Fete pentru infern

  

Odată  pe lună  merg să-mi iau rețeta  de la medicul de familie. E  o regulă statornicită , cred,   în  existența  pensionarilor: muncim o viață ca apoi să dăm pensia pe medicamente.                                                                            

 În acest  fel  creștem speranța de viață. Și  ne bucurăm  că mai putem trăi o zi... și încă  o zi…,  cu pastile.   Cu fiecare generație mai multe  medicamente, mai  multe pilule, pentru supraviețuire.                                                                

  Cum, cea  mai apropiată  farmacie de cabinetul medicului  este farmacia Longavit  din  zona gării Iași,   mă opresc ,  să  cumpăr de aici   medicamentele. Cu greu găsesc, printre  mormanele de zăpadă,   un loc de parcare.                             

Parchez  și o iau repede prin zăpadă de pe trotuar.   Încercând să-și mențină  echilibrul prin zăpada  alunecoasă, oamenii se leagănă ca niște pinguini.  Pe aici serviciile primăriei n-au  mai ajuns.  Poate  societățile abilitate    așteaptă să se topească zăpada  și să  încaseze banii. Cine  mai  verifică dacă  a fost  sau nu  curățat trotuarul?                                                                                           Îmi este teamă  că iarăși măresc  taxele;  iarna când ninge e cel mai bun moment ca firmele specializate să fure  banii  din buzunarele noastre. Nu mult!  Câte un leu de fiecare. Ei, ce contează că  fură  azi un leu din buzunarul fiecăruia!  Un leu îl  dai la un cerșetor. Când îl ai, dar când nu-l ai?!...                                  Ies din  farmacie și,   prins, ca de obicei,  de vreo idee, merg spre  mașină, fără  să   dau atenție la trecători sau la ceea ce se petrece în jurul meu.          

,,D-le, d-le…  strâng bani pentru   mâncare!”  Mă  opresc și mă uit, ca adolescentul   miop, la ființa care strigă a disperare.  O  față  măruntă  mă  privește   cu  sfială.   O privesc , oarecum, intrigat;   nu mi se pare a fi un  cerșetor.  Inițial am crezut că-i  băiat. Nu-i  pot  desluși  trăsăturile de fată. Poartă  o  geacă   cu glugă, maronie,    pentru mature, mult peste  măsura ei.  Gluga , la fel de mare,   îi acoperă aproape complet  fața.              

Din trăsăturile feței, a ochilor căprui, languroși,  gura mică, buzele roșii  și  câteva fire  lungi  de păr  scăpate  rebel   din glugă, intuiesc că e fată.  Din mâneca gecii întinde  spre mine o mânuță de copil.  Îi văd unghiile negre, netăiate  și  neîngrijite.   Haina, mult prea mare pentru trupul firav și nu prea curată,   trădează sărăcia. Îi apreciez vârsta  din ochi  și după înălțime; are în jur de  12-13 ani și un metru  patruzeci înălțime.    

 Faptul  că încearcă să-și ascundă identitatea îmi  indică că e jenată de această postură, accidentală, de cerșetoare. Dar foamea,  cum spunea Ugolino din Pisa, învinge, nu doar jena , ci chiar și durerea.

,,Bine, dar părinții tăi?...”  o întreb, intrigat.        ,,Stau la o mătușă. Sunt din Târgu…   Vara, mătușa   muncește  cu ziua la lipoveni, dar acum nu are de lucru.”                                 

    Îmi dau seama că Târgu  e  Târgu Frumos. Oamenii au început să scurteze denumirile mari. Când cineva spune  Târgu, în  județul  Iași,  subînțelege că e  vorba de Târgu Frumos, cum cred că subînțeleg  în celelalte  județe  denumiri ale altor târguri. Ca de exemplu, în  Neamț , dacă spui Târgu  se  înțelege că-i  vorba de  Târgu  Neamț.         
    ,,Am venit cu trenul, continua fata,   să fac  bani pentru mâncare. Mama  s-a măritat  la Constanța …, tata  a murit…” 

La ora aceea ar   fi trebuit  să fie la școală. Dar, cu siguranță, a abandonat școala.  Și nici  prin gând  nu-i trece că școala  poate fi o șansă…,  școala e grea  și lipsurile materiale o fac și mai  grea. Când vrei ceva cu adevărat , vorba lui Coelho, tot Universul  concurează pentru tine … , dar îți trebuie voință, o mare voință,  o voință dusă până dincolo de limitele  raționalului, dacă vrei să ieși din cercul  de familie,  altfel  ești ca frunza-n vânt.  La cheremul   destinului. Pentru învățătură  trebuie să  ai și tragere de inimă.              Îi întind o bancnotă de un leu. Ar  fi trebuit să-i dau mai mult. Dar nu mă dau banii afară din casă. Și sunt atâția cerșetori…, atâția flămânzi…, atâția  în nevoi. 

