarea unui nou organism? Pentru
învăţarea schimbărilor pedoclimatice şi o mai bună adaptare la mediu. Să amintim fluturii Biston betularia,
utilizaţi în multe scrieri drept
exemple ale melanismului industrial de
adaptare la mediul industrial din Anglia secolului XX.
Mutaţiile melanice demonstrează că genele variabile se pot
autoprograma. Or, această auto-progrmare a informaţiei nu este manifestă în
fenotip decât la generaţiile următoare.
La generaţia genitorilor ar fi imposibil
asemenea schimbări de vreme ce genele sau exprimat deja în fenotip.
Informaţiile, primite din mediu sau din
contactul cu alte specii, nu produc schimbări esenţiale, ci doar secundare,
care nu afectează invariantul speciei. Din aceste considerente doctrina
darwinistă a transformismului sau
aceea a evoluţionismului este caducă.
Modificările nu pot avea loc
decât pe orizontală, în variabila
genetică şi nu în invariantul speciei. Aşadar omul nu se trage din maimuţă,
prin transformism sau evoluţionism şi
trebuie să i se caute alte origini.
În sămânţa genitorilor
însă este însă inclusă informaţia despre această modificare a mediului, căci
după cum au dovedit ultimele cercetări, circulaţia informaţiei este şi inversă,
adică şi dinspre mediu spre ADN , nu numai din ADN spre fiinţarea în mediu.
Fiecare lot de spermatozoizi şi fiecare ovul poate primi în genele variabile
informaţii suplimentare , astfel că, cel puţin la speciile care nasc un pui sau
doi, ca spre exemplu la om, fraţii şi surorile nu seamănă între ei, decât în
cazul gemenilor uniovulari.
Prin urmare, orice program
genetic are un stoc de informaţie invariant care generează forma generală a speciei
şi gene variabile care generează
organismul singular şi pe care îl individualizează. De aceea credem că
Entitatea (Creatorul, Programatorul, Dumnezeu, Demiurgul sau cum vreţi să-l denumim), sau cine a
conceput acest ingenios ADN a implantat aceste fatalităţi ale vieţii,
fecundarea şi moartea, Eros şi Thanatos, pentru ca mişcarea vieţii să fie
veşnică.
Odată generate noi
bio-computere, genitorii îmbătrâniţi devin nu numai inutili pentru existenţă ci
chiar poveri insurmontabile vieţuirii. Dacă prin absurd ar supravieţui veşnic ar ocupa atât spaţiul-timp progeniturilor cât şi
mijloacele metabolice ale acestora ceea ce ar duce la un haos al existenţei şi
a unei lumi ce ar sucomba în sine. De aceea moartea, ca şi fecundarea, cele
două contrarii ale vieţii sunt absolut necesară existenţei. Acestea sunt două
fatalităţi programate genetic fără de care existenţa în general şi cea
biologică în special ar fi imposibilă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)