                      Mica cerșetoare  îmi mulțumește  și se  repede la alți trecători. Unii  o refuză, alții mai moraliști  o trimit la muncă,  mulți din cei tineri  o înjură; unii mai milostivi  îi pun în palmă  un bănuț.  Se uită  spre  farmacie și cum, de-acolo, vede  ieșind bătrâni,  se  postează  la intrare.   

                     Așteaptă să iasă  clienții, pensionari ca și mine, dar, cu siguranță, mai creștini . Cei de vârsta  a treia  nu-i fac morală , n-o trimit la muncă, n-o înjură. Scot și-i dau bănuțul.  Scormonesc,  în portmoneu, câte  zece  minute până găsesc un bănuț. Fata îi așteaptă  răbdătoare.                                                              

             Cum poate o mamă  să-și abandoneze copilul, să se mărite cu  un bărbat și să-și  lase  fiica, din  prima căsătorie,   în voia sorții? 

Destinul fetei  pare a fi pecetluit. De la cerșetorie la prostituție nu-i decât un pas. Se va mărita sau nu, va avea la rându-i un copil  și la fel, ca maică-sa,  îl va abandona în voia sorții. Destinul e  o istorie ce se repetă. Jorge Luis de Borges spune că infernul este acolo unde-i posibil răul. Pașii fetei duc spre infernul existenței.                                   
         A  câta generație  va  reuși  să  iese din  acest cerc vicios? Din cercetările mele   pot afirma că pecetea  pusă pe  destinul unei familii, face să se repete  vreme de  cinci-șapte  generații.  Fata va deveni, fie  o nimfetă, la fel ca Lolita   lui Nabokov, fie o prostituată la colț de stradă. Gena egoistă nu  ia în seamă  necazurile ei,  vrea cu orice preț să fie transmisă.                                                     

 Nici  hormonii nu știu s-o oprească,  dimpotrivă  -  o constrâng   la abandon.  De  voie sau de nevoie se va lăsa sedusă. Sedusă și abandonată.  Și posibil, cu un copil  de crescut, pe care  îl va abandona… la stat  sau aiurea.   În romanul  Cercul de familie,  André Maurois  demonstrează că  destinul  e  o istorie ce se repetă.           

Mai devreme sau mai târziu , vrând-nevrând,  va accepta disprețuitul  statut social  -  de profesionistă  a amorului.  Exploatată abil sau violent de vreun  proxenet,  fără îndoială, va deveni  un vagin de vânzare,  o păpușă  gonflabilă vie.                          

O va vinde ca pe un  animal la târg  cui dă mai mult. Și la bătrânețe, la fel ca și acum, va cerși la colț de stradă. Căci, ce facem în mic când suntem copii , repetăm când ajungem adulți sau bătrâni.   Sunt scenarii plauzibile,  greu de ocolit, în  aceste vremuri, de fata săracă. S-a   dus vremea Cenușăresei  și a prințului salvator. Acum sunt  mai multe  posibilități să-ți iei, singură, în mână destinul.  Fata  săracă nu mai trebuie să aștepte  prințul din poveste  care s-o salveze de sărăcie. Dar multe mai visează la un prinț.                                                             

 De ce maică-sa  a abandonat-o?  E adevărat că bărbatul acceptă   greu progeniturile  altora , dar femeia  impune statutul familie; ea face regulile existențiale, nu  bărbatul.                                                                                              

Refuzul progeniturii altuia  e o reminiscență animală, de care  bărbatul, în general,  nu se poate elibera. Leul tânăr, care preia familia  leului bătrân,   ucide puii spre a-și  transmite propriile gene. De regulă, bărbații  refuză  progeniturile femeii  cu alți bărbați.  Dar noi suntem oameni.  O mamă  responsabilă   nu-și abandonează  progenitura, la micul șantaj al bărbatului,    îi poate impune regulile jocului.      

 Dar   mai poate fi numită  mamă,   mama micii cerșetoare?    O mamă  responsabilă, în cazul refuzului categoric al acestuia,   alege copilul și nu bărbatul.  Atâta vreme cât nu avem copii  trăim pentru noi.  Din momentul când  dăm naștere  unei ființe, trebuie  să abandonăm orice  egoism  și să  trăim pentru ființa  căreia i-am dat viață. Avem această datorie creștină  și implicit  umană.   Altfel nu ne putem numi oameni.                      

Scriitoarea franceză  George Sand a avut o duzină de amanți, dar când a fost pusă  în situația să aleagă, între amanți și copii, a ales, fără ezitare, copiii.  Și dacă bărbatul refuză să  accepte progenitura altuia,   o femeie  cu statut de mamă trebuie să-l determine să accepte cu copilul ei, dacă o dorește   pe femeie cu adevărat.                                                                                                  Dumneavoastră  ce-ați alege? Și ce destin  posibil prevedeți acestei fete?                                                                    Vasile Anton , Iași, 22 februarie 2012